Tag

aniversare

Joi, 1 noiembrie 2018, cu o lună înaintea momentului astral al Centenarului, am fost martorul unui eveniment încărcat de o emoție molipsitoare, o stare ce preîntâmpină o viață de om trăită cu bune și cu rele, cu piscuri și coborâri sub semnul bucuriei, al datoriei și al dragostei. O dragoste față de semeni, neam și meserie. Vorbim despre meseria de istoric, de cercetător cu acribie și luciditate al trecutului românilor, o meserie pe care academicianul Dan Berindei o îmbracă cu noblețe, demnitate și patriotism, astăzi, într-o perioadă în care aceste noțiuni par să nu mai deștepte românul, să trezească România veșnică.

Acesta, la venerabila vârstă de 95 ani (n. 3 noiembrie 1923), consideră că generația actuală de români va găsi o cale către România profundă, istorică, ce trece de multe ori drept invizibilă spiritelor golite de conținutul istoric, de genealogii, umplute mimetic de trenduri pasagere ce promit „frumosul” cu ambalaje de ideologii. Dan Berindei ne-a vorbit despre simplitate, despre muncă și despre însingurarea omului, cu prilejul împlinirii a 95 ani, în cadrul unui eveniment de celebrare organizat de către Academia Română.

„Mărturisesc că, la capătul acestei zile, sunt copleșit, nu numai fizic ci mai ales sufletește. Nu mă așteptam din partea colegilor mei la atâta dragoste. Îmi mai lipsesc cinci ani până la centenar. Nu știu dacă îi voi străbate. Eu sper că România nouă se va afirma și își va arăta chiar veșnicia, pentru că poporul român are o rezistență incredibilă”, a afirmat Dan Berindei.

Viața, între veșnicie și singurătate

„Totul se dezleagă în timp pentru fiecare, iar veșnicia este doar pentru cel de Sus. Noi suntem niște furnicuțe. Și eu am fost în viață o furnică, cu o datorie primordială: a muncii. Vă mărturisesc că am trăit clipe foarte grele în cursul vieții, dar nu pot să spun că îmi pare rău de ceva. Încă mai trăiesc – cât oi mai trăi! – cu o datorie a muncii. Din păcate, astăzi simt că nu mai merge în toate condițiile. Puterile mă slăbesc. Nu mai merge să mă trezesc dimineața și să închei la miezul nopții. S-a terminat așa ceva. Mi-a plăcut foarte mult să muncesc, dar nu a fost nicicând o pedeapsă. Grație muncii sunt aici, în fața dumneavoastră, în această postură”, a precizat academicianul.

Eu sper că România nouă se va afirma și își va arăta chiar veșnicia, pentru că poporul român are o rezistență incredibilă

„La 95 ani, vă mărturisesc singurătatea mea. Mi-am pierdut jumătatea de aproape un deceniu și cei doi copii ai mei între timp. Cu toate că erau maturi complet, ei erau tot copiii mei. Din păcate, sunt legat de singurătate până la sfârșit. Acum sunt singur și în jurul meu nu mai e nimeni, doar un cățel. Și cățelul are însemnătatea lui, dar nu este un copil, o legătură prin care ar trebui să continue și azi viața”, a concluzionat academicianul.

Fără cuvinte mari și un portret encomiastic, istoricul și academicianul Dan Berindei suprinde prin firescul zâmbet, franchețea exprimării și discursul cald, bonom, adâncit istoric și afectiv, reflectat de predilecția sa spre teme istorice precum unirea și statul român modern.

Dan Berindei, un boier de neam, de Ţară

Vorbitorii la acest eveniment, președintele Academiei Române, prof. dr. Ioan-Aurel Pop, și academicienii Eugen Simion și Răzvan Theodorescu, l-au identificat pe Dan Berindei, unanim, ca patriarhul istoriografiei românești, un boier de neam, de țară cum zicea Eminescu, un patriot fără retorici patriotarde ce a iubit exigența în cercetare, unde crea cu nespusă pasiune pentru acea capodoperă – istoria României.

„E capital să urmărim în viață să avem adevăr și dreptate, dar niciunul dintre aceste lucruri nu este complet fără iubire și bunătate”, a subliniat profesorul Ioan-Aurel Pop, cu referire directă la moștenirea spirituală a lui Dan Berindei și la lecția sa de viață pentru generațiile tinere, o lecție ce vine de la un vârf al elitei românești într-o vreme de cumpănă.

Figura sa de senior nu vine numai prin vârstă, ci dintr-o mare noblețe sufletească pe care o poartă cu sine de-o viață, cu simplitate și demnitate. A fost un senior al spiritului, un om de lume. Nu a căutat glorie, nu a căutat funcții, nu a răsturnat pe nimeni și i-a iertat pe toți, ca-n Tatăl Nostru – pe toți cei care i-au greșit. Dacă am vrea să vedem spirite de patriarhi care ne-au netezit drumuri line pe căile aspre ale vieții, atunci e de ajuns să privim figura luminoasă și luminată de har a academicianului Dan Berindei”, a declarat Ioan-Aurel Pop.

Dacă ar fi să trăim într-o altă viață, Dan Berindei ar fi un boier bonjurist și pașoptist. El este prin cultură, prin generozitate, un boier al spiritului

Eugen Simion a amintit de spiritul său cultivat în legarea unor prietenii umane și intelectuale, dovedind statornicie în nestatornicia lumii noastre: Dan Berindei are în spiritul său ceva ce noi românii am cam pierdut, și anume noblețea. Demnitatea de a fi, frumusețea de a trăi, bucuria de a vedea un om pe care îl cunoști. De fiecare dată când ne-am întâlnit, afișa o bucurie, o bucurie care este proprie românului. Acesta a subliniat că oamenii precum Dan Berindei au făcut ca viața în Academia Română să fie frumoasă în sensul cel mai adevărat și profund cu putință.

