Tag

analiză

Scriitorul Jorge Luis Borges spunea că, dacă și-ar imagina Paradisul, cu siguranță ar arăta ca o bibliotecă bogată. Argentinianul nu este singurul care își dorește o viață de apoi în compania a mii de volume – de preferință vechi și cu coperte îmbrăcate în piele -, pe care să le citească vreme de o veșnicie. Până atunci, pe pământ, ne putem trăi propriul Paradis în bibliotecile personale sau publice. Cele din urmă, deși nu mustesc de tomuri vechi cu o caligrafie monahală, dețin mii de volume care își așteaptă cititorii pentru a le oferi tot atâtea experiențe de viață.

Pentru cei care încă nu dețin un abonament la o bibliotecă publică, Matricea Românească a analizat costurile corespunzătoare obținerii unui permis de cititor în cadrul instituțiilor – în primă fază – din București, pentru a avea, înainte de a pleca de acasă, informații cu privire la „costul cunoașterii”. Trebuie menționat, din capul locului, că în Capitală, cu mici excepții, nu există biblioteci ce întrunesc varianta avantajoasă pentru cititori: gratis și cu permisiunea de a lua cărțile dorite acasă.

Metropolitana, peste tot

Biblioteca Metropolitană poate fi numită și „biblioteca de cartier”, întrucât are nu mai puțin de 33 (!) de filiale dispuse în cele șase sectoare ale Capitalei. Sediul central al instituției se află în zona Piața Romană, pe strada Tache Ionescu numărul 4, dar permisele pot fi eliberate (pe loc) în orice filială și sunt valabile în toată rețeaua Bibliotecii Metropolitane. Atât înscrierea, cât și accesul la toate serviciile instituției sunt gratuite. Pentru înscriere, viitorii cititori nu trebuie să aducă fotografii, timbre sau coli A4, ci doar cartea de identitate sau pașaportul. O veste bună: deși, inițial, cei care nu locuiau în București sau care nu aveau viză de flotant nu puteau împrumuta cărți, acest lucru s-a schimbat recent. Împrumutul este posibil dacă doritorii se prezintă la una dintre filialele Bibliotecii Metropolitane cu buletinul.

Sediul central al Bibliotecii Metropolitane București se află pe strada Tache Ionescu numărul 4

Sediul central al Bibliotecii Metropolitane București se află pe strada Tache Ionescu numărul 4

Tot din categoria serviciilor de biblioteconomie gratuite pentru români se numără și cele oferite de către prestigioasa Bibliotecă Națională a României. Situată în „buricul târgului”, bulevardul Unirii numărul 22, instituția deține un fond impresionant de carte, însă acestea nu pot fi decât consultate, deoarece aici nu există centru de împrumut. Permisul este gratuit și poate fi obținut pe loc pentru că, așa cum stipulează reprezentanții Bibliotecii Naționale pe site-ul oficial, „orice cetățean are dreptul de a avea card de acces”. Însă povestea capătă o turnură pecuniară atunci când intervine nevoia accesării celorlalte servicii, care sunt contra cost – de exemplu: scanarea (1 leu imaginea), inscripționarea DVD-urilor sau a CD-urilor (5 lei), fotografierea (7 lei imaginea), fotocopierea realizată de către personalul instituției (1 leu – A4, alb-negru) sau de către cititor, dar cu echipamentul Bibliotecii (0.5 lei) etc.

BCU, prețuri „studențești”

La Biblioteca Centrală Universitară „Carol I” se schimbă datele problemei în ceea ce privește costul înscrierii. Sediul central este situat în apropierea Pieței Revoluției, iar celelalte filiale ale instituției se află în incinta facultăților Universității din București. Lista tarifelor aprobate și aplicate începând cu data de 1 octombrie 2016 ne arată că studenții, doctoranzii, cercetătorii și profesorii din cadrul Universității din București pot obține permisul de cititor în schimbul a 25 lei, iar viza anuală a legitimației costă 10 lei. Celelalte categorii de persoane, „studenții și masteranzii din instituțiile de învățământ superior de stat și particular din provincie, studenții, doctoranzii și cadrele didactice din instituțiile de învățământ din străinătate, cercetătorii care nu fac parte din rețeaua MECS, specialiștii din diferite ramuri ale economiei naționale, pensionarii, șomerii, persoanele fără loc de muncă” vor beneficia de servicii de lectură în sală plătind 10 lei pentru un abonament de 30 de zile sau 15 lei pentru unul valabil între două și șase luni.

Impresionantul fond de carte al Bibliotecii Naţionale a României poate fi consultat gratuit, deoarece „orice cetățean are dreptul de a avea card de acces”

Atunci când spunem Biblioteca Academiei Române (Calea Victoriei numărul 125), parfumul elitei se face simţit în mod automat. La fel ca în cazul Bibliotecii Naționale a României, nici aici nu există centru de împrumut, dar, așa cum explică reprezentanții Bibliotecii Academiei, se pot lua documente acasă, sub rezerva unor aprobări speciale. Potrivit ghidului instituției, din categoriile de utilizatori fac parte în special membrii Academiei Române, cercetătorii și redactorii din rețeaua Academiei, cercetătorii aflați în schimb de experiență în instituție, pensionarii Bibliotecii Academiei. Se pare că și cetățenii care nu fac parte din aceste grupuri pot consulta cărțile instituției, însă doar plătind 2 lei pentru un permis de două zile, 5 lei pentru unul de o lună, 10 lei pentru unul de trei luni, 25 lei pentru unul de șase luni sau 50 lei pentru unul de 12 luni.

Întrucât am supus analizei o instituție de elită, sunt de la sine înţelese o serie de reguli de conduită pe care celelalte biblioteci nu le impun cititorilor decât informal, prin specificul spațiului. De exemplu, atunci când vin în Biblioteca Academiei, potrivit ghidului oficial, aceștia trebuie să aibă o ținută decentă, să păstreze liniștea și să semneze la sosire o condică de prezență.

Bibliotecile limbilor străine, la fel de ofertante

În București există și biblioteci ale institutelor de limbi străine, care vin în sprijinul pasionaților de alte culturi cu un număr destul de mare de cărți, de reviste sau de articole multi-media.

