artisti romani

A ridicat pictura din România la statutul de artă și niciodată nu s-a comparat cu «zugravii de subțire», ci cu maeştrii Antichităţii şi cei ai Renaşterii, bunăoară cu Michelangelo. Marele pictor Theodor Aman (1831 – 1891), născut la Câmpulung Muscel, într-o familie de calofili aromâni, a fost grafician, pedagog, academician și întemeietor al primei Şcoli de Arte Frumoase din București.

Matricea Românească vi-l aduce în atenţie pe Theodor Aman, din dorința de a evidenția rolul pe care acesta l-a jucat atât în pictura națională, cât și în cea internațională, precum și motivele pentru care artistul este de o importanță fundamentală pentru România. Demersul nostru ne-a purtat în Bucureşti, pe strada C. A. Rosetti nr. 8, la Muzeul “Theodor Aman”, unde am stat de vorbă cu muzeograful și istoricul de artă Greta Șuteu. Ce am reușit să aflăm despre “patronul” locului, probabil că vă va produce un amalgam de sentimente: de la mândrie şi exaltare, până la mâhnire şi revoltă.

Theodor Aman a fost un pictor polivalent, care a abordat mai multe stiluri şi teme. În imagine, o serie de opere ale artistului. Se remarcă „Bătălia cu facle”, mai cunoscută drept „Atacul de noapte al lui Vlad Țepeș” (1866, centru sus)

Din nenumăratele argumente, mai puțin știute, oferite de către muzeograf, cu privire la semnificaţia lui Aman și la rolul pe care acesta l-a jucat în arta românească, vom încerca să le rezumăm pe cele mai însemnate și să reușim să îl facem înțeles.

Picturile lui Theodor Aman se remarcă prin atenţia sa extraordinară pentru detalii şi realismul tuşei

Theodor Aman este primul pictor român care a studiat la Paris, noi neavând până la el un pictor cu educație “adevărată”, a se citi academică. Odată cu întoarcerea lui în țară în 1858, după terminarea studiilor, putem afirma că intrăm în epoca modernă, acesta fiind de departe unul dintre cele mai solide argumente ce stau la baza importanței lui, a opinat Șuteu.

Primul nud din pictura românească, semnat Theodor Aman: „Baia turcească” (1860, conform inventarului realizat de soția acestuia)

A urcat pictura și sculptura în rândul artelor

Experienţa franceză a lui Aman s-a dovedit crucială, iar efectele ei continuă să se simtă, şi azi, în cultura română. În timpul studiilor la Paris, Theodor Aman își dă seama că un factor determinant pentru ca o țară să evolueze este educația. Motivat de acest frumos ideal, el fondează, la 1864,  Școala Națională de Arte Frumoase (azi: Universitatea de Artă) din București, instituţia fiind înfiinţată prin decretul domnesc al lui Alexandru Ioan Cuza.

Este clar că Theodor Aman și-a dorit să ridice pictura și sculptura pe soclul artelor, iar o mărturie tangibilă peste timp este chiar casa artistului, un veritabil giuvaier plantat în inima Bucureştiului. Trebuie ştiut, de la bun început, că această casă este una «programatică», purtătoare de mesaj, și că absolut tot ce se regăsește în ea este rodul gândirii lui: picturile, mobilierul sculptat de către el, inclusiv soba – pe care a proiectat-o el însuşi, încredinţându-i execuţia lui Karl Storck.

Casa lui Theodor Aman este un veritabil muzeu al simbolurilor. În imagine, holul mustind de alegorii

“Casa Aman” este, probabil, opera completă a artistului. Prin ea, el şi-a dorit să demonstreze, atât contemporanilor cât şi posterităţii, că pictura și sculptura sunt arte. Încă de la primii paşi aici, simți cum întreg locul îți vorbește, și cum pe umerii tăi atârnă mesaje greu de înțeles și de descifrat.

