artisti

15 martie – 3 aprilie 2022, Sala Media

Muzeul Național al Țăranului Român

Asociația Culturală Minerva, în parteneriat cu Institutul Liszt – Centrul Cultural Maghiar București și Muzeul Național al Țăranului Român, vă așteaptă marți, 15 martie 2022, de la ora 17.00, la Sala media, la vernisajul expoziției Noi am văzut. Arhiva fotografică Minerva, infrastructură și atelier (2014-2021).

Colecția de fotografii de presă Minerva conține clișee realizate de reporterii ziarelor Igazság și Făclia între 1965 și 1993. Arhiva constituită din peste 30 000 de negative 6X6 a fost salvată imediat după cotitura din 1989 de către unul dintre foștii redactori. Aceasta înregistrează diversele moșteniri ale fostului regim, materiale utilizate în cadrul presei locale – documente care, conștient sau inconștient, au fost sortite uitării, fiind adesea identificate cu propaganda. Moșteniri similare fie s-au pierdut, fie se află în latență. Colecția a fost păstrată în centrul de cercetare media al Asociației Culturale Minerva și a fost în mare parte invizibilă, în cele două cotidiene menționate apărând doar puține dintre aceste imagini.

Începând cu 2014, în atelierul ce a funcționat în cadrul proiectului conset de la Casa Tranzit din Cluj, scanarea negativelor și traducerea lor în pozitive a făcut vizibil acest conglomerat de imagini. Prin atelierul nostru, în care ne-am reunit în diverse situații de producție și expunere am dorit să facem vizibil un câmp de interese instituționale, personale și profesionale provenite din direcții diferite, în vederea creării unei potențiale infrastructuri de cercetare. Distanța de timp față de această colecție ne-a ajutat să depășim iconoclasmul și practicile postcomuniste. Materialul de studiat e dat, prin această acumulare de piese aparținând comunicării de masă și a genului de fotografie de presă. Am dorit să transmitem imaginile printr-o intervenție lentă, uneori individuală, alteori colectivă. Să le supunem unei analize sau doar să le așezăm lângă diverse interese specifice pentru dezvoltarea unor instrumente de arhivare, ca de pildă în istoria industriei, alteori lângă forța contra-arhivistică ale istoriilor orale. Colecția de față, în care elementele individuale de informație erau menite să servească doar cadrul comunicațional de moment, pune în prim-plan, ca valoare autonomă, subordonarea lor secundară la o arhivă. În construirea arhivei digitale am păstrat integritatea calupurilor de documente din colecția originală. Abia așa a devenit efectiv reală posibilitatea unei recontextualizări permanente a diverselor părți.

Noi am văzut poate fi înțeles și ca o trimitere la neajutorarea spațiului public nereflectat, la imaginea unui spațiu public din care societatea s-a retras; ceea ce trasează, prin chiar această corelație, și o paralelă cu responsabilitățile sociale vehiculate în domeniul artei sau cu condiționările istorice ale acestora.

Lista artiștilor:

Bolcsó Bálint

Claudiu Cobilanschi

Cornel Rus

Kedves Csanád

Miklósi Dénes

Fischer István

Iulia Toma

Răzvan Anton

Miklós Szilárd

Expoziția va putea fi vizitată la Sala Media, până pe 3 aprilie 2022, de marți până duminică, între orele 10.00 și 18.00. Lunea este închis. Intrarea este liberă.

„Pictatul pe material textil este foarte complicat. Dacă ai greșit ceva, nu poți șterge sau repara”, sunt vorbele unei tinere artiste care vrea să-și exprime creativitatea pe alt suport decât pe șevalet. Până aici, nimic nou sub soare, numai că Ioana Teodora Duță, originară din Curtea de Argeș, va îmbrățișa riscurile prezentate anterior și își va picta rochia de cununie civilă cu motive tradiționale românești.

Cunoscută în lumea artiștilor drept tânăra care a pictat, la 18 ani, un tablou în fiecare zi, timp de un an (!), Ioana nu se oprește din a uimi și își dorește să se bucure de culori și într-unul dintre cele mai importante momente din viața sa: cununia civilă, ce va avea loc în vara acestui an. Iar pentru că vrea să-și păstreze identitatea de româncă mândră, tânăra în vârstă de 27 de ani va aduce, în mijlocul invitaților, motivele tradiționale și figurile emblematice ale României.

„Comuniunea omului cu natura”, importantă – spune pictorița – pentru modernitate Foto: arhiva personală

„Rochia de cununie va fi «paleta mea de lucru», purtată în ziua aceasta specială, când pășesc într-o nouă lume. M-am gândit că cea mai bună soluție de a avea aproape culorile este aceea de a-mi picta rochia cu motive și simboluri din folclorul românesc. Rochia este deja cumpărată, este albă, din bumbac. Culorile pentru textile necesită un anumit tip de material, cât mai natural, care poate fi călcat. Este, practic, o pânză de pictură sub o altă formă”, a explicat Ioana Teodora Duță, pentru Matricea Românească.

Dacă tu crezi, lucrarea are anumite puteri, emană energie. Și pentru mine e la fel. Vreau să mă influențeze în mod pozitiv aceste simboluri

Deși imaginația ne-ar dezvălui, undeva într-un colț al minții, o rochie albă, încărcată în mod excesiv de culori, bunul gust și ochiul format al pictoriței nu vor permite acest lucru, ci vor contribui la un rezultat echilibrat. Rochia va avea pictate, pe partea sa inferioară, simboluri precum pasărea măiastră, Coloana Infinitului, soarele, luna și motivele geometrice din folclor.

„Horă românească”, unul dintre tablourile Ioanei, pe care le vor admira nuntașii

„Simbolurile de pe rochie – dar nu numai, indiferent că vorbim despre tatuaj, bijuterie sau pictură – reflectă ceva asupra ta, dacă se crede cu adevărat în ele. Mai ales când sunt realizate manual. E un act magic acolo. Depinde de creator. Dacă tu crezi, lucrarea are anumite puteri, emană energie. Și pentru mine e la fel. Vreau să mă influențeze în mod pozitiv aceste simboluri.”

Mai mult, mesele la care se vor așeza invitații vor fi decorate cu tablouri reprezentative pentru cultura română, gândite drept componente ale fericirii care, în viziunea pictoriței, „construiesc o căsnicie”: ciclul vieții, jocul ielelor, prietenia, comuniunea omului cu natura, mascații (reflectând originile moldovenești ale tinerei) etc.

Ioana nu și-a propus, până acum, „exploatarea” paletei generoase de modele românești, însă intenționează să o cunoască mai bine, mai ales pentru că, ulterior fericitului eveniment, va fi curator al Muzeului de Etnografie „Casa Norocea” din Curtea de Argeș, unde va examina îndeaproape toate iile, costumele populare și obiectele tradiționale din patrimoniul instituției. Dar primul pas a fost deja „bifat” – cel al personalizării nunții sale.

„Dansul ielelor”

„Și Brâncuși, și Frida Kahlo (1907-1954, pictoriță din Mexic, n.r.) au ieșit în evidență prin păstrarea autenticului locului de unde proveneau ei. Mă gândesc să abordez tradiționalul în pictură, pentru că am văzut că pictorii de azi preiau teme precum războiul sau altele. Ei bine, pe mine mă pasionează descoperirea a ceea ce ne face pe noi români și transmiterea originalității. Dacă mergi în SUA cu o astfel de expoziție, cu ceva între contemporan și tradițional, poți fi remarcat. Ești autentic.”

Toate demersurile acestea moderne duc la pierderea esenței și a frumuseții momentului, care este de fapt o comuniune a doi oameni, și asta e tot ce contează

În prezent, interlocutoarea noastră vede nunta la români drept o aliniere la valorile altor țări, unde singurele preocupări sunt ținutele – care trebuie să fie unice și extravagante – și coafurile.

Ioana Teodora Duță își dorește să cunoască din ce în ce mai mult valorile românești Foto: Marius Donici

„Toate demersurile acestea duc la pierderea esenței și a frumuseții momentului, care este de fapt o comuniune a doi oameni, și asta e tot ce contează. Toată organizarea chiar m-a obosit și aștept să se încheie. Vom păstra multe dintre obiceiurile de nuntă ale românilor. Nașii vor veni la mire acasă, el se va bărbieri. Vom avea o ploscă din care vor bea invitații. Vom încerca să păstrăm tradiția. La mine vor veni prietenele mele, așa numitele «surori de mireasă» sau domnișoarele de onoare, care mă vor «găti».

De asemenea, va fi păstrat și obiceiul ruperii turtei, ca simbol al norocului și al căsniciei armonioase. O să avem și ceva nou, ceva vechi și ceva împrumutat. Mirele o să aibă papionul pictat și să vedem dacă va fi pictată și cămașa. Cel mai probabil, nu va fi, pentru că încercăm să păstrăm o notă de simplitate. Nașii noștri vor fi îmbrăcați în port tradițional, la fel ca păpușile de pe tort.”

În patria adoptivă a şaormeriilor, cultura nu poate fi nici ea exceptată măsurătorii cu toptanul, care pune semnul parităţii între notorietate ori cantitate şi valoare, între centimetri, kilograme, decibeli sau număr de spectatori şi satisfacţie (mereu efemeră, versus una ziditoare, pentru posteritate). Ce e mult, mare şi zgomotos, trebuie că-i bun, nu-i aşa?

