Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

artist

Când era mic a jonglat cu diferite meserii în gândurile sale, dar s-a oprit la actorie. Cu o mamă medic, cu un tată inginer, Vladimir Purdel a ales să îmbrățișeze în viață o formă de artă. Încă îl încearcă emoțiile înainte de a presta pe veșnicele scânduri ale unei scene, dar le acceptă știind că ele vin doar să-i ofere căldură precum o haină pe care o îmbracă.

Nu avea o carte de identitate când a intrat prima oară într-o sală de spectacole. Nici nu era necesar să ceară voie. Natura întâmplărilor l-a dus acolo. Și culmea, fusese dragoste la prima vedere. Un an mai târziu a dat audiție pentru intrarea în trupa de teatru a liceului, pe numele ei TETA. Apoi, au urmat diverse festivaluri de amatori, în care a ajuns să obțină în echipă și premii. A gustat cu mai multă poftă după din tot ce oferă acest univers.

După 2 ani, cu frustrarea faptului ca mai toate festivalurile din vremea aia erau în limba engleză, Vladimir și-a dăruit toată creativitatea în festivalul Ideo Ideis. La scurt timp, a devenit cel mai mare festival de tineri din România. Cred cu tărie că odată cu meseria de actor, îți ieși din labirintul propriei minți și-ți depășești, forțat sau nu, toate granițele. Dar mai multe de la artistul Vladimir Purdel!

 

Dacă nu ar fi făcut Vladimir Purdel teatru, ce altceva ar fi făcut în viață?

Când eram mic îmi doream să mă fac chirurg cardio-vascular. Ulterior, am jucat baschet și visam să mă fac baschetbalist. Apoi, m-am prins ca nu prea am șanse să fac baschet la nivelul la care îmi imaginam și atunci a apărut teatrul în viața mea și am ales să merg pe drumul ăsta. Îmi e foarte greu să văd acum ce aș fi făcut în viață, dar cred că jurnalist sportiv și comentator sportiv ar fi fost ceva ce mi-ar fi plăcut să fac.

 

 

Scena îți este a doua casă, dar au fost și voci negative pe lângă tine care ți-au zis să te orientezi?

Da. Cred că în societatea noastră e și complicat sa nu apară teama sau frica. Și cum nu aveam neaparat un background artistic în familia mea, maică-mea e medic și taică-miu e inginer, au existat la început niște încercări de redirecționare. Totodată, am o operație pe inimă din cauza unei malformații congenitale pentru care m-am operat când aveam 10 ani și evident ca instabilitatea mediului artistic nu li se părea alor mei ca e cel mai potrivit spațiu în care să trăiesc.

Pentru ei, perspectiva programului haotic și a stresului era principala îngrijorare, dar sigur că se gândeau și că nu o sa pot să trăiesc doar din teatru. Cred că asta s-a schimbat în momentul în care m-au văzut pentru prima dată pe scenă, jucând în fața a 400 de spectatori. A și fost un moment magic atunci în care părea că totul se aranjează perfect, cobora îngerul cum se mai spune prin teatru, în care tot spectacolul se lega minunat, era și comic și emoționant. Ăla a fost momentul în care și-au dat seama ca mă simt în elementul meu cu toate emoțiile alea și cumva au acceptat că e ce îmi doresc să fac. Țin minte și ca taică-miu și-a modificat discursul, din ‘Mai gândește-te, totuși…’ a devenit un fel de discurs motivațional despre implicare și cum trebuie să muncesc enorm pentru lucrurile pe care le visez și cum să încerc să fac totul cu dorința de a deveni și mai bun… un discurs care încă e extrem de important în viața mea.

 

Care este momentul în care te-ai îndrăgostit de scenă?

Greu de spus momentul exact… Cred că mai degrabă a fost o dragoste la prima vedere pe care am ajuns să o înțeleg mulți ani mai târziu. Țin minte ca atunci când am intrat pentru prima dată într-o sală de spectacole si m-am așezat pe scaun eram complet dezinteresat și nerăbdător să plec mai repede de acolo, îmi doream să se termine totul și să îmi reiau viața de puștan de 13 ani. Apoi, când am auzit gongurile și am văzut cum scade treptat lumina în sala și se aprindea scena, am simțit ca un fel de transă, un miraj. Eram pur și simplu fascinat, nu îmi puteam lua ochii de la scenă. Cred ca ăla a fost momentul când am zis ‘vreau și eu acolo’. Cred ăa cu mintea de atunci, mi se părea ca e foarte ușor să fii pe scenă. Apoi, am intrat în trupa de teatru și am descoperit ca nu e deloc ușor să stai pe scenă, nu e deloc confortabil să fii privit și cu atât mai puțin să stai în vulnerabilitate acolo. A apărut o formă de teama, un fel de love-hate relationship, au fost momente când nu îmi doream să fiu acolo, în care îmi era frică sau nu mă simțeam suficient, sau ca nu am fost veridic și autentic. Au apărut pe rând mai multe chestionări, dar fascinația a rămas în tot timpul asta. Sigur, au rămas și temerile, dar cumva în timp am ajuns să accept ca lucrurile astea fac parte din mine și că tocmai astea merita aduse pe scenă. Acum consider că cu cât mă chestionez mai mult și cu cât sunt mai curios de lucrurile astea de care îmi e frică, cu atât pot să mă exprim mai bine și mai frumos și mai liber pe scenă.

 

Este arta un domeniu cronofag? Ce părere ai?

Da, sigur. Orice lucru are nevoie de timp pentru a se perfecționa, pentru a deveni mai bun. Nimeni nu s-a născut învățat și cred ca orice domeniu are nevoie de multe ore de aprofundare și muncă. Și sigur, și arta e un domeniu cronofag. E nevoie de un studiu amănunțit ca să găsești forma potrivită de expresie astfel încât să ajungi la cat mai mulți oameni. Cred ca asta își dorește orice artist să facă prin arta lui, să atingă sau să emoționeze cat mai mulți oameni.

 

 

Cum te simți când ești pe scenă? Poți descrie în câteva cuvinte sentimentele pe care le porți?

Am întotdeauna emoții înainte de a urca pe scenă. Acum, simt si bucurie ca sunt acolo, dar și o responsabilitate față de spectatori. Întotdeauna mă gândesc ca poate e cineva in sala de spectacol pentru prima dată sau pentru ultima oara, și asta mă motivează să încerc să fiu și mai prezent pe scenă.

 

Cum sună frumoasa poveste a escapadei tale academice și profesionale?

La 13 ani, când încă jucam baschet, am ajuns pentru prima oară într-o sală de spectacole adevărată. A fost dragoste la prima vedere. Un an mai tarziu am dat audiție pentru intrarea în trupa de teatru a liceului, pe numele ei TETA. Apoi, au urmat diverse festivaluri de amatori, în care am ajuns să luăm și niște premii. După 2 ani, cu frustrarea faptului ca mai toate festivalurile din vremea aia erau în limba engleză, am început și noi festivalul nostru în limba română, Ideo Ideis.

Încă de la început ne-am propus să făceam un festival care să crească din toate punctele de vedere și în scurt timp, a devenit cel mai mare festival de tineri din România. La 18 ani am terminat liceul și am dat la UNATC. Am picat în primul an și am încercat să fac facultatea de jurnalism, dar durerea era prea mare și nu prea am putut să acord prea multă atenție jurnalismului. Acel an, a fost cu multe trăiri puternice, nu înțelegeam ca aș putea avea o depresie. Dar, nu am cedat gândului de a face teatru și am căutat să mă pregătesc altfel, singur, astfel încât să am încredere mai multă în mine. Am intrat a2a oară și consider ca a fost cel mai bun lucru care mi se putea întâmpla, căci am început să fiu mai cu picioarele pe pământ. Apoi, în facultate am căutat să lucrez cat mai mult, cu cat mai mulți oameni diferiți și să îmi creez experiențele necesare pentru învățare. În anul 2 am debutat în teatrul profesionist, la Bulandra. Apoi, au mai urmat câteva proiecte in diferite teatre din București. După facultate, am incercat sa merg la master. Am picat, alta depresie, de data asta îmi era mai clar ce am. A fost un an complicat pentru ca îmi doream să fiu acolo cu colegii mei și totuși nu eram. Aveam spectacole care se jucau în teatre, dar ceva în mine suferea. Anul următor, m-am pregătit altfel și am intrat. Tot cam pe atunci, sunt invitat de un prieten regizor, cu care lucrasem toți anii de facultate, să merg să joc la Vâlcea într-un spectacol. Această colaborare mi-a adus și angajarea acolo, unde am stat 6 ani, ani care au reprezentat o altfel de învățare și de creștere. Din 2020 am redevenit actor independent si asta m-a determinat sa mă întorc către Ideo Ideis. In 2021, am pus bazele Laboratorului Ideo Ideis, un proiect apărut din Festivalul Ideo Ideis, adresat tinerilor și adolescenților din Alexandria, o continuare a Festivalului în cadrul comunității care se desfășoară pe toată durata anului. Iar acum, pe lângă actorie, știu sigur ca sunt și improvizator, organizator de evenimente și trainer.

 

Cât de tare te-a impulsionat rolul principal pe care l-ai avut în primul film al lui Pavel Bartoș?

În primul rând, a fost complet neașteptat. Pe Pavel l-am cunoscut la Ideo Ideis, unde ne-am și împrietenit. Noi acolo făceam un fel de serial care se numea ‘Sfaturi..’. Era o serie de sketchuri, cu un mesaj, cu o pildă, dar principala intenție era să fie amuzant pentru contextul ăla de festival. Într-o seară, mă trezesc cu un telefon de la Pavel care îmi zice ca i-a plăcut foarte mult serialul nostru și are un rol pentru mine în filmul lui de debut. Extaz, îți dai seama… nici nu mă gândeam ca e bine ce fac, cu atât mai puțin ca m-a remarcat cineva. Ulterior, am aflat ca era rolul principal și cine mai era în distribuție. Am rămas cu gura căscată. În momentul ăla am simțit și panica și frica și responsabilitatea. A fost foarte flatant să mă aflu în contextul ăla, nu știam dacă merit, dacă sunt suficient de bun, nu eram atât de conștient de mine la momentul respectiv. Dar, am ales să am încredere în Pavel și în toată echipa… am înțeles atunci ca sunt o piesă dintr-un puzzle mult mai mare și ca eu trebuie să îmi văd de bucățica mea cat mai bine și asta am încercat să fac, iar cele 3 zile și 3 nopți de filmare au fost magice. Cred ca de atunci, am învățat să fac față mai bine situațiilor de stres și agitație.

 

 

Ai lucrat lângă nume consacrate. Cât de impresionant sau nu este pentru un tânăr?

Este întotdeauna impresionant să lucrezi cu oameni pe care îi admiri, care au mult mai multă experiență decât tine. Profesorul meu ne spunea ca ‘meseria asta se fura’. Auzeam în facultate despre cum trebuie sa mergem la repetiții la teatre și sa ne uitam la mari actori cum repeta și sa învățăm de la ei. Și am făcut asta, dar consider ca am avut șansa și să văd oamenii ăștia și mai îndeaproape, ca parteneri de scenă. E o altfel de școală să vezi pe cineva ca face niște lucruri pe care tu încă nu le înțelegi, dar le vezi și le simți ca sunt bine. Consider ca e foarte important pentru arta actorului această formă de învățare. Acum, încerc să fiu la fel de atent cu actorii mai tineri decât mine, cred ca sunt lucruri pe care le pot învăța și de acolo.

 

Actor de film sau de teatru? Ce preferi?

Am făcut mult mai mult teatru decât film, dar îmi e greu să spun ce prefer… sunt diferite, dar cred ca la fel de provocatoare. Ce știu sigur, e ca as vrea sa echilibrez mai mult balanța, vreau sa fac și mai mult film. Dar nu mă grăbesc nicăieri, cred ca toate apar la timpul lor.

 

Cât te ajută un rol pe care îl interpretezi să îți explorezi adevărata identitate, Vladimir?

Foarte mult. De cele mai multe ori când lucrez la un rol, identitatea mea se modifică ușor în funcție de ce e nevoie să explorez pentru rolul respectiv. Nu mă confund cu personajul, nu se întâmplă nimic de genul ăsta… dar nu am cum să evit toate întrebările pe care mi le pun pentru un personaj, trebuie să răspund și eu la ele pentru mine și asta nu are cum să nu mă modifice pentru o perioadă. După premiera, se mai estompează din lucrurile astea, dar căutarea și curiozitatea pornesc întotdeauna din mine. Așa am ajuns să mă descopăr mai mult, să învăț să îmi accept greșelile, să înțeleg ca nu am cum să fiu perfect și ca în mine sunt și lucruri bune și unele rele. Am învățat să mă accept mai mult prin toate rolurile care au venit către mine.

 

Există vreun rol pe care nu ai dori să-l joci? Întreb asta pentru că mă gândesc, având în vedere anii de experiență, că îți cunoști gusturile în ceea ce privește actul artistic.

Nu am vreun rol pe care să nu mi-l doresc. Consider ca în orice rol pot să descopăr ceva nou si neasteptat. Consider orice rol o provocare și dacă regizorul cu care lucrez mă vede în ceva ce la prima vedere pentru mine nu pare tocmai o potriveală, aleg să am încredere ca omul cu care lucrez urmărește ceva cu mine în rolul respectiv. Probabil ca cu experiență am ajuns să cred ca unele roluri mi se potrivesc mai bine ca altele, dar în definitiv mi se pare irelevant, teatru e o muncă în echipă și o căutare, atât comuna, cat și individuală.

 

 

Ce îți place la tine ca actor?

Cred ca principalul aspect care îmi place la mine ca actor este felul în care gândesc. Am o minte analitică și atentă la detalii. În timp, cred ca am învățat să folosesc mai abil această calitate și am mai învățat și să ajung să exprim mai bine și mai clar, si poate mai simplu, lucrurile pe care le simt din analizele astea.

 

Sunt și lucruri care nu îți plac?

Da. Nu îmi place întotdeauna ca nu știu să am răbdare cu mine, îmi doresc unele lucruri să se întâmple imediat sau mai repede. Răbdarea e un aspect la care încă lucrez. Uneori, pot găsi foarte ușor lucruri care nu îmi plac la mine, mai ales când apare neîncrederea. În timp, am înțeles ca genul ăsta de îndoială e foarte bună și sănătoasă, cel puțin pentru mine. E util să chestionez fiecare lucru pe care îl întreprind, cu grijă și atenție la ce se întâmplă cu adevărat în interiorul meu. Chestionarea asta simt ca mă face să progresez.

 

Actoria este o meserie care te forțează să îți depășești granițele proprii?

Da, cel puțin pentru mine, a însemnat și asta. De fel, sunt o persoană timidă și retrasă, un introvert. Actoria m-a făcut să ma deschid și să mă ajute să mă exprim mai bine și mai liber în fața oamenilor. Cred totodată ca pentru fiecare actor demersul este diferit, fiecare om e unic și cumva asta se aplică și in cazul actoriei. Cred ca e de datoria fiecarui actor sa se cunoască, sa se descopere și sa își dea seama care este cea mai buna metoda pentru el și spiritul lui. Dar da, in principiu, nu cred ca poți face actorie fără sa existe niște aspecte care să te împingă să te depășești.

 

 

Pe când alții alergau la joacă, Răzvan Halici își exprima dorința de a face parte dintr-o orchestră. Mama sa l-a inspirat și i-a insuflat dorința de a studia muzica. Și cum dedicarea părinților este absolut esențială, atunci când el s-a îndrăgostit de puterea sunetelor pianului, instrument care-l însoțește și-n prezent, l-au sprijinit în alegerea sa de a-l studia la nivel de performanță.

Îi oferă dinamismul de care, poate, avea nevoie în viață. Îi oferă corespondența dintre el și artă, pianul fiind o fereastră spre lumea muzicii, dar și vocea emoțiilor pe care le simte. Îi oferă ambiții noi precum a fost experiența trăită de curând, manifestarea culturală unde și-a lăsat amprenta.

Nu la noi în țară, ci peste granițele acesteia, în țara fiordurilor. A susținut trei concerte în Norvegia în cadrul programului Ro-Cultura susținut prin granturile SEE care finanțează rezidențele artistice în vederea colaborării între artiștii din România și Statele Donatoare (Norvegia, Islanda și Liechtenstein).

 

 

Răzvan, stau de vorbă cu un tânăr care provine dintr-o familie de artiști sau ești singurul care a fost condus de talent pe acest drum?

În familia mea, doar mama era cea care cânta cu vocea și cred că de la ea am moștenit acest talent. Datorită ei am ajuns să studiez muzica, încă din clasa I, atunci când a dorit să urmez cursurile Liceului de Artă din Botoșani.

 

Când te-ai îndrăgostit de sonoritatea pianului?

Am început să descopăr pianul în clasele primare, prima dată la colegii de trupă a mamei mele, pentru ca mai apoi să primesc și eu o orgă electrică pe care puteam studia pentru școală, iar de atunci, dragostea pentru pian a crescut în fiecare zi.

 

Când s-a conturat ideea devenirii artistului de astăzi?

Sunt de părere că, odată ce alegi calea aceasta în viață, chiar și de la vârste mai fragede, undeva acolo în subconștient se conturează ideea de a deveni artist într-o zi, iar pe măsură ce creștem, devenim tot mai conștienți că acest lucru poate fi posibil prin muncă și dăruire. Concret, în perioada liceului am hotărât să transform ideea într-un obiectiv.

 

Îți amintești crâmpeie de la primul concert sau recital de pian la care ai asistat în viața ta? Ce sentimente ai purtat?

Primul concert la care am asistat a avut loc la Filarmonica din Botoșani, pe când aveam în jur de 7 ani. A fost un concert pentru pian și orchestră și am fost impresionat de faptul că pot exista atât de multe instrumente, fiecare cu o timbralitate aparte, dorind parcă să-mi spună o poveste, reușind să mă facă să mă simt copleșit de puterea sunetului atunci când interpretau în tutti anumite pasaje. După terminarea concertului, am simțit o dorință puternică să ajung să cânt și eu într-o orchestră.