Polivalent: Theodor Aman a fost nu doar un pictor dăruit, ci şi un sculptor de excepţie

De departe, holul este încăperea cea mai încărcată de simbolistică. Întâlnim în el o alegorie a poeziei și a muzicii, prin două creații picturale ce dau impresia că sunt realizate în două tehnici diferite: basorelief în piatră, respectiv în bronz. Aman îşi continuă alegoria cu alte două reprezentări, a picturii și a sculpturii, sugerând prin alăturarea şi tehnica deloc întâmplătoare faptul că cele două îşi merită locul la “masa” artelor. În același loc, figurat pe laterale, apare Mihai Viteazul, autorul Unirii de la 1600, sugerând că Aman arbora idealul unirii tuturor românilor dar era totodată conectat şi la evoluţiile din Europa, tărâm preocupat la vremea sa de ideea statului naţional.

Artistul care i-a dat o “faţă” lui Tudor Vladimirescu

Mai mult decât atât, Theodor Aman și-a dorit să ne transmită cea mai importantă lecție: că nemurirea ne este accesibilă. A făcut-o prin mijloace specifice, pictând două zeităţi.

„Psyche este întruparea sufletului, suflet prin care sperăm să rămânem nemuritori. De la cealaltă zeitate, Diana, zeița vânătorii și a câmpurilor fertile, vom lua curajul şi fertilitatea. Aman ne lasă o rețetă a nemuririi – putem deveni nemuritori dacă suntem fertili, dacă lăsăm ceva  în urma noastră, fie un lucru material, fie unul spiritual”, a explicat Greta Şuteu.

Tudor Vladimirescu văzut de Theodor Aman: studiul figurii (stânga) şi tabloul intrat în conştiinţa colectivă (dreapta, 1879)

Ajutat de harul său, Aman face el însuşi nemuritori din pământeni. Iar portretul lui Tudor Vladimirescu, cel cu care au crescut generaţii întregi de români, este cea mai bună dovadă.

„Tudor moare în `21 și Aman se naște în `31. Secretul realizării portretului este faptul că Aman lucrează după descriere”, ajutat fiind de către Petrache Poenaru, cel care a fost secretarul lui Tudor Vladimirescu. Poate dacă nu existau Petrache Poenaru și Theodor Aman, nu am fi știut astăzi cum arăta Tudor Vladimirescu!

Istoricul de artă Greta Şuteu: Theodor Aman a fost un deschizător de drumuri

Despre Theodor Aman se poate spune, fără teama de a greşi, că a fost un deschizător de drumuri în cultura română. Greta Șuteu a subliniat că acesta nu a cunoscut contracandidat până la Nicolae Grigorescu: „La noi erau cunoscute, ca genuri, portretul și scena istorică. Celelalte sunt întâlnite la Aman, deci iată încă un argument pentru importanța lui”. Potrivit istoricului, Aman a evoluat artistic toată viața, fiind un “scormonitor” care mereu trebuia să reușească, care lua totul drept o provocare. De menționat este și faptul că el a lucrat în toate stilurile contemporane lui, trecând prin realism, romantism și pre-impresionism.

Aşa cum aminteam, casa-atelier a pictorului transmite mesaje prin fiecare por, motiv pentru care amfitrionul a fost suspectat de misticism. Misticismul nu lipsește în totalitate din opera lui, însă este unul mai degrabă controlat, Aman neputând fi considerat bigot, a punctat Greta Șuteu. „Contemporanii lui fac pictură bisericească, el nu. Aman a fost mason – însă nu este așa cum se spune, că masonii sunt în afara religiei. Ci, ei au o privire superioară asupra religiei.”

Marginalizat de către comunişti pentru că era aromân, mason şi burghez

Un fapt care ar trebui să ne mâhnească și să ne revolte pe noi românii este acela că „Tot secolul al XX-lea despre Aman nu s-a vorbit. Nu a putut fi negat, pentru că a făcut Şcoala de Belle-Arte, dar toată perioada comunistă Universitatea de Arte s-a chemat «Nicolae Grigorescu».”

Motivul acestui damnatio memoriae este uşor de intuit. „Aman nu a fost un oarecare. Aman a avut rang boieresc, a avut casa aceasta! Nu era deloc un exemplu bun pentru clasa proletară. În plus, mai era și aromân și mason, deci doar «defecte» a avut acest om” a notat, într-o notă ironică, Greta Șuteu.