Dan Berindei, un boier al spiritului

Răzvan Theodorescu a precizat, la rându-i, că prietenul și colegul său, Dan Berindei, a însemnat foarte mult pentru imaginea fericită a României intelectuale. „Este un patriot autentic, fără retorică patriotardă, care își iubește țara necondiționat. El este și un european fără ostentații, în străinătate avea un loc firesc în rândul comunității intelectuale. Dacă ar fi să trăim într-o altă viață, Dan Berindei ar fi un boier bonjurist și pașoptist. El este prin cultură, prin generozitate, un boier al spiritului”, a afirmat academicianul despre iubitul și venerabilul său coleg”, spre care privește tot cu bucurie în spirit și în simțiri.

În pragul unui Centenar sărbătorit mai mult papagalicește sau formal de diverse instituții și organizații fondate în jurul unor personalități emblematice, demult pierdute în negura timpului, Academia Română alege să ne aducă în prim plan un destin intelectual și uman de rară însemnătate, încărcat de noblețe, de ideal, de o boierie și voioșie curată a spiritului, cununat de muncă și pictat cu suflet românesc.

Echipa Matricea Românească omagiază azi un simbol din poezia românească, Grigore Vieru, omul care a cântat în versuri, cu sensibilitate și delicatețe, condiția de femeie și de mamă. Descoperiți mai jos cinci poezii semnate de către prolificul poet, dedicate celor mai scumpe ființe din scurta sa viață. 

Astăzi este o zi deosebită. Nu pentru că ar fi acea invenție modernă a zilei îndrăgostiților, ci pentru că astăzi, în îndepărtatul an 1935, venea pe lume un poet deosebit, un bărbat care prin versurile sale pline de patos a cucerit inimile tuturor femeilor, tuturor mamelor: Grigore Vieru.

Poezia românească în interpretarea lui este un dar frumos, o recunoștință pe care femeile întregii lumi o meritau cu prisosință. Și aici nu încape modestie sau smerenie, deoarece Grigore Vieru le „cântă” pentru nopțile nedormite, pentru cămășile spălate, pentru copiii alinați la sânul lor și pentru truda mâinilor lor.

poet Grigore Vieru poezia românească femeie mamă

Grigore Vieru a transpus în versuri cele mai sincere sentimente față de condiția de femeie și mamă. Foto: emancipareafemeii.blogspot.com

El, din postura sa de bărbat, a înțeles condiția dificilă de a fi femeie într-o lume dictată, cu precădere, de reguli patriarhale. A înțeles că nu puterea fizică împinge fericirea la destinatarii săi, ci grija atentă cu care orice femeie, aidoma unei furnici, își construiește căminul familial.

Despre obiectul adorației sale a scris Grigore Vieru în poezia Femeie, o mostră a gentileții și a neprihănirii de îndrăgostit:

Îmi place
să te ghemui la pieptu-mi
când pe cer tunetul
se dă fioros de-a dura.
Îmi place
să văd cum se sperie buzele tale
când, rușinoase,
ating băutura.
Îmi place
când te sperii de nimică…
Bunăoară, de-o furnică
nimerindu-ți după gât.
Ești gingașă, mică –
mugur înveselind copacii…
și totuși
pe umerii tăi
se reazămă
cerul de pace!

Tot cu delicatețe și fidelitate Grigore Vieru va scrie și această lucrare, Cântec de femeie, prinos în poezia românească, adus frumuseții de femeie în rol de soție:

Sărută-mă mereu, mereu,
Să nu văd fața mării eu.

Sărută-mă neîncetat,
Să nu văd malul sidefat.

Sărută-mă necontenit,
Să nu văd cerul înflorit.

Sărută-mă așa frumos,
Să nu văd nici un chiparos –

Să-mi spui pe urmă, tu, bărbate,
Ce mândre sunt aceste toate.

În lucrările sale, Grigore Vieru nu a detașat figura maternă de postura-i de femeie, ci dimpotrivă a reușit să le unească, demonstrând lumii întregi că și femeia obosită, trudită este obiect al iubirii și al respectului.

Pentru a exemplifica această naturalețe, iată lucrarea Aer verde, matern, în care marele poet român unifică cele două ipostaze într-un simbol curat, al ploii:

După mamă,
după copii
și după iubită
n-am mai aproape pe nimeni
ca ploaia.
Numai de obrazul mamei
mă lipesc așa
ca de ploaie.
Numai pe copii
îi las să mi se urce așa
în spate.
Și numai cu iubita
mă împletesc în dragoste
așa.
Am sentimentul că dacă orbesc,
aș putea să văd cu stropi de ploaie.
Cu ploaia
aș putea să-mi cânt plaiul
de mi-ar seca graiul.

Ploaie, tu –
Aerul meu verde, matern!
Nu știu alții cum sunt,
dar eu,
Fără tine, mă usuc
ca o foaie.
Toate
cântecele mele neînțelese
sunt rugăciuni pentru ploaie.

Grigore Vieru a trecut, în scrierile sale, prin toate etapele metamorfozei pentru o femeie, de la inocenta iubită până la consoarta cu care bărbatul își împarte viața, transpunând această evoluție în poezia Joc de familie, o frumoasă odă a fericirii diurne:

Duminică dimineața,
Copiii noștri amândoi
Se urcă în pat
Între noi.
Ne scot de pe degete
Palidele inele,
Le duc la ochi
Și se uită la mama și tata
Prin ele.
O, golul rotund al inelelor
Se umple atunci
De văzul copiilor luminos
Și-n toată lumea
Nu există joc mai frumos!