Biblioteca din cadrul British Council deține un fond de carte de peste 10.000 de volume

Biblioteca din cadrul British Council deține un fond de carte de peste 10.000 de volume

Vom începe cu prezentarea institutului dedicat uneia dintre cele mai „vorbite” limbi de pe planetă. British Council București se află tot în zona Pieței Romane (Calea Dorobanților, numărul 14) și – potrivit informațiilor oficiale – le oferă utilizatorilor peste 10.000 de volume din domenii variate, dar și peste 3000 de DVD-uri. Prețurile abonamentelor diferă și sunt mai mari decât cele ale bibliotecilor prezentate anterior. Un abonament standard la British Council costă 140 lei pe an, iar la fiecare vizită, cititorii au voie să împrumute patru cărți, trei reviste, patru DVD-uri, zece cărți simplificate. Abonamentul Youth (dedicat studenților, profesorilor de engleză și – curios, prin prisma denumirii ofertei – pensionarilor) costă 100 lei, iar limita lucrărilor împrumutate este aceeași ca cea aferentă abonamentului standard. Candidații la examenele organizate în cadrul British Council plătesc, pentru șase luni, 50 lei și pot împrumuta numai două cărți la fiecare vizită. Instituția mai practică și alte tipuri de abonamente și de extraopțiuni.

O altă limbă străină care a câștigat teren în lista celor preferate și solicitate la nivel internațional este germana. Institutul Goethe din București (strada Tudor Arghezi, numărul 8-10) permite publicului să consulte în mod gratuit materialele disponibile și să acceseze internetul. Împrumutul este condiționat de solicitarea unui permis, care costă 25 lei (valabilitate șase luni) și 15 lei pentru elevi, studenți, pensionari, șomeri. Cursanții pot împrumuta cărți în mod gratuit. Citind printre rânduri, putem conchide că oricine dorește doar să citească lucrări în limba germană la sala de lectură a Institutului Goethe o poate face fără nicio altă obligație.

Un abonament standard la biblioteca din cadrul British Council costă 140 lei pe an

Institutul Cervantes, care promovează limba și cultura spaniolă, a inaugurat în anul 1995 Biblioteca Luis Rosales (poet și eseist spaniol), ce cuprinde peste 26.000 de volume, „majoritatea aflându-se în sala de lectură, cu acces liber”. Situată pe bulevardul Regina Elisabeta, numărul 38, biblioteca Institutului Cervantes eliberează „carnetul de împrumut” după achitarea taxei anuale de 80 lei. Și aici sunt acordate reduceri elevilor, studenților, persoanelor cu handicap, șomerilor sau profesorilor de limba spaniolă (50 lei). Elevii Institutului împrumută gratuit pe durata cursului, iar elevii secțiilor bilingve din afara Bucureștiului (cei care accesează biblioteca electronică) plătesc 30 lei.

În București există și Institutul Polonez (strada Popa Savu, numărul 28), care deține în incinta sa aproximativ 4000 de volume, peste 200 de CD-uri și DVD-uri cu muzică, și tot atâtea filme subtitrate în limbile engleză și franceză. „Chiar dacă nu știi limba polonă, în mediateca noastră vei găsi ceva pentru tine! Oferim cititorilor traduceri din literatura polonă în limba română”, ne încurajează reprezentanții Institutului Polonez să călcăm pragul bibliotecii, pe site-ul oficial. Ca în orice bibliotecă ce deține un centru de împrumut, și aici există câteva reguli – nu atât de multe precum la cele de mai sus. Pentru obținerea unui permis este necesară depunerea unei garanții în valoare de 50 lei, ce va fi returnată după renunțarea la calitatea de cititor al bibliotecii din cadrul Institutului Polonez. Pentru utilizarea sălii de lectură, nu este necesar permisul de cititor.

Voi, dragi cititori, cum vă satisfaceți setea de cunoaștere? La ce biblioteci apelați pentru obținerea cărților dorite? 

Brâncuşi e al nostru. Sau, cel puţin, asta ne-a inculcat sloganul unei campanii care, deşi şi-a propus să unească o ţară, a polarizat societatea pe tema creaţiei marelui sculptor. Nimeni însă nu ne-a explicat ce responsabilităţi implică acest “titlu de proprietate naţională”, dincolo de o donaţie care – la răstimpuri – a flirtat şi flirtează cu snobismul şi cu superficialitatea. Îl iubim pe Brâncuşi pentru că îl înţelegem şi îl respectăm, sau îl girăm pentru că e «la modă»? O investigaţie ce s-ar preta la infinit, acasă la sculptorul Coloanei fără sfârşit.

E o zi toridă de august şi, pe platoul Coloanei Infinitului, aşa cum este cunoscută colocvial columna concepută de Brâncuşi să sprijine bolta cerească, un grup numeros de – cel mai probabil – elevi aflaţi în tabără ascultă cu amuzament explicaţiile ghidului, un băieţandru de puţin peste 20 de ani pe care, după comportament, l-aş bănui că e turmentat sau intoxicat cu substanţe.

“Domnu’ Brâncuşi ăsta, înainte să moară, ne-a lăsat un citat”, exclamă savant ghidul fudul, încercând să-şi menţină echilibrul în timp ce face o piruetă precară, ce aminteşte de pop star-urile MTV. Copiii izbucnesc în râs, maimuţăreala i-a cucerit. “A murit la Paris şi a fost înmormântat la cimitirul Mont-ceva”, serveşte MC-ul, puţin mai târziu, o nouă informaţie «preţioasă». De pe margine, tolănite în iarbă, cele care sunt supraveghetoarele copiilor râd la rândul lor cu gura până la urechi şi îl aţâţă pe ghid să «dea totul»: “Hai, Marius, mai zi-le!”. (In)cultură la firul ierbii?

“Spectacolul” ieftin mă dezgustă, aşa că îmi iau fotograful şi ne îndepărtăm de opera pe care, în 1951, comuniştii de la Târgu Jiu au vrut să o demoleze sub pretext că ar fi, alături de Masa Tăcerii şi de Poarta Sărutului, “moşteniri burghezo-moşiereşti aşezate fără nici o estetică pe raza oraşului şi fără să aibă un rol bine definit pentru culturalizarea poporului”. Coloana metalică se cerea atunci, dărâmată.

Brâncuşi e al vostru… dar luaţi mâinile de pe el

65 de ani mai târziu, chiar dacă nu mai este vorba despre ideologie, eforturile de a o dărâma se menţin, judecând după bătăile pe care miile de vizitatori i le aplică cu obstinaţie, în încercarea de a afla “din ce e făcută”. Unii, mai aprigi, o şi îmbrăţişează, convinşi că, la fel ca piramidele din Egipt şi Sfinxul din Bucegi, Coloana lui Brâncuşi e un soi de chakră către energiile Universului.