 

Mai simte emoții Răzvan atunci când este pe scenă având în vedere experiența sa?

Emoțiile vor fi mereu acolo, indiferent de experiența pe care o am, deoarece fiecare concert, fiecare spectacol are ceva aparte, are ceva diferit. De fiecare dată îmi doresc și încerc, pe cât posibil, să transmit emoție celor care mă ascultă.

 

 

Numele tău s-a asociat de curând cu un recital de muzică clasică susținut în Norvegia alături de alți colegi din Iași. Care este povestea acestei „escapade”?

Da, într-adevăr! Am susținut trei concerte în Norvegia, alături de artiștii Bogdan Onofrei, Dragoș Cantea, Grace Jee Eun Oh, Martin Romberg, prieteni dragi fără de care nu aș fi reușit, aportul lor fiind unul semnificativ în realizarea concertelor și doresc să le mulțumesc și pe această cale. În ultimele două concerte, i-am avut alături și pe contrabasistul Anders Rove și percuționistul Åsmund Soldal, artiști norvegieni. Nu în ultimul rând, aș dori să îi mulțumesc și lui Carmen Lăcătușu, președinte Flarom Advertising. Totul a început când Dragoș mi-a propus să mă implic într-un proiect de care aflase și el în perioada respectivă. Este vorba de programul Ro-Cultura susținut prin granturile SEE care finanțează rezidențele artistice în vederea colaborării între artiștii din România și Statele Donatoare (Norvegia, Islanda și Liechtenstein).

 

Ai fost protagonistul unei manifestări culturale, acolo unde ai susținut trei concerte. Ai fost la prima experiență de talie internațională?

Nu este prima experiență de talie internațională. În gimnaziu am susținut concerte în Franța, print-un proiect Comenius, însă atunci făceam parte din corul Liceului de Artă din Botoșani.

 

În artă,  talentul se îmbină armonios cu munca continuă. Cât te-ai pregătit pentru această experiență și în ce a constat pregătirea?

Într-adevăr, dacă țintești spre performanță, pe lângă talent, e nevoie și de muncă. Pregătirea pentru această experiență am început-o cu puțin timp înainte să plec și a durat până în ultima zi acolo. Având în vedere că a trebuit să compun o piesă pentru 4 instrumente (pian, vioara, contrabas, percuție), pe motive românești și norvegiene, am început prin a asculta muzica lor tradițională norvegiană încercând să-mi dau seama cum aș putea crea o mixtură între cele două genuri, adăugând elemente din jazz, blues și p.o.p.. Pe toată perioada petrecută acolo, am avut ocazia să studiez și să finalizez piesa și să repet împreună cu artiștii cu care am colaborat.

 

Spune-mi, te rog, care a fost scopul acestui proiect și cât consideri tu, în accepțiunea ta, dar și prin feedback-ul primit de la public, că l-ai atins?

Prin realizarea acestui proiect, am urmărit să unesc muzica românească cu cea norvegiană, punând accent pe valorile comune conturate într-un nou stil, sub forma unei mixturi. Am dorit ca cei din public să se poată bucura de muzică, iar reacțiile lor mi-au confirmat că scopul meu a fost atins.

 

Am fost curioasă și către colegul tău, dar spune-mi, din unghiul tău, cum ți s-a Norvegia? Este o țară deschisă din punct de vedere artistic? Sunt oamenii expuși la artă?

Din ce am experimentat, arta nouă capătă foarte multe forme în societatea norvegiană, în special în sculptură și design – atât cel exterior cât și cel interior, îmbogățit cu artă vizuală care ne ridică întrebări mai mult decât ne oferă răspunsuri. Putem găsi versuri aleatorii pavate pe trotuare în oraș, sau spații verzi acolo unde nu ar trebui să existe spații verzi, ori memoriale închinate victimelor unor evenimente tragice din istorie expuse în miniatură, la fiecare pas – lângă bănci în parc, la intrarea în clădirile publice, în holurile gărilor și aeroporturilor, etc.. Societatea este definită prin incluziune artistică, dar fiind o țară dezvoltată relativ recent, ea sare câteva etape ale romantismului pe care îl resimțim în arhitectura autohtonă și descoperim o conviețuire între lemnul tradițional și stilul simplu de viață, însă foarte adaptat la tehnologia și modernismul din 2023.

 

Reprezinți generația tânără de artiști și te lași purtat zilnic de sunetele pianului. Te-ai perfecționat la noi în țară. Crezi că daci ai fi urmat calea străinătății, ai fi avut alt drum profesional?

Dacă aș fi fost în străinătate, tot muzică aș fi ales să mă perfecționez. Bineînțeles, pe lângă această profesie, există loc și pentru alte pasiuni sau hobbyuri, însă pe primul plan va rămâne mereu ceea ce am decis să fac cu ceva timp în urmă, acela de a reuși să aduc un aport muzicii și să fiu recunoscător pentru ceea ce-mi oferă în fiecare zi.

 

 

Ți-ai fi dorit un alt drum pentru tine?

De mic mi-am dorit să fac fotbal, însă mama mea mă asculta cântând prin casă și a decis că băiatul ei trebuie să facă muzică. Țin minte că am fost supărat la început, dar în timp am ajuns să îi mulțumesc și să fiu recunoscător pentru decizia pe care a luat-o.

 

Cât te întregește ceea ce faci, Răzvan?

Sunt împlinit cu ceea ce fac, în primul rând sufletește, apoi profesional, pasiunea devenind o profesie, iar asta le spun mereu și elevilor mei, să aleagă mereu ceea ce le place, ceea ce îi împlinește și ce le aduce satisfacție, deoarece vor merge la serviciu cu drag și se vor dărui întru totul.

 

Unește muzica suflete? Vindecă inimi?

Poate că sunt subiectiv, însă pentru mine muzica reprezintă cea mai complexă formă de artă, cea mai pură și delicată formă de manifestare a frumosului, este ceva care ne atinge pe toți în suflet. Pentru mine, muzica este un refugiu în care mă retrag atunci când simt că am nevoie să mă încarc cu energie. Da, muzica unește suflete, alină dureri, bucură inimi și în același timp le vindecă.

 

 

Despre personalitatea dâmbovițeanului Claudiu Dumitrache, unul dintre cei mai apreciați tineri artiști din spațiul academic românesc și din industria muzicală internațională, Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, s-a exprimat de mai multe ori. Anii trecuți, pe când Claudiu stabilea recordul național de cel mai tânăr autor de autobiografie din România și devenea cel mai tânăr Cetățean de Onoare din Dâmbovița, academicianul scria că el „va duce literatura și artele mai departe”. 

Să-ți publici cartea biografică la două decenii de viață este, pentru mine, un semn de mare speranță. Claudiu Dumitrache este un simbol pentru viitorul creației intelectuale […] El va duce literatura română și artele mai departe. Acum este multă umbră, dar va veni lumina. Claudiu Dumitrache este un intelectual care poate coagula suflete, ceea ce nu este puțin lucru.” – a transmis academicianul pentru regal-literar.ro

Renumitul istoric, președinte în al doilea mandat consecutiv al celui mai înalt for de consacrare științifică și culturală din România, mai consideră, în cronica despre Forumul Național Cultural Brâncoveniana de la Potlogi de anul acesta, aceea că artistul, în vârstă de 24 de ani, este „un purtător și un făuritor de cultură cum rar se mai găsesc astăzi în Țara Românească”, relatează agerpres.ro.

De-a lungul activităților sale artistice, Claudiu a călătorit în Europa, Asia și SUA, a susținut peste două mii de spectacole și a câștigat premii muzicale și culturale importante. Publicând cărți de poezie, eseuri și critică muzicală, Claudiu a mai fost remarcat de oameni de cultură ca Nicolae Dabija, Dida Drăgan, Lidia Grosu și arhiepiscopul Calinic al Argeșului și Muscelului, cel din urmă afirmând că poezia sa este satirică și moralizatoare, dar si că autorul are „harismă cu carul, isprăvi inedite și personalitate uluitoare”. O părere similară împărtășește și regizorul Andrei Zincă, fiul lui Haralamb Zincă, care îl consideră pe Claudiu Dumitrache „o personalitate unică peisajul românesc”.

 

 

Cine este Claudiu Dumitrache

Unele voci literare, precum Christian W. Schenk și Valentina Vasile, au scris despre el cronici în care îl aseamănă cu Mihai Eminescu, creațiile lui Claudiu fiind incluse în dicționare enciclopedice și antologii. Cercetătoarea Galina Martea, în anul 2021, scria că „cele scrise de Claudiu Dumitrache sunt lucrări prețioase, opere inedite care, cu certitudine, vor rămâne înscrise pentru totdeauna în tezaurul cultural românesc”. Unele dintre scrierile lui au servit ca teme de cercetare pentru tratate filosofice, în cadrul Institutului de Etnografie și Folclor Constantin Brăiloiu al Academiei Române, și ca teme de studiu pentru studenții Universității Hyperion și Universității din București. Din 2022, C. Dumitrache este invitat în școli și licee pentru a susține conferințe elevilor legate de originea și sensul artei.

Laureat al ziarului Literatura și Arta în 2021, Claudiu Dumitrache a fost desemnat personalitate notorie a culturii în Republica Moldova, alături de Ioan-Aurel Pop, Mihai Cimpoi, Dan Puric și Eugen Doga. În 2022 a devenit cel mai tânăr laureat, din istoria presei românești, care a primit premiul Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România pentru excelență și performanță în mass-media.

În Europa și SUA, de asemenea, artistul român de etnie romă este considerat „o voce lină, puternică, foarte emoțională, și o adevărată prezență scenică”, după cum afirma Eb Davis. Pe când Claudiu Dumitrache era nominalizat pentru un premiu muzical în Las Vegas, actorul Michael Airington îl prezenta nu doar ca pe „un interpret incredibil”, dar și ca pe „un artist cu o perseverență ce l-a dus spre succes”, considerându-l „un pariu grozav”.

 

Alte star-uri internaționale sau afaceriști americani care și-au exprimat aprecierea creațiilor sale au fost și Miley Cyrus, Michaela Rose (ex. Arabesque), afaceristul Michael Koch din consiliul Forbes, Cheryl Shuman (CEO Beverly Hills Cannabis), Isaac Cates (din comisia de vot a Premiilor Grammy), Michael James Down, Jakob Petrén, Kaven Girouard (chitaristul lui Celine Dion) și Jonathan Jackson.

 

 

Jonathan Jackson: „poezia lui Claudiu Dumitrache intră în acest meta-limbaj…

Într-o prefață ce se va regăsi într-o nouă carte scrisă de către Claudiu, celebrul actor și cântăreț american Jonathan Jackson, laureat a 5 premii Emmy și convertit la Ortodoxie în România, notează că „arta este un meta-limbaj” și că „poezia lui Claudiu Dumitrache intră în acest meta-limbaj și invită inima să contemple viața pe cele mai esențiale planuri”. Jonathan, fratele lui Candice Jackson, fostă secretară de guvern a Departamentului de Educație SUA în administrația Trump, mai scrie, despre volumul lui Claudiu, că, „este o explorare poetică, profund personală a sensului vieții, a relațiilor, a frumuseții, a tristeții și a credinței ancestrale”.

 

Din 2020, Mihai Claudiu Dumitrache, fost președinte al Departamentului de Educație, Cercetare și Cultură în PNR, este numit Ambasador al Culturii al Euro Education Federation, printr-un program al Comisiei Europene, și, din 2022, organizează Premiile Radar de Media. De asemenea, este  membru afiliat CPFCFC din cadrul Societății Academice de Cercetare a Religiilor și Ideologiilor de pe lângă Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, fiind interesat de combaterea doctrinelor ezoterice, de psihologia artistică și de religiozitatea marilor genii ale lumii, precum Albert Einstein și Mihai Eminescu.

În ceea ce privește poziția sa politică, Claudiu Dumitrache a declarat, într-un interviu pentru cotidianul Wall-Street.ro, că la țara noastră ar schimba „doar oamenii care nu sunt demni de pozițiile lor. Odată cu acest lucru, toate problemele s-ar rezolva, iar România ar putea deveni un exemplu pentru celelalte state”.

 

 

Pe Iustina Tudor o găsim ca artist plastic, asistent universitar, respectiv profesor formator în cadrul cursurilor și atelierelor de desen și creație pe care le organizează. Este o bucată din sistemul educațional ce contribuie calitativ la dezvoltarea și creșterea laturii creative a elevilor și studenților.

Totul a plecat din propriile nevoi care nu au fost acoperite la timp de către cei pe care i-a avut ea în fața catedrei. Întâmplările și situațiile negative din care a gustat fără să-și dorească în vremea copilăriei, au determinat-o să devină versiunea cea mai bună a profesorului pe care, din nefericire, nu l-a întâlnit.

Am înțeles de la Iustina că e parte din tot ceea ce a găsit în drumul său, iar alegerile pe care le-a făcut în viață au complotat la formarea sa. A știut să-și  extragă doar elementele constructive, cu ele defilează și le dă mai departe din iubire și respect pentru meseria pe care a îmbrățișat-o.

 

 

Iustina, care este povestea frumoasă a escapadei tale academice?

Totul a început treptat cu fiecare experiență pe care am avut-o de-a lungul anilor cu profesori care aveau mai mult sau mai puțin talent pedagogic, de la care am învățat pe rând de-a lungul anilor. Fiind un copil care avea o inteligență emoțională crescută, însă în același timp o dificultate în parcurgerea situațiilor mai puțin familiare, în primii ani de școală am amintiri neplăcute cu privire la interacțiunea cu colegii și învățătoarea. Răspunsurile mele erau în mare parte emoționale sau lipseau cu desăvârșire atunci când nu reușeam să citesc un cuvânt din abecedar sau eram prezentată ca exemplu negativ chiar de către învățătoare în fața clasei pentru manifestările mele emoționale. Astfel de experiențe am tot avut și în școala generală, iar mai apoi la liceu și chiar facultate, deși erau la o altă scară, ele au pus în prim plan în numeroase momente lipsa de profesionalism și dedicare a profesorilor. Cred cu tărie să toate aceste experiențe m-au împins spre a-mi dori să devin cea mai bună versiune a profesorului pe care mi-aș fi dorit să îl am încă din copilărie.

 

Ce rol ocupi în societate acum și cât de mult îți place ipostaza în care te găsesc?

În acest moment sunt artist plastic, asistent universitar și profesor formator în mediul fizic și online în cadrul cursurilor și atelierelor de desen și creație pe care le organizez și le coordonez.

 

Artist și profesor, două apelative care sunt tangențiale în cazul tău. Care sunt atribuțiile pe care le ai în cadrul academiei tale?

Academia NIUSSbyIustinaTudor își propune să ofere cea mai frumoasă experiență educațională pe care un copil sau adult o poate avea, contribuind atât la dezvoltarea laturii artistice, cât și la creșterea stimei de sine, a îndemânării, îmbunătățirea comunicării și orientarea cursanților către găsirea soluțiilor și organizare.

 

 

Când s-a născut ideea unui spațiu de a împărtăși și altora tot ceea ce ți-ai însușit tu de-a lungul anilor?

Ideea a venit treptat, cu 3 ani în urmă atunci când pandemia a determinat și în mediul academic predarea online a atelierelor de desen și design pe care le susțineam. Atunci am realizat că nu trebuie să mă limitez doar la studenți, am conștientizat că sunt mult mai mulți copii și tineri care au nevoie de o persoană care să îi ghideze în parcursul lor într-o manieră distractivă și educativă.

 

Dedicarea, talentul, informațiile, timpul tău se apleacă asupra căror persoane? Doar elevi?

Proiectul meu se adresează cu precădere copiilor începând cu vârsta de 6 ani. Avem colaborări și cu adolescenți și adulți, însă pentru a se bucura de toate beneficiile acestei experiențe este bine ca părinții să identifice din timp pasiunea copilului către pictură și desen și să îl ghideze de la cele mai fragede vârste.

 

Condu-mă, te rog, spre începuturile tale căci vreau să-mi faci împărtășiri despre întâlnirea ta cu arta. Cum s-a întâmplat?

Pasiunea pentru arta vizuală s-a manifestat de la vârsta de 4 ani de când desenam pe toate foile din casă și una din educatoarele de la grădiniță a remarcat înclinația mea artistică și le-a recomandat părinților să mă înscrie la un curs de desen, lucru care s-a și întâmplat 2 ani mai târziu. Am fost nelipsită de la atelierele de pictură și desen o lungă perioadă de timp, mai exact 4 ani, iar apoi părinții m-au înscris la liceul de artă. Ulterior, am urmat cursuri de grafică și design susținute de Universitatea de Arte din București, U.S.A.M.V.B. și Universitatea Politehnica.

 

 

A devenit o alegere și o pasiune din dorință proprie sau dorință ticluită în sânul familiei?

Atât pasiunea cât și înclinația artistică mi-a aparținut în totalitate, însă am avut marele noroc că am fost încurajată și susținută constant de către părinții mei să urmez acest drum.

 

Cât de mult influențează societatea statutul artei în prezent?

Din păcate, societatea în care trăim ne dorește insensibili la emoții, să ne reprimăm tot mai mult dorința de exprimare sub diferite forme și să ne îndepărtăm de cel mai familiar mediu în care am evoluat, natura.

 

Cum se raportează cei din jur la arta pe care o creezi tu? Ce simți din partea lor?

Arta pe care o creez este apreciată prin faptul că pune în prim-plan natura și relația dintre om și natură. Acea conexiune puternică care ne leagă de sensibilitatea și emoțiile noastre și care se manifestă în cele mai simple lucruri-atunci când privim păsările zburând pe cer sau când ascultăm frunzele în bătaia vântului.