Theodor Aman a revoluţionat pictura şi cultura română, pe care le-a iubit. „Dacă el rămânea la Paris, astăzi era maestru recunoscut internațional”, este crezul lui Şuteu. Cu toate acestea, pentru el iubirea de patrie a fost mai importantă decât gloria.

Dacă vrem ca mâhnirea și tristețea să fie mai mari, actul de devotament făcut de către Theodor Aman și redat cu tristețe de către gazda noastră, în încheiere, le poate intensifica. „El fondează Şcoala de Arte în 1864, pe vremea lui Alexandru Ioan Cuza. În 1866 vine Carol, care introduce un sistem de austeritate foarte dur – și închide facultatea. Ce face Aman? Îi convinge pe profesori să predea gratuit timp de opt luni de zile, și școala continuă, iar el le plătește bursele studenților. [Gheorghe] Tattarescu (co-fondator, alături de Aman, al Şcolii de Arte Frumoase, n.r.) îi ia pe studenții care nu au unde să doarmă la el în atelier. Din acestea ne dăm seama cum era Aman.”

Theodor Aman a fost un maestru iubit de către învăţăceii săi, dovadă şi cadoul pe care aceştia i l-au oferit cu puţin înainte de moarte, a explicat istoricul de artă Greta Şuteu pentru Matricea Românească

Matricea Românească vă oferă, în semnătura Roxanei Zanea, o analiză a mişcării impresioniste şi prezentarea unui exponent al său în spaţiul românesc: pictorul Vitalie Butescu.

Într-o epocă în care expoziţiile de artă contemporană se succed febril, o simeză cu artă impresionistă este lăudată pentru delicateţea estetică a lucrărilor expuse, asociate cu maeştrii clasici şi mai puţin cu mişcările artistice contemporane.

Arta impresionistă, însă, nu pare a uita nici astăzi preceptul său iniţial, acela de a exprima realitatea lumii moderne. Modernitatea picturii impresioniste pare a fi pusă sub semnul întrebării astăzi, dar includerea acestui stil artistic în marile mişcări moderniste declanşatoare ale artelor secolului XX nu va fi niciodată pusă sub semnul îndoielii.

Impresionismul a fost considerat o mişcare artistică ce echilibrează foarte complex forma cu conţinutul, efortul artistic cu aspectele istoriei modernităţii. Michel Butor, autorul unor analize pertinente despre peisajul impresionist şi despre Claude Monet, subliniază maniera convingătoare în care funcţionează şi astăzi paradoxul între ipotetica fidelitate faţă de natură a unui Monet şi modul în care proiectul său artistic le părea abstract şi foarte modern contemporanilor săi. Lectura lui Michel Butor nu este compatibilă cu scopurile istoriei artei, dar oferă câteva elemente importante despre arta impresioniştilor: inovaţia estetică (forma), relaţia unei imagini cu epoca sa (conţinutul) şi subliniază ceea ce a devenit evident între timp, forma fiind mai curând o ruptură de istorie decât ecoul sãu.

Ne putem întreba astăzi dacă pictura impresionistă a trecutului, dar şi a prezentului, este în acelaşi raport de contiguitate cu modernitatea?

Ce este oare modernitatea, cultural vorbind: căutări febrile, zbateri, pasiune persistentã?

Modernitatea este o sinteză între operele unui [Vasili] Kandinski, Henry Moore, [Henri] Matisse, [Paul] Gauguin şi [Claude] Monet, [Pierre-Auguste] Renoir, [Paul] Cézanne, între atelierul lui André Breton şi sculpturile africane.

«Publicul american nu râde, ci cumpără!»

Declaraţia lui Arthur Rimbaud, «Il faut absolument être moderne», este cea a unui poet care sintetizează, prin atitudinea sa, o stare de spirit, un vagabond al lumii moderne căruia îi plac «decorurile de teatru, pânzele saltimbancilor, firmele luminoase, litografiile populare, literatura demodată, poveştile cu zâne, ritmurile naive». Modernitatea fără complexe, hibridă, programatic asumată în care fiecare îşi caută locul şi publicul sãu.