Și, desigur, Vieru nu a scăpat ocazia de a alinia frumos în familie rolul de femeie, împărțit cu același respect cuvenit între soție și mamă, în lucrarea „Inel rotund”:

Ar trebui alături
De-al iubitei nume,
În sclipetul verigii,
Să-l scriem și pe-al mumei.

Ca, supărați, vreodată –
Crescut inelu-n carne –
Furia să nu-l smulgă
Și-n hăuri să-l răstoarne.

Ca să-l purtăm statornic
Pân’ când prin el, spre soare,
Răzbi-va grâul verde
Și curge-vor izvoare.

Ar trebui alături
De-al iubitei nume,
În sclipetul verigii,
Să-l scriem și pe-al mumei.

Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Aproape”, ediție îngrijită de Emilian Galaicu-Păun și apărută la Editura Cartier, 2017, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă și Asociaţii SCA.

De ziua marelui Mihai Eminescu, Matricea Românească vă oferă o discuţie „la aniversară” cu profesorul George Ardeleanu, conferenţiar universitar doctor, titularul unui curs de Literatura Marilor Clasici la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti, despre felurile în care îl putem cinsti pe Luceafăr în mod autentic, de mai mult de două ori pe an. „Eminescu ilustrează dimensiunea matriceală a culturii româneşti”, subliniază Ardeleanu.

Mihai Eminescu: "Geniul, în zdreanţă sau în veşminte aurite, tot geniu rămâne!"

Matricea Românească: Domnule profesor, pe 15 ianuarie îl aniversăm pe Mihai  Eminescu, cel care rămâne o figură de primă mână a culturii românești. Și, pentru că vorbim despre matricea românească, o să vă întreb ce înțelegeți Dvs. prin această sintagmă? Ce loc ocupă Mihai Eminescu în matricea românească?

George Ardeleanu: Mărturisesc că nu cunosc sensurile pe care le dați Dvs. acestei sintagme. Din punctul meu de vedere, sintagma «matricea românească» ar trimite la o dimensiune profundă a spiritualității românești, la esența ei, la ceea ce este esențial în această spiritualitate. Acea dimensiune profundă a spiritualității românești, la care, din punctul de vedere al unor exegeți, Mihai Eminescu are acces, în timp ce prietenul său, colegul său de generaţie, I.L. Caragiale n-ar avea acces. I. L. Caragiale având acces, în opinia acestora, doar la straturile de suprafață, superficiale, ludice, comice ale spiritualității românești. Matricea trimite aşadar la dimensiunea abisală, metafizică a unei spiritualități.

Probabil că știți că nu toată lumea este de acord cu ideea aceasta de esențialitate, de esențialism ş.a.m.d.. Există teoreticieni care sunt împotriva unei viziuni esențialiste asupra spiritualității românești şi asupra oricărei spiritualităţi – aceştia pledând pentru o viziune mai degrabă relativizantă, într-o permanentă schimbare, într-o veșnică metamorfoză. Uneori, perspectiva esențialistă este taxată drept o perpectivă conservatoare, dacă nu chiar niţel reacționară, asupra spiritualității. Aşadar, depinde de punctul de vedere în care ne plasăm. Dar, în raport cu intenţiile Dvs şi preocupările Dvs. culturale, sintagma este adecvată.

Pe Eminescu îl așezăm în perspectiva aceasta matriceală a culturii românești. În general, a fost situat aici. V-am spus: în general, cei doi mari clasici, Mihai Eminescu și I. L. Caragiale, au fost interpretați ca ilustrând două dimensiuni opuse – eu aș zice complementare – ale spiritualității românești. Mihai Eminescu ar ilustra dimensiunea aceasta matriceală, ca să preiau termenul Dvs., în timp ce I. L. Caragiale ar ilustra cealaltă dimensiune, relativizantă, de suprafață, tranzacțional-balcanică a aceleiași spiritualități. Sigur, putem să fim sau să nu fim de acord cu această perspectivă. Mai degrabă n-aș fi de acord cu această perspectivă în ceea ce-l privește pe I. L. Caragiale, pentru că există și o dimensiune abisală a operei lui I. L. Caragiale, mai ales în prozele sale. Sigur, Eminescu este și mai aproape de dimensiunea această matriceală a spiritualității româneşti.

Matricea Românească: Cum îl poate cinsti contemporaneitatea pe Mihai Eminescu?

George Ardeleanu: Aici e o mare problemă. De obicei, îl sărbătorim de două ori pe an: în 15 ianuarie și în 15 iunie. Sunt cele două borne omagiale ale valorizării cultului lui Mihai Eminescu. Îl sărbătorim în 15 ianuarie, după care uităm definitiv de el și ni-l reamintim brusc, cu o zi, două înainte de 15 iunie. Îl sărbătorim și atunci, după care din nou îl uităm…

Pe Eminescu îl sărbătorim în 15 ianuarie, după care uităm definitiv de el și ni-l reamintim brusc, cu o zi, două înainte de 15 iunie. Îl sărbătorim și atunci, după care din nou îl uităm…

Apropo de fenomenul acesta, aș vrea să vă dau un exemplu comic-tragic. Dacă intrați pe internet și dați o căutare cu sintagma „mâna statuii lui Mihai Eminescu de la Galați”, veţi afla că, înainte de 15 ianuarie,  mâna statuii lui Mihai Eminescu din parcul din Galați dispărea într-un mod misterios, în pofida tuturor măsurilor de precauție, de pază ș.a.m.d. Acest lucru se întâmpla mereu. Până la urmă, autoritățile, exasperate, au confecționat o mână prevăzută cu un filet, mână care se înfiletează în corpul statuii la 15 ianuarie, când au loc serbările, omagierile. După care, după ce totul se termină, după ce urmează petrecerea în stil… caragialian, mâna este luată frumos, este defiletată, pusă într-un sertar din birourile Primăriei sau ale Prefecturii, și Eminescu cade în uitare. În 15 iunie, din nou se recurge la mâna cu pricina. Această știre e reflectată în foarte multe feluri de diferite gazete.