La Târgu Jiu, Coloana Infinitului (încă) se înalţă

La Târgu Jiu, Coloana Infinitului (încă) se înalţă Foto: Mihai Vladu

Situaţia nu se prezintă mai bine nici la Poarta Sărutului sau la Masa Tăcerii, asaltate de oameni dornici să pună mâna pe Brâncuşi – nu strică să încerci, poate genialitatea “se ia”. La Masă, majoritatea turiştilor se aşază fără nici o jenă pe scaune, cel mai adesea pentru a-şi face un selfie. „Brâncuşi e al meu, aşa că stau pe el”, pare să fie raţionamentul. Asta, în ciuda panourilor de informare care explică, negru pe alb, faptul că orice contact cu operele este strict interzis. Ba chiar, o fetiţă care le atrage atenţia părinţilor săi că înfăptuiesc o ilegalitate e admonestată. Însă replica cea mai frapantă vine de la o femeie căreia îi atragem atenţia că nu îşi poate lăsa geanta pe Masa Tăcerii: “Da’ ce-are, îi iau vopseaua? Mă înveţi tu pe mine? Am fost şi la Luvru…”.

“Ar trebui un gard electric, să moară 2-300 pe zi”

Văzând reacţiile “iubitorilor” de Brâncuşi, mă gândesc involuntar la un titlu – de carte sau poate de articol – “Cuminţenia Pământului şi necuminţenia vizitatorilor”. Ar fi vorba, în principal, despre oamenii care n-au înţeles că trebuie să punem mâna pe Cuminţenia Pământului (şi suratele ei) doar la figurat, nu la propriu. (Nu că autorităţile ar fi înţeles – acum câţiva ani, Coloana Infinitului a fost spălată cu mopul, iar Poarta Sărutului cu furtunul.)

“Nu mai puneţi, dom’le, mâna pe ea!”, strigă gâtuit în faţa fluxului continuu de turişti, un poliţist local solitar, însărcinat cu paza Mesei Tăcerii, al cărei abuz te lasă fără cuvinte. După care se întoarce şi îmi spune: “Iau foc când văd câtă nesimțire cruntă există. Ar trebui un gard electric, să moară 2-300 pe zi, şi nici aşa s-ar linişti. Le spun: «Nu sta!», și ei tot stau, ca la cârciumă. Ieri a venit cineva să mă întrebe unde e complexul, unde sunt operele. Stătea chiar lângă Masă. Ce să îi mai ceri?”. Îl părăsim pe omul legii, nu înainte de a-i mai asculta un avertisment adresat «amatorilor» de artă: „Ridicați-vă de pe scaun! Citiți când vă apropiați de Masă!”.

Masa Tăcerii, opera de artă pe care se stă cu fundul

Masa Tăcerii, opera de artă pe care se stă cu fundul

N-o să fiu moralizator, repetând clişeul cu “nu ştim să apreciem ce avem”, pentru că ar fi prea uşor. Evidenţa / indolenţa vorbeşte de la sine despre respectul cetăţeanului mediu din România pentru opera creatoare a lui Brâncuşi sau a altcuiva. Cert este un lucru: creaţiile lui Brâncuşi, monumentale (independent de dimensiunile lor) îţi inspiră nevoia păstrării unei distanţe reverenţioase. Sau nu. Întregul complex de la Târgu Jiu are o autenticitate de Stonehenge, care te face să vrei nu să atingi, ci să săruţi cu ochii Poarta Sărutului, mut de admiraţie.

La sfârşitul zilei, poate că cel mai frumos omagiu pe care i-l poţi aduce lui Brâncuşi e să taci lângă (şi nu la / pe) Masa Tăcerii, să te săruţi sub Poarta Sărutului, şi să tinzi la ceea ce-ţi arată Coloana Infinitului

Se ridică însă, natural, întrebarea: ce mai înseamnă Brâncuşi, pentru cine, şi cât de relevant este el pentru România anului 2016?

Ce (mai) cred românii despre Brâncuşi

Dacă ne-am lua după statistici, dar şi după acidul aruncat pe Internet cu ocazia campaniei pentru Cuminţenie, puţin. Dacă mai auzim mult despre Cuminţenie, Brâncuşi riscă să devină următorul B.O.R. – altfel spus, bătaia de joc a românilor. “O, nu! Patriarhul a sfinţit Cuminţenia şi acum trebuie să plătim 25 de milioane de euro pe ea”, susţine un pamflet de pe un cunoscut site de satiră, în vreme ce un altul anunţă că “Pentru a strânge bani pentru Cuminţenie, Casa Memorială Brâncuşi a fost vândută cu 2000 lei”. (Dar, despre aceasta, mai târziu.) După ce va achiziţiona celebra operă brâncuşiană, statul român ar trebui s-o trimită spre păstrare la Moscova, ca pe tezaur, recomandă un fost preşedinte. În plus, de 11 milioane de euro, japonezii l-au clonat pe Brâncuşi, iar acum au deja 5 Cuminţenii.

"Cuminţenia" lui Constantin Brâncuşi, obiect de farsă pe internet

„Cuminţenia” lui Constantin Brâncuşi, obiect de farsă pe internet

Sunt doar câteva exemple de umor românesc pe tema campaniei care şi-a propus să strângă, de la populaţie, 6 milioane de euro pentru Cuminţenie (la data scrierii articolului, se strânseseră doar aproape 700.000. Pe 18 septembrie este programat, la TVR, un teledon naţional de susţinere). Există însă şi păreri mai competente (tratăm efecte, cu bombasticism şi lipsă de echilibru, în loc să lucrăm la cauze), şi păreri mai vehemente. Potrivit lor, acţiunea (la care au donat până şi copiii din centrele de plasament) este un exerciţiu în ipocrizie şi în emfază, ce nu contribuie la însănătoşirea culturii româneşti per ansamblu. Numeroase voci s-au ridicat acuzând că e indecent ca unul dintre cele mai corupte state de la periferia UE să le ceară propriilor cetăţeni să îi sponsorizeze o achiziţie care, mai mult ca sigur, nu va deveni obiect de pelerinaj.