 

 

Cum te raportezi tu la arta digitală? Tu ai înțeles că ajungi să transmiți arta și bucuria pentru această formă de artă doar dacă îmbini cu tehnologia modernă?

Arta digitală, dar și cea tradițională reprezintă pentru mine exprimarea cu ușurință a emoțiilor transpuse în idei, concepte, schițe, iar mai apoi lucrările finale. Este minunat să folosim tehnologia cu scopul de a accentua nevoia omului modern de a se apropia de cel mai confortabil mediu în care poate trăi, sânul naturii.

 

Arta înseamnă talent, înseamnă pasiune, înseamnă plăcere. Ce mai înseamnă pentru tine?

Pentru mine arta vizuală reprezintă evoluție prin educație și emoții. Este una din primele forme de exprimare a copiilor încă de la cele mai fragede vârste și este de datoria noastră să o cultivăm și să o promovăm în rândul copiilor și adolescenților.

 

Ai întâlnit voci negative care te sfătuiau să alegi un drum în viață, poate, mai pragmatic?

Sigur că da, cum spuneam mai devreme am întâlnit aceste voci cu precădere în rândul profesorilor pe care i-am avut de-a lungul timpului. Un aspect de luat în calcul este că adevărații influenceri care își pun amprenta asupra dezvoltării, preferințelor și alegerilor noastre nu sunt cei de pe rețelele sociale, ci sunt profesorii și învățătorii. Atunci când părinții iau decizii în privința educației copilului trebuie să privească în perspectivă care ar putea fi consecințele colaborării dintre copil și profesor pe termen scurt mediu sau lung. Să acorde atenție modului în care copilul se simte înainte și în timpul activității.

 

 

Ce proiecte ticluiești în perioada următoare?

În toamnă voi lansa prima mea expoziție de pictură în ulei care pune în prim-plan protagoniștii basmelor românești și relația lor cu natura, iar în curând voi lansa cursul de artă digitală în cadrul academiei mele.

 

Dacă s-ar fi lăsat condusă de dorințele tatălui, artist la rându-i, ar fi fost azi medic, dar Doina Dimitriu salvează vieți prin muzica pe care o cântă. Muzica nu doar că unește suflete, dar vindecă, rupe toate energiile negative, ne apropie ca ființe, ne stimulează să ne descătușăm de toate emoțiile și ne conectează la spiritul etern.

Numele sopranei s-a auzit peste hotare. A plecat de pe scena operei din Iași tocmai până pe scenele din orașe mari precum Milano, Genova, Lausanne, Toulouse, Stockholm, Boston, Chicago, Santa Fe, Los Angeles, Copenhaga, Stuttgart, Hamburg, Varsovia, Tokyo, Ankara, Baku.

Iubește necondiționat arta, scena și dăruiește frumosul prin vocea primită în dar și șlefuită de adevărați  maeștri întâlniți în parcursul său profesional. Mărturisește că cea mai mare mulțumire a unui artist este atunci când îndeplinește așteptările publicului. Să o cunoaștem pe artista Doina Dimitriu!

 

 

Când v-ați dat întâlnire cu muzică? Când ați stabilit primul „date” oficial cu ea?

De când m-am născut, dat fiind că amândoi părinții sunt artiști lirici, activând peste 45 de ani în cadrul Operei și Filarmonicii Ieșene. Nu am fost la grădiniță de la 2 ani până la începerea școlii, mergând împreună cu ei la toate repetițiile și spectacolele din cadrul acestora. Oficial vorbind, au fost mai multe etape: începând cu clasa întâia și până la absolvirea liceului am studiat pian principal la Liceul de Artă Octav Băncilă din Iași, la terminarea acestuia activând concomitent la cursurile Conservatorului Ieșean, cât și în ambientul Operei din Iași.

 

Primul pas pe scenă unei operei l-ați făcut în orașul natal? Care a fost primul rol? În ce rol ați evoluat?

Da, primul rol, cu adevărat important, mi-a fost încredințat în anul 1992 de către maestrul Corneliu Calistru, directorul Operei de atunci. Opereta se numea „Victoria și al ei husar” de P. Abraham, iar eu am interpretat rolul feminin principal, Victoria. Pot să spun că a fost momentul decisiv principal în evoluția mea ulterioară, producția fiind nouă, extrem de relevantă prin regizorul invitat, regretatul maestru George Zaharescu.

 

Pentru fiecare rol vă pregătiți la fel de mult pentru că vă perindați în jurul a două calități: seriozitatea și responsabilitatea. Dar care rol vă definește carieră?

Aș mai adăuga că cele două calități nu sunt suficiente, predispoziția, talentul, harul, cum doriți dumneavoastră să îl definiți că termen, fiind esențial. Pregătirea nu se poate realiza fără o matrice genetică grefată, apoi pe o infrastructură complexă și aleatorie. Cu alte cuvinte, majoritatea ar însuma toate acestea în cuvântul noroc, dar punctul meu de vedere este strict legat de latura divină a fiecăruia dintre noi, cât și a propriei capacități de a înnobila nativul printr-o muncă titanică. În sensul celor afirmate, cu siguranță pot spune că rolul Reginei nopții din „Flautul Fermecat” de W. A. Mozart, constituie imaginea profesională personală specifică acestui parcurs anevoios, dar definitoriu.

 

Ați pierdut, cu tărie cred, numărul aparițiilor scenice, în schimb, poate, nu și orașele pe care le-ați cucerit. Care sunt acestea?

Începând cu dragul meu Iași, trecând prin București și celelalte teatre ale României, următorul „popas” artistic a fost Milano prin Teatro alla Scala, urmând „circuitul Lombard” Parma, Reggio Emilia, Piacenza, Ferrara, Genova, Spoleto, Palermo și apoi Hamburg, Stuttgard, Stockholm, Copenhaga, Toulouse, Los Angeles, Chicago, Boston, Santa Fe, Tokyo, Istambul, Baku…

 

 

Gravitați în jurul sunetelor. Iubiți necondiționat arta?

Sunt absolut convinsă că toți iubim arta, chiar dacă nu suntem conștienți. În alcătuirea tuturor lucrurilor există regulă frumosului pe care, vrem nu vrem, le admirăm. În toate acțiunile noastre finalizate cu bine, există mult din sufletul nostru expus într-o formă de artă. Poate că eu am fost mai norocoasă având de la naștere conjunctura favorabilă, astfel că întreagă mea viață de până acum a gravitat în jurul frumosului, a sunetelor, admirând necondiționat și cu asiduitate tot ceea ce îmi aduce inspirație.

 

Cum este să te identifici cu un personaj? Ce iei acasă din el?

Soluția este ambivalența, ne regăsim în personaj și personajul se găsește în noi. Întotdeauna vom duce cu noi pe scenă experiențele personale, iar în viața cotidiană vor ieși involuntar la lumina frânturi din viață personajelor interpretate pe scenă.

 

Publicul vede pe scenă un artist complet, perfect. Dar artistul ce vede în public? Simțiți energia din sală?

De foarte multe ori persoanele care ne-au văzut pe scenă interacționând cu noi în mod direct rămân descumpănite, și asta pentru că ne situează într-un ideal imaginar… iar noi suntem oameni, publicul și energia lui, noi artiștii, le percepem mai mult la nivel energetic. Există acea liniște absolută atunci când reușim să îl captăm cu adevărat și acea admirație vădită când devenim doar divertisment.

 

 

Aveți o carieră impresionantă. Sunteți un artist foarte apreciat atât acasă, cât și în lume. Dar dacă nu ar fi fost muzica, ce alt domeniu ați fi îmbrățișat?

Vă mulțumesc! Această profesie necesită vocație dar, problema perspectivei supune orice viitor artist. La sfârșitul liceului, îmi amintesc că tatăl meu își dorea foarte mult să devin medic, iar eu m-am opus cu vehemență. Dar astăzi, de multe ori îmi pun întrebarea dacă nu ar fi fost frumos și așa. Interacțiunea artist-public, medic-pacient este aceeași.

 

Ați putea să trăiți fără muzică?

Cel mai mult mă interesează muzica sufletelor…

 

Care este dorința cea mai arzătoare a sopranei Doina Dimitriu legată de artă și cariera pe care v-ați construit-o?

Îmi doresc să pot transmite mai departe tot ceea ce am învățat de la maeștrii mei, de la mine însămi, de la viață, să pot motiva prin exemplul propriu, tangibil și credibil, să cred în continuare că există și-n alții aceeași dorința de absolut.

 

 

Ce vă luați frumos pentru suflet de la catedră, de la elevi?

Speranța. Trăim într-o lume atât de bulversată, contradictorie și dezorientată, încât contactul cu studenții reprezintă motorul principal de a merge mai departe. Tinerețea, elanul, inocența lor, mă poartă atât în trecut cât și în viitor, motivându-mi prezentul.

 

2 – 19 februarie 2023, Sala Irina Nicolau

Muzeul Național al Țăranului Român

 

Muzeul Național al Țăranului Român, în parteneriat cu Muzeul Național al Literaturii Române, organizează la Muzeul Național al Țăranului Român, în sala Irina Nicolau, în perioada 2 19 februarie 2023, expoziția Cărămida e făcută din case, a artistului Dacian Andoni. Expoziția reunește lucrări de pictură de mari dimensiuni, și de desen, realizate recent, având ca temă cărămizile-pământ, embleme ale constructivității, pe care artistul le transformă în adevărate monumente, cu referire la teoria platoniciană a unității în multiplicitate.

 

Dacian Andoni s-a născut la 30 decembrie 1962, la Arad. Este absolvent al Academiei de Arte Vizuale „George Enescu“, Iași (clasa prof. Adrian Podoleanu, 1993), secția pictură și, în prezent, doctor în arte vizuale și profesor universitar în cadrul Universității de Vest Timișoara, Facultatea de Arte și Design. De-a lungul carierei sale, a organizat numeroase expoziții personale și a participat la expoziții de grup, atât în țară, cât și în străinătate, la Szeged, Budapesta, Paris, Buxieres-les-Mines, Quincy, Viena, Ankara, Yzeure, Gyula, Veneția.

 

Expoziția va putea fi vizitată la Sala Irina Nicolau, până la 19 februarie 2023, de marți până duminică, între orele 10.00 și 18.00. Luni este închis.

 

Prețul biletului de intrare: adulți – 12 lei; pensionari – 6 lei; elevi și studenți, posesori ai cardului Euro 26, în vârstă de până la 30 de ani, persoanele adulte cu handicap mediu sau ușor – 3 lei.

 

Vernisajul va avea loc în ziua de 2 februarie, începând cu orele 18.00, la sala Irina Nicolau.

 

 

Mamă, soție, realist-optimistă, cu înclinări artistice și umaniste încă de mic copil, cu o dorință, reprimată de multe ori pe parcursul vieții, arzătoare de a crea ceva cu mâinile. În rândurile ce urmează descoperim artista din spatele brandului Atelier de Vitralii – Maruan, într-o conversație despre magia vitraliilor.

 

Care este povestea ta cu arta vitraliului – cum ai descoperit această pasiunea și ce te-a atras/inspirat să te dedici acesteia?

Prima amintire legată de vitralii este dintr-o tabără din copilărie când am vizitat Sala Oglinzilor din Palatul Culturii din Târgu Mureș. A fost prima oară când am văzut vitralii în afara bisericilor și prima oară când îmi amintesc că am fost vrăjită de felul în care lumina pune în valoare munca și talentul uman. De acolo și până am ajuns să creez vitralii, drumul a fost lung, însă am ajuns în acest punct al vieții mele căutând, și regăsind în vitralii, magie.

 

 

Cum ai învățat tehnica artei vitraliului și de cât timp o practici?

Am participat la un curs de vitralii în urmă cu patru ani, iar de atunci exersez și creez obiecte de vitraliu, ca hobby întâi și apoi ca meserie.

 

Cum arată studioul tău/locul unde creezi? Ce reprezintă acest spațiu pentru tine?

Atelierul meu este mic, decorat cu diverse obiecte care îmi plac, din sticlă și nu numai, de multe ori dezordonat, pentru că atunci când sunt în mijlocul unui proiect, ceea ce se întâmplă des, pentru mine e important procesul până la finalizarea obiectului. Apoi rezerv o zi pentru restart: ordine și curățenie. Și o iau de la capăt. Atelierul meu este „acasă” pentru pasiunea mea, pentru o parte din sufletul meu.

 

Când spui vitraliu, marea majoritate a oamenilor se gândesc la ferestrele de mari dimensiuni, colorate în nuanțe deosebite, pe care, cel mai adesea, le găsim în biserici. Tu ce obiecte creezi?

Majoritatea obiectelor pe care le creez sunt obiecte decorative în tehnica vitraliului tiffany, decorațiuni pentru bradul de Crăciun, broșe, decorațiuni pentru casă, birou și alte spații în care ne petrecem viața și în care vrem să insuflăm frumusețe și intenție. Dar din când în când creez și vitralii de dimensiuni mai mari, cum ar fi geamuri pentru uși interioare.

 

 

Pe lângă colecțiile lansate, realizezi și lucrări la comandă?

Da, cele mai multe proiecte din atelier sunt realizate pe comandă, uși de apartament, logo-uri traduse în vitraliu, obiecte personalizate pentru companii și persoane fizice.

 

Cu ce materiale lucrezi?

Sticlă de vitralii, cupru, cositor, accesorii pentru bijuterii și nu numai. În funcție de proiect caut soluții în magazinele de bricolaj și nu numai.

 

Cât timp durează realizarea unui obiect?

Durata unui proiect depinde de dimensiunea și complexitatea lui. Realizarea unui obiect de vitraliu poate dura oriunde între câteva ore și o lună de zile.

 

 

Cum îți alegi modelele, de unde îți iei inspirația?

Atunci când creez un obiect/vitraliu pe comandă, inspirația vine de la client, ce își dorește, ce stil are, ce culori îi plac etc. Când creez o colecție însă, inspirația vine din locuri nebănuite, dintr-o amintire din copilărie, dintr-un detaliu arhitectural pe care îl observ din ce în mai des în perioada respectivă în  drumurile mele și multe alte locuri.

 

Cum este realizat un vitraliu? Îmi poți povesti despre procesul tău creativ? Care este secretul lucrului cu sticla?

Un vitraliu este ca un puzzle din sticlă pe care îl creez de la zero, de la gând, idee, concept. Procesul creativ începe cu întrebări – unde? cine? cum? Apoi desenez obiectul și trec la tăierea sticlei după desen. Secretul este maleabilitatea, atât în ceea ce privește schița, care nu e fixă și se poate transforma odată cu obiectul, cât și în ceea ce privește sticla, și ce tăieturi îmi permite ea. Secretul este să nu îmi fie teamă să experimentez și să respect sticla și ce îmi oferă ea cu fiecare bucată, fiecare tăietură.

 

Când începi o nouă lucrare, cât de important este misterul procesului creativ pentru modul în care lucrezi? Știi de la început cum vrei să arate rezultatul final sau îți place să te lași purtată de val, respectiv de inspirația momentului?

Fiecare început e ca și cum aș despacheta un cadou, am aceeași încântare ca un copil: cum va fi? Ce va ieși la final? Uneori se creează o imagine foarte clară în mintea mea încă de la început din faza de proiectare, alteori însă las culorile și texturile sticlei să mă conducă.

 

Ce gând ai atunci când creezi un obiect? Ce îți dorești să trezească în sufletul privitorului?

Când creez în primul rând vreau să fiu eu mândră de rezultatul final. Apoi îmi doresc cu emoție ca și privitorul să fie la fel de vrăjit de obiect ca și mine.

 

 

Pot fi vitraliile reparate? Crezi că este mai dificil să repari un vitraliu decât să realizezi efectiv o piesă?

Cu siguranță pot fi reparate! Nu este mai dificil, este doar un alt fel de provocare. Satisfacția la final însă este la fel de mare.

 

Dacă cineva este interesat să învețe arta vitraliului, cum o poate face? Realizezi workshop-uri? Dacă da, cui se adresează?

Țin cursuri de vitralii unu la unu pentru persoanele care vor să încerce, fie că își cumpără singure cursul sau primesc un voucher cadou pentru curs. Nu e nevoie de porniri artistice, talente speciale sau altele asemenea, ci doar de dorința și deschiderea de a încerca ceva nou.

 

Unde pot fi descoperite și comandate produsele Maruan?

Sunt activă pe pagina de Facebook Maruan.ro, pe contul de instagram @maruan_nuoi și pe site-ul www.maruan.ro.

 

 

Ce ai învățat pe parcurs și ți-ai fi dorit să fi știut când ai început pe calea de a fi artist profesionist?

Am învățat multe despre mine, despre procrastinare, sindromul impostorului, ce contează cu adevărat pentru mine, cum să renunț atunci când lucrurile nu se leagă și cum să o iau de la capăt, cum să spun nu, să fac pauză atunci când am nevoie, cum să nu mă mai judec printr-o oglindă a presupunerii și a standardelor auto-impuse, cum să fiu, să îmi dau voie doar să fiu, să creez, să apreciez, să fiu recunoscătoare. Nu îmi doresc să fi știut ceva anume de la început, sunt fericită că am avut și am șansa să aflu toate astea, însă aș vrea să transmit oricui are nevoie să audă: procesul e important, nu doar rezultatul, iar când te bucuri și înveți din proces, chiar dacă rezultatul este diferit de ce îți dorești, nimic nu e pierdut, din contră, ai învățat probabil mult mai mult decât anticipai, iar valoarea vine din învățare.

 

 

84 de ani s-au împlinit zilele acestea de la inaugurarea, la Târgu Jiu, a Coloanei Infinitului, concepută de marele Constantin Brâncuși. Împreună cu „Masa Tăcerii” și „Poarta Sărutului”, „Coloana fără sfârșit”, cum mai este denumită lucrarea, formează un ansamblu monumental ridicat în cinstea ostașilor români căzuți în bătălia de la Jiu, în Primul Război Mondial.