Este greu să găseşti, în România, prea mulţi oameni de cultură autentici. Veţi găsi, fără doar şi poate, mulţi diletanţi, mulţi filosofi de cafenea – omniscienţi, mulţi impostori, mulţi pseudo-creatori în perpetua căutare a unui cec gras, mulţi artişti deveniţi entertaineri sau manageri culturali pentru că, vorba poetului, “poezie – sărăcie”. Să nu aruncăm cu piatra: principiile nu au forţă, vorba lui Mark Twain, decât când omul e bine hrănit. În rest, şi în cultură ca aiurea, supravieţuirea înseamnă compromis şi deviaţie (justificabilă, nu justificată) de la “drumul drept”. Sau, cum spunea plastic un apropiat, “întâi stomacul, şi abia apoi” – dacă mai e loc – „Coloana Infinitului”.

Recent încheiatul târg de carte Gaudeamus mi-a arătat, dacă mai era nevoie, o situaţie tristă a literaturii româneşti contemporane, cu autorii tineri cvasi-inexistenţi sau condamnaţi să publice la edituri de scară de bloc, în condiţiile unui flagrant şi revoltător dezinteres din partea marilor edituri, mult prea preocupate de “clasicii” cu care colaborează. O carte a provocatorului-şef Boia sau a unui poliţist-devenit-senzaţie-literară, ori a vreunei starlete de pe Facebook (dacă găteşte, şi mai bine!) e mult mai interesantă din perspectiva marketing-ului către publicul cumpărător, de regulă neavizat, decât pariul pe tinereţea şi exuberanţa unui debutant. Ale cărui esenţe creatoare, neîntreţinute, se vor mistui invariabil în cazanul junglei în care trăim, cinice şi neiertătoare, puţin după 30 de ani.

Una dintre cărţile prezente în oferta Gaudeamus 2016

Există, în aparenţă, zgândărind suprafaţa şi nimic mai mult, o efervescenţă culturală remarcabilă în spaţiul public (citadin) românesc. Fabrica de spectacole teatrale a intrat în supraproducţie, expoziţiile de “artă” nu mai contenesc, concertele şi seratele muzicale se succed cu o frecvenţă ameţitoare, care te bulversează ca spectator / potenţial interesat, festivalurile (eminamente, târguri) identitare şi de te miri ce altă natură nu mai prididesc, autorii sunt atât de prolifici încât nu lipseşte ziua fără lansare, în fine proiecte culturale dintre cele mai diverse se nasc peste noapte şi au longevitatea fluturilor.

Observând – ca la teatru – tot acest furnicar “cultural”, stai şi te întrebi, legitim: e bine că avem atât de multă cultură, una “cu de toate”? E această agitaţie de a produce cultură cu orice preţ, din ultimii ani, preferabilă penuriei resimţite poate la un moment dat? E maculatura preferabilă vidului şi o etapă necesară către veritabile realizări? Sau, dimpotrivă, nu reuşim să vedem pădurea din cauza uscăturilor care o obturează?

O carte a provocatorului-şef Boia sau a unui poliţist-devenit-senzaţie-literară, ori a vreunei starlete de pe Facebook (dacă găteşte, şi mai bine!) e mult mai interesantă decât pariul pe tinereţea şi exuberanţa unui debutant

În ce mă priveşte, consider fundamental greşită tendinţa de a judeca reuşita unui act cultural prin cuantificare şi apel permanent la unitatea de măsură specifică fiecărui mediu: de la asistenţa unui spectacol, la numărul de cititori, la analytics-urile comune internetului. Cultura este tocmai acel ceva care scapă numărătorii, pentru că roadele ei sunt imateriale, sunt primordial sufleteşti. Un singur om salvat de cultură este mugurele unui infinit de lumi mai bune. Şi poate că la cultură, printre altele, se gândea Einstein atunci când, în biroul său de la Princeton, a afişat celebra maximă, nu neapărat proprie: “Nu tot ce merită poate fi numărat, şi nu orice poate fi numărat merită”.

Să ne bucurăm că avem, în aparenţă, o cultură fertilă? Poate. Însă să fim sceptici în faţa hipermarketizării, a şaormizării culturii, în care inflaţia de produse culturale anunţă, ca o premoniţie funestă, falimentul unei culturi. Doar rafinarea gustului publicului românesc va reduce posibilitatea „fraudelor” şi va permite valorii să ia faţa „zgomotului” care, actualmente, îi împiedică expresia.

Foto deschidere: Marius Donici la „Cântăreaţa cheală”, Brăila 2016

Creativitatea tinerei pictorițe Magdalena Iulia Giangu, din Brașov, iese la iveală în condiții cel puțin interesante, dezminţind teoria că inspirația ajunge cel mai adesea la creator printr-un vis. Magda pictează atunci când este singură sau când simte că zbuciumul interior trebuie să se concretizeze la exterior. Astfel se face că tânăra transformă energia negativă acumulată, în frumos.

Matricea Românească: Pentru început, o să te rog să ne spui câte ceva despre tine.

Magdalena Iulia Giangu: Mă numesc Magdalena, dar mi se spune Magda. Am absolvit Facultatea de Litere din Brașov și desenez și pictez de când mă știu. Pot sta închisă în casă și o lună întreagă și chiar îmi place să fac asta, iar când nu sunt acasă, îmi place să călătoresc cu trenul, împreună cu soțul meu. Am fost managerul unei librării de renume din centrul Brașovului, însă în primăvara acestui an mi-am dat demisia cu gândul de a îmi trăi viața în cel mai relaxant mod posibil. De atunci, am profitat de fiecare zi, și astfel am reusit să pictez mai mult, să fac bijuterii și tot felul de obiecte lucrate manual, să citesc mai mult, să gătesc și să călătoresc cu trenul prin Europa. Îmi place mult să stau cu nepoții mei, George și Maria, pe care îi iubesc de parcă ar fi copiii mei. Țin foarte mult la principiile mele și la relația mea cu Dumnezeu și, deși sună a clișeu, cred că dragostea ne va salva.

Magdalena Iulia Giangu, o artistă care a găsit calea de a-și trăi viața „în cel mai relaxant mod posibil” Foto: Arhiva personală

Matricea Românească: Pe principiul „oul sau găina”, o să te întreb care a fost prima ta pasiune: pictura, sculptura sau bijuteriile realizate manual?

Magdalena Iulia Giangu: Cred că toate cele trei pasiuni sunt, de fapt, una singură, și anume pasiunea pentru artă, iar cu această pasiune m-am născut, zic eu. Cred că orice artist încearcă să experimenteze prin diverse mijloace artistice, acesta fiind un mod în care poți ajunge să te cunoști mai bine și să stii în ce direcție ai vrea să te îndrepți. Eu am facut și bijuterii, și accesorii. Mi-ar plăcea mult să lucrez și în domeniul bijuteriei contemporane, de autor. Lucrez la asta de ceva timp. Am cochetat și cu sculptura, însă cu pictura am reușit să mă afirm cel mai mult. Am avut expoziții atât în țară, cât și în străinătate.

Matricea Românească: Ce teme abordezi în pictură și ce anume te inspiră?

Magdalena Iulia Giangu: Mă fascinează și mă inspiră oamenii și felul în care aceștia își exprimă emoțiile, astfel că majoritatea picturilor mele sunt portrete, în special de femei, pe care se citesc tot felul de grimase sau de stări.

Una dintre stările femeii, surprinse pe pânză

Matricea Românească: În ce moment îți găsești cea mai bună inspirație?

Magdalena Iulia Giangu: Dificil de spus! De cele mai multe ori, am chef de pictat când sunt singură acasă. Și mă ajută mult să fiu nervoasă sau să simt că ceva mă presează, astfel încât să mă pot „descătușa” pe pânză. Îmi place să dau muzica la maximum și, de cele mai multe ori, termin o lucrare în aceeași zi în care m-am apucat de ea. Există şi ceva ce detest când pictez: să spăl pensulele la final. Nu suport să fac asta!

Matricea Românească: Ce pictori admiri?

Magdalena Iulia Giangu: Îmi place mult Lou Ros, un pictor francez foarte talentat, care nu are studii în artă. Îmi plac de asemenea Florine Demosthene, Pascal Vilcollet, Lars Elling, Alex Kanevsky și mulți alții, dar cel mai mult și mai mult îmi place Ștefan Doru Moscu. Îl iubesc, chiar!

Matricea Românească: Cum sunt văzuți artiștii tineri în România? Te-ai gândit să pleci din țară?

Magdalena Iulia Giangu: Depinde de cine îi privește. Eu îi văd că-s faini, și în ciuda acestui fapt, cred că situația în România este destul de tristă și, cât timp nu ești „preten” cu cine trebuie, poți să fii super talentat și să fii cvasi-invizibil. Dar chestiunea aceasta se poate schimba dacă reușești să ajungi pe piața internațională – atunci, hop! Lumea te vede și te bagă în seamă, iar asta o spun din experiențele trăite până acum.

M-am gândit foarte serios să plec din țară. Am constatat, împreună cu Ștefan, că Berlinul ne-ar prinde foarte bine și cam asta avem în plan să facem, să plecăm măcar pentru o perioadă, dacă nu definitiv, în Germania.

Cutie pictată, din lemn

Matricea Românească: Ce șanse are un tânăr să se întrețină din artă?

Magdalena Iulia Giangu: În general, șansele sunt mici, dar cred că sunt totuși direct proporționale cu talentul, munca și inteligența unui artist, poate și cu soarta. Îti cam trebuie nervi de oțel și multă răbdare, pentru că niciodată nu se știe de unde sare iepurele și cum poți deveni omul potrivit la locul potrivit.