Mi se pare că imaginea aceasta, care e o știre exactă, din păcate este emblematică pentru modul nostru de a ne raporta la Mihai Eminescu. Nu cred că acesta ar trebui să fie modul de a ne raporta la opera lui Mihai Eminescu. În primul rând, cred că actualitatea lui Mihai Eminescu, pentru că despre aceasta este vorba, este dată de lectura operei sale. În ce măsură Eminescu se mai citește? Și nu mă refer la lecturile obligatorii din școală sau din Universitate, ci la lecturile personale, cele private, lecturile voluntare. Or, aici mă tem că răspunsul nu este unul foarte îmbucurător. Ne rezumăm să citim textele care sunt obligatorii în programa de liceu, de Bacalaureat. Chiar şi la Facultatea de Litere – un student se rezumă tot la ceea ce are pentru examen. În acest act de lectură, de pildă, în permanență, postumele eminesciene sunt discriminate, marginalizate, în favoarea antumelor, ceea ce, iarăși, nu este corect. Fiindcă antumele, așa cum știm, nu țin de selecția personală a lui Mihai Eminescu, ci de selecția lui Titu Maiorescu. Ediţia princeps de Poesii din 1883 a fost îngrijită de Titu Maiorescu și ţine de selecția lui, id est de gustul, de viziunea literară a lui Titu Maiorescu.

Profesorul George Ardeleanu, conf. univ. dr. la Facultatea de Litere din Bucureşti: "În acest act de lectură a lui Eminescu, în permanență, postumele sunt discriminate, marginalizate, în favoarea antumelor"

Profesorul George Ardeleanu, conf. univ. dr. la Facultatea de Litere din Bucureşti: „În acest act de lectură a lui Eminescu, în permanență, postumele sunt discriminate, marginalizate, în favoarea antumelor”

Celelalte ediții care au apărut până la moartea poetului reiau ediția princeps cu puține modificări. O mare parte a creației eminesciene însă a rămas în manuscrise, fiind publicată după 1900, și reluată, evident, în ediția mare, ediția Perpessicius, volumele IV și V. Dar, din păcate, în ceea ce privește lectura, inclusiv valorizarea lor în spațiul didactic, postumele sunt mereu defavorizate de antume. Măcar dacă s-ar citi antumele, dar nici acestea nu sunt citite integral. Se citesc textele obligatorii.

Aşadar lectura autentică, personală, ar fi prima condiție (a cinstirii lui Eminescu, n.r.). Apoi, editarea operei eminesciene. Avem, evident, ediția Perpessicius, începută în 1939 şi terminată acum câțiva ani (în 2008, dacă nu mă înşel). Perpessicius a coordonat primele șase volume, după care ediția a fost continuată de către alți eminescologi – printre ei îl remarcăm pe Petru Creția, care chiar a scris o carte foarte interesantă pe această temă, Testamentul unui eminescolog. Avem aşadar ediţia academică, în 17 volume. E o ediție foarte serioasă, numai că nici aceasta nu este o ediţie perfectă. Petru Creția care, iată, face parte dintre continuatorii lui Perpessicius, în cartea menționată subliniază și defectele acestei ediții. Poate cel mai important defect este tot disjuncția aceasta între antume și postume. Adică primele trei volume conțin poezia antumă, următoarele două conțin poezia postumă. Or, pentru Petru Creția, o asemenea distincție este inoperantă și trebuie să se renunțe la tipul acesta de segmentare. E nevoie de o altă ediție. Dar cine să o facă? O ediție critică e foarte greu de realizat.  Nu e o ediție de popularizare.

Deci, editare. În culturile occidentale serioase, marii autori sunt mereu reeditați în ediții profesioniste, critice, nu doar în ediții de popularizare. Sigur, și cele de popularizare sunt importante, au rolul lor, nu putem să îi cerem unui om obișnuit să se ducă la ediția critică. Dar ele trebuie să existe, cel puțin pentru specialiști.

Matricea Românească: Reeditarea lui Eminescu ar fi o cale să ne reîndrăgostim de el? Sau este un cuvânt prea tare?

George Ardeleanu: Nu știu dacă acesta este termenul, de „reîndrăgostire”. Ar fi o cale de a aduce cultul lui Mihai Eminescu la normalitate. De a nu face din acest cult doar o emblemă gonflabilă, reprezentată de imaginea statuii despre care vorbeam.

O altă formă a actualizării operei lui Eminescu este exegeza critică. Trebuie să apară noi și noi exegeze. Sigur că s-a scris mult despre Eminescu – au apărut biblioteci întregi, dar puține cărți modifică realmente viziunile anterioare. Există în primul rând perspectiva lui Titu Maiorescu, din celebrul articol, Eminescu și poeziile lui, care pune bazele receptării operei eminesciene. Perspectiva oferită de Titu Maiorescu, în acest text relativ scurt, a funcționat până prin anii ’30-’40 ai secolului XX. Până în anii ’40, opera eminesciană era văzută prin grilă maioresciană.

În anii ’30-’40 apar cele două cărți ale lui G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu și Opera lui Mihai Eminescu, care modifică parțial perspectiva maioresciană. Mai degrabă o completează, în sensul că aceste cărți ale lui Călinescu explorează și postumele. Explorând și postumele, evident că se descoperă alte dimensiuni ale operei sale. Nu doar că se descoperă, dar descoperirea acestor noi dimensiuni duce și la o reconfigurare a percepției despre antume.