La acea vreme, la sugestia artistei Milița Petrașcu, ucenică a marelui sculptor, acesta este invitat să ridice un monument eroilor gorjeni de Liga Națională a Femeilor Gorjene, a cărei președintă era Aretia Tătărescu, soția prim-ministrului liberal Gh. Tătărescu. Brâncuși a avut deplină libertate de acțiune și a fost sprijinit de Aretia Tătărescu, o mare iubitoare de artă, să obțină sprijinul financiar necesar. Brâncuși a venit în România în iunie 1937 cu intenția de a realiza o singură lucrare, potrivit relatărilor Aretiei Tătărescu. „Am hotărât la Paris ca monumentul să fie o coloană fără sfârșit. Iat-o!”, a anunțat Constantin Brâncuși într-o ședință a Comitetului Ligii, prezentând o fotografie a ceea ce urma să devină celebra operă. Ulterior, în același an, a gândit și realizarea unui Portal de piatră, care să fie legat de coloană printr-o stradă care să poarte numele “Calea Sufletelor Eroilor”.

 

 

Sculptorul se pare că ar fi vrut ințial să-și numească lucrarea “Scară spre cer”, apoi a prezentat-o drept „Coloana recunoștinței fără sfârșit”, pentru ca în cele din urmă să rămână în eternitate drept Coloana Infinitului, Coloana Nesfârșită sau Coloana fără Sfârșit.

 

,,Când alegea să spună numele operei în franceză, Brâncuși nu spunea la Colonne sans fin, ci La colonne infinite, deși în monografiile în limbi străine apărute după moartea artistului este uzuală titulatura Colonne sans fin”

 

Scrie în lucrarea “Amintiri despre Brâncuși”, Ștefan Goergescu-Gorjan – inginerul care, la cererea sculptorului s-a ocupat de aspectele tehnice ale realizării monumentului. Trei luni a durat construirea Coloanei, între 15 august și 15 noiembrie 1937, iar inaugurarea a avut loc un an mai târziu. Lucrarea este inspirată din natură, mărturisea Brâncuși.

 

 ,,Natura zămislește plante care cresc din pământ drepte și vânjoase. Iată coloana mea (…), formele ei sunt aceleași de jos și până sus, nu are nevoie de piedestal sau soclu ca s-o suțină, vântul nu o distruge, ea se menține prin propria-i putere

 

Sculptura este o stilizare a coloanelor funerare specifice sudului României. Are o înălțime de 29,35 metri și este compusă din 15 module octaedrice suprapuse, la care se adaugă două jumătăți de modul situate la extremitățile superioară și inferioară. Fiecare modul are înălțimea de 180 de centimetru. Nucleul metalic al Coloanei este realizat din țeavă pătrată, iar fundația lucrării este din beton cu adâncimea de 5 metri. În total, Coloana cântărește 29.173 kg. Monumentul a fost turnat în fontă la Atelierele Centrale Petroșani, în septembrie 1937, iar alămirea Coloanei s-a făcut la fața locului, aplicând prin pulverizare sârmă de alamă. Tehnologia a fost utilizată la vremea respectivă pentru prima dată în România, fiind adusă special din Elveția.

Coloana Infinitului a fost inaugurată la 27 octombrie 1938 și se află în parcul ce-i poartă numele, aflat la capătul Căii Eroilor, pe drumul către Râmnicu Vâlcea. În anii ’50, însă, opera a fost în pericol de a fi demolată. Sub  influența sovieticilor, guvernul român de la acea vreme a plănuit în câteva rânduri să dărâme coloana, considerând că este o sculptură burgheză. Planurile comuniștilor au eșuat, însă, colosul de metal de aproape 30 de tone rezistând tentativelor de a fi pus la pământ inclusiv cu tractorul.

În perioada 1998-2000, Coloana Infinitului a fost supusă unui amplu proces de restaurare, prin colaborarea Guvernului României cu Fondul Mondial al Monumentelor și cu Banca Mondială.

 

Sursa foto: Agerpres, parjoaia.ro

 

 

Grigore Gherman are un parcurs profesional pe care mulți și l-ar dori. Deține aptitudini muzicale, dar înaintea de acestea iubește folclorul și îi este dedicat acestui gen încă de mic. Simte că traseul i-a fost scris în viață și că este dator să ducă mai departe obiceiurile moștenite din bătrâni pentru că a îmbrățișat foarte natural cântul popular.

Se identifică perfect cu ceea ce face. Respiră muzică, se hrănește cu muzică. Îi dă sens vieții cu toată frumusețea sa. Scena i-a devenit prietenă tânărului în jurul vârstei de 12 ani. Sufletul îi este alimentat de ani buni cu bucuria pe care o primește de la publicul spectator. Crede cu tărie că nu are doar un simplu rol de artist în societate, ci consideră că activitatea sa e un mănunchi de har îmbinat cu pasiune, dăruire și multă muncă.

Grigore Gherman este o speranță a țării noastre. Luptă pentru ce ne-au lăsat mai frumos străbunii noștri, cânt și port popular. Amănunte mai multe despre cum a valorificat darul cel mai frumos pe care l-a primit de la Dumnezeu, despre cel mai curajos lucru pe care l-a înfăptuit în viața sa, dar și despre sentimentele pe care le poartă față de meseria aleasă, în rândurile de mai jos.

 

 

Grigore, cât de mult îți place rolul tău de artist în societate?

Îmi place ceea ce fac! Așa a fost dintotdeauna: am căutat perfecțiunea și nu doar în domeniul muzical, ci în toate activitățile pe care le-am realizat. Nu cred că activitatea mea este un rol , este un amestec de har cu muncă, apoi de pasiune cu dăruire. La momentul de față un vis văzut cu ochii deschiși, un fel de reverie, deși până la acest moment am avut și obstacole pe care le-am depășit. Îmi place ceea ce fac și mai ales să-i văd pe oamenii bucurându-se de muzică bună.

 

Cât de mult îți place și în ipostaza de profesor? Ce îți iei frumos pentru suflet de la copii?

Povestea Domnului Grig (așa prefer să-mi spună prietenii mei mai mici) începe de pe băncile școlii unde am învățat. Poate nu am fost întotdeauna cel mai bun, poate nu veneam întotdeauna cu temele făcute, dar nici măcar o dată nu am fost lipsit de bun simț față de profesori și nici măcar o dată nu am făcut vreo boacănă în timpul orelor. De ce? Știam că scenariul vieții ni-l facem noi, dar aprobarea este de „sus”. Deci, nu știam ce-mi va aduce ziua de mâine. Mă întrebam dacă voi ajunge și eu profesor? Iată-mă! Nu m-am visat profesor. A fost să fie. Și sunt îndrăgostit de această activitate, iar de la elevi iau sinceritate, liniște și bucuria de a trăi frumos!

 

Dar de la publicul spectator?

E o întrebare delicată! Iubesc oamenii educați și cu cei “șapte ani de acasă”, cu alte cuvinte cu bun simț. Noi, cei care cântăm muzică populară, avem un public cuminte (profesori, preoți, medici, oameni de la țară, dar gospodari care au un parcurs frumos în viață ș.a.m.d). Oameni care ascultă muzica noastră se întorc în copilărie sau o retrăiesc, retrăiesc un moment important din viață, o amintire plăcută, o poveste de dragoste. Nu genul muzical își alege publicul, ci publicul își alege genul muzical, iar acesta spune ceva despre oamenii pe care îl ascultă. Iau de la oameni zâmbet, amintiri, aplauze și bun simț. Omul, în general, pentru a fi fericit are nevoie de puține lucruri, doar trebuie să-și dea seama.

 

Ce abilități trebuie să dețină cineva ca să aibă un parcurs profesional ca al tău și să devină un artist atât de apreciat?

Să muncească și să iubească cu toată inima ceea ce a ales să facă în viață. Dumnezeu îți dă ce-i ceri, dar trebuie să meriți! Nu poți fi slugă la doi boieri, în cazul nostru la două genuri muzicale. Dacă alegi muzica populară, atunci să fie până la capăt muzică populară. Să fii dedicat și adevărat. Să apari în fața publicului mereu la patru ace. Să vii cu cântece noi. Mi se mai spune Grigoraș din Bucovina după melodia cu același titlu. Nu în ultimul rând să fii de omenie. Cineva e medic, cineva e pompier, altcineva e vărzar, dar înainte de meserii toți suntem oameni. Acest detaliu contează mult.

 

Când suntem mici intrăm cu ajutorul imaginației în diferite roluri. Ba suntem medici, ba cântăreți, ba pompieri. Tu de-a ce te jucai cel mai des? Oare să-ți fi plăcut dintotdeauna să cânți?

Cântăreț și medic! Mergeam cu mama la “colhoz” și cântam doamnelor care aveau “normă”, adică prășeau porumbul, ceapa sau sfecla de zahăr. Cântam acasă în camera mea. Cântam când mergeam la școală. Am fost vedeta Universității din Cernăuți.

Mă jucam și de-a medicul cu vecinele. Odată am injectat florile mamei dintre care câteva s-au uscat și mama nu știa din ce cauză, le-a mutat locul, crezând că au prea puțină lumină. Însă întotdeauna a primat cântecul. Am cântat pe pragul vecinilor pentru doi spectatori, am cântat la nunți pe la 12 ani. Era musai însă să fie scenă, să fiu ascultat. Nu-mi plăcea să cânt la zilele de naștere lângă masă când rudele mâncau. Mi-am dorit să fiu la alt nivel, iar la 12 ani ani am cântat cu alți copii din Cernăuți pentru președintele României.

 

 

Talentul este, oare, unul moștenit? Ce-mi poți mărturisi?

Bunicii mei au cântat la vioară. Și pe partea mamei și pe partea tatălui meu. Mama a avut o voce frumoasă, din cauza emoțiilor, însă, n-a urcat în scenă. În familia ei au cântat toți frații, ca muzicanți erau celebri în localitatea Horbova. Bunica când aveam 12 ani m-a văzut într-o gazetă și a zis de bucurie: „de acum pot să mor”. Am fost bucuria bunicilor și cred am moștenit de la ei un sâmbure de talent.

 

Apropo de moștenire, ce ai luat de la mama? Dar tatăl tău ce te-a învățat? Cu ce valori ai plecat din interiorul familiei tale?

Tata m-a învățat să fiu de sine stătător, că în viață este cam așa: cum îți vei așterne, așa vei dormi. În clasele primare nu-mi plăcea matematica. Într-o seară, tata a venit să mă ajute la teme, iar eu i-am zis: ”n-am să ajung matematician”! Atunci el m-a întrebat: „N-o să ai nevoie să numeri banii”? Eu i-am răspuns: „la numărat banii o să mă descurc!’.

Deși mama nu a făcut studii superioare, a făcut facultatea vieții. A știut întotdeauna să tacă în situații problematice și atunci când nu era convinsă de un lucru, tăcea. Ea a putut întotdeauna să nu reproșeze oamenilor, să încurajeze un om, să-l asculte. De aceea este foarte iubită în localitatea noastră. De la ea am învățat că pacea este mai importantă decât dreptatea!

 

Ce zonă folclorică reprezinți prin cântecul tău, Grigore?

Zona dintre Siret și Prut. M-am născut lângă Codrii Cosminului, la o aruncătură de băț de la Prut. De aceea am scris Bucovină, raiul meu și Bucovină, pământul strămoșilor. De aceea, am ales să cânt Bătuta cu trompeta, Ori bărbatul, ori femeia.

 

Ce înseamnă scena pentru tine? Când ai făcut cunoștință cu ea prima dată?

Bucurie, emoție și pasiune! Asta înseamnă scena pentru mine și m-am împrietenit cu ea la 12 ani.  A fost foarte important startul. Colaborarea cu orchestra valea Prutului, primul premiu la un concurs de muzică populară “Din cântecele neamului”, prima călătorie în România (când am văzut Casa Poporului și am cântat la Cotroceni și la Teatrul Național din București în cadrul spectacolului dedicat sărbătorilor de iarnă Tezaur folcloric).

 

Ce sentimente te încearcă atunci când ești pe veșnicele scânduri ale scenei?

Mi-i bine! Uneori timpul trece prea repede, dar încerc să iau cu mine aplauzele, zâmbetele și atenția publicului și atunci, închizând pentru câteva secunde, mi se pare că trăiesc o bucurie veșnică.

 

Prin ce țări te-a purtat cariera de artist?

Nu am numărat până acum, dar am cântat în multe țări din Europa, mai ales acolo unde sunt românii noștri. Până la momentul de față, ca și călător prin frumoasa lume, am vizitat 33 de țări, nu orașe, țări!

 

 

Frumos este să fii artist, dar este ușor sau greu?

Nu este întotdeauna ușor! Dar și momentele mai dificile pot fi depășite. Astăzi apare o problemă aproape de nerezolvat, dar mâine sau poimâine poate fi rezolvată ușor.

Drumuri lungi. Într-o zi am făcut unsprezece ore cu mașina ca să pot cânta în două locuri și să revin acasă. Cu ceva timp în urmă am avut 5 evenimente într-o zi, toate programate la ore fixe. Mai răcim și noi, cum să lași un eveniment de izbeliște când ești pe afiș?

 

Dacă nu ai fi fost ceea ce te-ai construit astăzi prin muncă și talent, ce ar fi făcut Grigore Gherman în viață?

Cea dintâi meserie este să fii om, iar un om în sensul deplin al cuvântului se descurcă. Pot merge să cosesc sau să mulg vaca, pot vinde într-un magazin, pot culege bureți și pot da cu lavabilă. Mă pot angaja ca profesor de limba și literatura română. Am diplomă. Pot dansa. Știu să vorbesc câteva limbi. Pot căra mobila ș.a.m.d. Pe toate le-am făcut. Omul se descurcă în orice împrejurare, doar să-și dorească!

 

Care este lucrul cel mai curajos pe care l-ai făcut până acum?

Noi cei născuți în iunie suntem legați de casa unde am copilărit și de părinți. Iubim lucrurile sigure și oamenii sinceri. Cuvântul trebuie să fie cuvânt, promisiunea trebuie să fie lege. De aceea cred că actul cel mai curajos de până acum a fost să las totul la Cernăuți și să plec spre București unde nu cunoșteam pe nimeni și nici un loc și să iau totul de la zero. Am lăsat o viață la Cernăuți și am început alta la București. Cărămidă cu cărămidă m-am clădit de la temelie să ajung omul Grigore Gherman de azi.

 

Ce îți place la tine, Grigore?

Loialitatea. Dacă mi-ai făcut un bine, nu te uit două vieți. Implicarea. Pun suflet în ceea ce fac și în relațiile pe care le apreciez. Bunul simț. Nu sar niciodată calul.

 

 

Ce nu îți place la Grigore?

Sunt prea sincer, uneori prea iertător. Până la urmă nimeni nu este perfect, dar fiecare om în parte este o minune. În viață este important să te accepți așa cum ești, să faci ceea ce îți place, să te bucuri de oamenii care te agreează. Este important să te bucuri de locurile pe care le vezi și să conștientizezi că viața este cel mai frumos dar pe care Dumnezeu ni l-a dat!

 

 

Bursa de Spectacole de la Sibiu, singura structură de acest gen din România și una dintre cele mai valoroase din lume, se va desfășura în perioada 27-30 iunie 2022, în aceeași triplă dimensiune – fizică, hibridă și online, în cadrul Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu.

Participanții prezenți în Sibiu, dar și cei ce nu vor putea călători vor dialoga și construi împreună, prin soluții digitale, noi proiecte artistice și culturale. Bursa va fi din nou, timp de patru zile o punte între dimensiunea fizică și cea online, un loc de întâlnire, conversație, construire și imaginație pentru toți cei care activează în domeniul artelor spectacolului. Participanții sunt invitați să se înscrie până în data de 31 mai, completând formularul dedicat din această ediție.

 

Cine poate participa la Bursa de Spectacole:

  1. Artist/Companie

Artist independent, companie de teatru care produce spectacole sau alte tipuri de produse culturale: teatru, dans, muzică, circ, artă stradală, artă vizuală, artă digitală, film, artă multidisciplinară etc.

  1. Producător/Agent/Promotor

Profesionist care reprezintă artiști și companii artistice, produce și promovează spectacole sau alte tipologii de produse culturale.

  1. Director/Programator/Reprezentant

Profesionist care găzduiește și/sau organizează spectacole și evenimente artistice.

 

Bursa de Spectacole de la Sibiu este o structură asociată a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu (FITS), marcă înregistrată la OSIM. Aceasta acordă șanse tuturor artiștilor, operatorilor culturali, instituțiilor de spectacole și rețelelor culturale care își doresc să întâlnească producători importanți din întreaga lume. Prin evenimentele sale, Bursa oferă participanților, încă de la prima ediție din 1997, contextul ideal de a-și promova proiectele artistice și de a stabili parteneriate în domeniul artelor spectacolului.

 

Despre FITS

Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu (FITS) este primul mare festival din Europa Centrală și de Est, unul dintre cele mai mari festivaluri din lume și cel mai mare eveniment dedicat artelor spectacolului din România. Anual, festivalul este un prilej de sărbătoare, cu spectacole excepționale invitate din țări precum: Marea Britanie, Germania, Franța, SUA, Polonia, Israel, Japonia, Austria, Elveția, Italia, China, Spania, Republica Moldova ș.a. FITS este organizat sub Înaltul Patronaj al Președinției României, cu sprijinul Primăriei Municipiului Sibiu, al Consiliului Local Sibiu, Guvernului României, Ministerului Culturii, Ministerului Educației, Ministerului Apărării Naționale, Institutului Cultural Român, Consiliului Județean Sibiu. Acest eveniment reunește mari artiști ai scenei mondiale, oferind publicului posibilitatea de a se bucura de unele dintre cele mai apreciate spectacole ale lumii, recunoscute la nivel internațional și recompensate cu distincții prestigioase.

