În istoria cinematografiei și teatrului românesc, puține nume au reușit să rămână atât de profund gravate în memoria colectivă precum cel al lui Amza Pellea. Cu un zâmbet cald, o privire pătrunzătoare și o forță scenică impresionantă, el a fost în egală măsură eroul istoric care a insuflat mândrie națională și personajul comic care a adus lacrimi de râs multor generații.

Amza Pellea s-a născut pe 7 aprilie 1931, în Băilești, jud. Dolj, într-o familie modestă. Spiritul oltenesc, cu umorul său nativ și vorba spumoasă, i-a marcat întreaga personalitate artistică. A copilărit într-o Românie rurală, plină de povești, personaje pitorești și tradiții, elemente pe care le-a purtat mereu cu el pe scenă și pe ecran.

În tinerețe, a fost atras de sport și chiar a practicat înotul și atletismul, însă teatrul a devenit rapid marea lui pasiune. A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București (IATC) în 1956, perioadă în care și-a format rigoarea profesională care avea să-l facă celebru.

Primele angajamente le-a avut la Teatrul din Craiova, apoi la Teatrul de Comedie și Teatrul Național din București. Pe scenă, Amza Pellea putea trece cu naturalețe de la personaje istorice la roluri contemporane, de la dramă la comedie. Avea un talent rar de a stabili o conexiune autentică cu publicul, de parcă fiecare spectacol ar fi fost o conversație directă.

Printre rolurile sale teatrale memorabile se numără interpretările din „O scrisoare pierdută” de I.L. Caragiale, „Tartuffe” de Molière sau „Hamlet” de Shakespeare.

Erou istoric al filmului românesc

În cinematografie, Amza Pellea a intrat în legendă prin interpretarea marilor voievozi români. Cel mai celebru rol al său a fost Mihai Viteazul în filmul omonim regizat de Sergiu Nicolaesccu (1971). Filmul, cu buget impresionant pentru acea vreme și o distribuție internațională, i-a adus lui Pellea nu doar recunoaștere națională, ci și aplauze peste hotare. A surprins în acest rol nu doar curajul și forța militară a domnitorului, ci și dimensiunea sa umană – dragostea de țară, sacrificiul și melancolia.

A mai dat viață altor personaje istorice precum Decebal în „Columna” (1968) și în spectacole de televiziune, consolidând imaginea actorului-patriot.

Nea Mărin – alter ego-ul comic

Dacă Mihai Viteazul l-a consacrat ca actor de dramă, „Nea Mărin” l-a făcut nemuritor în sufletele românilor. Personajul a apărut inițial în scheciuri televizate, inspirat de poveștile oltenilor din satul natal. Cu mustața stufoasă, pălăria oltenească și replicile pline de umor, Nea Mărin a devenit rapid fenomen național.

Succesul a culminat în 1979 cu filmul „Nea Mărin miliardar”, o comedie regizată de Sergiu Nicolaescu, în care Pellea joacă un dublu rol – pe olteanul hâtru și pe un milionar american. Filmul a fost un succes uriaș, rămânând, până astăzi, una dintre cele mai populare comedii românești.

Omul din spatele personajelor

În afara scenei, Amza Pellea era un om cald, generos și modest. Colegii îl descriau ca pe cineva care știe să ridice moralul tuturor și să aducă zâmbet chiar și în zilele grele. Deși foarte cunoscut, nu s-a folosit niciodată de notorietatea sa pentru avantaje personale.

În plan personal, a fost căsătorit cu Domnica Pellea, iar fiica sa, Oana Pellea, a moștenit talentul actoricesc, devenind una dintre cele mai apreciate actrițe române contemporane.

A primit numeroase premii pentru activitatea sa artistică, atât în teatru, cât și în film. Rolurile sale istorice au fost adesea considerate „etalon” pentru generațiile următoare de actori. Postum, a fost distins cu titluri onorifice și comemorat prin festivaluri și evenimente dedicate memoriei sale.

S-a stins din viață pe 12 decembrie 1983, la doar 52 de ani, lăsând în urmă o carieră impresionantă și un gol uriaș în cultura română. Înmormântat la cimitirul Bellu din București, mormântul său este și astăzi vizitat de admiratori.

Sursa foto: radiorenasterea.ro, De la Aurel Mihailopol – Cinema Magazine, XI, nr. 4 (124), April 1973, front cover (p. 1), Domeniu public, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=120554787, De la Sursa, Utilizare cinstită, https://ro.wikipedia.org/w/index.php?curid=988985

Sunt sigură că vi s-a întâmplat constant să fiţi întrebaţi, datorită accentului, din ce zonă a ţării sunteţi (olteancă fiind, continui să vorbesc cu perfectul simplu – e o formă de manifestare a dorului de acasă, dar şi un mod de a arăta că sunt mândră de plaiurile natale, de Oltenia). Răspunsul meu care stârneşte şi acum, invariabil, râsul este: “Sunt olteancă de la piciorul podului lui Traian! Cum, nu ştiţi că la Drobeta-Turnu Severin a început formarea poporului român?“

Orăşelul meu de lângă Dunăre există de muuuuultă vreme… mai exact, de când ne-au cucerit romanii. Nu mă credeţi? Haideţi să vedeţi ce-a mai rămas din podul lui Apolodor. Daaaa, e acelaşi Apolodor cu care v-au tot bătut la cap profesorii de Istorie.