Poate cel mai important defect al ediţiei Perpessicius este disjuncția aceasta între antume și postume. (…) E nevoie de o altă ediție. Dar cine să o facă? O ediție critică e foarte greu de realizat

Apoi, avem celebra carte a lui Ion Negoițescu din 1968 – scrisă însă prin anii ’50, când nu putea să apară, deoarece Negoițescu era indezirabil pentru regimul comunist şi, de altfel, avea să treacă și prin închisorile comuniste – în care el insistă, „pedalează” tocmai asupra postumelor. Pentru Negoițescu, cea mai profundă dimensiune a operei eminesciene stă în postume, în acea „faţă plutonică” a creației poetului.

Evident, sunt și alte cărți, cartea lui Tudor Vianu, a lui Edgar Papu, a Ioanei Em. Petrescu – o carte extraordinară, Modele cosmologice și viziune poetică, şi altele. Dintre perspectivele mai recente, aș menționa trei cărți: o monografie a colegului meu Caius Dobrescu, publicată la editura Aula din Brașov,  carte foarte interesantă, în care sunt examinate două tipuri de imaginar ale operei eminesciene – imaginarul spațiului public și imaginarul spațiului privat. Tot o carte, a unui alt coleg, Iulian Costache, care acum se află la Berlin, Eminescu. Negocierea unei imagini, în care este analizată receptarea operei eminesciene din ultimele două decenii ale secolului XIX. Și o carte a Ilinei Grigori, Știm noi cine a fost Eminescu? Fapte, enigme, ipoteze, o carte în care se revalorizează experiența berlineză a poetului. G. Călinescu, de pildă, consideră că experiența berlineză dintre 1872 şi 1874 a fost mai degrabă o experiență eșuată. Eminescu ar cam fi “ars gazul” de pomană pe acolo. Or, Ilina Gregori respinge această teză și arată în ce măsură experiența berlineză configurează imaginarul operei eminesciene.

Sunt puține cărţi, la nivelul unei întregi culturi, care, altfel,  stă sub semnul cultului lui Mihai Eminescu. Cam acestea ar fi căile: lectura sinceră, personală, voluntară, editarea și exegeza. Acestea ar fi, din punctul meu de vedere, elementele care pot să îl țină pe Eminescu în actualitate.

"Călinescu, de pildă, consideră că experiența berlineză dintre 1872 şi 1874 a fost mai degrabă o experiență eșuată. Eminescu ar cam fi «ars gazul» de pomană pe acolo"

„Călinescu, de pildă, consideră că experiența berlineză dintre 1872 şi 1874 a fost mai degrabă o experiență eșuată. Eminescu ar cam fi «ars gazul» de pomană pe acolo”

Matricea Românească: Care credeți că ar fi reacțiile lui Eminescu referitoare la cultura anului 2017?

George Ardeleanu: Nu-mi dau seama. Dacă citim „Epigonii”, vedem că Eminescu este sceptic în raport cu literatura și cultura contemporană lui, aducând un elogiu culturii şi literaturii anterioare, un elogiu literaturii pașoptiste și pre-pașoptiste, în timp ce pe colegii săi de generație (inclusiv pe sine) îi consideră nişte epigoni. Viziunea este mai degrabă sceptică, pesimistă. Şi poezia aceasta trebuie reinterpretată. Evident că Eminescu pune în opoziție două generații poetice, însă opoziția nu e neapărat una de natură valorică în „Epigonii”. Eminescu nu sugerează că poezia precursorilor pre-pașoptiști și pașoptiști este valoroasă, în timp ce poezia contemporanilor, în rândul cărora se include, este lipsită de valoare. Nu valoarea este criteriul opoziției. Criteriul este unul de natură structurală, filosofică dacă vreţi. Poezia precursorilor este una optimistă, vizionară, idealistă. Precursorii consideră că literatura poate transforma realitatea, în timp ce poezia epigonilor, a contemporanilor, este una rece, sceptică, convinsă că modelul literaturii nu se poate constitui într-un model al realității.

E un scepticism generalizat. Numai că acest scepticism este în acelaşi timp și expresia lucidității. Scepticismul epigonilor provine din luciditate. Optimismul precursorilor provine și dintr-o anumită naivitate. E interesantă în acest sens o scrisoare pe care el i-a trimis-o lui Iacob Negruzzi, de la Viena, care însoțea poezia „Epigonii”, când a fost trimisă la Convorbiri literare, în care explică aceste lucruri. El vorbește despre precursori, menţionând „acea naivitate neconștiută cu care lucrau ei”. În timp ce contemporanii sunt sceptici, dar într-un fel mai lucizi: „noi suntem treji de suflarea veacului”. În fond, scepticismul epigonilor, pesimismul, criza existențială ilustrată în textele lor se poate compara cu criza din poezia franceză și germană a celei de-a doua jumătăți a secolului XIX, „Mal du siècle” din poezia franceză sau „Weltschmerz” din lirica germană, despre care Eminescu vorbește chiar în acea scrisoare către Iacob Negruzzi.

Eminescu, iată, este în aparență sceptic atunci când e vorba de contemporanii săi. Nu știu cum ar fi în fața contemporanilor noștri. Dacă ar vedea, de pildă, spectacolul politic, cred că ar avea multe motive de scepticism, la fel ca în partea a doua a Scrisorii a III-a. În ce privește spectacolul literar și cultural, s-ar putea să fie și entuziasmat de sincronizarea care s-a produs între cultura română și cultura occidentală. Sincronizarea aceasta s-a produs, slavă Domnului.

Opoziția din „Epigonii” nu e neapărat una de natură valorică. Nu valoarea este criteriul opoziției. Criteriul este unul de natură structurală, filosofică

Matricea Românească: Mai știm că patriotismul era o noțiune la care poetul se alinia. Ce însemna România pentru el?