Atunci când “Cuminţenia Pământului” a fost expusă la Muzeul Băncii Naţionale, în iunie 2016, spre a li se oferi românilor şansa să se familiarizeze cu opera, părerile au fost totuşi, în general, apreciative. “Pentru mine, Brâncuși reprezintă simbolul acestei țări minunate în care trăim”, a mărturisit pentru Matricea Românească Radu Bădărâcă (28 ani, inginer), în vreme ce Alexandru Juca (28 ani, tot inginer) vede în faimosul creator “Simplitate, perfecțiune”. “Brâncuși este inspirația care așteaptă să fie accesată”, este de părere Paul Banzea (23 de ani, avocat), iar George Posea (37 ani, trainer) vede în autorul Domnişoarei Pogany “voința aplicată spre un scop bine definit. Conștientizarea legilor universale prin artă”.

Poarta Sărutului de la Târgu Jiu, parte a ansamblului monumental Calea Eroilor, inaugurat în 1938

Poarta Sărutului de la Târgu Jiu, parte a ansamblului monumental Calea Eroilor, inaugurat în 1938

“Un mare artist”, aşa îl descrie Akram Anoun (57 de ani, CEO din Liban) pe Brâncuşi, completat fiind de Elena Lincă (28 ani, avocat): “Brâncuși e speranța că imposibilul – zborul, de exemplu – nu rămane doar un vis. Și aici te gândești la Coloana Infinitului”.

Admiraţia nu exclude, totuşi, luciditatea – “pentru mine, Brâncuși este un magician al artei populare românești, neapreciat, neiubit și respins de propriul său neam spre propria sa tristețe și a viitorului poporului român” (psihologul Silvia Dumitrescu, 29 ani).

Brâncuşi rămâne o inspiraţie pentru creatorii români. În imagine, Lampa Illustris, creaţia lui Traian Tuţă

Brâncuşi rămâne o inspiraţie pentru creatorii români. În imagine, Lampa Illustris, creaţia lui Traian Tuţă Foto: Mihai Vladu, prin amabilitatea Galeriei Galateca

Cu toate acestea, relaţia românilor cu Brâncuşi rămâne una a contrastelor: în ţara care i-a refuzat, în 1951, operele complete, iar acum strânge 6 milioane de euro pentru a-i achiziţiona o operă, creaţiile expuse public îi sunt cvasi-vandalizate, casa memorială de la Hobiţa nu este valorizată la standardele secolului XXI, iar clădirea în care a lucrat la Craiova ca ospătar, “Casa Zamfirescu”, adăposteşte azi – revoltător, după unii – un restaurant cu specific… turcesc. “Am văzut o placă la intrare, ştiu că a fost cineva important aici, dar mai multe nu”, mi-a recunoscut patronul localului, un turc stabilit de 25 de ani în România.

“Prima oară când am văzut Masa Tăcerii, Coloana Infinitului, Poarta Sărutului“, îşi aminteşte sculptorul Marian Zidaru, “am avut o reacţie de uimire și de liniște totală. Erau niște obiecte în preajma cărora simțeai că trebuie să taci, că lucrul cel mai important este să nu scoți nici un cuvânt. Eram cu mama și cu unchiul meu, care și ei vorbeau în șoaptă. Deci obiectul acela impunea un respect, ca și când ai fi într-un sanctuar.”

Ce este Brâncuşi, privit de oameni care îi preiau şi îi îmbogăţesc moştenirea creativă? “Pentru mine, este primul artist profet, primul sculptor. El întruchipează artistul total, artistul de mesaj, artistul de formă, artistul de concept.

Brâncuşi a fost un meteor, care n-a dat doar lumină şi a căzut. El a trecut prin toate cele trei perioade. A fost clasic, pentru că lemnul e clasic, prin proporție, prin volum, prin lucrurile acestea care țin de tehnică. Este modern – prin ruperea configurativă explicit, rămâne figurativ, nu abstract. Și este contemporan, prin idee, prin poveste.”

Casa Memorială "Constantin Brâncuşi" din satul Hobiţa, judeţul Gorj, este greu accesibilă turiştilor

Casa Memorială „Constantin Brâncuşi” din satul Hobiţa, judeţul Gorj, este greu accesibilă turiştilor interesaţi de marele sculptor, în lipsa unei infrastructuri adecvate

Întrebaţi cum putem să-l iubim şi să-l redescoperim pe marele nostru sculptor, artiştii au răspunsuri variate, dar care nu se exclud. “Să integrăm în viața noastră ce ne-a lăsat el, înțelepciunea lui și armonia pe care a reușit să o creeze, să ne folosim de ea”, sugerează Victoria Zidaru, în vreme ce soţul ei propune să îl dăm jos pe Brâncuşi de pe piedestal.

“Îl iubim luându-l așa cum este, nu neapărat tratându-l ca pe un mare artist. Este cea mai mare greșeală pe care i-o facem unui artist. Îl devalorizăm comportându-ne aşa. Trebuie să-l tratăm cu normalitate, cu respect, ca pe un bătrân, dar să-l și asimilăm, să-l avem lângă noi tot timpul. Și atunci, lucrările lui se redimensionează odată cu trecerea timpului – se așază și pe modern, și pe contemporan, și pe ce va mai fi în viitor. El nu a lucrat pentru o epocă, el a lucrat pentru veșnicie, și lucrurile care sunt veșnice se adaptează epocii. Arta clasică, greacă, egipteană, de exemplu, sunt valabile în orice epocă – le simți, le accepți, nu ți se pare ceva demodat, trecut, depășit.”

Trebuie să-l tratăm pe Brâncuşi cu normalitate, cu respect, ca pe un bătrân, dar să-l și asimilăm, să-l avem lângă noi tot timpul

Sculptorul Marian Zidaru, despre Constantin Brâncuşi

Rămâne de văzut dacă “normalitatea” cu care trebuie să-l tratăm pe Brâncuşi include aducerea Cuminţeniei Pământului la Festivalul de muzică electronică Untold, dar mai ales la un meci de fotbal, ca obiect de veneraţie (şi de donaţie). Iniţiative de bona fide sau unele care frizează absurdul?

Dar poate că Tudor Gheorghe are dreptate, când declară, pentru Matricea Românească: “Pentru mine, Brâncuși nu este mare lucru! Vezi, mie, lucrurile acestea mi se par normale. Pentru mine, și Eminescu e normalitatea românească, și Arghezi, și Brâncuși, și Enescu. Mie mi se pare că așa ar trebui să vedem lucrurile, la acest nivel.