Despre Impresionism, Will Gompertz declara, analizând operele lui Claude Monet, [Édouard] Manet, [Georges] Seurat, Cézanne, [Joseph Mallord William] Turner, [Edgar] Degas: «Omul modern educat avea să fie dispus să cumpere lucrări de artă care să reflecte noua sa lume captivantă, nu picturi pământii şi plictisitoare».

Impresionismul a fost considerat o mişcare artistică ce echilibrează foarte complex forma cu conţinutul, efortul artistic cu aspectele istorie modernităţii

Durand-Ruel, impresarul pictorilor impresionişti, i-a încurajat pe artişti să răspundă cerinţelor noului public modern, marii burghezii a Europei sfârşitului de secol XIX. În 1886, Durand-Ruel organizează o expoziţie impresionistă în America, cu succes răsunător, şi care îl face să exclame: «publicul american nu râde, ci cumpără»!

Astăzi, impresioniştii sunt deja o marcã înregistrată atât prin referire la clasicii mişcării, cât şi prin noii săi reprezentanţi (în Franţa, mega-retrospectiva Claude Monet de la Grand Palais a fost un adevărat succes, iar un tablou impresionist este, astăzi, o comoară pentru fiecare muzeu).

Pe de altă parte, arta contemporană este preocupată de temele interiorităţii şi subiectivitãţii, şi mai puţin de o realitate văzută şi reprezentată ca fiind dramatică, conflictuală, chiar traumatizantă. Citadinul este astăzi nu cel al începutului epocii capitaliste, ci locul în care capitalismul îşi arată faţa monstruoasă, provincia a dispărut total din arta contemporană, iar peisajul nu mai constituie realitate, virtualul este acum noua valoare într-o lume a hibridizării şi a palimpsestelor.

Cucerirea Impresionismului: desfiinţarea zidului „ce separă atelierul pictorului de viaţa obişnuită”

Şi totuşi, modernitatea începe datorită revoluţiei estetice a impresioniştilor, aşa cum o subliniază numeroşi critici: ideea primară a fost aceea de a desfiinţa zidul care separă atelierul pictorului de viaţa obişnuită.

Să scoţi pictorul din turnul său de fildeş şi să-l aduci în lume, printre oameni, în peisajul urban, este cucerirea esenţială a Impresionismului. Noile teme ale lumii moderne: alcoolul, barurile de noapte, prostituţia, solitudinea, lipsa comunicării, toate se decriptează în pictura impresioniştilor. [Émile] Zola afirmă despre aceşti artiști că «sunt pictorii care redau realitatea şi care doresc să redea impresia pură a naturii, care nu se concentrează pe detalii, ci pe întreg».

Pictorul Vitalie Butescu, manager al Galeriei de Artă Calea Victoriei 33, este dovada clară a faptului că pictura de inspiraţie impresionistă, metamorfozată în viziunile unui artist născut în Republica Moldova. Școlit la Chişinãu şi apoi la Cluj Napoca, umblat prin lumea aceasta largă în spaţii culturale dintre cele mai diferite şi complexe (Japonia, Italia, Olanda, Grecia, Germania, Belgia, Ungaria), participant activ la Bienalele Uniunii Artiștilor Plastici şi la taberele de creaţie din Medgidia, Constanţa, Balcic, integrat în complexe expoziţii naţionale şi internaţionale dedicate personalităţilor regale, precum Regina Maria (expoziţii la Cotroceni, Balcic, Sinaia) şi un constant organizator de expoziţii personale pe mai multe meleaguri, pictorul este, aşadar, dovada că pictura de şevalet făcută cu cerbicie şi dedicare totală nu a dispărut din România și nici din preocupările artiştilor contemporani.

Despre arta lui Vitalie Butescu nu se poate vorbi într-un articol, pictorul având deja serii creative distincte, dar coerente în ceea ce priveşte aderenţa spirituală la curentul Impresionismului.