George Ardeleanu: Dimensiunea patriotică este una esențială a creației sale, în „Scrisoarea a III-a”, „Memento Mori”, imaginea Daciei din „Memento Mori” etc… România era elementul lui de stabilitate interioară, spirituală. Era un element de stabilitate într-o mare de instabilități. Și aici, el vede lucrurile ca un romantic ce este. E un nostalgic. El este patriot, dar patriot în raport cu vârsta medievală, cu vârsta “de aur” a istoriei naţionale, cum ar spune Ioana Em. Petrescu – și sceptic în raport cu contemporaneitatea secolului XIX. Este patriot în raport cu dimensiunea dacică din „Memento Mori” etc.

Matricea Românească: Romantismul lui Eminescu, despre care vorbeați, mai are loc în lumea realităților reci, în care trăim?

 George Ardeleanu: Dacă vorbim de conceptul de «romantic» în sens larg, să ne gândim că după 1990, după Revoluție, am trăit cu toții o vârstă romantică. Gabriela Adameșteanu a publicat o carte, Anii romantici, referitoare la această perioadă, primul deceniu 1990-2000, în care am avut mari speranțe, mari proiecte. Aceia sunt anii romantici. Din păcate, multe dintre aceste proiecte s-au prăbușit. Poate că era bine ca vârsta romantică să persiste. Din punctul acesta de vedere, cred că romantismul, ca vârstă fondatoare, creatoare de proiecte, este util într-o cultură. Subliniez: romantismul înţeles în acest sens, nu ca fantasmă, utopie, iluzie. Romantismul ca formă de creaţie a proiectelor.

Pentru profesorul George Ardeleanu, căile către Eminescu sunt "lectura sinceră, personală, voluntară, editarea și exegeza"

Pentru profesorul George Ardeleanu, căile către Eminescu sunt „lectura sinceră, personală, voluntară, editarea și exegeza”

Matricea Românească: Eminescu ocupă vreun loc în lumea tinerilor de astăzi?

George Ardeleanu: Se mai putea vedea acum câțiva ani – dacă nu și acum – pe ziduri un anumit graffiti, Eminem-escu, o sinteză între Eminescu și Eminem…

Matricea Românească: Exista şi un film al lui Florin Piersic Jr., intitulat “De la Eminescu la Eminem”…

George Ardeleanu: Exact. La Facultatea de Litere, după ’90, au apărut mai multe reviste studențești. Din păcate, nu a existat o continuitate, apropo de proiecte. Apărea o generație, construia o revistă, termina facultatea, venea o altă generație care îşi construia altă revistă, nu o continua pe cea precedentă. Cred că în ’99, revista Litere nouă, la care scriau actualii critici ai generației 2000 – Paul Cernat, Costi Rogozanu, Luminița Marcu şi alţii – a scos un număr dedicat lui Mihai Eminescu. Îmi aduc aminte că, pe copertă, era un fel de Schwarzenegger având tatuat pe braț chipul lui Eminescu. Aceasta, ținând și de dimensiunea ludică a valorizării operei lui Mihai Eminescu, și ca reacție la perspectiva elogios-mumificatoare a viziunii asupra operei lui Eminescu.

Probabil știți că în 1998 a apărut un număr al revistei Dilema care a provocat un scandal imens, care nu s-a terminat nici până astăzi. E un număr care a împărțit România în două. De ce? Pentru că în acel număr s-a încercat interogarea mitului lui Mihai Eminescu. S-a încercat deconstruirea unor clișee în privința interpretării operei eminesciene. Numai că această deconstrucție a fost, din păcate, interpretată de unii ca un atentat la statura, şi la statuia poetului național, ca o formă de denigrare, de demitizare. Dacă citim acel număr, vedem că sunt multe nume care semnează. Pe de o parte, sunt scriitorii – studenți pe atunci, astăzi membri importanți ai generației 2000 –  Răzvan Rădulescu, T. O. Bobe, Radu Pavel Gheo, Cezar Paul Bădescu, care a și îngrijit numărul, dar și critici și scriitori din generații anterioare, Nicolae Manolescu, Z. Ornea, Şerban Foarţă, Mircea Cărtărescu, Ion Bogdan Lefter şi alţii. E posibil ca unii dintre ei, dintr-un spirit juvenil, să fi sărit nițel peste cal. De pildă, Răzvan Rădulescu sau T. O. Bobe – repet, dintr-un spirit teribilist, altfel bun la tinerețe. Poate că au exagerat, uneori poate că e bine să exagerăm atunci când vrem să atragem atenția asupra unui fenomen. În schimb, și Nicolae Manolescu, și Ion Bogdan Lefter au scris niște texte foarte echilibrate.

Ei bine, scandalul a fost imens, indiferent de natura și de diferențele dintre aceste texte. Ba chiar Nicolae Manolescu a fost mai mult culpabilizat decât ceilalți. Atunci Leonida Lari, care era deputat din partea PRM, a ținut un discurs fulminant în Parlamentul României legat de acest număr din Dilema. A apărut apoi și o carte îngrijită tot de Cezar Paul Bădescu, Cazul Eminescu. Polemici, atitudini, reacţii din presa anului 1998, în care preia articolele din Dilema, apoi reacțiile la articolele din Dilema, apoi reacțiile la reacții ş.a.m.d. Este foarte interesant acel număr, pentru a vedea fenomenul în sine al mitizării, respectiv demitizării operei eminesciene. Apropo de chestiunea asta, în 2015 a apărut la editura Humanitas o carte a istoricului Lucian Boia, Eminescu, românul absolut. Facerea și desfacerea unui mit.

Pentru Eminescu, România era elementul lui de stabilitate interioară, spirituală. Era un element de stabilitate într-o mare de instabilități. (…) Romantismul, ca vârstă fondatoare, creatoare de proiecte, este util într-o cultură

Matricea Românească: Cum vi s-a părut această carte?