Mulți absolvenți de Arte renunță la artă, pentru că trebuie și să mănânce ceva, iar cei care se ambiționează să continue cu arta trebuie să facă de toate, să fie propriul manager, să caute și să găsească mai multe oportunități de a expune și de a se face vizibili etc. Iar asta, de multe ori, te poate scoate din starea necesară pentru a mai face și artă, dar îți poate aduce și satisfacții. Eu vorbesc aici despre majoritate. Sunt și unii care „o duc bine”, doar că procentul lor este mic.

Pictură în lucru

Matricea Românească: Din ce ai observat în calătoriile tale în afara țării, ce anume le place străinilor la arta românilor?

Magdalena Iulia Giangu: Nu cred că am un răspuns la întrebarea aceasta. Chiar dacă am călătorit și am expus în afara țării, nu am reușit să aflu acest lucru.

Matricea Românească: Cum stă Brașovul la acest capitol? Este un oraș ofertant pentru tinerii artiști?

Magdalena Iulia Giangu: Brașovul stă foarte prost la capitolul acesta și nici nu e ofertant pentru tinerii artiști. Pe mine nu mă prea afectează acest lucru, pentru că mă orientez mai mult spre proiecte în străinătate, iar faptul că locuiesc în Brașov mă relaxează, sunt peisaje faine și oamenii sunt OK.

Meșterul Nicolae Diaconu a pornit pe drumul ceramicii din dorința de a căpăta libertate, o noțiune abstractă pe care cu toții ne dorim să o dobândim, dar care nu știm cu exactitate ce presupune. Artistul a găsit libertatea în universul satului autohton, el redând cu ajutorul lutului și cu o măiestrie nepământească, veritabile fresce ale existenței țăranului român.

Născut în Sofronești, un cătun de lângă Iași, Nicolae Diaconu s-a stabilit în Brașov atunci când avea puțin peste 20 de ani, adică după încheierea stagiului militar. Rigorile și duritatea specifice statutului de soldat nu i-au dizolvat creativitatea și talentul, care l-au îndemnat să pătrundă în lumea fără limite a artei populare.

Într-o după-amiază ploioasă de octombrie, când stropii mari de apă ne brăzdau nemiloși chipurile, ceramistul ne-a primit cu drag ca oaspeți în cel mai de preț spațiu din viața sa: atelierul din Codlea, unde lutul prinde suflu vital. „Sigur sunteți și obosiți de pe drum, intrați și uscați-vă întâi”, ne-a întâmpinat cu seriozitate un bărbat impozant, cărunt, cu barba mare, albă, și cu ochi strălucitori și jucăuși, precum ai unui copil. Curând aveam să aflăm că umorul și jovialitatea reprezintă trăsături adânc imprimate în ADN-ul artistului.

Artistul Nicolae Diaconu, mereu „bucuros de oaspeți” Foto: Marius Donici

Încă din pragul atelierului, o ceată de țărani din lut și o turmă de oi ne-au „șoptit” în tăcere că nu ne aflăm într-un spațiu obișnuit.

Orice artist încolțește tema unui tablou, a unei lucrări în piatră, a unui modelaj în lut și o poartă cu el în gând. O poate purta ani de zile, până are ocazia să o realizeze

A spune cu simplitate că Nicolae Diaconu reface, din lut, lumea satului – țărani veseli, săteni la muncă, boi la jug, oi senine și smerite, bunicuțe înțelepte – reprezintă numai o parte din întregul adevăr referitor la munca maestrului făurar. În numai câteva ceasuri, o bucată amorfă de lut devine, sub degetele fermecate ale meșterului, imaginea fidelă a săteanului onest, muncitor și credincios. Toate aceste figuri l-au ajutat pe meșter să obțină libertatea într-un loc străin.

În spatele fiecărei lucrări în parte se află un personaj real

„M-am simțit exilat și am vrut să mă «răzbun» pe cei care m-au trimis aici, pentru că am fost detașat. «Ce caut eu aici?» Nu aveam prieteni, așa că am căutat Școala Populară de Artă și mi-am creat personajele din sat: mătușa Paraschiva, bunica Rarița, bunica Victoria. În spatele lucrărilor au existat personaje reale. Mi le-am creat singur. (…) La școală, profesorul ne spunea să facem câte o căniță, o scrumieră și eu mă plictiseam, pentru că mi se părea prea simplu. Așa că am furat o bucată de lut și am făcut o lucrare acasă, după care m-am dus și i-am arătat profesorului. S-a uitat, mi-a arătat un colț de masă și mi-a spus: «Aici e locul tău, de acum încolo faci ce vrei». Orice artist încolțește tema unui tablou, a unei lucrări în piatră, a unui modelaj în lut și o poartă cu el în gând. O poate purta ani de zile, până are ocazia să o realizeze.”

Prima lucrare a meșterului, alături de dacii fiului său, Marius

Chiar dacă anii i-au albit tâmplele, artistul popular încă poartă înlăuntrul său aerul copilăresc și entuziasmu-i cunoscut de către apropiați: „Mi-am lăsat și barbă pentru că, dimineața, când mă uitam în oglindă, vedeam o babă cu părul creț. Ca să scap de ea, am lăsat barba să crească”, a glumit Diaconu, pentru a evita subiectul privind vârsta sa. Ulterior, el ne-a dezvăluit că este născut în 1955.

Când talentul se arată și cu ochii închiși

Nu numai românii au rămas înmărmuriți de detaliile, de fidelitatea și de talentul cu care Nicolae Diaconu a zămislit din lut universul satului țării noastre, ci și străinii, așa cum se întâmplă ori de câte ori se întâlnește un artist desăvârșit, care își dedică întreaga viață creației – expozițiile din Washington, Roma, Paris, Berlin, Shanghai au reprezentat un succes pentru artist, mai ales datorită faptului că acesta a oferit și demonstrații practice.

„Atunci când i se năștea un copil, tatăl îngenunchea în fața pruncului. Îl primea ca pe un dar ceresc”

„La Washington, am făcut o lucrare cu ochii legați, în 40 de minute. În timp ce lucram, auzeam numai flash-urile aparatelor foto, dar nimeni nu spunea nicio vorbă, nimic. Așa respect au avut, că nu au vrut să mă deranjeze. La final au început să mă aplaude și să zică: «Bravo!». M-au curentat așa, pe spate. Aș vrea să mi se mai întâmple”.

Lutul este singurul material care capătă trăinicie prin foc. Focul are o atitudine benefică asupra lui

Așa cum ne-a mărturisit, meșterul nostru este un om crescut la țară – aspect ușor de intuit, prin prisma detaliilor lucrărilor sale – și, ca orice român muncitor, el este legat de animale, de casa părintească, dar mai ales de pământul care ne hrănește pe toți: „Lutul este singurul material care capătă trăinicie prin foc. Focul are o atitudine benefică asupra lui. În rest, despre lut și despre pământ s-au scris romane. Știu, din familia mea, că din două hectare de pământ, o văduvă de război a crescut șapte copii. Ce adunau vara de pe câmp, mâncau iarna și apoi o luau de la capăt. (…) O olandeză a cumpărat un țăran de la mine. De ce? Îți spun exact ce a zis ea: «Pentru că lucrarea mă întoarce în timp și pentru că și la noi, ca la români, țăranii au trăit în condiții foarte grele, erau gârboviți de muncă, lucrau pământul, aveau fața brăzdată de transpirație, de vânt și de soare». Așa aș descrie și eu țăranul.”

„Și era una la părinți”

Figurile lui Nicolae Diaconu sunt unice nu numai datorită modului de lucru al meșterului (până și hainele sătenilor sunt „croite” separat, din foaie de lut – aici, cunoștințele de croitorie ale acestuia fiind mai mult decât utile), ci și datorită mimicii personajelor – multe dintre ele, inspirate din realitate.

„Țăranul era vesel la cumetrie, la nuntă sau când se îmbăta. După ce treceau momentele astea, iar îl împovărau necazurile”

„Câteodată, cineva îmi aduce o poză și îmi zice: «Uite, fă-o pe mama mare de două ori, ca să îi dau și soră-mii o lucrare». E chiar amuzant, pentru că răspunsul meu este: «Mămicuța ei a făcut-o o singură dată, cum să o fac eu de două ori?». Nu poți repeta lucrarea decât pe matriță, și eu nu lucrez cu matrițe. Nu poți face același personaj de două ori. (…) Am mai făcut în 2000 o lucrare mare, mi-a luat cam jumate de an să o fac: rusificarea țăranilor din Basarabia. Pe o lungime de șapte metri, am așezat 100 de personaje, țăranii deportați. Și acolo, fiecare chip era diferit. Bunelul mi-a povestit, când aveam șapte ani, despre deportarea țăranilor și cum veneau soldații și culegeau, fără explicații, oamenii de pe uliță sau din curți, să îi ducă în Siberia. Îmi povestea cu așa o patimă, cu așa un năduf, încât eu mi-am creat în minte un film cu care am trăit toată viața, până m-am «eliberat». Am făcut lucrarea ca să mă descarc, dar și ca să mă «răzbun» pe cei care le-au făcut rău oamenilor ălora. N-am avut niciun moment de abandon.”

Nicolae Diaconu, vorbind despre lucrarea lui dedicată rusificării țăranilor

Epilog: alt artist român chemat la Ceruri

Meșterul nostru ar fi vrut să mai realizeze un astfel de ansamblu de figuri ceramice: un convoi de deținuți politici, pe care să îl doneze apoi Muzeului de la Sighet. „Deja îmi imaginez bărbați în zeghe, slabi, istoviți, cu cătușe la mâini și la picioare și desculți. La lucrările acestea e dificil, pentru că trebuie să caut resursele mele fizice. Mă poate ajuta Marius, băiatul meu, dar vreau să fie amprenta mea acolo.”