Citadinul este astăzi nu cel al începutului epocii capitaliste, ci locul în care capitalismul îşi arată faţa monstruoasă. Virtualul este acum noua valoare într-o lume a hibridizării şi a palimpsestelor

Cu o bogată activitate profesională, dar şi cu foarte multe tablouri integrate deja în colecţii de muzeu sau în cele private, naţionale şi internaţionale, despre arta lui Vitalie Butescu se poate scrie o lucrare întreagă.

Ceea ce trebuie însă reţinut încă de la început este că Vitalie Butescu nu este nicidecum un simplu peisagist – de fapt, dacă veţi privi seriile de lucrări dedicate Bucureştiului, satelor transilvănene, Veneţiei, Japoniei sau lumii rurale româneşti, veţi observa câteva puncte comune: accentul pus pe culoare şi pe relaţia ei cu lumina, aplicarea culorilor în tuşe de penel dese şi vibrante, lumina particulară care învăluie obiectele din realitate şi pare să le topească în peisaj. De altfel, obiectele, arhitectura unei case, a unui palat, a unei străduţe, a unei biserici nu sunt importante. Nu veţi vedea concretul, nu veţi şti uneori nici despre ce clădire ar putea fi vorba din realitatea – să zicem – a Sibiului, a Sighişoarei, ci veţi vedea fragmente, momente alese subiectiv şi emotiv scăldate în culoare şi lumini.

Un impresionist român matur: Vitalie Butescu Foto: arhivă Roxana Zanea

Ceea ce frapează este conjuncţia dintre culoare și forma aproape diluată în atmosfera generală. Pentru pictor este important ceea ce spunea Camille Pissarro: «Să nu pierzi prima impresie». Iar această primã impresie a fost a artistului, după care devine a privitorului care suportă pe retină, dar şi în sensibilitatea sa, o invazie de senzaţii cauzate de amestecul optic al culorilor.

Vitalie Butescu – o viziune personală şi asumată a impresionismului

Peisajele lui Vitalie Butescu sunt interpretări (Castelul Peleş este cufundat în zăpadă sau în lumina lunii, semănând cu castele din poveştile de pe valea Rinului); în Transilvania te regăseşti într-un burg medieval, unde te surprinde o arcadă, o turlã gotică de bisericã, o străduţă (ca într-o medina arabă; fragmentul surprins nu se localizează decât dacă ştii acel colţ).

În Transilvania lui Vitalie Butescu te regăseşti într-un burg medieval unde te surprinde o arcadă, o turlă gotică de biserică, o străduţă

La Balcic te surpinde aerul de provincie dobrogeană uşor prăfuită, balcanizată între ruralul unor case de chirpici şi bogăţia cromatică a grădinii Reginei Maria.

Pasiunea artistului pentru nuanţele de albastru se propune ca o constantă, şi este cel mai bine evocată în oscilaţia pentru motive: mici porturi, corăbii şi bărci, ţărmuri bătute de vânturi, golful San Marco al Veneţiei, palatele veneţiene reflectate în străveziul canalului.

Palatele veneţiene

Japonia este prezentă – dar nu în modalitatea stampelor japoneze preluate de către impresionişti, ci este văzută prin personajul său emblemă (gheişa) şi prin câteva elemente cu valoare de simbol cultural: podeţul, arhitectura fragmentată a unei pagode sau rozul cireşilor în floare.

Cireşi în floare… Vitalie Butescu

Într-o nouă serie de pânze vernisate încă de anul trecut la Sinaia, Brăila şi Bucureşti, pictorul pare a schimba subiectul: obiectul, şi aşa selectat şi topit în peisaj şi în impresie, este acum redus la maximum: avem fructe pe platouri (pocalul) redate într-o cromatică minimalistă (domină albul şi nuanţele pastelate, străbătute rar de o tuşă de culoare care vine de la fructul reprezentat) şi într-o redare pe verticală, o poziţionare uşor abstractă a pocalului şi fructelor care, ca la Cézanne, par a sta într-un echilibru fragil pe o posibilă masă acoperită de o posibilă – interpretările sunt deschise – faţă de masă din borangic.

Fructe pe platouri, redate într-o cromatică minimalistă

Este clar că ne aflăm în faţa unui pictor care a integrat o bogată experienţă de viaţă şi profesională într-o viziune personală şi asumată a şcolii impresioniste.