 

 

Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu se află anul acesta la a 29-a ediție și se va desfășura în perioada 24 iunie – 3 iulie 2022, cu tema Frumusețe / Beauty. În această perioadă dificilă, dar provocatoare, Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, alături de Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu și toate structurile asociate, au reușit să identifice cele mai bune soluții, în așa fel încât dialogul creat împreună cu publicul să stea sub semnul calității și al emoției. După doi ani de pandemie, boală, suferință, război, migrație și disperare, frumusețea rămâne motorul speranței, iar miracolul frumuseții poate salva lumea, după cum spunea un mare scriitor. În vremuri ca acestea, greutăților financiare, amenințării conflictelor, izolării și tuturor vicisitudinilor, trebuie să ne opunem prin zâmbet, armonie, încredere în frumos, prin creație și bucurii lăuntrice.

Reprezentațiile Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu vor fi disponibile în săli de spectacole, în spații neconvenționale, în biserici, în piețele centrale ale Sibiului și în casele spectatorilor, prin site-ul oficial FITS, www.sibfest.ro, www.scena-digitala.ro, pagina de Facebook și canalul de YouTube.

Ediția de anul acesta este adaptată astfel încât sutele de spectacole care fac parte din programul Festivalului să fie accesibile unor categorii cât mai largi de public, motiv pentru care organizatorii continuă să organizeze evenimentul în triplă dimensiune. FITS va avea o componentă fizică: pe scenă, în locațiile FITS în aer liber, în spații istorice, piețe publice și biserici, un program online: spectacole filmate/înregistrate, adaptate special pentru mediul digital, cât și o dimensiune hibridă: transmisiuni live în teatre și cinematografe ale spectacolelor jucate fie în locațiile festivalului, fie pe scenele teatrelor partenere din întreaga lume.

FITS păstrează tradiția marilor reprezentații în spații deschise, la care accesul publicului va fi liber, iar suplimentar va difuza, în mediul online, o serie de spectacole cu acces gratuit.

 

 

 

 

S-a născut pe 14 septembrie 2005 la Alba, provincia Cuneo, Italia. În prezent locuiește în Iași și este elev în anul III la Colegiul de Artă „Octav Băncilă”. Întrebat de când pictează, Andrei răspunde: „Pictez de când mă știu”.

A avut prima expoziție de grup la vârsta de 8 ani și jumătate, lucrării sale fiindu-i acordată o atenție aparte. Nu a conștientizat la acel moment ce înseamnă acest lucru, fiind cu gândul la joacă. La 10 ani a avut prima expoziție personală, în Italia, în satul său natal, Lequio Barria, provincia Cuneo, iar ulterior au urmat numeroase alte expoziții naționale și internaționale.

Despre cel mai mare vis al său, despre artă, sentimente, emoții și despre planurile sale pentru 2022 am discutat cu pictorul Andrei Pennazio.

 

Când ai descoperit pictura și cum a evoluat relația ta cu acesta de-a lungul anilor?

Nu știu dacă am descoperit-o eu pe ea sau ea pe mine, cred că a fost reciproc, dacă pot spune așa. Au fost momente în care pictura era doar o joacă, cum este pentru toți copii de altfel, și încet, încet am descoperit-o. Nu întotdeauna a fost „prietena mea”, însă am devenit între timp buni prieteni și mă bucur. Îmi place să pictez, să desenez, să studiez Marii artiști, să le cunosc povestea, e fascinant.

Acum pot spune că e ceea ce mă relaxează, îmi dă satisfacții, mă face să mă simt împlinit.

 

Care a fost momentul în care ai știut că aceasta este menirea ta, că îți dorești să te dedici picturii?

Nu pot defini un anume moment în care am considerat că e menirea mea. Îmi amintesc că în toamna lui 2021 mama încerca să afle dacă vreau să urmez pictura sau altă facultate, îmi tot propunea alte facultăți în afară de pictură. Desigur că prima pe listă a fost arhitectura, designul de interioare și sincer, nu știu dacă mai erau și altele pe lista. Cred că în acel moment am realizat că nu intră în discuție o altă specializare. O știam probabil și  înainte, însă atunci am realizat că vreau sa urmez pictura, mi s-a părut firesc și natural.

 

 

Cât timp aloci zilnic picturii?

Nu am ținut cont niciodată de timpul alocat picturii pentru că nu există un anumit timp. Uneori poate fi mai mult, alteori mai puțin. De obicei împletesc cititul cu pictura, „se ajută reciproc”, dacă pot spune așa. Am două zile de atelier pe săptămână, însemnând în jur de 10 ore (uneori mai rămân în atelier și după terminarea orelor), plus cele de lucru individual. Daca aș face o medie, cred că între 3-5 ore pe zi. Adevărul e că atunci când desenez, pictez nici nu-mi dau seama cum trece timpul, realizez că a trecut ziua pe nesimțite sau s-a făcut miezul nopții.

 

Lucrările tale au fost expuse în cadrul a numeroase expoziții. Îți mai aduci aminte – ce sentimente ai trăit când ai avut prima expoziție?

Cred că la prima expoziție nici nu am realizat prea mult ce înseamnă o expoziție, aveam 8 ani și jumătate, era o expoziție de grup. Eram doar noi, elevii și părinții, și a fost minunat. Nu știu dacă am realizat atunci că voi urma acest drum, dar îmi amintesc că artistul plastic, dl Nelu Gradeanu, a vorbit despre lucrarea mea în mod particular, a apreciat cromatica, compoziția … nici nu înțelegeam prea bine despre ce era vorba. Eram toți emoționați și bucuroși, era prima noastră expoziție, ceva deosebit, nou și inedit. După, trebuia să ieșim toți colegii undeva, la o pizza și sa ne jucam, așa că nu cred că am dat prea multă importanță cuvintelor adresate mie și cred că a fost valabil pentru toți colegii mei. Eram cu gândul la joaca ce va urma.

 

Ce înseamnă arta pentru tine? Ce trezește aceasta în sufletul tău?

Arta, cred că înseamnă totul pentru mine. Arta înseamnă frumusețe, sensibilitate, trăiri, sentimente. Prin artă poți exprima ceea ce simți, ce gândești, bucuria, tristețea… Dacă aș avea mai mult timp mi-aș dori să cânt, să dansez, să joc teatru, să sculptez, să scriu… să fac artă. Arta mă face să mă simt împlinit ca om, deși e cam mult spus având în vedere vârsta mea. Arta e ARTA .

 

Arta înseamnă frumusețe, sensibilitate, trăiri, sentimente.

 

Ce sentimente îți dorești să trezești în cei care interacționează cu operele tale?

E greu de spus. Cred că bucurie în primul rând. Cotidianul nu este întotdeauna lipsit de griji, necazuri, nemulțumiri …. așa că arta mea aș dori să transmită liniște, bucurie, să te facă să-ți pui anumite întrebări, să te determine să descoperi lucruri noi. În aceste vremuri tulburi arta trebuie să fie…. lumina, să transmită o stare de bine, liniște și speranță. Probabil asta îmi doresc să transmită tablourile mele.

 

Din ce îți iei inspirație, în general?

În general îmi iau inspirația din cărți, viața de zi cu zi și Iașul. Am pus și Iașul deoarece când mă plimb pe străzi mă fascinează arhitectura clădirilor, povestea lor și îmi dau inspirație.

 

Cred că sunt norocos că reușesc să mă bucur de un curcubeu, de o zi cu soare, de răsărit, de apus, de o pictură pe care o vad, de o carte, iar toate acestea mă inspira, îmi dau o stare de bine.

 

Ce artiști te inspiră?

Toți colegii mei știu că perioada mea preferată este Renașterea și deci, pictorii mei preferați sunt cei din această perioadă, insa nu numai. Aș începe cu: Rafael, Van Gogh, Grigorescu, Perugino, Piero della Francesca.

 

Când nu pictezi, ce îți place să faci?

Când nu pictez îmi place să citesc, să mă plimb, să merg în muzee, să admir clădirile vechi, să stau cu prietenii, să merg la țară. Îmi place să merg la țară deoarece pot sta în natură și să mă relaxez.

 

Cum te-ai descrie în calitate de artist?

Artist, pentru a mă numi artist mai e cale lungă. Așa cum am spus până acum, sunt un aspirant în ale artei. Încă sunt ucenic. Pentru a mă putea numi artist va trebui să acumulez mult mai multe informații decât cele pe care le am în momentul de față. Pot spune că mă pot numi „artist în devenire”, da, cred că această denumire mi se potrivește. Artist e prea mult spus în ceea ce mă privește. Nu e vorba de modestie, pur și simplu, dacă privesc profesorii mei îmi dau seama cât mai am de învățat, unde ar trebui să ajung. Și, în plus, un artist învață toată viața, și nu numai el.

 

Artist, pentru a mă numi artist mai e cale lungă. Încă sunt ucenic.

 

Cum ai descrie arta ta?

Cred că la această întrebare ar putea să vă răspundă cei care sunt în măsură, eu mai puțin.

 

Care este cel mai mare vis al tău?

Cel mai mare vis al meu?  Să vizitez Florența, să văd locurile în care au trăit Michelangelo, Lorenzo îl Magnifico, să vad grădina în care se adunau învățații vremii și discutau despre noile descoperiri ale acelor timpuri, să mă plimb prin muzee, să străbat orașul la pas. Din fericire cred că o sa pot să-mi îndeplinesc visul, voi avea o expoziție personală la Florența și voi sta acolo pe perioada expoziției.

 

Există un mesaj comun pe care îți dorești să-l transmiți prin toate operele pe care le realizezi?

Ceea ce doresc să transmit e bucurie, speranță și orice altă emoție pe care cineva o poate regăsi în tablourile mele.

 

Ce planuri ai pentru 2022?

Cea mai apropiată expoziție va fi la Florența, se numește „Racconti e metafore”, va fi găzduită de primăria orașului Florența, iar locația va fi Z.A.P. Spațiul în care va fi expoziția e un spațiu destinat tinerilor artiști din toată lumea și am avut onoarea de a fi ales. Emoțiile sunt pe măsură, dar și bucuria.

În perioada aceasta e mai greu să ai anumite date exacte în care poți avea o expoziție – probabil Timișoara, Oradea și e posibil să apară și alte locuri în care voi putea expune.

 

 

Ce ne poți spune despre cea mai recentă expoziție în cadrul căreia ți-au fost expuse lucrările – unde a avut loc, care a fost tema?

Cea mai recentă expoziție e la Dalnic, la conacul Gaal, vernisajul acesteia a fost pe 12 martie 2022 și va fi deschisă până la data de 1 mai. E o expoziție itinerantă, titlul acesteia este ”Printre rânduri”. Prima etapă a fost la Iași, la Galeria „Labirint” și la Galeria „La gard” a Casei de Cultură a Municipiului Iași „Mihai Ursachi”. A fost prima mea incursiune în Ținutul Secuiesc . Nu pot spune că n-am avut emoții, am avut chiar foarte mari, dar mi-a și plăcut foarte mult. Am avut ocazia să cunosc oameni deosebiți, să văd lucruri interesante și mai ales peisaje frumoase. Sper să am ocazia să mai revin pe acele meleaguri și cu alte ocazii.

Ai o lucrare realizată preferată? Dacă da, ce o face atât de specială pentru tine?

Știți, când mă apuc de o lucrare și ajung pe la jumătatea ei sau mai mult, zic că acest tablou îmi place cel mai mult. Și asta mi s-a întâmplat de la prima mea lucrare. Nu numai că este greu, este imposibil să spun că am una preferată. Pot spune că fiecare are ceva special pentru mine. Fiecare tablou face parte dintr-o anumită perioadă de viață, exprimă anumite trăiri, sentimente…

 

Care a fost rolul părinților tăi în evoluția ta artistică – cum simți că te-au sprijinit, inspirat, motivat?

Părinții cred că sunt fundamentali în dezvoltarea unui copil. Rareori se întâmplă să reușești fără ajutorul lor, moral, în primul rând, și financiar, desigur. E important să vezi că cineva crede în tine, că investește în tine, în visurile tale care, uneori pot rămâne doar la stadiul de visuri.

Am învățat să fiu luptător, să lupt chiar și atunci când șansele de reușită sunt mici, să nu mă descurajez și să mă perfecționez mereu, să doresc să aflu mereu alte lucruri și să doresc să evoluez – acestea sunt lucruri pe care le-am învățat de la ei.

Cu siguranță, fără ajutorul lor drumul meu ar fi fost mai anevoios, greu și ar fi trebuit să investesc mai multa energie și timp să ajung aici.

 

Fotografii: Arhivă personală Andrei Pennazio

 

 

Concertul de la București al lui Charlie Siem de pe 30 septembrie se anunță excepțional. Sunt cel puțin trei motive: mai întâi, că Siem este unul dintre marii violoniști ai momentului, cu un prestigiu mondial. Apoi, pentru că vioara pe care cântă Charlie este un Guarneri de aproape 300 de ani vechime, un instrument care impresionează prin trecutul său. În fine, pentru că Charlie a fost puternic inspirat de Sir Yehudi Menuhin, artist care a deprins rafinamentul violonistic de la George Enescu.

 

Are 33 de ani și cântă la o vioară veche de trei secole

Ioana Adina Oancea, ambasador cultural al Elite Art Club UNESCO, organizatorul evenimentului, a vorbit cu Matricea Românească despre acest concert. ”Charlie Siem cunoaște renumele Ateneului Român, știe că este una dintre cele mai frumoase săli de concerte din Europa. Așa că este foarte bucuros că va cânta aici”. Ioana ne-a spus că vestea recitalului lui Charlie Siem a produs ecouri cu totul neașteptate: deja sunt rezervate bilete pentru 12 persoane care vin din Statele Unite, din Arabia Saudită sau din Germania ca să-l asculte pe Charlie pe scena Ateneului Român. Marele violonist va fi acompaniat la pian de experimentatul Itamar Golan.

Cunoscătorii sunt nerăbdători să întâlnească un tânăr atât de valoros, care cântă la o vioară cu totul specială. ”Este un instrument remarcabil. Este vioara D’Egville, numită așa după contele D’Egville, care a intrat în posesia ei în 1867. A fost creată de Bartolomeo Giuseppe Antonio Guarneri în 1735, undeva lângă Cremona. Vioara este evaluată la peste 10 milioane de euro și i-a fost încredințată lui Charlie Siem în 2010. Are un sunet puternic și bogat, în concordanta cu personalitatea solistului”, spune Ioana Adina Oancea.

 

Cum s-a schimbat viața lui Charlie când l-a ascultat pe Yehudi Menuhin

Unul dintre detaliile evenimentului este că, deși Charlie n-a mai fost până acum în România, totuși vioara sa a mai fost, și anume atunci când marele Yehudi Menuhin a concertat la București. De altfel, povestea intersecției dintre vioară și cei doi mari violoniști stă sub semnul providenței: Charlie povestește cum, la vârsta de trei ani, era în mașină cu mama sa, iar la radio era concertul de vioară de Beethoven, cu Yehudi Menuhin solist. Fascinat de muzica aceasta, micul Charlie a dorit să cânte la vioară, iar apoi i-a cerut mamei sale să-l ducă la un concert în care să-l asculte live pe Menuhin. Când Charlie avea vârsta de cinci ani, întâlnirea a avut loc. Mai mult, Menuhin l-a întâlnit pe Charlie în spatele scenei și a avut o scurtă conversație cu el.

 

2

 

 

Jumătate din încasări vor merge către copiii bolnavi de autism

Organizatorul recitalului de pe 30 septembrie – Elite Art ClLub UNESCO- a decis să dea concertului o dimensiune caritabilă: ”Charlie susține numeroase concerte caritabile, astfel și acest concert a primit o dimensiune caritabilă. Vom direcționa 50% din valoarea biletelor către Asociația Help Autism. Este cel mai mare ONG care luptă pentru recuperarea copiilor diagnosticați cu autism. Programul de recuperare pentru un copil care suferă de autism costă 1000 de euro lunar, și este firesc să ne întrebăm câți părinți își permit o astfel de sumă. Asociația Help Autism a creat programe specializate, cu oameni bine pregătiți, dar au nevoie de susținere. La Centrul Mălin din București al acestei asociații există acum 50 de copii care au nevoie de câte două ore de terapie zilnic. Suntem bucuroși să-i susținem în acest fel. Fiecare bilet cumpărat chiar schimbă ceva!”

 

Concursul Jeunesses Musicales București, la ediția a zecea

Recitalul lui Charlie Siem urmează în programul de concerte al Bucureștiului după concertul de gală al celei de-a X-a Ediții a Concursului Internațional de Dirijat Jeunesses Musicales organizat de Elite Art ClLub UNESCO. Pe 28 septembrie, tot la Ateneu, cei mai buni trei tineri dirijori din concursul din acest an vor sta pe rând la pupitrul Orchestrei simfonice a Filarmonicii ”George Enescu”. Siem este invitat special al acestui concert de gală, iar prezența sa va da un impuls de motivație pentru tinerii artiști care aspiră la afirmare pe scenele mari ale lumii.

Concertul de gală al Concursului Jeunesses Musicales București este un eveniment la care se intră pe bază de invitație. Ioana Adina Oancea spune că acesta este unul dintre evenimentele cele mai speciale ale toamnei: ”Întotdeauna sala a fost arhiplină. și în acest an concertul va fi transmis live online, iar de obicei este urmărit de peste 10 de mii de persoane”.

 

Vasile Şuşca, un cu totul special creator de măşti din Săcel, Maramureş, e unul dintre acei oameni-busolă, care, atunci când îţi trec calea, îţi arată şi direcţia bună. O discuţie cu românul care ne demască şi ne descoperă adevărata faţă, chiar şi atunci când, cuceriţi, îi luăm măştile şi i le agăţăm în cui.