George Ardeleanu: Am citit-o, cunoșteam unele dintre chestiuni. Vedeţi, dacă urmărim receptarea operei eminesciene, aproape din contemporaneitatea sa până astăzi, constatăm că aproape toate ideologiile au încercat să și-l aproprieze, să și-l facă al lor, să-l transforme pe Eminescu într-un precursor.

Aș vrea să dau doar două exemple paralele. În 1950, are loc sărbătorirea centenarului Eminescu. În 1950, suntem în plin realism socialist. A avut loc atunci, la Ateneul Român, o sărbătorire a poetului la care au participat delegați ai partidelor comuniste din toate țările comuniste din Europa. Au ținut discursuri mobilizatoare, în care Eminescu era făcut un precusor al socialismului. În aceeaşi zi (15 ianuarie, of course), în ziarul România Liberă au apărut niște caricaturi reflectând „realități” din actualitatea anilor ’50, având ca legendă texte din Eminescu. De exemplu, un muncitor care privește graficul fruntașilor în producție și nu se vede și pe el acolo, spune: „Pe lângă plopii fără soț, / Adesea am trecut / Mă cunoșteau vecinii toți, / Tu nu m-ai cunoscut”. Sau, soția unui speculant burghez vine în vizită la închisoare la soțul său și privește dincolo de gratiile închisorii către el și spune: „Pe aceeași ulicioară / Bate luna în ferești, / Numai tu de după gratii / Vecinic nu te mai ivești”. Ş.a.m.d. De un ridicol…

Iată deci cum, în 1950, Eminescu, care oricum era conservator, ideologic vorbind, devine un precursor al comunismului. Ei bine, tot în 1950, în exilul legionar de la Roma, apare o carte semnată de Constantin Papanace, unul dintre liderii legionari care se refugiaseră în exil. O carte cu titlul Mihai Eminescu, un mare precursor al legionarismului (la origine, o conferinţă susţinută cu prilejul… Centenarului), care s-a reeditat și după ‘90. Și toată teza sa este că Eminescu este un mare precursor al legionarismului. Iată cum, în același an, cu ocazia centenarului, Eminescu este revendicat ca precursor de două ideologii total opuse, care s-au exterminat reciproc, ideologia comunistă și cea legionară.

Matricea Românească: Ce îl face pe Eminescu atât de dezirabil, din punct de vedere ideologic?

George Ardeleanu: Sigur că revendicarea aceasta ține de valoarea poetului. Este clar că este perceput ca un scriitor de valoare, și atunci ne legitimăm prin astfel de valori, ni le apropriem uneori într-un mod fraudulos.

Am observat, apropo de numărul cu scandal din Dilema, că după acel număr, în spațiul didactic, inclusiv în cel universitar, a început să se cam renunţe la clișeele, la stereotipiile de analiză a operei eminesciene, care parazitaseră decenii întregi interpretarea. Măcar acesta este un element benefic al controversatului număr.

Bustul lui Mihai Eminescu, din holul Facultăţii de Litere din Bucureşti

Bustul lui Mihai Eminescu, din holul Facultăţii de Litere din Bucureşti

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Cultură. Întrucât conceptul a devenit sinonim, în viziunea multor români, cu timpul liber – noțiune percepută drept un soi de glumă seacă în universul workaholic-ilor – este ușor de intuit că vastul domeniu nu mai atrage un grad ridicat de interes, mai ales dacă nu avem nume mari drept cap de afiș.

Ceea ce nu știu sau nu conștientizează oamenii convinși că activitatea desfășurată de către ei la locul de muncă este «treabă serioasă», în comparație cu caracterul boem – în viziunea lor – și aproape fără viitor al celei din cultură, este faptul că oaza de frumos într-o lume de beton și de sticlă le este făurită de către artiști. În multe ore de muncă… Acești artiști nu sunt naivi, ci conștienți că efemeritatea muncii lor nu le va aduce – cu rare excepţii – nici o carieră strălucită și nici conturi cu multe zerouri în bancă. Poate nici măcar pensie. Şi totuşi, ei nu renunță, pentru că asta le e menirea și pentru că flacăra creației le luminează nopţile. Ca niște „inconștienți”, artiștii aleg să trăiască în lumea culturii și să-și întrețină familiile din creativitate.

De-a lungul acestor luni, am avut ocazia să cunosc oameni cu adevărat speciali din mai multe zone ale țării. Generozitatea și credința lor în Dumnezeu – Cel care i-a înzestrat cu darul creației – au ieșit la iveală chiar și în fața unor necunoscuți ca noi, dornici să îi „descoasă” de poveștile lor prețioase. Curios este că aspectul care ne dezvăluia că discutăm cu oameni pasionați de ceea ce făceau nu era rezultatul uimitor al muncii lor, ci chipul lor cald. Cu riscul de a părea o exagerare, mărturisesc că acești oameni radiau de bunătate, iar discuțiile cu ei ne «încărcau bateriile».

Fie că vorbim despre un obiect tradițional, un cântec românesc, o piesă de teatru, o pictură, o poezie sau chiar o bijuterie, nu judecați cât de frumos este – sau nu – rezultatul din fața voastră, ci cât de mult s-a muncit la el

În cadrul unui interviu acordat Matricea Românească, un meșter olar sublinia că cei care îi apreciază cu adevărat munca sunt oamenii simpli, cu venituri modeste. Cei bogați, mai puțin pentru că, așa cum opina el, „poate banul te schimbă”. Gusturile nu se discută, dar pot fi educate. Însă, odată cu experiența, dar și cu trecerea anilor, devenim tot mai greu de mulțumit și de impresionat. Pentru a întări această afirmație, voi menționa revelatorul citat din „Micul Prinț”, scris de Antoine de Saint-Exupéry, care spune că „Oamenii mari nu pricep niciodată nimic și este obositor pentru copii să le dea întruna explicații”.