Eu nu mă minunez [de Brâncuşi]. Eu constat, şi mă bucur. Pe mine mă doare faptul că, de pildă, sunt contemporan cu un tip absolut fabulos, care a făcut un lucru extraordinar pentru muzica românească, transfigurarea cântecului popular românesc. Vorbesc de [Gheorghe] Zamfir. Domnule, ăsta rămâne, ăsta a cucerit o lume! Ăsta e un nume…

Vezi, pe Brâncuși l-a intrebat Modigliani de ce nu-şi semnează lucrările. Şi el a răspuns extraordinar, ca olteanul: «Domnule, cine-o vrea să afle ale cui sunt, o afla!». Îți dai seama cât de sigur era că e ce e!

Tudor Gheorghe, despre Constantin Brâncuşi

Eram la Leeds, la muzeul lui Henry Moore, un sculptor fabulos. Şi el îl considera pe Brâncuși cel mai mare sculptor al timpurilor moderne. Spunea că este cel mai mare sculptor, pentru că a deschis toate porțile sculpturii moderne – și le-a închis după el.”

Se prea poate ca rapsodul nostru să aibă dreptate. Se prea poate că “ne lipsește exact chestiunea aceasta, încrederea în valorile noastre. Și eu cred că avem valori.”

De departe, din cimitirul “Mont-ceva”, Brâncuşi ne zâmbeşte senin: nu Cuminţenia, oricât de admirabilă, va salva cultura românească. Ci felul în care ştim să nu ne mai forţăm Brâncuşii să ia calea pribegiei, pe jos, către Paris.

ilustraţie deschidere: Ana Bănică

Istorie milenară, glorie şi decădere. Teodor Burnar investighează care este starea de spirit a “celeilalte Capitale”, Alba Iulia, cu doi ani şi jumătate înainte de Centenarul Marii Uniri.

Dacă este indubitabil că “de la Râm ne tragem”, la fel de adevărat este că orice român, indiferent de locul de baştină, are rădăcini la Alba Iulia. Două momente majore – separate de trei secole frământate – au punctat şi ne-au redefinit istoria, intrând în legendă: 1600 şi 1918. Prima a fost o unire efemeră, şi întrucâtva conjuncturală, spun istoricii, însă asta nu-i ştirbeşte din potenţialul de fascinaţie. A doua “este unica decizie de formare a unui stat naţional, sau de completare a unui stat naţional, luată la 1918, care mai este valabilă. Toate celelalte au dispărut, într-un fel sau altul. Fie şi paşnic. Aceasta este singura care a rămas. Ceea înseamnă că este singura care a fost corectă”, afirmă istoricul Ana Dumitran, de la Muzeul Naţional al Unirii din Alba Iulia. Argumentul încrezător al longevităţii e urmat de o întrebare pe cât de retorică, pe atât de amară: “Şi, nu ştii să profiţi? Ţie ţi-e ruşine să vii să spui că eşti român? Ţi-e ruşine cu 1918?”.

Aproape 100 de ani mai târziu, România, după toate aparenţele, nu ştie să profite frumos, a se citi să îşi onoreze oraşul care i-a făurit identitatea.

Alba Iulia noaptea

Iminenţa Centenarului, cu toată încărcătura simbolică şi cu mărturia de coeziune şi de solidaritate naţională pe care ar trebui să le genereze, nu reuşeşte să constituie catalizatorul pe care l-a reprezentat actul din 1918.

Într-un moment în care românii sunt invitaţi să îşi canalizeze “Brâncuşiul interior” pentru a ajuta la achiziţia – improbabilă, după toate estimările – a “Cuminţeniei Pământului”, în Sala Unirii plouă, iar 80% dintre exponatele Muzeului «odihnesc» pe mobilier decrepit, vechi din 1968, atunci când Ceauşescu a inaugurat instituţia de cultură cu prilejul semicentenarului.

Muzeul Naţional al Unirii de la Alba Iulia a rămas aproape neschimbat de circa jumătate de secol

Muzeul Naţional al Unirii de la Alba Iulia a rămas aproape neschimbat de circa jumătate de secol Foto: Mihai Vladu

Mihai Viteazul, artizanul Unirii de la 1600

În consecinţă, la Alba speranţele pentru 2018 sunt reduse, dacă nu nule, iar resemnarea – regină.

“De aproape doi ani, ni se tot spune că va trebui să ne strângem șandramaua și să facem loc restauratorilor. Nu se mai întâmplă. Dacă nu s-a întâmplat până acum, nu văd cum două «hardughii», cum sunt Muzeul și Sala Unirii, să fie restaurate într-un timp atât de scurt, altfel decât prost. Şi cu un impact asupra populației probabil mai mic, decât a avut întemeierea Muzeului la 50 de ani de la Unire, de către Ceauşescu.

Nu ştii să profiţi de Unire? Ţie ţi-e ruşine să vii să spui că eşti român? Ţi-e ruşine cu 1918?

La momentul respectiv, Muzeul din Alba Iulia a fost cel mai important muzeu din România. Or, acum nu va mai fi. Nu există nici un interes. Într-o vreme chiar ni s-a spus foarte clar: «Faceţi, dacă aveţi bani, voi!».

1918, un ideal tot mai distant

1918, un ideal tot mai distant

Acum, degeaba înființezi comisii şi comitete, dacă nu sunt fonduri. Ce o să îţi spună, cu ce o să te ajute? Cu nimic, doar te încurcă. Este mai mult de jumătate de an de când Ministerul ne poartă cu tot felul de nimicuri, pentru aprobarea intervenţiei de restaurare la Sala Unirii. Ne plouă în Sala Unirii! Deci nu mai trebuia să aşteptăm 2018 ca să facem renovarea. Şi nu putem să schimbăm o ţiglă fiindcă este «monument A» [monument de importanţă naţională, n.r.], şi ne trebuie aprobarea lor. Aprobarea lor, pentru ce? Pentru ce nu mai rămâne? Pentru noi era o şansă. Şi, dacă asta nu e o şansă, alta nu mai este”, se lamentează cercetătorul. “Sunt foarte dezamăgită. Suntem un stat aşa de tânăr, până la urmă! Care cu asta [cu sărbătoarea Unirii, n.r.] am fi putut să «ieşim» puţin în lume…”

Sala Unirii: turiştii vin, fotografiază şi pleacă, în general fără întrebări

Sala Unirii: turiştii vin, fotografiază şi pleacă, în general fără întrebări

Modele de valorificare a patrimoniului istoric nu trebuie căutate peste oceane. Ele există şi în regiune, acolo unde “Macedonia, o ţară care nu are nici măcar un nume recunoscut, ştie să îşi promoveze monumentele şi identitatea istorică. Macedonenii sunt obsedaţi de istorie, într-un mod pozitiv. Nu toate atitudinile trebuie neapărat imitate, însă cele bune ar putea fi”. Şi trecutul serveşte de exemplu: la origini, muzeele româneşti s-au născut în vasta lor majoritate din iniţiative particulare.