Spre regretul nostru și al poporului român, talentul de netăgăduit al meșterului Nicolae Diaconu, din Codlea, ne-a părăsit pentru o lume mai bună, la câteva zile după ce i-am călcat pragul atelierului. Lucrările pe care el abia aștepta să le realizeze pe pământ își vor găsi acum, cu siguranță, împlinirea în Ceruri.

Pe sculptorul Traian Duță l-am întâlnit întâmplător, lângă ușa atelierului său situat pe o stradă din Curtea de Argeș, în timp ce acesta lucra la „sabia lui Vlad Dracul”, căreia artistul i-a îndoit vârful, „ca să fie doar o simplă armă, nu una albă”.

Din discuția purtată cu argeșeanul, am aflat că talentul său a ieșit la iveală încă din fragedă copilărie, precocitate des întâlnită la artiștii dedicați, apreciați de către public și cu o vastă experiență. Artistul realizează sculpturi în metal, dar, așa cum ne-a mărturisit, el este și pictor, pentru că „fără desen nu te poți apuca de lucru”. Deși a cutreierat lumea întreagă, arătând străinătății arta sa, dar și ce iese din mâna unui român, Traian Duță se întoarce mereu la liniștea Curții de Argeș, pentru că aici are „tot ce îi trebuie”, și pentru că îi plac ținuturile românești.

Artistul, în vârstă de 63 de ani, a povestit cu un umor savuros, pentru Matricea Românească, faptul că în tinerețe ar fi vrut să își dedice întreaga viață picturii religioase, dar planurile sale au căpătat un alt contur și l-au condus spre Facultatea de Arte Plastice.

„Voiam să ajung pictor de biserici, asta visam eu atunci. Am ajuns în Dealul Mitropoliei după armată, fără să mă îndrume cineva. Și acolo, am avut impresia că am intrat în Rai. Tremuram tot de emoție și, plecat cu lecția învățată de acasă, am spus: «Părinte, vreau să fac școala de pictură. Știu că e vorba de trei ani de ucenicie. Vreau să mă înscriu la seminar». M-a întrebat dacă am liceul și câți ani am, iar eu i-am explicat că abia am terminat armata. «A, păi vârsta e cam înaintată, trebuie să faci o cerere de dispensă». «Și se aprobă?» «Da, sigur, fiule, și te primim în clasa a XI-a, dar trebuie să dai diferențe». M-a învățat acolo să fac cererea. Am făcut-o și întreb: «Rezultatul?» «Du-te acasă, că o să ți-l trimitem prin poștă, și o să fie pozitiv». Nici azi nu l-am primit. Dar eu am vrut să fac pictură și, de aceea, am mers apoi la Arte Plastice”.

Traian Duță, lucrând la sabia lui Vlad Dracul Foto: Mihai Vladu

Tinerii, „șlefuiți” de Traian Duță

Mulți dintre artiștii experimentați și mulțumiți de ceea ce au realizat de-a lungul vieții încearcă să le îndrume tinerilor pașii în lumea care așteaptă să le admire talentul. La fel procedează și Traian Duță, care pregătește absolvenții de liceu argeșeni pentru admiterea la Facultatea de Arte de la București. Potrivit spuselor artistului nostru, învățăturile sale nu sunt deloc de ignorat, întrucât mulți dintre „bobocii” care au prins aripi datorită lui se bucură în prezent de o carieră fructuoasă. Dar, sculptorul a subliniat că ține întotdeauna să le atragă tinerilor atenția, înainte de a-și părăsi orașul natal, asupra capcanei în care pică mulți începători: goana după bani.

Artistul Traian Duţă, un făuritor de caractere

„Eu modelez tinerii, iar profesorii de la București îi iau gata pregătiți. Îmi place să lucrez cu ei, și i-am format bine. Dacă e pasiune și aplecare către domeniu, vine și dorința de muncă. Se pleacă de la desen, de la primele noțiuni, până la culoare și pictură. Lor le spun că românul aleargă după bani, vrea să câștige peste noapte. Uneori, de la părinți pleacă totul: copiii lor se pregăteau să plece la București și am încercat să îi îndrum către niște secții care nu sunt atât de pragmatice și care nu oferă câștig imediat. Nu poți să îi convingi! Numai la bani se gândesc! Poate așa e și în alte domenii. Și muzica a luat un avânt puternic în privința aceasta. Banii nu se fac peste noapte. Poți face bani, dar nu imediat, ci după multă muncă. Și mai trebuie și studiu de specialitate”, a punctat grav argeșeanul, în timp ce șlefuia „sabia lui Țepeș”.

Dacă e pasiune și aplecare către domeniu, vine și dorința de muncă. Banii nu se fac peste noapte

În urma discuției care ne-a energizat, datorită umorului și poftei de viață a artistului Traian Duță, am rămas cu plăcutul sentiment că în România chiar există oameni frumoși, care se gândesc și la aproapele lor. Pe unul dintre ei, noi l-am întâlnit pe plaiurile pitorești ale Argeșului.

Am ascultat-o cântând în franceză și în engleză, dar melodiile românești au fost cele care mi-au produs fiorii – care apar din ce în ce mai rar, din păcate – specifici întâlnirii cu muzica de calitate. A spune că tulceanca Luiza Zan este una dintre cele mai reprezentative voci de muzică jazz din România constituie o banalitate, întrucât oricine apreciază – într-o formă sau alta – acest gen, știe deja că artista reprezintă un nume consacrat. Recunosc că melodia „Călare”, de pe ultimul album al Luizei, „Heritage”, (o îmbinare perfectă între muzica jazz, elemente folclorice și, desigur, versuri izvorâte din sufletul artistei) pe care am ascultat-o de zeci de ori m-a îndemnat să o invit să realizăm un interviu. În cadrul unei discuții cu Matricea Românească, Luiza a vorbit cu franchețe despre muzica sa, dar și despre moștenirea pe care vrea să o lase posterității.

Matricea Românească: Cum ai descrie relația românilor cu jazz-ul? Sunt compatibili?

Luiza Zan: În măsura în care sunt compatibili cu muzica de nișă, da. Românul care apreciază, în general, trendul de masă, nu va aprecia un concert de jazz. A fost o vreme când „masa” era formată din oameni mai sensibili, mai curioși. Acea masă de români era perfect compatibilă cu muzica asta libertină.

Luiza Zan, una dintre cele mai bune cântărețe de muzică jazz din România Foto: arhiva personală

Matricea Românească: Îmi spuneai, într-o discuție, că pe tine te ascultă toată lumea – cei cu studii, cei fără studii, chiar și copiii de trei ani. De ce crezi că le place muzica ta? De ce arta ta rezonează cu o mare categorie de oameni?

Luiza Zan: Să nu extindem discuția dincolo de ceea ce am spus. Eu m-am referit la mine, nu neapărat la arta mea. Lăsând gluma la o parte, e adevărat că artistul, ca prezență fizică, poate decide în mare măsură dacă va fi iubit sau gonit. Evident, referindu-ne la acele arte care îl cer pe artist în întrevederea cu publicul. Dacă eu stau față în față cu un copil de trei ani, felul cum îl privesc va decide dacă mă va plăcea sau nu. Apoi, dacă mă privește în continuare atent, chiar și după cinci minute de stat plantată pe scenă, contează foarte mult cum îi cânt, cum duc către inima lui cuvintele care – presupunem că – poartă cu ele un mesaj.

Sunt un om normal, cu defecte, probleme, nevroze, melancolii, stări de liniște interioară

Matricea Românească: Ultimul tău album, Heritage, este despre familia ta. Ce moștenire îți dorești să lași în urmă? Cum ai vrea să te știe lumea peste ani?

Luiza Zan: Îmi doresc să scriu mai mult. Mai mult și mai bine. Să rămână cât mai mult din mine după. Din ideile și din poezia mea. Cred că fiecare om își dorește să fie ținut minte frumos, să se spună doar lucruri bune despre el… Chestia este că, pe măsură ce devii mai cunoscut, lumea are și cuvinte urâte de spus despre tine. Unii vorbesc urât așa, într-o doară, sub impresia unei cafele proaste sau a unui conflict personal, independent de omul pe care îl ponegrește. Mă liniștește gândul că nu sunt chiar atât de cunoscută. Încă.

Matricea Românească: Pe scenă vedem un artist cald, cu un zâmbet luminos și o voce-panaceu. Dar cum este Luiza Zan în viața de familie?

Luiza Zan: Vocea e prezentă uneori și în casă. Aia «panaceu». Îmi place să cred că nu sunt foarte diferită de omul de pe scenă. În ultima vreme, mă identific tot mai mult cu mine cea care cântă. În general, sunt un om foarte activ, în viața de zi cu zi. Petrec mult timp cu familia mea, mă tot documentez vis-à-vis de îmbunătățirile pe care aș mai putea să le aduc mamei și soției care urcă și coboară de pe scenă… Desigur, sunt un om normal, cu defecte, probleme, nevroze, melancolii, stări de liniște interioară etc. Mai normal, chiar, decât majoritatea. (râde)

Matricea Românească: Dar în postura de profesor de jazz și de canto?

Luiza Zan: Asta ar trebui să povestească elevii mei. Aș zice că sunt un profesor cool. Nu fac altceva decât să predau ce mi s-a predat. Plus câteva secrete învățate prin turnee, concerte, întâlniri, discuții, interviuri.

Eu nu văd muzica de film sau de teatru ca pe un element de decor, ci ca pe un personaj. Eu mă consider responsabilă cu acele cuvinte care nu se pot spune

Matricea Românească: De unde îți iei inspirația să compui și muzica pentru film și pentru teatru?