Fie că vorbim despre un obiect tradițional, un cântec românesc, o piesă de teatru, o pictură, o poezie sau chiar o bijuterie, nu judecați cât de frumos este – sau nu – rezultatul din fața voastră, ci cât de mult s-a muncit la el.

De Ziua Culturii Naţionale, vă rog să apreciați și munca acestor oameni, nu doar esteticul pe care, oricum, îl admiră toți.

“Doi duşmani primejdioşi avem în faţa noastră”, i se destăinuia Eminescu lui Slavici, prietenul său de epocă vieneză, “răutatea şi prostia omenească. În luptă cu aceşti n-avem ce să discutăm, ci să lucrăm şi mergem înainte”.

Dacă ne temem de prostie, vom tremura în fiecare secundă a vieţii noastre, pentru că ea ne îngheaţă inimile incomparabil mai puternic decât frigul de afară. Dacă ne temem de răutate, vom paraliza, inhibându-ne pornirile nobile de teama judecăţii generale. Aşa cum zăpada nu este (încă) înlăturată din faţa casei cu o aplicaţie mobilă, nici muntele ignoranţei omeneşti nu poate fi demontat prin gesturi goale cu mâna, ci doar prin lucru activ, 167 de ani de la naşterea lui Eminescu.

Puţin ne mai desparte de 15 ianuarie, ziua în care ni-l amintim, fugar, pe cel pe care imaginarul colectiv îl numeşte “poetul naţional”. Evident, românii au probleme mai mari decât aniversarea lui Eminescu – în fapt, au probleme hibernale cât casa de mari. Că monumentalitatea “Luceafărului poeziei” e o axiomă, iar Eminescu e sacrosanct pentru România, acestea se ştiu prea bine. Că există un mit Eminescu, care l-a făcut un soi de animal totemic al culturii româneşti, egalmente nu încape discuţie.

La fel de adevărat e că, punându-l pe un piedestal, mai marii culturii româneşti l-au îngropat cvasi-definitiv pe Eminescu pentru publicul larg. Cineva făcea o observaţie interesantă: suntem poate singurul popor european care are doar un poet naţional – Germania, de pildă, n-ar putea face diferenţă între Goethe, Hölderlin, Brecht, Rilke sau Schiller. Făcând din Eminescu patriarhul culturii noastre şi banalizându-l prin supra-expunere educaţională, atribuindu-i ideologii şi viziuni de care era cu desăvârşire străin, continuă teoria, l-am îngropat pe Eminescu sub un troian de clişee şi de stereotipuri, de fabulaţii care l-ar amuza şi l-ar oripila pe – tautologie – săracul poet.

Eminescu nu vrea laurii noştri, aşa cum nu voia mormânt bogat. Dar, ca orice om de creaţie, ca orice geniu care s-a născut pe pământul românesc sau aiurea, vrea cu prisosinţă un lucru: să-l citim

Eminescu nu vrea laurii noştri, aşa cum nu voia mormânt bogat. Dar, ca orice om de creaţie, ca orice geniu care s-a născut pe pământul românesc sau aiurea, vrea cu prisosinţă un lucru: să-l citim.

Aşa că vă adresez o mică rugăminte: după ce terminaţi hiper-importantele treburi cu lopata, cu răzuitoarea şi cu peria pentru zăpadă, cu antigelul şi cu lanţurile antiderapante, mai faceţi ceva, diseară. “Deszăpeziţi”-l şi pe Eminescu, spaima de decenii a elevilor români şi subiect obligatoriu al examenelor şcolare, şi citiţi-i o poezie.

Sau, dacă vi se pare o treabă prea „romantică” pentru voi, oamenii mari pentru care perfuzia televizorului e suficientă, citiţi-le Eminescu copiilor voştri. Vă asigur că n-o să iasă nici antisemiţi, nici sifilitici şi nici conservatori, ci oameni frumoşi, sensibili la acele lucruri pe care banii nu le pot cumpăra, cetăţeni preocupaţi de binele comun.

Pentru că ăsta e Eminescu: omul care te învaţă că o poezie de dragoste e oricând mai valoroasă decât un cadou luat de Black Friday. Omul care te învaţă că România nu e groapa de gunoi a Europei ori a lumii, ci o naţiune mândră între popoare, cu o demnitate legitimă.

Foto: Statuia lui Mihai Eminescu din faţa Ateneului Român, din Bucureşti, la 11 ianuarie 2017

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Cinci poezii cu și despre femeie semnate de către Grigore Vieru

14 Februarie 2018 |
Echipa Matricea Românească omagiază azi un simbol din poezia românească, Grigore Vieru, omul care a cântat în versuri, cu sensibilitate și delicatețe, condiția de femeie și de mamă. Descoperiți mai jos cinci poezii semnate de către prolificul poet,...

Munca din spatele culturii, un concept străin profanilor

15 Ianuarie 2017 |
Cultură. Întrucât conceptul a devenit sinonim, în viziunea multor români, cu timpul liber – noțiune percepută drept un soi de glumă seacă în universul workaholic-ilor – este ușor de intuit că vastul domeniu nu mai atrage un grad ridicat de interes, mai...

Deszăpezirea lui Mihai Eminescu

11 Ianuarie 2017 |
“Doi duşmani primejdioşi avem în faţa noastră”, i se destăinuia Eminescu lui Slavici, prietenul său de epocă vieneză, “răutatea şi prostia omenească. În luptă cu aceşti n-avem ce să discutăm, ci să lucrăm şi mergem înainte”. Dacă ne temem...