“Era elita, pentru că apartenența la aceste forme de manifestare culturală era taxabilă și îți creștea orgoliul în fața celorlalți în funcție de cât de mult plăteai. Era și aceasta o formă de emulație a celor care aveau bani. Susţinătorii erau în primul rând negustori, nobili, dar și populație orășenească ce avea un anumit statut material și care au înființat muzee, au plătit muzeografii, au sprijinit săpăturile arheologice și îmbogățirea colecțiilor. Practic, au făcut tot ceea ce astăzi statul ar trebui să facă și nu face.”

Un New York al Imperiului Roman

Alba Iulia, sau Alba Carolina, aşa cum le place cunoscătorilor să o alinte – referire la fortăreaţa medievală aflată azi în stare exemplară graţie renovării cu fonduri europene – respiră într-adevăr istorie prin toţi porii, o istorie care merge înapoi până în epoca războaielor daco-romane.

Aici a fost unicul loc din Provincia Romană Dacia în care a fost cantonată o legiune integrală, Legiunea a XIII-a Gemina, şi tot aici şi-a avut reşedinţa guvernatorul provinciei Dacia, potrivit descoperirilor arheologice, ceea ce probează importanţa aşezării în epocă.

Latinitatea românilor este onorată la Alba Iulia

“Lumea se schimbă în mod absolut fundamental după ce vin romanii. Ceea ce a fost Roma în altă parte a Imperiului, a fost şi aici. A fost Apulum, în primul rând. Făcând o comparaţie cu lumea de astăzi, Apulum a fost un fel de New York. A avut o populaţie de 200.000 de locuitori, în condiţiile în care Roma avea 1 milion. Este incredibil”, subliniază Dumitran, confirmată de vasta necropolă dezgropată de arheologi.

Originile romane ale Albei Iulia şi ale românilor sunt sărbătorite în oraş

Originile romane ale Albei Iulia şi ale românilor sunt sărbătorite în oraş

Discuţia se opreşte în faţa unei reprezentări a lupoaicei hrănindu-i pe Romulus şi pe Remus, descoperite la Apulum (foto jos), o mărturie peste milenii a statutului remarcabil de care s-a bucurat aşezarea în configuraţia geopolitică a Imperiului.

“Poate ştiţi legenda întemeierii Romei, care îi conține pe ambii copilași. Este un fel de «Miorița» a lui Vasile Alecsandri. Lumea a început s-o cunoască astfel de la Titus Livius, care a scris «Ab urbe condita». Dar, până atunci, erau și alte variante. […] Așa că este cu atât mai special şi mai spectaculos că aici, la capătul lumii romane, povestea este spusă astfel, în mod oficial. Este ca și cum ar fi rostit în fiecare zi imnul. Evident, imn nu era, dar povestea, reprezentarea aceasta era, de fapt, imnul și stema.

Descoperirea rară a motivului lupoaicei alăptându-i pe Romulus şi pe Remus pune Apulum pe harta metropolelor din Imperiul Roman, potrivit istoricilor

Descoperirea rară a motivului lupoaicei alăptându-i pe Romulus şi pe Remus pune Apulum pe harta metropolelor din Imperiul Roman, potrivit istoricilor

În toată lumea romană de atunci, deci pe trei continente, reprezentările în care apare motivul lupoaicei împreună cu cei doi copii nu ajung la 10. Or, una e aici. E de neînțeles. Şi cred că lămureşte foarte bine impactul acesta incredibil al civilizaţiei şi al limbii latine. Şi al importanţei locului.”

Vorbirea latină a ţinut loc de creştinare

Dacă romanizarea a fost “singura şansă a Daciei de a evolua, cu sau fără stăpânire romană”, a doua şansă istorică pentru romanitatea românilor a reprezentat-o creştinarea, crede istoricul consultat de Matricea Românească.

“Nu ştim cum s-a întâmplat creştinarea românilor. Suntem singurul popor creştin, în afară de greci, care nu are o dată a creștinării. Ceea ce este incredibil, nefiresc. Toţi s-au creştinat la o dată foarte precisă. Pe noi nu ne-a creștinat nimeni. Că ne-o fi creştinat cineva dintre şefii barbari, care atunci erau aici, şi s-a subînţeles, posibil. Dar nici măcar pentru asta nu avem dovezi.

Suntem singurul popor creştin, în afară de greci, care nu are o dată a creștinării

Eu bănuiesc – şi asta este dovedit oricum la nivelul altor provincii – că atunci când migratorii au intrat în contact cu noi după Edictul de toleranță al lui Constantin, percepția Imperiului la nivel spiritual și religios a fost că toți vorbitorii de latină sunt creștini. Şi vorbirea latină a populației locale a putut întări convingerea, şi a lor și a noastră. Vorbirea latină, deci, a ținut loc de creștinare, cel puțin la nivelul percepției. Poate că aceasta ne-a salvat.”

Toleranţă românească, marca Transilvania: “Catolicismul este altceva, dar totuşi nu îl înjurăm”

Că religia creştină ocupă un loc proeminent în structura, morală dar şi fizică, a Albei Carolina, este vizibil cu ochiul liber. În centrul cetăţii, la o aruncătură de băţ de vetustul Muzeu al Unirii, tronează – fiecare cu propria-i eleganţă – două bijuterii arhitectonice, diametral opuse prin istorie şi destinaţie, însă complementare şi simbolice pentru reputaţia Albei de “Capitală a Unirilor” (sic! – “există mai multe uniri la Alba Iulia”, opinează Dumitran) şi de “leagăn al culturilor” (românii şi maghiarii coabitează aici de circa un mileniu).