• Despre
• Ultimele Postari

Roxana Zanea

Profesor la Colegiul Naţional "Octav Onicescu" din Capitală. Absolventă a Facultății de Litere din cadrul Universității din București, cu studii aprofundate în literatură comparată și teoria literaturii

Ultimele postari ale lui Roxana Zanea (vezi toate)

• De la Paul Gauguin la Constantin Brâncuşi. În căutarea primitivului (II) - 22-10-2018
• De la Paul Gauguin la Constantin Brâncuşi. În căutarea primitivului - 18-10-2018
• Interviu Carmen Coţovanu Pesantez, coregraf dans clasic indian, specialist în cultură şi civilizaţie indiană: „Din păcate, publicul românesc (…) este înclinat spre o formă de divertisment facil” - 08-10-2018

Nu intenţionam sub nici o formă să scriu o recenzie concertului Bosquito de vineri seara de la Arenele Romane (obicei oricum vetust printre colegii mei de “breaslă”, manifestarea fiind condamnată la nişă), pentru că ocazia care m-a adus la spectacolul lor a fost una personală, şi nu profesională. Cu toate astea, spune enorm faptul că demonul interior nu m-a slăbit până nu l-am exorcizat prin scris – pentru că Bosquito e una dintre rarisimele trupe autohtone care nu le dă pace jurnaliştilor nici în week-end. Pentru toate motivele pozitive.

Globetrotterii din Braşov i-au făcut nerăbdători pe fani o oră şi jumătate, umplută de două prestaţii de deschidere ce au “încălzit” cortul special amenajat pentru o seară friguroasă de ianuarie (de notat aici calitatea organizării, peste medie pentru România, şi vag reminiscentă a ceva ce am trăit în primăvară la Ziggo Dome, în Amsterdam). Cât despre preambul, nimic memorabil (mai mult de o seară), pentru gusturile subsemnatului, însă realmente remarcabil că Bosquito le oferă scena şi unor formaţii mai mici, fără a uita de unde au plecat (ceea ce avea să se transforme într-un veritabil laitmotiv, pe parcursul concertului).

Seara s-a aprins cu adevărat în momentul apariţiei pe scenă a lui Radu Almăşan & Co., semn că muzica “adevărată” catalizează spiritul şi-l scoate din hibernare. „Să nu spui ce-am făcut aseară!”, denumire împrumutată din declaraţia de dragoste-ură adresată Capitalei pe albumul Babylon, a alternat piesele consacrate ale formaţiei (“Hopa hopa”, “Pepita”, “Marcela”, “Femeia”) cu balade răscolitoare (“Când îngerii pleacă”, “Puiule de om”, “Omul Perete”) şi confesiuni intime impregante cu reflecţii sociale explozive precum “Babylon”.

Însă momentul special al serii l-a reprezentat – din nou, pentru mine – apariţia pe scenă a lui Adrian Despot, cel care – ajutat de DJ Hefe de la Coma – a interpretat, alături de băieţi, extraordinar de liricul “Bucureşti”, croit parcă special pentru el.

Bosquito cu Adrian Despot şi DJ Hefe – „Bucureşti”. Toate drepturile rezervate Bosquito

“În liceu ascultam Fenomental până îmi cădeau urechile”, le-a mărturisit Radu fanilor adunaţi în număr mare să asculte muzică de calitate, într-un omagiu pentru modele şi un gest deosebit de fair-play faţă de colegi. “Chiar dacă abordăm stiluri diferite, nu avem cum să nu recunoaştem valoarea acolo unde o vedem”.

Ca să parafrazez din «Harap-Alb», feriţi-vă de Omul Roş, de Omul Spân şi de Omul Perete! – Radu Almăşan, prefaţând melodia „Omul Perete”

Aceeaşi deferenţă s-a văzut şi în apariţiile pe scenă ale “idolilor” (după cum a explicat liderul Bosquito) Kempes, Mircea Baniciu sau Ovidiu Lipan Ţăndărică, cărora cei de la Bosquito le-au “cedat microfonul” cu multă modestie pentru solo-uri de zeci de secunde care au electrizat publicul.