Am ajuns la Vasile Şuşca pe un frig teribil. Era iarnă, o iarnă cruntă acolo, la Săcel, în Valea Izei, colţ de Dacie liberă, unde ursul e frate cu românul. Doar Providenţa a vrut să-l găsim, pentru că altfel, rătăciţi şi parcaţi cu maşina exact în poarta domniei sale, n-am fi aflat niciodată că suntem la un metru de aur. Dumnezeu a vrut altceva, şi ni l-a descoperit.

Vasile Şuşca e o poezie de om. E – cu toate ciudăţeniile sale, aşa cum ar putea fi interpretate licenţele în gândire pe care şi le ia – un bărbat mai adevărat decât toţi pe care i-am cunoscut până acum, subsemnatul şi încă doi-trei cunoscuţi excluşi. Când l-am întrebat câţi ani are, mi-a răspuns, ca un Creangă redivivus, “Nu mai am nici unul. S-or dus tăţi!”. Are umor, dar şi francheţe: “Maramureșenii, dacă au ceva de spus, îţi spun verde-n buză: «Dom‘le, nu-mi place de fotografia ta, și gata! Ai înțeles?» Eu sunt limbut, sunt ăla care gândeşte cu voce tare.”

Halloween-ul este cultul diavolesc. Totul e comercial. E o făcătură. America e o ţară de împrumut. Ce istorie au americanii, în jur de 300 de ani?

Ca mulţi meşteri înzestraţi, polivalenţi (cochetează şi cu muzica şi pictura), pe care i-am întâlnit prin ţară, Vasile Şuşca mărturiseşte că “nu m-a învățat nimeni. Eu am lucrat o perioadă croitorie, blănărie, cojocărie, și îmi rămâneau tot felul de capete. Era perioada când se făceau dormeze cu arcuri. Eu am adunat capetele acelea, cu intenția de a-mi face dormeze cu lână, în loc de talaje și câte se băgau. (…) Ion Ardeleanu-Pruncu, fostul director al Școlii Populare de Artă din Sighetu Marmației, m-a sfătuit să fac altceva decât făceam pe atunci – icoane pe lemn, pe sticlă, tablouri: «Domnule Șușca, sunt foarte încântat. Aveți mână deosebită, dar e plină lumea de pictori, de sculptori»”.

Aşa a ajuns să facă măşti – “măşti de Viflaim, cum îs la noi, în Maramureş. La noi este un teatru popular. Din 20 și ceva de personaje, e o singură femeie, care reprezintă Fecioara. În rest sunt magii, şi toţi aceia din povestea cu Iisus, cu Irod, cu uciderea pruncilor…

Vasile Şuşca din Săcel, Maramureş: "Eu sunt limbut, sunt ăla care gândeşte cu voce tare"

Vasile Şuşca din Săcel, Maramureş: “Eu sunt limbut, sunt ăla care gândeşte cu voce tare”

Masca e o chestiune păgână, precreștină. Aici s-o aflat să se adune precreştinismul, cultul păgân, cu cultura creștină, ortodoxia. După uciderea pruncilor, Irod îi condamnat și trimis în Iad. Atunci intră în scenă ăștia cu coarne, cu măşti. Au coarne, au alura asta draconică”.

Zis şi făcut: s-a apucat să realizeze măşti, pe care Ardeleanu-Pruncu i le-a valorificat la un chioşc de lângă Şcoala Populară. “Destul o fost până am început, că dup-aia am făcut multe măști. Și le am împrăștiate peste tot în lume.”

Chiar dacă nimeni nu e profet în ţara lui, priceperea lui Şuşca nu i-a lăsat insensibili nici pe vecini: “M-a sunat preotul din Ieud, să mă întrebe dacă îi fac şi lui măşti. «Domnule», zic, «eu am făcut măști pentru tot felul de oameni, dar să fac draci din ăștia la popi, n-am făcut!» Zice, «Domnule Șușca, pentru aia v-am sunat, mă primiți?» «Te primesc, dom‘le, doar nu-s ministru!».

Mă laud că am colaborat cu Tony Gatlif, cel care a făcut filmele „Gadjo Dilo” şi „Transylvania”. Mie mi s-o părut un film fain. Am făcut pentru el toate măștile din film

Dacă măşti pentru preoţi se mai fac, măştile feminine, spune meşterul, sunt inexistente în tradiţia maramureşeană. “La noi în Maramureș, sincer, demoni feminini n-am văzut. Erau moș și babă, sau erau hâzii, travestiți. Dar măşti draconice n-am văzut la femei.”

A realizat prima sa mască încă din şcoala generală, inspirat de tradiţiile locului. “De Sărbători, pe ulițele Maramureșului, cam peste tot – dacă nu în fiecare localitate, în a doua sau a treia măcar, şi e un lucru bun care încă se mai păstrează – o să vedeți cetele de colindători și de mascați. Avem multe similitudini și cu alte țări. Undeva în Bavaria sunt mascați, la fel, cu coarne. În nordul Italiei, iar, am văzut mascaţi în zona aceea montană, de nord, vecină cu Austria. Ei au măști asemănătoare cu ale noastre, și acolo am avut și eu expoziții – în Belluno, Treviso, Solarolo. Am văzut obiceiuri cu mascați. Încornorați sunt cam peste tot. Este un cult al măștilor.”

Mască maramureşeană. "Încornoraţi sunt cam peste tot", spune Vasile Şuşca

Mască maramureşeană. “Încornoraţi sunt cam peste tot”, spune Vasile Şuşca

Din Maramureş până la Rio, trecând prin carnavalele Veneţiei, de ce ne fascinează masca? “Doctorul în măşti” Şuşca explică: “Masca e un paravan după care se ascunde tăt omul – ori mai bun, ori mai puțin bun. Or fost multe obiceiuri cu măşti la noi. Masca a fost, înainte-vreme, inclusă într-un obicei de alungare a duhurilor de pe pășune, primăvara. Obicei care s-o pierdut. Erau, tot în perioada de iarnă, feciorii mai timizi care, la șezători, nu se apropiau de câte o fătucă – numai când își lua masca pe față, tânărul se apropia de ea și începea a o pipăi pe dedesubturi. Ştiţi Dvs. la ce mă refer, cu pipăitul. Îi băga mâna pe sub sumnă (fustă, n.r.). Numai când avea mască, pentru că în rest, era un docil și un retras… Sub mască, oricare om deja e altul. E plin de curaj”.

Se mai fac măști în partea Moldovei. Suntem mai mulţi. Până în mai anul trecut, aici eram numai eu. Acum mă bucur că mai este un băiet prin Baia Mare, și s-o mai apucat un domn din Vad. Nu sunt invidios, e largă lumea, încăpem toți

În Maramureş, ţine să ne reamintească Şuşca, măştile au jucat un rol istoric: la 1717, tătarii care au invadat locurile s-au trezit, potrivit legendei, întâmpinaţi de mascaţi, pierzând bătălia. Evenimentul este marcat de un monument ridicat la Cavnic, denumit chiar “Piatra Tătarilor”. “În istoricul cu tătarii, zice-se că or ieșit în fața lor îmbrăcați așa și, de la marele zgomot produs de clopotele de tablă puse în cruciş sau pe lângă brâu, tătarii n-o mai putut stăpâni caii. S-or speriat caii și atunci s-or retras fără nicio problemă de bătaie”.

Un om care te lasă mască

Originalitatea măştilor sale, crede Vasile Şuşca, nu ţine de domeniul academic, cât de domeniul imaginaţiei. El însuşi se fereşte de termenul – stereotip – «tradiţional»: “Am fost de multe ori contestat că nu ar fi masca originală. Cine o stabilit că e originală? E originală că o fac eu. I-am adus un plus artistic, deoarece cochetez și cu alte arte, i-am dat o personalitate. Eu nu am copiat nici o mască de undeva de prin părțile Moldovei. Acolo măștile se fac diferite: cu nasul roșu, cu mai multe cârpe adunate. La mine, măştile au altă alură. Nu sunt copiate după alte măști.

Sunt măşti cu personalitate. De asta, probabil, am avut destul de mare succes ori pe unde am fost cu ele, pe unde le-am dus: și în Berlin, și în Viena, și în Strasbourg, și în Bruxelles, și în Statele Unite, și pe unde or mai fost, că nici eu nu mai știu prin ce colțuri le am împrăștiate. Au avut trecere. Nu pot să spun că se poate trăi din asta, dar mă ajută cât de cât”.

Potrivit meşterului, masca este un paravan, menit să dea îndrăzneală celui care o poartă

Potrivit meşterului, masca este un paravan, menit să dea îndrăzneală celui care o poartă

Când îl întreb cât timp îi ia să creeze o mască, Vasile Şuşca reintră în «modul Creangă», şugubăţ: “Nu durează mult. De când mă apuc – și pân-o termin! Pân-o gat. Depinde de complexitatea măștii. Este și una numai simplă, căreia îi fac numai partea din față, obrăzarul, și la partea din spate, eventual îi pun un elastic. Pentru că omul oricum o pune undeva, într-un colţ, unde vrea să-și aducă aminte că o fost cândva în Maramureș.”

Face măşti doar din materiale naturale, şi e supărat că, în vreme ce ne îmbrăcăm “cu toate plasticurile, nu valorificăm o lână”.

“Vedeți Dvs., e blana de oaie sau de mieluț, sunt blănuri naturale prelucrate. Procedeul de prelucrare e mult mai de durată decât confecționarea în sine a măștii. Pentru că o piele, până ajunge la stadiul să fie prelucrată, trece cam prin 25-30 de ori prin mâini, prin diferite operații de lucru. Multă lume zice: «Păi ce, o piele, nu știu ce…». Dar să ştiţi, chiar dacă materia primă, în sine, nu costă, procesul este laborios. Toată lumea, acum, aruncăm materie primă. E dureros. Eu am încercat să încurajez pe multă lume să nu arunce.

Înainte-vreme, vedeți Dvs., femeile noastre făceau ciorapi la bărbat, iarna, din lână. Acum, cine mai știe? Fătuțele acestea, mai nou, toate sunt cu tableta în mână, dar dacă le dai acul de croșetat să facă un ciorap, un jerseu, o bluză, o vestă la soț, nu știe nimeni. Păcat!

Toate prostiile sintetice le punem pe noi, dar nu valorificăm o lână! Se aruncă, se aprinde, oamenii nu știu cum să scape de ea. Înainte-vreme, vedeți Dvs., femeile, găzdoile cum zicem noi la ţară, făceau ciorapi la bărbat, iarna, din lână. Acum, cine mai știe? Fătuțele acestea, mai nou, toate sunt cu tableta în mână, dar dacă le dai acul de croșetat să facă, nu știe nimeni să facă un ciorap, un jerseu, o bluză, o vestă la soț. Păcat! Se aruncă atâta materie primă! S-ar putea valorifica pieile. Eu am și din vecini. Zice: «Nu vrei?». Zic: «Pune-o acolo!» Multă lume se miră. Şi de n-oi prelucra-o anul ăsta, dar măcar pun sare pe ea și o pun să steie.”

Casa lui Vasile Şuşca, un veritabil muzeu al ciudăţeniilor

Casa lui Vasile Şuşca, un veritabil muzeu al ciudăţeniilor

Casa în care trăieşte Vasile Şuşca e o dezordine minunată – pe pereţi tronează diverse picturi, printre care o remarcabilă reproducere proprie după “Dimineaţă în pădurea de pini” a rusului Ivan Şişkin. În jur, cât vezi cu ochii, curiozităţi, statuete, măşti. Cele mai de preţ obiecte ale meşterului sunt însă acul, aţa şi degetarul: “Lucrez și la mașină, dar normal, masca se face numai din acul de mână. Am nouă maşini”.

Deşi nu s-a îmbogăţit din măşti, nu concepe să nu ducă tradiţia mai departe, atât cât trăieşte, fiindcă “satisfacţia e mare”. Dovadă stă un colet primit din Israel, ca mulţumire, de la un medic evreu care a absolvit Medicina la Cluj.

Rămânem în ape cosmopolite şi-l întrebăm pe Vasile Şuşca dacă între Halloween-ul american şi măştile româneşti există vreo legătură, precum în cazul italian. Se scutură ca ars: “Niciuna! Halloween-ul este cultul diavolesc. Totul e comercial. E o făcătură. America e o ţară de împrumut. Ce istorie au americanii, în jur de 300 de ani?

“E mistificare multă – la prostime ţine”

Mie nu-mi place decât adevărul gol-goluţ, nu să epatez. Şi eu pot să spun că masca are peste 3000 de ani. Că e prima făcătură pre-creştină. De la omul de Neanderthal – prima oară când s-o ascuns, tot sub o piele s-o ascuns! Sunt multe povești. Dacă unuia i-a trăsnit în cap și a văzut că îi ține figura, s-a perpetuat. E mistificare multă – la prostime ține.”

Un spirit liber: românul Vasile Şuşca

Un spirit liber: românul Vasile Şuşca

Felul în care măştile maramureşene, totuşi păgâne, au fost sintetizate în creştinism rămâne fascinant. Pentru Şuşca, e şi dovada cea mai evidentă a înţelepciunii oamenilor din Maramureş.

“Măştile din zona noastră vin din perioada precreștină, a dacilor liberi. Aici or fost dacii liberi. Apoi, aici nici Colectivul (n.r., colectivizarea comunistă) nu a mers. Sunt mai conservatori oamenii, mai duri. A integra masca în creştinism o fost un lucru bine gândit, de împăcare – doar ce rău îți poate face o mască, decât să fie un paravan, o acoperire? Se împacă bine, mai ales în teatrul popular care este, practic, teatru creștin. Și masca e păgână. Vezi cât de bine or gândit cei dinaintea noastră? «Hai, măi, să împăcăm lucrurile! Dacă îi punem coarne, ce?» «Arată ca dracu‘!» «Păi ce are, că pe Irod, după uciderea pruncilor, doar dracu‘ l-o luat?»

Gândirea țăranului, a omului simplu, s-a adaptat și e plăcută și pentru omul de la țară, și pentru cel de la oraș. Am un prieten foarte bun din copilărie, regizor și actor la Teatrul de Stat din Arad, Ioan Pit Peter și, într-o discuție, i-am sugerat: «N-ar fi bine să puneți la voi teatrul popular, Viflaimul?» Zice: «Ar veni cineva?» «Aveți toate condițiile». Pe vremea aceea, lucram și eu în cultură, ca director de cămin cultural – și nu aveam condițiile pe care le au orașele, cu lumini, cu scene. Iar m-o întrebat: «Ar merge, Vasile?» «Cum să nu meargă?», zic. «Ia încercați, tot așa, păstrând tenta veche și textul rimat, din patru tablouri, foarte plăcut».

S-o făcut deci teatru ca la țară, cu lumini, cu îmbunătățiri, și a avut un success teribil. S-a repetat de câteva zeci de ori. Zic: «Ieșiți cu tătă trupa, costumați, cu măștile draconice, Fecioara, Iosif, păstorii». Au făcut o paradă, și toată lumea era mișcată.”

În fiecare an se poartă la noi acest teatru popular cu măşti, de Viflaim. Nu i se urî nimănui de el, pentru că oricând are o tentă nouă. Lumea vine – ori la familia cutare, ori în curtea preotului sau în curtea casei parohiale – stă pe margine, se uită și e mișcată

Vasile Şuşca, dacul liber, putea să rămână afară, dar n-a făcut-o, pentru că îşi iubeşte sincer ţara. De ce?

“Am umblat destul, am văzut toată Europa şi nu numai. Pentru mine, România e cel mai frumos loc de pe fața pământului. Când aud horele, melodiile noastre, vioara din Maramureș, și sunt în altă parte, nu vă spun ce mișcat sunt. Se ridică părul pe mine, mi se face pielea de găină! Nu se poate să nu-ți placă de locul tău. Numai răuvoitorii, cei care suferă de lucruri care nu se fac. Care pleacă afară şi, după două luni de zile, îşi uită limba, vorbesc cu accent, iau fasolea în gură: «What? Now, so much…»

Opincile strămoşeşti, simbolul cuminţeniei şi al iubirii de ţară

Opincile strămoşeşti, simbolul cuminţeniei şi al iubirii de ţară

Am avut prieteni – și am în toată lumea – oameni pregătiți, cu studii academice, și vorbesc curat limba. Nu îi apucă chestiile astea de cel mai prost gust, să uite cum se vorbeşte: «Am uitat cum se spune la…». Nu se face! Un om inteligent, capabil – şi să nu aibă atâta şcoală! – rămâne curat, rămâne adevărat. Nu se îmbârligă cu tot felul de împrumuturi.”

Un om inteligent, capabil – şi să nu aibă atâta şcoală! – rămâne curat, rămâne adevărat. Nu se îmbârligă cu tot felul de împrumuturi

Împrumuturile culturale au fost boala românului din vremuri imemoriale. Unele au funcţionat, altele nu. Dar Vasile Şuşca, săceleanul care face măşti extraordinare, nu vede cu ochi buni “măştile” de societate, lipsite de funcţie ritualică, cele care falsifică identitatea.

“Vedeţi ce crunt e să împrumuți altceva! Să vii să îţi faci cine ştie ce trăznaie aici, în Maramureş. Eu nu zic, fiecare are gusturile lui. Dar s-or distrus lucrurile adevărate, lucrurile din lemn, gardurile sănătoase. Le vedem foarte rar, în muzeu sau la oameni gospodari care știu ce înseamnă un lucru adevărat. Sunt porți ca la Alcatraz! Nu e lemnul acela – când pui mâna pe el, e cald. Fierul ăla e rece.

Unde vedeți porțile acelea de fier, aşa sunt şi oamenii. Unde vedeţi o poartă din lemn aici în Maramureș, să ştiţi că acolo e o inimă curată, o inimă caldă. Unde-ţi vedea porţile acelea din metal, acolo sunt şi oamenii reci

Ei, unde vedeți porțile acelea de fier, aşa sunt şi oamenii. Unde vedeţi o poartă din lemn aici în Maramureș, unde-ţi vedea gardul acela împletit, să ştiţi că acolo e o inimă curată, o inimă caldă. Unde-ţi vedea porţile acelea din metal, şi numai din tot felul de table, acolo sunt şi oamenii reci!”