Una, Catedrala Romano-Catolică, este cea mai veche construcţie din România încă în uz (ridicată la 1291), şi înglobează toate stilurile utilizate între secolele X şi XVIII, la loc de cinste fiind romanicul (în mod notabil, Catedrala a fost martora intrării triumfale a lui Mihai Viteazul în Alba, la 1599).

Catedrala Romano-Catolică din Alba Iulia, o Notre Dame a României

Catedrala Romano-Catolică din Alba Iulia, o Notre Dame a României

A doua, de tip brâncovenesc, a fost ridicată în timp-record (după Conferinţa de Pace de la Paris din 1921, până în 1922), pentru a găzdui încoronarea regilor României, de atunci şi până la finele veacurilor. În cele din urmă, doar Ferdinand şi Maria au avut acest privilegiu, pe locul unde, până mai ieri, stătuse închisoarea oraşului.

Catedrala Reîntregirii, simbol peste timp al unităţii românilor

Catedrala Reîntregirii, simbol peste timp al unităţii românilor

Alba Iulia a fost privită ca un simbol ce putea să servească ideea de unire, de stat naţional unitar, pornind de la faptul că Mihai Viteazul a fost primul domn român de aici

“Catedrala romano-catolică este prima mostră de stil renascentist din România. Or, ea arată aproape ca și goticul – pe dinăuntru este gotică aproape 100%. Cel care a făcut comanda pentru capelă, un om cu mare capacitate culturală și cu mare influență aici, și-a adus meșterii din Italia. Deci a avut cu ce, pentru că aparținea unei familii nobiliare foarte importante. Și totuși, mai mult nu s-a putut. Poate că nici gustul nu era încă format pentru așa ceva.

În orice caz, după Reformă, stilul renascentist a fost cu totul și cu totul dezavuat în Transilvania, pentru că stilul romano-catolicilor era unul apologetic, și noi am trecut de la gotic, direct la baroc, pe care austriecii l-au adus cu ei”, explică cercetătorul.

Pe dinăuntru, Catedrala Romano-Catolică oferă o remarcabilă ilustrare a stilului gotic

Pe dinăuntru, Catedrala Romano-Catolică oferă o remarcabilă ilustrare a stilului gotic

În ce fel a funcţionat la Alba unirea spirituală, care a precedat-o pe cea politică? Dumitran crede că, în acest caz, cuvântul de ordine a fost «toleranţă» faţă de religia culturii care a dominat Evul Mediu în regiune, cea maghiară: “Unirile de la Florența și, mai înainte, de la Lyon de reconstituire a unității creștine au funcţionat, în Transilvania au fost reale. Iar drepturile românilor și faptul că ei s-au putut manifesta ca români – și realmente au făcut-o – au venit prin această acceptare a catolicismului ca «altceva, dar totuși nu îl înjurăm». Aceasta era atitudinea și de o parte, și de alta. Având nevoie de ai noștri, regalitatea maghiară catolică, pe acest compromis al unirii, care de fapt nu însemna nimic, a putut să ofere drepturi, şi ai noștri au putut să progreseze, pentru că se declarau uniți. În realitate, erau ortodocși, şi asta au fost, așa s-au comportat, și bisericile în care ei s-au dus la slujbe au fost ortodoxe şi aşa au rămas.

Când te duci în Lugoj şi vezi că fosta catedrală ortodoxă este de un baroc flagrant, şi vezi înăuntru inscripţia care spune cine a făcut-o, rămâi şocat. Lor nu le-a fost jenă să facă ceva ce, vezi Doamne, nu era în spiritul ortodoxiei. Nici vorbă! Era în spiritul că «dacă facem aşa, căpătăm drepturi»”.

În alte domenii, românii din Transilvania nu puteau face concesii. Şi atunci, lăsau din singurul lucru care nu le vindea sufletul. Ce conta în care direcţie mergea nu ştiu care volută a acoperişului bisericii? Lucrurile acestea au pavat calea spre drepturile politice

123 de ani de la Memorandum, lucrurile pe care le discutăm într-o după-amiază călduroasă în imensul muzeu care este Alba par o filosofie de cafenea. Ceea ce ridică, natural, întrebarea: pentru cine mai este importantă, azi, “Cealaltă Capitală”?

În afara istoricilor, turiştii manifestă poate cea mai mare fascinaţie pentru Alba – una, cu mici excepţii, superficială sau motivată de genetică. “Turismul este primul motor, pentru că avem noroc cu Cetatea. Cred că la Alba asta fascinează, fortăreaţa. Sunt mulţi străini, germani în general, care îşi au originile aici şi rude printre saşii din zonă. Sunt foarte entuziasmaţi de ce văd la noi”, ne spune Cristina, 26 de ani, din Arieşeni, mutată în Oraşul Unirii de un an.

Schimbarea gărzii, la Alba Carolina

Schimbarea gărzii, la Alba Carolina

“Toate etniile Transilvaniei îşi găsesc aici şi identitatea şi file foarte importante din istoria lor”, completează Dumitran. Însă atitudinile contrastează flagrant: dacă maghiarii fac, anual, un pelerinaj la mormântul lui Iancu de Hunedoara (cel mai mare rege al Ungariei, de origine română), iar cele trei monumente funerare din Catedrala Romano-Catolică ale membrilor familiei sale nu mai prididesc de coroane (cu inscripții, evident, în maghiară), românii se complac în somnolenţă şi apatie. Câţiva, mai “activi”, fotografiază curioşi Sala Unirii (cu două galerii murale, una a scriitorilor şi alta a domnitorilor, jenante), fără a pune întrebări, apoi pleacă.

Mormântul lui Iancu de Hunedoara este în permanenţă acoperit cu coroane, purtând culorile drapelului Ungariei

Mormântul lui Iancu de Hunedoara este în permanenţă acoperit cu coroane, purtând culorile drapelului Ungariei

“Noi ne revoltăm, dar nu mergem niciodată cu coroane. Pentru noi nu intră în gesturile cotidiene. Iancu a fost romano-catolic născut, fiul unui român şi al unei unguroaice. În 6 august este ziua victoriei sale de la Belgrad din 1456 contra otomanilor [care cuceriseră Constantinopolul trei ani mai devreme, n.r.] și în jurul acestei zile se face un pelerinaj la mormântul lui de către grupurile de turiști maghiari.