Luiza Zan: Asta e foarte simplu de răspuns. Din film, din teatru. Nu mă bag în proiecte care nu mă inspiră. Am mare, mare noroc, să fiu cooptată în echipă alături de actori fantastici, de regizori minunați. Să lucrez cu trend-setteri, precum genialul Radu Afrim, care, la rândul lui, stoarce geniul din fiecare artist cu care lucrează – și care e dispus să fie stors -, sau Claudiu Mitcu, un regizor de documentare grele, greu de înghițit, greu de privit, greu de rămas indiferent la sfârșitul proiecției…

Eu nu văd muzica de film sau de teatru ca pe un element de decor, ci ca pe un personaj. Eu mă consider responsabilă cu acele cuvinte care nu se pot spune. Dacă vrei, eu scriu în limbajul pe care îl cunosc: emoția scenelor. Sunt un om norocos. Sunt onorată când îmi văd numele scris pe același afiș cu al lui Radu Afrim, Emilian Oprea, Marius Manole, Crina Semciuc, Mihai Călin, Sebastian Marina, Alexandrina Ioana Costea, Elena Popa, Bogdan Nechifor, Marius Popa, WeAreBasca, Claudiu Mitcu. Sau HBO. (zâmbește)

Matricea Românească: Ce stare sufletească îi poate fi atribuită jazz-ului și de ce? Ce efect are jazz-ul asupra subconștientului tău, de exemplu?

Luiza Zan: Depinde de jazz. Eu prefer swing-ul. Perioada anilor 1935-1945. Cred că pot spune, fără urmă de îndoială, că fost cea mai melancolică și mai romantică etapă din scriitura jazz-istică.

Matricea Românească: Dă-ne, te rog, câteva repere pe care nu trebuie să le ratăm în peisajul jazz-ului autohton.

Luiza Zan: Mircea Tiberian este nu doar cel mai important muzician de jazz român, ci și unul din cei mai importanți promotori ai jazz-ului românesc peste hotare. Am să fac o înșiruire aleatorie a numelor de jazz care mie mi se par a fi cele mai sonore. Alex Man, Sorin Romanescu, Liviu Butoi, Nicolas Simion – un alt român ambasador al muzicii românești afară -, Elena Mîndru, Maria Răducanu, Jazzappella, Blue Noise, Mihai Iordache, Lucian Ban, Arcuș Trio, mai sunt o grămadă. Just Google it. Începeți cu „Luiza Zan”.

Matricea românească e acea origine de care, încercând să scăpăm, ne apropiem mai mult, cerșind-o înapoi în momente de maximă fericire, precum și în momente de deznădejde. Nu poți fi cu adevărat român fără să fii cu adevărat dornic

Matricea Românească: Definește, în câteva cuvinte, România / „matricea românească”. De ce faci parte din ea?

Luiza Zan: Romanian matrix is the one… A, în românește. Matricea românească e acea origine de care, încercând să scăpăm, ne apropiem mai mult, cerșind-o înapoi în momente de maximă fericire, precum și în momente de deznădejde. Nu poți fi cu adevărat român fără să fii cu adevărat dornic. Vorba ceea: „Ieși rău din pârău, că-i mai rău făr‘ de rău”.

Ludicul este parte integrantă din viața craiovencei Aurorei Speranța, artista care reușește cu măiestrie să-și transpună lumea interioară, cea avidă de „curat și de nealterat”, pe pânză, pentru a bucura ochii privitorului, pângăriți de informul contemporaneității. Artiștii ca Aurora Speranța ne oferă, așa cum au punctat criticii de artă, „o speranță, o eliberare, o invitație de a înfrunta noi provocări”, dar și de a identifica noi emoții despre care nu știam că încă mai zac înlăuntrul nostru. Matricea Românească a purtat cu pictorița o discuție „de oameni mari”, care nu înseamnă că a fost lipsită de noțiunile ce guvernează arta distinsei doamne: universul copilăriei, puritatea, inorogii, bunătatea. Membră a Uniunii Artiștilor Plastici din România, Filiala Craiova, pictorița este, din anul 2002, membră a Societa’ delle Belle Arti-Circolo Degli Artisti din Florența. Specialiștii au interpretat lucrările Aurorei Speranța drept „o comunicare între un personaj de basm, inocent-contemplativ și natura înconjurătoare terestră sau celestă. Vioara, flautul, luna, semiluna sunt elementele de legătură care liniștesc spațiul intermediar și nu tulbură personajele renascentiste, angelice, solare purtătoare de raze colorate binefăcătoare”.

Matricea Românească: De ce este Craiova un loc propice pentru un artist?

Aurora Speranța: Pentru că are o mulțime de subiecte. Dacă te duci către străzile vechi ale Craiovei, găsești o istorie extraordinară. Aici, s-a reușit să se construiască cu arhitecți străini opere pe care le putem regăsi și acum. Se fac și modele după ele. Sunt tineri care studiază foarte mult casele vechi craiovene. După cum vedeți, ele încep «să se curețe și să se însănătoșească» și câteodată se și reușește, în sensul cel mai bun. Sunt minunate. Ele vor fi reabilitate, se va împlini acest lucru, chiar dacă e mai greu. Eu sunt convinsă că acestea sunt doar mici scăpări, dar oamenii sunt conștienți.

Matricea Românească: Cum v-ați apropiat de pictură?

Aurora Speranța: Cred că s-a moștenit câte ceva. Am un unchi, Constantin Florescu, care a făcut acest lucru, și am mers în atelierul lui cât se poate de des. Cred că faptul că am trăit aproape de materiale, de atmosfera aceasta, s-a lipit și s-a deschis ce era de deschis. Și părinții mei au fost foarte receptivi, și-au dat seama la timp și mi-au încurajat tot parcursul.

Aurora Speranța vorbește cu drag despre primii săi pași în lumea picturii Foto: Mihai Vladu

Matricea Românească: De la ce vârstă vă lua în atelier?

Aurora Speranța: Mergeam în vizită dintotdeauna.

Matricea Românească: Ce vă fascina acolo?

Aurora Speranța: Făcea pictură monumentală, făcea niște scene istorice foarte frumoase și, văzând caii aceia minunați în luptă, cred că acel căluț s-a transformat în minunatul meu inorog, pe care îl port după mine de foarte mulți ani. Ușor, acest inorog a devenit, în căutări, un simbol al binelui – după cum știm, apariția lui o întâlnim numai în locurile curate. Cred că eu m-am dus spre el, l-am căutat și l-am adus în starea aceasta de puritate și de curățenie.

Matricea Românească: De când pictați?

Aurora Speranța: Nu aș putea să vă spun că a început luni, la ora 3! (râde) Cred că dintotdeauna, așa cum încep toți, din copilărie – să deseneze în nisip, să deseneze pe pereți, apoi fiind învățăcei, și atenția celor din jur cumulată cu strădania personală a conturat câte ceva care a dus la această împlinire.

Nu știu dacă, aruncând un fluid colorat undeva, poți să transmiți un sentiment de fericire. Poate fi un simplu incident și să iasă acolo ceva al întâmplării, nu al gândirii sau al așezării

Matricea Românească: Care sunt marile teme pe care le abordați?

Aurora Speranța: Este acest univers al copilăriei, în jurul căruia încerc să mă detașez. Uneori, când ies, mă duc spre lucrurile despre care vă vorbeam, spre clădirile vechi ale Craiovei, ale lumii. Am avut în 2009 o invitație din partea Institutului Cultural Român de la Veneția și atunci am lucrat mult mai aproape, la ei acasă… Erau toate acele minunate peisaje care răscolesc sufletele artiștilor, fie că sunt plasticieni, fie că sunt poeți. Veneția e un izvor nesecat de inspirație.

Matricea Românească: În matricea culturală a României, care este rolul pictorului?

Aurora Speranța: Cred că este determinant. Pictorul are anumite percepții subtile pe care le simte și, dacă e onest, le poate reda. El este în serviciul comunității fără să-și dea seama, pentru că un artist care se respectă face lucrurile vizibile.

Matricea Românească: În această lume asaltată de tehnologie, pictorul cum reușește să supraviețuiască sau să prospere?

Aurora Speranța: Depide de ce alege fiecare. Dacă vă uitați la curentul nou, lucrurile au trecut dincolo de colaj, de instalație și de facil. Ei urmăresc ideea, le e de ajuns să spună: „Am un concept!”. Dar nu sunt foarte siguri ce-i cu conceptul acela. Atât de subtilizată este ideea și de diluată, încât nu știu ce rămâne din ea. Nu știu dacă mai este starea lui inițială de la care a pornit, în ceea ce vrea să transmită. Nu știu dacă, aruncând un fluid colorat undeva, poți să transmiți un sentiment de fericire. Poate fi un simplu incident și să iasă acolo ceva al întâmplării, nu al gândirii sau al așezării. Un om fără o rânduială pe care o să respecte, fără o regulă, se duce în ceva care, până la urmă, piere. E ușor de atacat. Dacă nu ai principii, nu cred că te duce la ceva foarte bun.

Copilăria este principala temă abordată de Aurora Speranța în pictura sa Foto: arhiva personală

Matricea Românească: Dvs. cunoașteți foarte bine starea picturii românești. Cum stăm în momentul de față?