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Creatorul de măşti Vasile Şuşca e un moroşan autentic, un dac liber pe care Matricea Românească a avut privilegiul să-l întâlnească la el acasă, în Săcel, acolo unde ne-a predat o lecţie de patriotism şi de luciditate. Interviul complet, în curând pe matricea.ro.

“Mi-am transmis meşteşugul băieţilor mei. Am doi băieți. Le-am transmis, știu să lucreze, dar acum lucrează dincolo. Pentru că și eu, când eram de vârsta lor, pe vremea «răposatului», voiam numai Occidentul. Eh, acuma nu m-aș duce să lucrez, pentru nimic în lume, dincolo! Îs om învățat acasă, cu libertinajul ăsta. Nu mi-ar plăcea să fiu comandat de cineva, să lucrez dincolo, să fie oricâţi bani. Îs conservator, om învățat la țară”, a spus Vasile Şuşca.

Meşterul a mărturisit pentru Matricea Românească faptul că i s-a propus “de n ori” să rămână peste hotare, însă a refuzat de fiecare dată: “Am avut ieșiri, expoziţii în toată Europa, dar nu am lucrat nici un ceas dincolo. Nici n-aș lucra.”

Rugat să explice resortul care l-a tras, mereu, înapoi acasă, urmaşul dacilor liberi a oferit o lămurire originală:

“Domnule, eu am o vorbă care nu e așa de plastică, dar sunt țăran și așa gândesc: «Viermele de hrean degeaba îl bagi în portocală, că piere»! Lasă-l în hrean, că-i mediul lui. Chiar dacă e iute și pute. E mediul lui. El se întinde acolo și se simte bine.

Viermele de hrean degeaba îl bagi în portocală, că piere! Lasă-l în hrean, că-i mediul lui. Chiar dacă e iute și pute. E mediul lui. El se întinde acolo și se simte bine

M-am învățat aici. E aerul bun, sunt locurile acestea minunate în Maramureș. Este ce lucra, și aici! Un leu de la sat, câștigat în locul unde te-ai născut, eu nu-l schimb pe 100 de dincolo! Ești acasă, te scoli când vrei, te culci când vrei, te duci când vrei, vii când vrei. Sunt atâtea lucruri! Cine vrea să lucre, cu dragă inimă, să pună un pic de suflet – se poate trăi și aici.”

“Noi suntem învăţaţi numai să ne hulim ţara”

Artistul a făcut şi o observaţie pertinentă, pe alocuri filosofică, despre climatul de negativitate şi critică neconstructivă, gratuită în care trăiesc foarte mulţi români.

“Noi suntem învățați numai să ne hulim țara, să ne hulim vecinii, să îi hulim pe cei care ne diriguiesc. Mai buni, mai răi, dar ăștia sunt! Că pe ăştia îi alegem – noi suntem vinovați direct. Dacă te duci și îți cumperi un lucru rău, dacă nu iei un obiect sănătos de prima dată, dacă nu iei un papuc bun de prima dată… Iei unul din ăsta made in ştiţi-Dvs.-unde. Domnule, îl plătești mai scump de 10 ori. Ia, o dată, unul și bun! Şi te ţine, domnule! Chiar dacă îl iei mai rar! Dacă iei unul care, a treia zi, se rupe… Îs din ăştia, numai de îmbrăcat morţii, eventual. De dus morţii la groapă, ca să fie noi… Dacă tot luăm fâşăraie din asta.”

Vasile Şuşca: “E moda rupticoşilor. Şi mândra trebuie să fie ruptă, până în părţile ruşinoase”

“Noi suntem învățați cu lucruri ieftine”, a conchis creatorul superbelor măşti expuse pe toate meridianele globului. “Ş-apăi, mai este o vorbă: suntem atât de săraci, că nu ne permitem nici lucruri ieftine.”

El a avut cuvinte pe cât de pline de umor, pe atât de acide la adresa exhibiţionismului promovat de hipsterii autohtoni:

“Îi moda rupticoșilor amu, îi moda asta de tătă lumea trebuie – vezi Doamne, sub masca asta – să aibă blugii rupţi. Eu am umblat cu blugi când au apărut prima dată. Acum vedeţi că e moda asta a «sărăciei», în care totul trebuie să fie rupt.

Şi la drăguţă, la mândră, când o vezi, trebuie toată să fie ruptă, până în părţile ruşinoase. Să i se vadă pudoarea acolo. «Ia uite domnule, ce talent are!» «N-are, decât o bucă goală!»

Pe vremea când purtam primii blugi, îmi aduc aminte că îi frecam cu cărămidă, ca să aibă patina aceea. Ei, vedeţi Dvs., acum trebuie să fie rupt tăt – şi la drăguţă, la mândră, când o vezi, trebuie toată să fie ruptă, până în părţile ruşinoase. Să i se vadă pudoarea acolo: «Ia uite domnule, ce talent are!» «N-are, decât o bucă goală!»”.

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

“Mulți se temeau că decizia noastră de a nu mai apărea în emisiuni radio-tv ne va distruge cariera. Le arătăm, cu respect, contrariul”, notau băieţii de la Bosquito într-o postare pe social media de acum două luni. Este, prin urmare, cu atât mai onorant că una dintre cele mai originale şi mai creative trupe autohtone a acceptat să stea de vorbă cu Matricea Românească despre “întunericul în culori” de la noi, prin vocea liderului său, Radu Almăşan.

Matricea Românească: Radu şi prieteni de la Bosquito, poate suntem noi cei cu “lampa arsă” – vorbim despre cultură, ba chiar naţională, în 2016. E un demers don quijotic, ce credeţi? Suntem mulţi români care n-avem toate “ţiglele pe casă”, care ne lepădăm de ce ne predică “omul de la TV” în favoarea vocii interioare?

Radu Almăşan: Poate că noi suntem cei cărora ne filează lampa sau poate că cei care nu mai vorbesc despre cultură națională sunt niște catatonici care pun, de multe ori fără știința sau consimțământul lor, umărul la sinuciderea sufletului nostru colectiv. Încă nu m-am hotărât.

Poate că este un lucru firesc că mica noastră “mare nostrum” culturală să fie înglobată într-un ocean mai mare și să-și piardă identitatea. S-a întâmplat de nenumărate ori în istorie chiar și fără aportul “omului de la TV”. Poate este ceva natural.

Pe de altă parte, poate că ar trebui să luptăm pentru o identitate care, cu bune și cu rele, a rezistat totuși atâta amar de vreme. Se zice că de 2000 de ani. O fi mai mult? O fi mai puțin? Nu se știe exact.

Dar cu siguranță nu cred că scopul acestei reziliențe îndelungate la ciocanele istoriei a fost ca să ajungem, în secolul 21, o masă de manevră și un teatru de experimente pentru câteva corporații internaționale, pentru niscaiva interese militare (tot internaționale) și pentru delapidatorii de serviciu români (de la politicieni, la tartorii administrației, la moguli de mass media etc.) ce reprezintă tamponul dintre noi și organismele mai sus menționate.

Aceștia din urmă sunt prostituatele care (spre deosebire de cele “clasice”) nu sunt apreciate din niciun punct de vedere de către nimeni. Nu sunt primiți cu adevărat nici la masa bogaților și sunt disprețuiți și de către noi, plebeii. Sunt cățeii care se gudură pentru firmiturile și afecțiunea stăpânului dar care urinează pe haita de unde se trag.

În ei își pun eronat speranța 17 milioane de români. Se schimbă între ei la alegeri, își dau funcții unul altuia, delapidează împreună și se bat pe spate încurajându-se că, dacă tot au ajuns niște Iude sinistre, măcar au făcut-o pentru familiile lor, pentru copiii lor.

De parcă dacă îți construiești un Taj Mahal în mijlocul latrinei pe care ai creat-o, nu tot a rahat miroase când ieși din casă. De parcă copiii tăi nu vor fi la fel de circumscriși, ca și restul copiilor, acestui cerc vicios de subcultură chiar dacă-i plimbi pe la universități din “afară”

De parcă dacă îți construiești un Taj Mahal în mijlocul latrinei pe care ai creat-o, nu tot a rahat miroase când ieși din casă. De parcă copiii tăi nu vor fi la fel de circumscriși, ca și restul copiilor, acestui cerc vicios de subcultură chiar dacă-i plimbi pe la universități din “afară”.

Am vești proaste: tot niște idioți vor ajunge. Idioți creați de părinții lor. Părinții lor fără moralitate și fără de repere care ne-au vândut pe toți pentru “familie”. Cică.

Cam asta este Marea Moară de Vânt: România. Trebuie să fii un Don Quijote ca să ții sus lancea culturii și să-i împungi palele? Nu cred.

Cred că trebuie să o faci din egoism. La fel cum vor să facă Iudele arginți pentru familie (sper că rezultatele noastre să fie mai puțin eronate) așa ar trebui și noi să ținem cu dinții de cultură ca un crocodil care nu poate să-și mai descleșteze fălcile. Pentru familie. Pentru prieteni. Pentru fanii noștri (în cazul nostru). Pentru noi înșine.

Radu Almăşan, artist şi om de cultură român

Radu Almăşan, artist şi om de cultură român Sursa foto: arhiva personală

După cum știți, Cavalerul Tristei Figuri al lui Cervantes reprezenta niște idealuri morale înalte: Altruism. Noblețe. Spirit de sacrificiu. Rozeta de însușiri nobile ale cavalerismului medieval romanticizat. Eu unul nu mă simt atât de evoluat. Mă ocup de frumos și de cultură (pe cât sunt capabil să le identific și să le apreciez eu) pentru mine și pentru ai mei. Egoism.

Sunt mulți români care aud sau urmează o voce interioară? Nu. Sunt puțini. Dar o schimbare poate pleca și de la un singur om. Cine știe?

Matricea Românească: Ne place de voi pentru că ne arătaţi, cu fiecare concert, cu fiecare album, că se poate face muzică românească de calitate. Indiferent de limba în care cântaţi. De unde vă (mai) extrageţi inspiraţia şi cum se naşte o melodie Bosquito? Purtaţi-ne, vă rog, prin procesul vostru creativ.

Radu Almăşan: Ne bucurăm că simțiți calitate în ceea ce facem. Arta fiind un tărâm foarte subiectiv, încercăm să rămânem deschiși la critici pe cât încercăm să savurăm fiecare apreciere. E dificil ca, după atâția ani, să nu ajungi să iei o laudă ca pe ceva ce ți se cuvine automat și criticile ca pe ceva ce nu te interesează.

Dacă simţim onestitate în oricare dintre situații, avem tendința să ținem cont.

Când simt că îmi pocnește pieptul și nu mai pot ține energia respectivă înăuntru atunci pun mâna pe instrument. Până atunci nu fac absolut nimic. Sunt ca o bunicuță care așteaptă zilnic vizita nepoților dar care nu-i sună să-i întrebe când vin că să nu-i deranjeze

Despre procesul creativ habar n-am ce să zic. Eu nu scriu după rețetă. Când vine inspirația scriu. Când nu… nu. Și ea vine cam când vrea ea și cam cum vrea ea. Oricât de surprinzător și de interesant ar fi acest proces, în loc să-l disec în ideea de a găsi vreun soi de algoritm, eu stau cuminte și îl aștept să mă viziteze.

Când simt că îmi pocnește pieptul și nu mai pot ține energia respectivă înăuntru atunci pun mâna pe instrument. Până atunci nu fac absolut nimic.

Sunt ca o bunicuță care așteaptă zilnic vizita nepoților dar care nu-i sună să-i întrebe când vin că să nu-i deranjeze. Și eu și ea, atâta timp cât primim vizitele așteptate, suntem fericiți.

Matricea Românească: Ce e, pentru voi, Babylon-ul, oraşul cu suflete de carton, care dă şi numele albumului vostru omonim? Şi, e acest Babylon fundamental în opoziţie cu “matricea românească”, cu sufletul românesc?

Radu Almăşan: Babylon este un concept de bază în cultura rastafariană, preluat de mulți scriitori, poeți, muzicieni. Aceștia din urmă (pentru că despre ei cunosc mai multe) l-au infiltrat în stiluri de muzică ce includ (fără să se limiteze la) punk, ska, raggae, folk etc.

Babylon reprezintă elementul decadent, luciferian al umanității. Unii îl asociază cu Vestul, Capitalismul, Imperialismul, Neo-Sclavagismul – mă rog, ați prins ideea…

Este juxtapus cu Zion (Sion). Partea luminoasă a omenirii. Paradisul. Scânteia celestă.

Pentru mine, personal, reprezintă o mămăligă neagră dintre părțile întunecate ale Statelor Unite și ale României.

Sunt cele două țări în care am trăit și consider de bun-simț să mă limitez la ceea ce cunosc mai bine.

În acest sens vă răspund că eu nu simt o diferență majoră, vreo opoziție fundamentală între acest Babylon și “matricea românească”. Babylon nu e un loc fizic. E o stare de spirit. Există în România? Uită-te în jur. Poți să-ți dai răspunsul singur.

Unica diferență ar fi că această stare de spirit nu a fost inițiată aici. Noi doar am acceptat-o. Și acum apare veșnica dilemă: din punct de vedere moral ești mai om dacă ești rău sau dacă ești prost? Dar mai fericit? Ignoranții lui Dante vs. săracii cu duhul ai lui Iisus. Meciul meciurilor.

Matricea Românească: Sunteţi o trupă “veterană” în peisajul nostru muzical. Privind înapoi, cum credeţi că aţi evoluat în timp – şi care a fost catalizatorul creşterii voastre în ceea ce sunteţi azi?

Radu Almăşan: Fără falsă modestie aș identifica câteva elemente importante pentru creșterea noastră: curiozitatea; dragostea sinceră pentru muzică; autocritica onestă, eficientă și la timpul ei; dorința de a lăsa ceva în urmă care să fie relevant pentru cât mai mulți oameni și pentru cât mai mult timp; dependența față de procesul de creație; camaraderia dintre noi și urmărirea cu obstinație a intuiției chiar și atunci când toate elementele raționale îți spun: “Stop! Teren minat!”.

Matricea Românească: În “Bucureşti”, cântaţi: “Hei, fiecare sfânt are un trecut, aşa cum are / Orice păcătos un viitor şi-un loc sub soare”. Vă place să aruncaţi astfel de mici diamante în versurile voastre?

Radu Almăşan: Citatul respectiv e o prafrazare din Oscar Wilde. Este unul din favoriții noștri.

După ce citești, după ce călătorești, după ce interacționezi cu oameni care clatină ceva în tine, te trezești câteodată cu mici nestemate lirice în mânecă. Dacă melodia permite, ne face plăcere s-o ornamentăm.

Matricea Românească: Babylon-ul pe care îl aminteam e – în opinia mea – unul dintre cele mai lirice albume ale voastre. Spuneți acolo: “Puiule de om, tu când visezi / lumea ne-o rearanjezi”. Tot dintr-un vis de copil să se nască și o Românie ceva mai bună?

Radu Almăşan: Un vis de copil transformat în realitate de către niște adulți mai puțin virusați.

Sunt de părere că nimic nu este mai important decât educația.

Da Vinci spunea că nu poți să iubești ceva ce nu cunoști. Deci dacă nu cunoști nu iubești. Iar implementatorii acestui sistem social exact aici lovesc intenționat: educația.

Chiar credeți că la radio, tv, publicații scrise, internet sunt promovate toate porcăriile din întâmplare?

Copiii fără acces la cunoaștere nu dezvoltă empatie pentru nimic. Trăiesc în violență, frică și în totală obediență față de “stăpâni”. Din nou cerc vicios: nu-ți educi copiii, nici tu n-ai viitor.

Prin urmare România nu se schimbă până nu umblăm la educație. Dar aceasta, momentan, este complet indezirabilă.

Bosquito, o trupă care face cinste României

Bosquito, o trupă care face cinste României

Matricea Românească: La fiecare concert, vă profesaţi dragostea pentru origini – pentru Braşov, pentru România şamd. Ce luaţi din aceste locuri de suflet, atunci când urcaţi pe scenă?

Radu Almăşan: Rădăcinile. Dacă uiți de unde ai plecat este dificil să te identifici cu tinerii care sunt acum unde erai tu acum 20 de ani. Am observat unii artiști care își privesc publicul de sus.

După 17 ani de Bosquito avem un fanbase foarte puternic tocmai pentru că nu am făcut niciodată asta.

Există și reversul medaliei: ne apropiem de fani și îi lăsăm să ne vadă așa cum suntem ca oameni. Câteodată asta se întoarce împotriva noastră pentru că nu putem corespunde cu imaginea idealizată pe care și-o creionaseră despre noi înainte să ne cunoască. Se mai întâmplă să se sfarme piedestale, să se taie în bucăți icoane odată ce realizează că suntem diferiți față de ceea ce și-au imaginat.

Dacă uiți de unde ai plecat este dificil să te identifici cu tinerii care sunt acum unde erai tu acum 20 de ani

Dar asta este. Ne asumăm și aceste situații pentru că ne este imposibil să ne mai schimbăm iar totuși, în majoritatea situațiilor, contactul direct cu fanii noștri ne îmbogățește și pe noi și sper că și pe ei.

Matricea Românească: Vorbeşte-mi puțin despre colaborarea cu Ovidiu Lipan Ţăndărică. Cum e să-l aveți alături de voi, pe scenă?

Radu Almăşan: E un vulcan de energie și un talent colosal. Omul acesta nu va îmbătrâni niciodată. Și eu și Dorin ne-am dorit de mici această colaborare. Oricine își dorește să cânte pe scenă cu idolii săi. Cu Țăndărică am avut noroc.

Colaborarea continuă, de fapt, în weekendul ce urmează (n.r., weekendul recent încheiat) vom concerta împreună la sadovenianul Han al Ancuței.