În orice caz, important pentru Alba Iulia şi pentru ce ar putea să însemne acest loc de pelerinaj inclusiv pentru români este faptul că, din 22 iulie, în fiecare zi în toate bisericile romano-catolice din lume se trag clopotele în amintirea acestei victorii. Papa a considerat că a fost o minune acea victorie. În nici un caz o armată de amărâţi şi troglodiţi din Europa, care numai aşa se puteau mântui, nu putea câştiga în faţa unei asemenea forţe.”

De la Unire, la selfie

Dacă Europa îi e recunoscătoare unui – pe jumătate – român, “atlet al lui Hristos”, fiindcă a oprit avansul aparent irepresibil al celei mai mari forţe militare a timpului, oferind Occidentului 50 de ani de respiro, România îi datorează Albei fiinţa, aşa cum o cunoaştem azi. Şi tot un curaj nebunesc, precum al celor de la Belgrad, a fost catalizatorul Unirii. Erau vremurile când oamenii mureau pe şinele de tren nu pentru că îşi făceau un selfie, ci pentru că făceau o Unire.

“Faţă de noi, cei de azi, oamenii care au făcut Unirea au avut curaj. Mult curaj. 99% dintre ei au plătit cu viaţa. Ilar este că tot românii i-au condamnat. La 1968, cu ocazia semicentenarului Unirii, este o fotografie de aici din sală cu Ceaușescu oferindu-le decorații ultimilor supraviețuitori. Îi numeri pe degete. Erau scoși atunci din închisoare cu ocazia unor înțelegeri internaţionale”, explică Dumitran.

1918 s-a creat singur, din entuziasmul oamenilor. La 1 decembrie 1918 n-au murit atâţia venind până aici, câţi au murit din cauza că nu mai încăpeau în trenuri, urcau pe deasupra şi ajungeau în firele de curent!

“1918 a fost un eveniment care aproape că s-a creat singur. Aşa de mare a fost entuziasmul şi aşa de scurt a fost timpul! Acum ştim că mulţi dintre cei care au fost aleşi pentru Marea Adunare Naţională n-au mai putut de emoţie că sunt pe liste.

La 1 decembrie 1918, n-au murit atâţia venind până aici, câţi au murit din cauza că nu mai încăpeau în trenuri, urcau pe deasupra şi ajungeau în firele de curent, şi efectiv mureau «ca proştii», pentru că voiau să ajungă la Alba Iulia! Cred că Alba Iulia va avea întotdeauna o capacitate de seducţie.”

Ferdinand I Întregitorul (1914 - 1927), artizanul Marii Uniri de la 1918

Ferdinand I Întregitorul (1914 – 1927), artizanul Marii Uniri de la 1918

Biroul avocatului orădean Aurel Lazăr, la care s-a semnat (12 octombrie 1918) declaraţia de autodeterminare a românilor din Transilvania, condiţia "sine qua non" a Unirii

Biroul avocatului orădean Aurel Lazăr, la care s-a semnat (12 octombrie 1918) declaraţia de autodeterminare a românilor din Transilvania, condiţia „sine qua non” a Unirii

Aproape 100 de ani mai târziu, Alba – oraş care nu are un teatru al lui şi nici măcar un cinematograf decent, iar economic nu poate concura cu Aradul sau Clujul, care îi “fură” ca un magnet locuitorii – rămâne şarmantă, însă nu îşi poate reprima rictusul amar al iubitei părăsite. Iată de ce, dacă Alba a făcut România, ar fi momentul ca şi România să facă ceva mai mult pentru Alba.

“Chiar dacă există o mândrie a locului, localnicii nu au ce face aici”, conchide Cristina. “Eu însămi sper să ajung în alt oraş, în cel mult doi ani. Aş putea pleca şi în Italia, unde am jumătate din familie, însă prefer să rămân în ţară. Logic că sunt mândră că sunt româncă, de ce n-aş fi? Eu provin dintr-o zonă de munte, iar o parte din mine este acolo.”

Istoricul Nicolae Iorga, cuvinte profetice: "Fără steag de cultură, un popor e o gloată, nu o oaste"

Istoricul Nicolae Iorga, cuvinte profetice: „Fără steag de cultură, un popor e o gloată, nu o oaste”

Revine bântuitoare întrebarea: Cui bono, atunci, Alba Iulia? Turiştilor de ocazie, celor care vor “să filmeze, cu un entuziasm mai mult copilăresc decât realist, ce a văzut Mihai Viteazul când a intrat în cetate”, hipsterilor dacopaţi?

Imaginea lui Mihai Viteazul domină piaţa centrală din Alba Iulia, dar şi conştiinţa românilor

Imaginea lui Mihai Viteazul domină piaţa centrală din Alba Iulia, dar şi conştiinţa românilor

Nici una, nici alta. Ci românilor. “Patriotismul nu e ceva desuet”, lămureşte istoricul. “Avem de ce să fim mândri, ca români. Că nu știm cum să fim mândri… Am senzația că expatrierea aceasta în masă e într-un fel şansa renaşterii sentimentului național. Pentru că departe de casă vezi altfel lucrurile. Oricât de ahtiat ai fi după nivel de trai pe care aici nu-l poți avea și rămâi acolo, peste hotare, totuşi duci dorul.”

Cuvinte premonitorii? În aceeaşi seară, Marea Britanie decide, printr-un plebiscit istoric, să se despartă de Uniunea Europeană. Într-o Europă sfâşiată, e tot mai straniu să vorbeşti despre solidaritate. De peste mări şi ţări, maiestuoasa Alba Iulia îşi urmează însă destinul, aşteptându-şi românii într-un pelerinaj obligatoriu la locul unde a început, ei bine, totul.

Brâncuşi - o (re)descoperire

14 Septembrie 2016 |
Brâncuşi e al nostru. Sau, cel puţin, asta ne-a inculcat sloganul unei campanii care, deşi şi-a propus să unească o ţară, a polarizat societatea pe tema creaţiei marelui sculptor. Nimeni însă nu ne-a explicat ce responsabilităţi implică acest “titlu de...

Locul unde a început totul

13 Septembrie 2016 |
Istorie milenară, glorie şi decădere. Teodor Burnar investighează care este starea de spirit a “celeilalte Capitale”, Alba Iulia, cu doi ani şi jumătate înainte de Centenarul Marii Uniri. Dacă este indubitabil că “de la Râm ne tragem”, la fel de...