Aurora Speranța: Dacă ne luăm după ce se vede, fenomenul Ghenie, românii pot fi foarte fericiți, pentru că au un reprezentant care este foarte bine vândut. Dar eu mă gândesc că dincolo de a face bani din pictură – eu nu sunt unul dintre aceia care știu să facă bani din pictură și nici nu mi-aș dori foarte mult acest lucru, care nu te încălzește foarte mult – trebuie să nu ai prieteni, să nu poți să faci ceva drag sufletului, pentru că te condiționează, te limitează. Mă uit în jurul meu la tineri și văd că nu abandonează, chiar dacă sărăcia te împiedică să faci o lucrare pentru că ți s-a terminat galbenul. Fac un efort, renunță la o pereche de sandale mai bune ca să poată să își cumpere culori. Asta înseamnă că, dacă se face efortul acesta, în favoarea artei, eu zic că lucrurile nu stau rău deloc.

Când ești foarte tânăr, e nevoie să-ți înăbuși orgoliul și să vezi că a fi orgolios este un lucru dăunător

Matricea Românească: Pentru Dvs. cât de important este să transmiteți ceea ce ați învățat?

Aurora Speranța: Este foarte important, dar acest lucru vine odată cu vârsta. Când ești foarte tânăr, e nevoie să-ți înăbuși orgoliul și să vezi că a fi orgolios este un lucru dăunător.

Matricea Românească: Avem o școală românească de pictură de nivel european?

Aurora Speranța: Acum, deschiderile sunt foarte mari, tinerii pot studia oriunde, cu eforturi – evident, fără ele nu s-ar putea realiza nimic. Dar în contextul acestei libertăți de mișcare, mie mi se pare că lucrurile nu stau chiar rău. Doar dacă există acel efort.

Matricea Românească: Apropo de „fenomenul Ghenie” amintit de către Dvs., ce face ca un pictor să fie atât de bine vândut, iar un altul, poate la fel de valoros, să nu fie? Unde se face diferența?

Aurora Speranța: Lucrurile se întâmplă în acest mod în toate domeniile. Nu poți să spui că ține de noroc. Sunt niște pași ai destinului, dirijați de tine. Nu îi scapi din mână. Şi unul e ales să i se întâmple asta. Pentru că eu am convingerea că încă există foarte mulți Ghenie în Ţara Românească, care, dacă nu își topesc orgoliile, vor rămâne mari anonimi sau cunoscuți în comunitatea lor, și cam atât.

Matricea Românească: Cum vă inspiră România? Ce puneți, din matricea românească, pe pânză?

Aurora Speranța: Am cunoscut Valea Frumoasei recent, acum câțiva ani. Auzisem despre ea ca nume, dar anumite întâmplări au făcut să ajungem acolo. Când am văzut ritmurile acelea repetitive ale unei perspective care este atât de profundă și atât de minunată, am spus: „Aici este esența acestei țări!”. România e o țară foarte frumoasă. Văd români foarte mândri care știu să o iubească și știu să o scoată în evidență.

Matricea Românească: Ce reprezintă copilul, în picturile pe care le realizaţi?

Aurora Speranța: Ce este el, de fapt? Puritatea și starea primară a începutului nealterat.

Matricea Românească: Pictura face și o educație a spiritului?

Aurora Speranța: Fără îndoială!

• Despre
• Ultimele Postari

Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com

Urmăriţi-mă:

Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

• Băieţelul român care îi învaţă pe americani cum se găteşte (şi trăieşte) româneşte - 02-11-2018
• Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o de la Mama - 23-10-2018
• Nu confundaţi Biserica cu Uber - 11-10-2018

„Povestea mea este povestea unei femei care cântă. Acesta este rostul meu”. Așa ni s-a recomandat Doina Lavric Parghel, o distinsă doamnă, care aduce în fața publicului autohton şi nu numai muzica tradițională românească. Pe Lavric Parghel am cunoscut-o la Curtea de Argeș, acolo unde a interpretat câteva melodii uimitoare, cu prilejul unui vernisaj al unor artiști, între care s-a numărat și soțul ei, Virgil Parghel.

Blândețea Doinei Lavric Parghel ne-a atras instantaneu și nu am avut nicio putinţă de scăpare, pentru că ne comportam precum fluturii care caută lumina în ceasul negru al nopții. Într-un mediu haotic, populat de oameni care consideră că spiritul nu are nevoie de panaceu, discuția cu interpreta ne-a înseninat ziua și ne-a oferit momente care nu vor fi uitate prea curând.

Matricea Românească a avut privilegiul de a întâlni un om pasionat, transfigurat atunci când interpretează un cântec tradițional. Doina Lavric Parghel „apelează” la o singură „armă” atunci când se află pe scenă, dar care s-a dovedit a fi cea mai eficientă: sufletul.

„Nu mă îmbrac în portul popular pentru că, atunci când te recomanzi drept cântăreț de muzică populară, costumul te ajută foarte mult, te recomandă. Costumul acesta îți dă credibilitate. Ești mai mult sau mai puțin convingător. Când ești fără costum, atunci să te văd că tu convingi, că exprimi o spiritualitate a locului, că ești de acolo! Am zis: «Ia să văd, sunt de acolo? Oamenii mă cred pe cuvânt? Pot să produc o stare? Sunt capabilă să fac asta?»”, a explicat artista, exclusiv pentru Matricea Românească.

Cântece cu povești rostite

Interpreta iubește doinele – numele parcă i-a fost predestinat -, de aceea, repertoriul său cuprinde foarte multe astfel de piese, iar cântecele nu sunt cântate oricum, ci sunt însoțite de scurte povești, rostite de vocea care încălzește inima ascultătorului. Ca o confirmare a valorii sale artistice, Doina Parghel a împărţit scena şi cu binecunoscutul interpret de muzică tradițională Grigore Leșe.

Doina Lavric Parghel, cântând la un vernisaj de la Curtea de Argeș Foto: Mihai Vladu

„Îmi plac cântecele «pe gol», și așa le cânt, dar și acompaniindu-mă de cobză. Numai de cobză. Mă mai și opresc și rostesc câte ceva. Comunic cu publicul. Îi spun mereu că și cu dragostea asta, îți trebuie minte-n cap, ca s-o poți purta. Și apoi cânt melodii de dragoste. Sau spun o poveste. De exemplu, despre o fată, care s-a măritat, săraca, deși avea 20 de ani. Sau, altă poveste, despre un împărat și-o împărăteasă, care aveau o singură fată foarte frumoasă, dar cam leneșă. Și nici n-avea chef de treabă. Atunci, au chemat pe toți înțelepții împărăției: «Ce să facem cu fata asta?». Înțelepții s-au sfătuit trei zile și trei nopți. Și au spus așa: «Înălțate împărate și înălțată împărăteasă, ne-am sfătuit noi și am gândit așa – ce vă spunem noi, să nu vă fie cu supărare – fata, când nu-i bună de nimic, e bună de măritat!»”.

Publicului îi cânți cântecul de jale, care vorbește despre dispariția celui drag, despre durerea ta adâncă, de te doare și ultimul fir de păr din cap

Doina Lavric a dezvăluit, pentru Matricea Românească, izvorul inspirației celor mai frumoase și mai înduioșătoare cântece tradiționale românești: durerea. De la ea am aflat că omul îndurerat este cel care cântă cu atâta patos, încât învăluie în suferință și ascultătorul, pentru care numai lacrimile pot vorbi. Este de prisos să mai menționăm că, atunci când cântă, și interpreta noastră simte de multe ori cum lacrimile vor să se arate, dar „le stăpânesc. Ele vin, dar te oprești, pentru că e omenesc. Respiri, te oprești, și lumea te înțelege”.

Copiii, fascinați de cântecele Doinei Parghel

„Omul cântă când are nevoie să-i fie sufletul oblojit. Nu când este deja oblojit, nu când e reparat, nu când este perfect. Atunci, nu ai nevoie de nimic, nu ai nevoie de doftor. Dar când ți-e sufletul amărât… «Cine nu-i mâncat de rele / Nu știe a cânta de jele». Inspirația vine din suferință. Lucian Blaga spunea: «Nicio suferință nu-i atât de mare, să nu se preschimbe-n cântare». Cântecul trebuie să fie cântare. Laşi lacrimile acasă, nu te smiorcăi. Apoi, transfigurezi. De aceea, cântecul e minunat. De ce e trist cântecul? De aia e trist, pentru că de acolo vine, din tristețe. Publicului îi cânți cântecul de jale, care vorbește despre dispariția celui drag, despre durerea ta adâncă, de te doare și ultimul fir de păr din cap. Vorbești despre război, despre lucruri strașnice, și totuși nu te poți abține să asculți. Vrei să asculți o dată, și înc-o dată. Ai nevoie de durerea aceea, ca să te vindeci și pe tine”.

Muzica tradițională aduce „un ban mai puțin, sau deloc”

De ce muzică tradițională și nu populară? La această întrebare, Doina Parghel a răspuns cu eleganță, subliniind că a ales-o pe cea dintâi, pentru că „este ceea ce pătrunde în spiritualitatea noastră și rămâne și peste 2-300 de ani”, drept pentru care a rezistat tentației de a alege să interpreteze muzică populară, cea care se cântă într-un anumit moment, asumându-şi să câștige „un ban mai puțin, sau deloc”. „Acum e populară maneaua, care a intrat și în folclor, în muzica populară țărănească – s-au întrepătruns și sunt ceea ce se cântă acum. Unora le place, unora nu”.

Lumea e atrasă de muzica tradițională. E fals să spunem: «Nu le dăm asta, pentru că ei au nevoie de altceva. Nu se cere»

Artista își apără repertoriul care îi place și pe care-l prețuiește și este mulțumită deoarece, de-a lungul anilor, s-a bucurat de aprecierile românilor, ea punctând că niciodată nu i-a fost respinsă munca.