Matricea Românească: Austin Jesse Mitchell, cu aerul lui de Yelawolf (mărturisesc că așa mi l-am reprezentat când l-am văzut la Hard Rock Cafe), e o completare extrem de originală și mai ales de fericită la Bosquito. Ce l-a ajutat să se integreze atât de bine?

Radu Almăşan: Austin este extrem de inteligent. A avut de la început respect pentru România. Nu s-a comportat ca un turist american naiv și gălăgios care nu ia seama la subtilitățile culturii noastre.

A ascultat mult. A învățat limbă română. A pus multe întrebări și și-a însușit paltonul nostru cultural de parcă era al lui de când lumea dar în același timp își păstrează stilul propriu (de la personalitate la vestimentație) indiferent de conjunctură.

Cred că a vrut cu adevărat să trăiască aici. Proabil că a simțit ceva special. Dar despre asta trebuie să vorbiți cu el.

Austin Jesse Mitchell, membru Bosquito, un american "sensibil la subtilităţile culturii româneşti"

Austin Jesse Mitchell, membru Bosquito, un american “sensibil la subtilităţile culturii româneşti”

Matricea Românească: Concertele Bosquito au o atmosferă unică, pe care am experimentat-o direct. V-a impresionat ceva în mod special în turneul pe care îl susțineți în aceste zile prin ţară?

Radu Almăşan: M-am gândit mult la potențialele cauze ale atmosferei de la concertele Bosquito. Cred că vine de la fani.

Noi nu ne subscriem vreunui stil major de muzică. Nu cântăm strict latin-american, rock, punk, balcano etc. Le-am sintetizat pe toate într-un stil propriu.

Din acest motiv consider, fără să vreau să supăr pe nimeni, că fanii noștri sunt capabili să aprecieze sincretismul acesta fără prejudecăți.

Nu toți oamenii sunt în stare de asta. Există destui care ascultă exclusiv un singur stil muzical și dacă orice altceva le gâdilă plăcut urechile e trecut automat la “guilty pleasures”.

De multe ori nici nu vor să recunoască atunci când le place și alt gen ca nu cumva să se facă de râs în fața prietenilor care, culmea, și aceștia au sertarul plin de “plăceri vinovate”. Chestie de anturaj, de educație, și extrem de contraproductivă pentru artă.

Ni se întâmplă să întâlnim persoane care ne abordează cu replici de genul “Parcă te cunosc de undeva. Ahhhh Bosquito, nu? Acum nu mai ascult dar ascultam și eu când eram mic/ă” (de parcă s-a vindecat de vreo boală a copilăriei) “Mai existați? Ați mai scos ceva? “ iar după câteva pahare începe spună cât de mult a plâns pe “Când îngerii pleacă” și ce mult i-a plăcut ”Întuneric în culori” (adică piesele noastre mai noi). Sincer nu știu de ce inițial se prefac dar chiar e o situație amuzantă cu care ne întâlnim des.

Fanii noștri, în schimb, ne-au iubit de la început pentru că au ascultat cu inima deschisă.

Ne apreciază pentru stilul propriu și când vin la concerte ne inundă cu dragoste.

Vă rog să mă credeți ca ne iubim unii pe alții total. Și dezinteresat. Noi știm că ei ar putea oricând să asculte și să susțină muzica altcuiva. Ei știu că noi nu ținem neapărat la statusul acesta social de artiști și că am putea foarte bine să facem și altceva cu viețile noastre așa că nu suntem dependenți unii de alții.

Ne iubim doar pentru că vrem.

Matricea Românească: Cântați despre iubire, despre prietenie, despre copilărie, despre oameni paiaţă şi despre bărbaţi. Ce urmează pentru Bosquito? Ce vă preocupă în aceste zile?

Radu Almăşan: Urmează un concert foarte frumos la Arenele Romane. Trebuia să aibă loc pe 11 noiembrie, dar din pricina unei probleme de sănătate, ce nu suferă amânare, a unuia dintre colegi, l-am reprogramat pe 13 ianuarie.

Deocamdată așteptăm să se refacă după care vom relua concertele.

Cam asta ne preocupă în această perioadă: sănătatea. Știu că sună foarte clișeistic dar dacă de sănătate se ocupă Dumnezeu, de restul ne ocupăm noi.

Bosquito: o poveste frumoasă care merge mai departe

Bosquito: o poveste frumoasă care merge mai departe

Îşi poartă cu mândrie rădăcinile bucovinene prin capitala României. Este una dintre cele mai apreciate tinere voci din peisajul muzicii autohtone şi încearcă, prin arta ei, să valorifice într-un context modern moştenirea noastră spirituală. Este Ana-Cristina Leonte, într-un interviu pentru Matricea Românească.

Matricea Românească: Când auzi “Matricea Românească”, ce înțelegi sau prin ce o definești?

Ana-Cristina Leonte: Când vorbeşti despre Matrice, vorbești despre un şablon, despre un arhetip și asta te duce cu gândul la ce înseamnă un simbol românesc, care sunt simbolurile autohtone, ce reprezintă spiritul românesc. La asta mă gândesc auzind sintagma care dă numele platformei Dvs. culturale – la tradiție și la firul pe care evoluează ea.

Matricea Românească: Cum ai descrie România în câteva cuvinte?

Ana-Cristina Leonte: Nu vreau să dau o notă posomorâtă întrebării, răspunsului sau interviului general. România e o țară cu mulți oameni, foarte valoroși, care nu sunt puși în lumină. E o țară cu un potențial extraordinar, care nu este suficient valorificat.

Matricea Românească: Tu de ce cânți?

Ana-Cristina Leonte: (râde) Nici nu mai știu! Am început să cânt când nici măcar nu eram conștientă că exist. Doi ani cred că aveam când cântam imnul României de la televizor. Nu erau așa de multe lucruri pe care le auzeam. Și cred că, mai târziu, ceva colinde. La 4 ani am urcat prima oară pe scenă. Deci, aproape că nici nu mai știu de ce cânt. Face parte din mine, e ceea ce sunt. Am stat de multe ori să mă gândesc și mi-ar plăcea ca, pe lângă muzică, să mai fac altceva. Mă gândeam ce, și efectiv nu găsesc alternativa. Pentru asta m-am pregătit toată viața. Asta îmi place să fac și prin asta îmi place să mă exprim.

România e o țară cu mulți oameni, foarte valoroși, care nu sunt puși în lumină. E o țară cu un potențial extraordinar, care nu este suficient valorificat

Matricea Românească: Există o tendinţă a artiştilor români de a cânta în engleză, desigur pentru o expunere mai mare. Tu ce limbă preferi?

Ana-Cristina Leonte: Depinde de proiect. Am multe compoziții și în engleză. Româna este, în cântec, mult mai «capricioasă» decât engleza. Unele chestiuni, care poate «sună bine» în engleză, nu se verifică în română. Limba română mi se pare o limbă foarte «sensibilă», foarte poetică. Cumva, atunci când îmi vine să cânt în română, textul trebuie să fie mai «poetic» decât atunci când scriu în engleză. Nu știu de ce.

Ana-Cristina Leonte, fotografiată de Adi Bulboacă

Ana-Cristina Leonte, fotografiată de Adi Bulboacă

Matricea Românească: Consideri că porți și valorile zonei din care provii – Bucovina – în cântecul tău?

Ana-Cristina Leonte: Singura influență muzicală din familie sau singurul membru al familiei care mai cântă este bunica mea – și cântă extraordinar de frumos. Dar nu a făcut niciodată carieră. Este, efectiv, femeia de la țară, din mediul rural, care cântă pe prispă, pentru familie sau pur și simplu. Mereu mi-a plăcut această muzică, dar recunosc că nu m-am gândit de multe ori să cânt folclor. Chestiunea aceasta a venit mai târziu. Cred că ţine şi de maturitate să-ți dai seama că lucrurile autentice, tradiționale, sunt extrem de valoroase. De chestiunea aceasta mi-am dat seama mai târziu.

Contactul cel mai intens cu muzica autentică românească… Îmi place să-i spun autentică, pentru că, de multe ori se poate confunda cu etno, cu lucrurile care sunt la televizor, cu felul cum se promovează muzica. Multe lucruri nu sunt atât de valoroase ca muzica aceasta autentică, ce chiar este culeasă «de la rădăcini». E foarte interesant: o culegere de Constantin Brăiloiu [celebru etnomuzicolog român, n.r.] chiar aşa se numeşte: Rădăcini.

Am intrat în contact cu muzica aceasta prin intermediul unui prieten foarte drag din Sfântu Gheorghe, de origine secuiască. El este un mare iubitor de etnografie, în general, nu doar de muzică. De asemenea, cântă la foarte multe instrumente de suflat tradiționale, de mai multe feluri – unele sunt românești, unele nu. Altele chiar sunt împrumutate din alte culturi.

Îmi amintesc o poveste foarte drăguță, de când am cântat noi în Ungaria la un festival, și acolo mai era un grup de asiatici, dintr-o subcultură asiatică. Ei bine, unul dintre ei a făcut schimb de niște instrumente de suflat tradiționale cu prietenul meu din Sfântu Gheorghe! Asiaticul i-a dat instrumentul lui și prietenul meu i-a dat instrumentul său. A fost foarte drăguță chestiunea aceasta. Bineînțeles, instrumentele populare, în general, au multe lucruri în comun, pentru că funcționează după aceleași principii. Dar mi s-a părut foarte frumos gestul de schimb între artişti. Chiar învățau, pe loc, să cânte fiecare la instrumentul celuilalt. Tehnicile la instrumentele de suflat sunt, oricum, comune.

Revenind, prietenul amintit m-a adus în contact cu muzica aceasta, mi-a propus acest proiect și așa m-am apropiat și așa am ajuns să cânt cântecele românești de care m-am îndrăgostit. Şi nu doar de cele pe care le cânt. Sunt o mulțime și ar trebui, într-un fel sau altul, să fie mult mai popularizate decât sunt.

E un pic ciudat să spui asta, nu? Faci parte dintr-o țară și muzica ți se pare inedită, atunci când auzi pe cineva cântând-o

Matricea Românească: Oamenii de la oraș cum simt muzica asta? E o extravaganță, e ceva ce sună bine sau chiar o înțeleg?

Ana-Cristina Leonte: Cred că, într-un fel, e ceva un pic chiar exotic pentru ei. E un pic ciudat să spui asta, nu? Faci parte dintr-o țară și muzica ți se pare inedită, atunci când auzi pe cineva cântând-o. Dar da, mulți români nu au contact cu rădăcinile lor. Cred că în asta rezidă noutatea: pui muzica în lumină, într-un «ambalaj» un pic mai actual.

Matricea Românească: În străinătate, când oamenii află că ești româncă, cum te percep?

Ana-Cristina Leonte: În Ungaria, cred că proiectul acesta chiar a avut mai mult succes decât aici! (râde) Oamenii erau absolut încântați de proiect și, în afară de el, am participat la niște ateliere, în cadrul un proiect european care includea trei țări principale – Italia, Ungaria și România. Eu am reprezentat România. Am inclus, în proiectul respectiv – care presupunea colaborarea dintre muzicieni de origine romă și muzicieni de origine neromă și crearea unui proiect muzical – și piese românești. Trebuie să recunosc că eram vedeta spectacolului, pentru că oamenii chiar apreciau foarte mult cântecele cu care veneam eu. Am învățat de asemenea să cânt în ungurește. Mai stâlcit, dar am făcut lucrul acesta, iar efortul meu a fost foarte apreciat.

Matricea Românească: E un purtător de identitate, pentru români, cântecul?

Ana-Cristina Leonte: Sigur că da! Cântecele s-au transmis din generație în generație, dar s-au și transformat. La nivel de contur melodic, sunt multe piese inspirate unele din altele. Totodată, textele se transmit, dar se și modifică. De exemplu, unele tematici, care la început erau mioritice, de păstorit, de dor. De exemplu, acum câțiva ani am rugat-o pe bunica mea să îmi cânte ceva – și am auzit multe cântece legate de mersul în armată. Oamenii chiar cântau despre experiențele lor iar asta e ceva foarte real, e ceva adevărat, pe care îl poți simți. E ceva care transmite o stare – nu e o poveste, nu e o fabulație.

Ana-Cristina Leonte interviu Matricea Romaneasca

Matricea Românească: Artiștii români tineri care cântă cum se pot remarca? Ce crezi că ar trebui făcut mai mult pentru ei?

Ana-Cristina Leonte: Cred că e o chestiune care pornește un pic mai de departe. Într-un fel, degradarea aceasta, pe care eu o simt că se întâmplă, vine și din educație, din ce se întâmplă în școli. Trăim într-o epocă în care copiii sunt bombardați din toate direcțiile cu informație și nu cred că cineva trebuie să le spună ce să facă. Nu cred în chestiunea asta, nu cred în genul acesta de abordare, dar cineva trebuie să îi ghideze, să le arate și să îi ajute să trieze informația, să o folosească în avantajul lor. Nu știu dacă asta se întâmplă.

Dacă s-ar produce chestiunea aceasta, și populația ar răspunde mult mai ușor la actele culturale. Da, artiștii de astăzi trebuie să fie ajutați să se ridice deasupra acestui amalgam de informații. Te lupți cu o presă care nu e corectă, care manipulează într-o direcție sau alta. Te lupți cu monopolul unor case de discuri sau al unor radiouri care merg pe o singură linie și nu ai cum să intri în lumea lor.

Matricea Românească: Face parte cântecul din Matricea Românească?

Ana-Cristina Leonte: Cântecul popular se transmite, este o moştenire, dar în același timp nu văd matricea ca fiind ceva foarte rigid. Cred că matricea – dacă vorbim despre matricea românească, și o matrice în general, reprezentanta unei societăți, a unui popor – trebuie să fie elastică. Ea împrumută și se unduiește după cum evoluează și după ce pun în ea oamenii care vor să o ducă mai departe.

Te lupți cu monopolul unor case de discuri sau al unor radiouri care merg pe o singură linie și nu ai cum să intri în lumea lor

Matricea Românească: Pentru tine, ce înseamnă un bun român? Ce calități ar trebui să aibă?

Ana-Cristina Leonte: Suntem, totuși, în 2016 și nu cred într-un patriotism orb. Trebuie să fii, în primul rând, om şi, dacă trăiești într-o societate, să încerci să faci ceva pentru ea, ceva bun pentru oamenii care te înconjoară. Asta, până la urmă, înseamnă să fii om. Pe mine mă întristează și mă doare că ne îndepărtăm de esența noastră umană, și asta nu ajută la nimic. Trăim pe pământul acesta ca români, trăim într-un spațiu în care, atunci când moștenim ceva, nu trebuie să-l abandonăm. Ar fi frumos să valorificăm ce primim și să ducem mai departe.

Matricea Românească: Ce te-a făcut să rămâi în România?

Ana-Cristina Leonte: Nu știu, n-am avut niciodată suficient curaj sau tragere de inimă și am construit niște lucruri aici pe care nu vreau să le las în paragină. Mi se pare important, în momentul acesta, să rămân. În același timp, mi-ar plăcea foarte mult să cânt în străinătate. Dar, trăim într-o epocă în care e atât de simplu să călătorești. Mi-ar plăcea, desigur, să am o activitate în străinătate mai intensă decât am în momentul acesta. Dar nu vreau să plec nicăieri.

Matricea Românească: Ce cântec românesc te-a impresionat cel mai mult? Sau, unul despre care crezi că ar cuprinde cel mai bine sufletul nostru.

Ana-Cristina Leonte: Toate cântecele pe care le-am ales pentru proiectul de muzică românească îmi sunt foarte dragi. Toate au niște texte absolut superbe. Unul dintre preferatele mele este Dorul meu pe unde umblă, pe care îl și cânt, care are o lirică absolut răvășitoare și întruchipează frumusețea simplității. Cred că aceasta este una dintre calitățile principale ale sufletului românesc. Zice aşa cântecul: „Dorul meu pe unde umblă / Nu-i pasăre să-l ajungă”. În același timp, are o construcție melodică în oglindă, cu niște motive foarte simple, despre care pot spune că ar fi un fel de matrice pentru o parte din folclorul românesc.

Actorul-poveste. Interviu cu tânărul actor Vladimir Purdel

1 martie 2024 |
Când era mic a jonglat cu diferite meserii în gândurile sale, dar s-a oprit la actorie. Cu o mamă medic, cu un tată inginer, Vladimir Purdel a ales să îmbrățișeze în viață o formă de artă. Încă îl încearcă emoțiile înainte de a presta pe...




Soprana Doina Dimitriu și frumoasa poveste a escapadei sale artistice

4 aprilie 2023 |
Dacă s-ar fi lăsat condusă de dorințele tatălui, artist la rându-i, ar fi fost azi medic, dar Doina Dimitriu salvează vieți prin muzica pe care o cântă. Muzica nu doar că unește suflete, dar vindecă, rupe toate energiile negative, ne apropie ca ființe, ne...



84 de ani de când a fost inaugurată Coloana Infinitului a lui Brâncuși

28 octombrie 2022 |
84 de ani s-au împlinit zilele acestea de la inaugurarea, la Târgu Jiu, a Coloanei Infinitului, concepută de marele Constantin Brâncuși. Împreună cu „Masa Tăcerii” și „Poarta Sărutului”, „Coloana fără sfârșit”, cum mai este denumită lucrarea,...






“Dacul liber” Vasile Şuşca: “Eu am o vorbă: «Viermele de hrean degeaba-l bagi în portocală, că piere!» Lasă-l în hrean, că-i mediul lui. Un leu de la sat, câștigat unde te-ai născut, eu nu-l schimb pe 100 de dincolo!”

27 aprilie 2017 |
Creatorul de măşti Vasile Şuşca e un moroşan autentic, un dac liber pe care Matricea Românească a avut privilegiul să-l întâlnească la el acasă, în Săcel, acolo unde ne-a predat o lecţie de patriotism şi de luciditate. Interviul complet, în curând pe...