Şi dacă vă gândiţi că Bosquito e genul de trupă la concertul căreia eşti târât de către iubită sau soţie, mai gândiţi-vă o dată, fiindcă n-aţi putea să vă înşelaţi mai mult. O formaţie multiculturală matură, cu o filosofie demnă de toată stima (pentru detalii, vă invit să citiţi interviul acordat de către Radu pentru Matricea Românească), Bosquito face cinste României, iar atmosfera pe care reuşeşte să o creeze la fiecare concert îţi dă speranţa că, într-o mare de “divertisment” de calitate îndoielnică, mai există perle nedezgropate, cum sugerează şi “Lampa arsă”.

Nota Matricea Românească: [usr 5]

Foto deschidere: George Grădinaru

Deși, la o primă vedere, desenele lui Mimi Ciora nu par decât compoziții în alb și negru, îmbogățite prin zeci de amănunte, apropierea privirii de fiecare lucrare în parte deschide o lume a simbolurilor ancestrale. Elementul dominant al expoziției sale, “Zâne şi inimi”, este feminitatea, despre care un clasic al culturii româneşti, Constantin Brâncuşi, credea că nu trebuie devoalată niciodată de mistere.

Tânara artistă s-a poziționat – intuitiv, credem noi – la extremitatea ideii brâncușiene și i-a „aşternut”, cu îndrăzneală – o trăsătură pe care sexul frumos o exprimă destul de des -, Femeii gândurile, sentimentele și convingerile pe propria ei piele.

Mitologia română cunoaște zâne bune, cum sunt Sânzienele, și zâne rele, precum Ielele

„Am încercat să fiu foarte atentă la detalii, de aceea, personajele au tatuaje, dar nu unele precum cele pe care le cunoaștem deja, pe care le vedem în albume sau pe pielea oamenilor, ci unele ce reprezintă simboluri reinterpretate de mine, forme organice. Mai am și inimile – sunt șapte la număr, pentru fiecare zi a săptămânii. În principiu, este vorba despre mine: încep cu luni și termin cu ultima zi din săptămână, când renasc și o iau de la început. Nu mă refer la ele ca organ vital, ci ca suflet”, şi-a „descifrat” artista creaţiile, pentru Matricea Românească.

Tânara artistă s-a poziționat la extremitatea ideii brâncușiene despre misterul feminin și i-a „așternut”, cu îndrăzneală, Femeii gândurile, sentimentele și convingerile pe propria ei piele

Privitorul care își formează, în prealabil, ideea că la expoziția lui Mimi Ciora va intra pe tărâmul zânelor din povești, cu zâmbet cald și cu flori în păr, va fi, cu siguranţă, fie dezamăgit fie plăcut surprins. Eu m-am încadrat în cea de-a doua categorie, pentru că nu mă așteptam la o reinterpretare a acestor creaturi mitologice în “cheie” horror – goth și pop culture (cultura masei). Mitologia română cunoaște zâne bune și rele, bătrâne gârbovite sau tinere ispititoare, iar toate personajele dețin aceeași trăsătură notabilă, care le separă de omul obișnuit – puterea supranaturală. În urma unei ample documentări, Mimi a decis să îmbine elementele negative cu cele pozitive ale zânelor, și a adus în fața publicului o nouă viziune.

O artistă îndrăzneaţă: Mimi Ciora

Astfel se face că „Zâne şi inimi” este despre femeia puternică, fioroasă pentru unii, dar cu trăsături calde pentru alţii, atât timp cât știm unde și cum să ne uităm. Tânăra artistă ne-a mărturisit că zânele reflectă propria ei personalitate – aspect ușor de intuit -, dar putem spune fără teama de a greși că expoziția este dedicată fiecărei femei. Adică eternului feminin, cu umbrele şi luminile sale de fiecare zi.

Zâne şi inimi, lumini şi umbre

Expoziția „Zâne și inimi” a artistei Mimi Ciora poate fi vizitată la Galeria Galateca din București, până în 19 noiembrie. Curator: Ioana Ciocan