„Lumea e atrasă de muzica tradițională. E fals să spunem: «Nu le dăm asta, pentru că ei au nevoie de altceva. Nu se cere». Aceasta este justificarea noastră meschină, pentru că ne e lene, pentru că nu știm, pentru că vrem succesul facil, pentru că vrem banii câștigați ușor. Nu mi s-a întâmplat să fiu respinsă – nu eu, ci ceea ce fac – niciodată. În public se află țărani, intelectuali, muncitori, oameni de mâna a treia sau a șaptea, ce contează?”.

Datorită Doinei Lavric Parghel, un artist de suflet, mândru purtător al rădăcinilor sale, am înţeles mai bine frumusețea muzicii tradiționale românești. Ascultând-o, ne-am întristat, am zâmbit, apoi ne-am înseninat – semn că muzica ei şi-a împlinit menirea.

Cei care încearcă să se desprindă de rutina vieţii, începând să remarce mai mult ceea ce se întâmplă în jurul lor, vor observa arta urbană, un fenomen în plină expansiune, tot mai prezent pe zidurile României. Unii trecători se bucură de acest spectacol mural, în vreme ce alții îl condamnă, îl consideră vandalism, și speră ca polițiștii să aibă puțin mai multă condiție fizică atunci când aleargă artiștii prinși în „flagrant” în ceas de noapte.

Este de prisos să menționăm faptul că graffiti-ul a reprezentat modul de exprimare a individului încă din cele mai vechi timpuri, aspect ușor de intuit, mai ales dacă pornim pe firul etimologiei cuvântului, care provine de la „sgraffo” (din limba italiană), însemnând „a scrijeli”. Însă, graffiti-ul modern își are sorgintea în New York, la începuturile anilor ’20, când metroul a fost acoperit cu desene și inscripții realizate de membrii găștilor de cartier.

Aşa cum este cazul cu orice activitate populară în țara noastră, Capitala este cea care mustește de astfel de opere stradale realizate cu spray-ul. Însă, în paranteză fie spus, deși în București pot fi observate mii de astfel de desene, nu aici s-au pus bazele unui eveniment de profil în toată regula, ci în Timișoara. Anul 2011 a însemnat momentul în care s-a „dat undă verde” în acest oraș, pentru câteva zile, artei urbane, în cadrul primului festival de graffiti din România.

Mural realizat în cadrul Festivalului de profil de la Timișoara Foto: Facebook

Odată ce s-a creat un  precedent, iar publicul a devenit mai tolerant și a înțeles că și graffiti-ul este tot o formă de artă urbană, și alte orașe din țară au avut inițiative similare. Un eveniment reputat în acest sens are loc anual și la Sibiu, sub denumirea de Street ART Festival. Manifestarea reunește 10 artiști – desemnați în urma unui proces de selecție -, care au șansa să-şi dea frâu liber imaginației pe pereții Sibiului.

Mural de la Street ART Festival din Sibiu, al celor de la Sweet Damage Crew Foto: Facebook

Străinii vin să picteze pe metroul bucureştean

Poate cea mai memorabilă “urmă” a graffiti-ului autohton o reprezintă, încă, metrourile vechi, întâlnite pe Magistrala 4 a rețelei bucureștene. Aceste trenuri, inaugurate pe vremea lui Nicolae Ceaușescu, au reprezentat imediat după Revoluţie, la începuturile fenomenului în România, una dintre principalele «pânze» ale artiștilor, atât locali cât şi străini. Ultimii continuă să vină şi azi, special pentru a-şi lăsa “amprenta” pe una dintre ultimele „redute” ale graffiti-ului liber, devenită mitică odată cu trecerea anilor în comunitatea lor.

Motivul pentru care metrourile întâlnite pe celelalte magistrale nu sunt „înzestrate” cu graffiti este acela că problema a fost prevenită «din faşă»: canadienii de la Bombardier, firma care a construit trenurile achiziţionate ulterior de către Metrorex, au folosit o vopsea pe care nu rezistă spray-urile colorate. Altfel spus, cu un burete, puțin săpun și două jeturi de apă, arta unui tânăr dispare cât ai clipi.

Graffiti pe metroul bucureștean Foto: iqool.ro

Tehnica observabilă pe trenurile Magistralei 4, dar și pe cele mai multe ziduri din țară, se numește tagging şi caracterizează semnătura într-un mod cât mai neinteligibil. Așa cum era firesc, din anii ‘90, lucrurile au mai evoluat, artiștii s-au adaptat și au dezvoltat noi tehnici de a desena ceea ce numim graffiti. Cuvântul cheie al noilor metode este „rapiditatea” – din motive obiective.

În afară de metrou, unde e periculos, Poliția e destul de permisivă în București, fiindcă poliţiştilor le e lene să alerge după artiști

Astfel se face că, la fel de des, întâlnim și desenele realizate prin tehnica «șablonului» (stencil, în limba engleză), iar negativul generat prin pulverizarea culorii rămâne pe perete. Mai mult, uimitor sau nu, tinerii mai au născocit o metodă care le oferă posibilitatea de a-și aplica desenele în mai puțin de 20 de secunde: paste up.

Desene pe un perete de pe strada Arthur Verona din Bucureşti

„Stencil și paste up sunt două tehnici extrem de folosite de artiști, pentru că îți permit să fugi foarte repede. La paste up, ai hârtia, un lipici pe bază de aracet sau unul realizat manual, un trafalet, și aplici desenul, ca și cum ai lipi un tapet. Tehnica are un avantaj destul de mare, pentru că o lucrare se poate aplica pe perete în aproximativ 20 de secunde. Util, în cazul în care apare Poliția! În afară de metrou, unde e periculos, Poliția e destul de permisivă în București, fiindcă poliţiştilor le e lene să alerge după artiști”, a explicat Doru Răduță, reprezentantul Interesting Times Bureau, organizatorul unui scurt tur alternativ de picturi murale din București.

Desenele de pe pereții Bucureștiului nostru nu sunt de talia celor ale lui Banksy, unul dintre cei mai cunoscuți artiști de artă stradală din lume, a punctat Răduţă, dar originalitatea și imaginația tinerilor români compensează cu prisosinţă. Dacă trecătorul deschide ochii și este atent la ce îl înconjoară, s-ar putea să descopere o altă latură a orașului.

Din YouBire pentru oraş

Un exemplu de desen aplicat prin tehnica paste up în București este unul de mari dimensiuni, care ilustrează logo-ul platformei YouTube, cu o mică modificare… sentimentală: YouBire. Mişcătoarea parodie, care îşi propune să sensibilizeze în legătură cu dezumanizarea adusă de tehnologie, respectiv de reţelele sociale, poate fi admirată în apropierea străzii Doamnei.

De aproximativ 7 ani, acest desen aplicat prin tehnica paste up încântă trecătorii din Bucureşti Foto: Mihai Vladu

Deși tinerii creatori ai artei stradale – sau grafferii, cum sunt numiți în branșă – sunt conștienți de faptul că activitatea lor este una ilicită şi riscantă, totuși ei se încumetă să sfideze legea, numai pentru a-și arăta arta sutelor de trecători, sau pentru a-și exprima nemulțumirea față de personalitățile sau de regimurile politice. Cu toate acestea, ei oferă lumii o lecție pe care mulți au uitat-o, aceea că frumosul poate fi întâlnit oriunde, chiar și pe pereții străzilor întunecate, cu clădiri decrepite.

„Artiștii sunt conștienți că arta lor este extrem de efemeră. Dar efemeritatea artei face parte din joc. Un artist, când se duce pe stradă, se așteaptă fie să vină proprietarul imobilului să îi șteargă desenul, fie să vină alt artist să îi vandalizeze opera – poate că e mai bun decât el, poate că e mai puțin bun, nu contează. În momentul în care el se duce și desenează ceva pe un zid, știe că opera nu îi mai aparține lui, ci orașului. Acesta este un aspect care contravine întregii idei de artă, pentru că faci artă care trebuie să dăinuie secole. Dar oamenii aceștia spun: «Nu! Tot ce facem noi este extrem de temporar – astăzi e, mâine nu e. Bucurați-vă astăzi, că mâine, nu se știe!»”.

În cazul în care grafferii nu ciulesc urechile și nu stau cu ochii în patru, amenda pentru această pasiune ilegală este una destul de usturătoare – cel mai adesea, pentru părinții lor -, contravenţia mergând până la 2500 de lei.

Artiștii sunt conștienți că arta lor este extrem de efemeră. Dar efemeritatea artei face parte din joc. Un artist, când se duce pe stradă, se așteaptă fie să vină proprietarul imobilului să îi șteargă desenul, fie să vină alt artist să îi vandalizeze opera

Până aici, am vorbit despre graffiti, o formă de artă urbană interzisă prin lege, dar avem și varianta legală a culturii urbane, numită artă stradală (street art). Opera realizată prin această tehnică este ușor de identificat, pentru că se bucură de mari dimensiuni, este spectaculoasă, iar frumosul este apanajul multor ore de lucru în fața peretelui, lipsite de teama apariției inopinate a Poliției.

Un exemplu de astfel de artă urbană întâlnim în curtea interioară a Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din Bucureşti, dar obiectivul reprezentanților instituției cuprinde mai mult decât comandarea unui mural de mari dimensiuni.