Articolul de faţă nu este unul de promovare a valorii istorice a oraşului, ci doar o exteriorizare a ataşamentului meu pentru cel mai frumos oraş din lume: Drobeta-Turnu Severin. V-aţi prins, sunt subiectivă şi, cel mai probabil, aşa voi fi până la sfârşitul articolului.

Pentru mine, Drobeta-Turnu Severin este cel mai frumos oraş din lume

Mă întreba un amic din copilărie de ce merg atât de des acasă. “De dor şi de linişte…”, i-am răspuns. De liniştea Dunării pe care aş privi-o ore în şir fără să mă plictisesc. De mirosul trandafirilor din Parcul Rozelor la început de primăvară. De oamenii care, deşi îşi duc traiul greu, sunt mai senini şi mai frumoşi.

Când ajung acasă, primul lucru pe care îl fac este să mă plimb, să-mi reîmprospătez simţurile şi memoria. Haideţi cu mine la plimbare! Coborâm uşurel de la Biserica Nouă (Sfântul Gheorghe)  spre Muzeul Porţile de Fier şi poposim oleacă pe o băncuţă din curtea acestuia. După ce ne-am odihnit picioarele, continuăm să mergem spre centrul oraşului. Trebuie să trecem neapărat şi pe lângă liceul Traian, ca să vă arăt unde au studiat atâtea generaţii de elevi buni. Aş putea să fiu modestă, dar nu este cazul, atunci când vine vorba de locul în care am studiat şi în care m-am format ca OM şi ca profesionist.

Podul lui Traian, construit de Apolodor la Drobeta, aşa cum va fi fost el Ilustraţie: flickr.com

Continuăm plimbarea prin Parcul Rozelor, spre Cetatea Medievală a Severinului. Cele mai frumoase cuvinte despre acest loc au fost scrise de Alexandru Vlahuță în celebra sa carte „România pitorească“: „Cetate întărită odinioară, apărată de un șanț adânc pe care, la vreme de primejdie, îl umplea într-o clipă la Dunăre, puind-o astfel subt o pavăză de apă din toate părțile, strângând-o la sân, ca pe un copil iubit, sub brațul ei ocrotitor“.

După ce am vizitat şi cetatea, coborâm în port ca să vedem Dunărea în toată splendoarea ei. Astăzi e liniştită, singurul zgomot e acela al apei care loveşte bărcuţele trase la mal. Ȋn zare se vede insula Şimian, scăldată de razele soarelui. Nu, nu este faimoasa insulă Ada-Kaleh (care s-a scufundat), deşi încă se mai face această confuzie.

Mă întreba un amic de ce merg atât de des acasă. “De dor şi de linişte…”, i-am răspuns. De liniştea Dunării pe care aş privi-o ore în şir fără să mă plictisesc. De mirosul trandafirilor din Parcul Rozelor la început de primăvară. De oamenii care, deşi îşi duc traiul greu, sunt mai senini şi mai frumoşi

Vom porni spre casă pe un alt traseu, pentru a vă arăta Catedrala şi, desigur, Castelul de Apă (nu este un castel plin cu apă, care alimentează oraşul, aşa cum credeam când eram copil…). Pe partea din faţă a catedralei stă Iisus, biruitorul morţii, ţinându-i de mână pe Adam şi pe Eva (aşa cum ne ţine pe fiecare dintre noi). Mă opresc pentru câteva secunde pentru a-mi face cruce şi a o privi. Ȋntotdeauna m-a impresionat icoana Ȋnvierii… Mântuitorul e blând şi smerit în biruinţa Lui.

Castelul de Apă se vede în faţa noastră, semeţ şi frumos luminat, un fel de Turn Eiffel al orăşelului nostru. Din păcate, nu putem urca în el, deoarece s-a terminat programul de vizitare.

Coborâm uşurel prin cartierele liniştite cu căsuţe înapoi spre biserica Sfântul Gheorghe, de unde am început plimbarea. Mă dor picioarele, sunt obosită, însă liniştită. Sunt acasă, în orăşelul meu de lângă Dunăre! Sunt acasă, în cel mai frumos oraş din lume!

Cu ouăle la Severin – Amza Pellea

Foto deschidere: Castelul de Apă din Drobeta-Turnu Severin, wikimedia.org