Mural din curtea Universității de Arhitectură din București

„Peretele de la Universitatea de Arhitectură a fost desenat de către Saddo, în 4-7 iulie 2016, împreună cu un prieten. Ei au petrecut câteva zile pe schele. Când li s-a propus un proiect, Saddo a venit cu un concept și a spus că, dacă stă să se gândească, toată arhitectura – mai ales cea antică – se inspiră din natură. Aici avem o junglă. Intenția artistului a fost aceea de a reda o activitate, care inițial părea extrem de aridă și de abstractă – cum e arhitectura -, dar care are la bază ceva foarte organic. Contrastul este foarte interesant.

Proiectul inițiat de către Universitate presupune ca întreaga clădire, dar mai ales curtea interioară, să se deschidă către publicul larg. S-a început cu acest perete. Un alt perete va fi acoperit cu vopsea specială, care să permită proiecțiile de filme. Din toamna lui 2016, sau de anul viitor, vor deschide terasa pentru a găzdui diverse evenimente, iar din 2018 se dorește să se încerce ceva similar cu cafeneaua de la Muzeul «Grigore Antipa». Totul, în ideea de a deschide întreaga facultate pentru oraș. Cei de la Universitate și-au dat seama că aceasta este una dintre cele mai importante clădiri din centrul orașului, şi totuşi este închisă publicului larg”, a mai spus Răduţă.

Un mural mare pentru oraș, un pas uriaș pentru arta urbană

De cele mai multe ori, muralele impozante sunt comandate de către o instituție, iar cele mai spectaculoase opere de profil din Capitală pot fi admirate pe strada Arthur Verona (autori: Alex Ciubotariu sau Pisica Pătrată, dar şi Sabek), pe strada Eremia Grigorescu (colectivul Sweet Damage Crew), respectiv pe strada Lahovari, în curtea Grădinii cu Filme (aceeaşi Sweet Damage Crew). Strada Arthur Verona reprezintă raiul grafferilor, iar startul a fost dat de către Street Delivery, eveniment ce a debutat în urmă cu 11 ani și care a deschis minţile asupra importanţei culturii urbane. Astfel, în fiecare vară, timp de câteva zile, strada devine a pietonilor, care participă la diferite activități culturale. Tot aici, trecătorii pot admira cel mai vechi mural din România, realizat de către Sabek, reprezentând un vultur. Cei care nu l-au văzut până acum, ar trebui să se grăbească, întrucât în 2016 clădirea care „găzduiește” muralul va fi demolată, pentru a construi un imobil destinat birourilor.

Cel mai vechi mural din România, realizat în urmă cu 11 ani de către Sabek

Deși această formă de cultură urbană este controversată şi neînţeleasă, ba chiar cvasi-penalizată de către lege, artiștii din România se «înarmează» cu mult curaj şi cu atenție mare, iar dovada faptului că devin din de în ce mai buni la acest „sport extrem” o reprezintă numărul tot mai ridicat de astfel de desene – unele dintre ele, absolut impresionante prin măiestria cu care au fost realizate – pe care le putem admira pe clădirile din București.

Brâncuşi e al nostru. Sau, cel puţin, asta ne-a inculcat sloganul unei campanii care, deşi şi-a propus să unească o ţară, a polarizat societatea pe tema creaţiei marelui sculptor. Nimeni însă nu ne-a explicat ce responsabilităţi implică acest “titlu de proprietate naţională”, dincolo de o donaţie care – la răstimpuri – a flirtat şi flirtează cu snobismul şi cu superficialitatea. Îl iubim pe Brâncuşi pentru că îl înţelegem şi îl respectăm, sau îl girăm pentru că e «la modă»? O investigaţie ce s-ar preta la infinit, acasă la sculptorul Coloanei fără sfârşit.

E o zi toridă de august şi, pe platoul Coloanei Infinitului, aşa cum este cunoscută colocvial columna concepută de Brâncuşi să sprijine bolta cerească, un grup numeros de – cel mai probabil – elevi aflaţi în tabără ascultă cu amuzament explicaţiile ghidului, un băieţandru de puţin peste 20 de ani pe care, după comportament, l-aş bănui că e turmentat sau intoxicat cu substanţe.

“Domnu’ Brâncuşi ăsta, înainte să moară, ne-a lăsat un citat”, exclamă savant ghidul fudul, încercând să-şi menţină echilibrul în timp ce face o piruetă precară, ce aminteşte de pop star-urile MTV. Copiii izbucnesc în râs, maimuţăreala i-a cucerit. “A murit la Paris şi a fost înmormântat la cimitirul Mont-ceva”, serveşte MC-ul, puţin mai târziu, o nouă informaţie «preţioasă». De pe margine, tolănite în iarbă, cele care sunt supraveghetoarele copiilor râd la rândul lor cu gura până la urechi şi îl aţâţă pe ghid să «dea totul»: “Hai, Marius, mai zi-le!”. (In)cultură la firul ierbii?

“Spectacolul” ieftin mă dezgustă, aşa că îmi iau fotograful şi ne îndepărtăm de opera pe care, în 1951, comuniştii de la Târgu Jiu au vrut să o demoleze sub pretext că ar fi, alături de Masa Tăcerii şi de Poarta Sărutului, “moşteniri burghezo-moşiereşti aşezate fără nici o estetică pe raza oraşului şi fără să aibă un rol bine definit pentru culturalizarea poporului”. Coloana metalică se cerea atunci, dărâmată.

Brâncuşi e al vostru… dar luaţi mâinile de pe el

65 de ani mai târziu, chiar dacă nu mai este vorba despre ideologie, eforturile de a o dărâma se menţin, judecând după bătăile pe care miile de vizitatori i le aplică cu obstinaţie, în încercarea de a afla “din ce e făcută”. Unii, mai aprigi, o şi îmbrăţişează, convinşi că, la fel ca piramidele din Egipt şi Sfinxul din Bucegi, Coloana lui Brâncuşi e un soi de chakră către energiile Universului.

La Târgu Jiu, Coloana Infinitului (încă) se înalţă Foto: Mihai Vladu

Situaţia nu se prezintă mai bine nici la Poarta Sărutului sau la Masa Tăcerii, asaltate de oameni dornici să pună mâna pe Brâncuşi – nu strică să încerci, poate genialitatea “se ia”. La Masă, majoritatea turiştilor se aşază fără nici o jenă pe scaune, cel mai adesea pentru a-şi face un selfie. „Brâncuşi e al meu, aşa că stau pe el”, pare să fie raţionamentul. Asta, în ciuda panourilor de informare care explică, negru pe alb, faptul că orice contact cu operele este strict interzis. Ba chiar, o fetiţă care le atrage atenţia părinţilor săi că înfăptuiesc o ilegalitate e admonestată. Însă replica cea mai frapantă vine de la o femeie căreia îi atragem atenţia că nu îşi poate lăsa geanta pe Masa Tăcerii: “Da’ ce-are, îi iau vopseaua? Mă înveţi tu pe mine? Am fost şi la Luvru…”.

“Ar trebui un gard electric, să moară 2-300 pe zi”

Văzând reacţiile “iubitorilor” de Brâncuşi, mă gândesc involuntar la un titlu – de carte sau poate de articol – “Cuminţenia Pământului şi necuminţenia vizitatorilor”. Ar fi vorba, în principal, despre oamenii care n-au înţeles că trebuie să punem mâna pe Cuminţenia Pământului (şi suratele ei) doar la figurat, nu la propriu. (Nu că autorităţile ar fi înţeles – acum câţiva ani, Coloana Infinitului a fost spălată cu mopul, iar Poarta Sărutului cu furtunul.)

“Nu mai puneţi, dom’le, mâna pe ea!”, strigă gâtuit în faţa fluxului continuu de turişti, un poliţist local solitar, însărcinat cu paza Mesei Tăcerii, al cărei abuz te lasă fără cuvinte. După care se întoarce şi îmi spune: “Iau foc când văd câtă nesimțire cruntă există. Ar trebui un gard electric, să moară 2-300 pe zi, şi nici aşa s-ar linişti. Le spun: «Nu sta!», și ei tot stau, ca la cârciumă. Ieri a venit cineva să mă întrebe unde e complexul, unde sunt operele. Stătea chiar lângă Masă. Ce să îi mai ceri?”. Îl părăsim pe omul legii, nu înainte de a-i mai asculta un avertisment adresat «amatorilor» de artă: „Ridicați-vă de pe scaun! Citiți când vă apropiați de Masă!”.

Masa Tăcerii, opera de artă pe care se stă cu fundul

N-o să fiu moralizator, repetând clişeul cu “nu ştim să apreciem ce avem”, pentru că ar fi prea uşor. Evidenţa / indolenţa vorbeşte de la sine despre respectul cetăţeanului mediu din România pentru opera creatoare a lui Brâncuşi sau a altcuiva. Cert este un lucru: creaţiile lui Brâncuşi, monumentale (independent de dimensiunile lor) îţi inspiră nevoia păstrării unei distanţe reverenţioase. Sau nu. Întregul complex de la Târgu Jiu are o autenticitate de Stonehenge, care te face să vrei nu să atingi, ci să săruţi cu ochii Poarta Sărutului, mut de admiraţie.

La sfârşitul zilei, poate că cel mai frumos omagiu pe care i-l poţi aduce lui Brâncuşi e să taci lângă (şi nu la / pe) Masa Tăcerii, să te săruţi sub Poarta Sărutului, şi să tinzi la ceea ce-ţi arată Coloana Infinitului

Se ridică însă, natural, întrebarea: ce mai înseamnă Brâncuşi, pentru cine, şi cât de relevant este el pentru România anului 2016?

Ce (mai) cred românii despre Brâncuşi

Dacă ne-am lua după statistici, dar şi după acidul aruncat pe Internet cu ocazia campaniei pentru Cuminţenie, puţin. Dacă mai auzim mult despre Cuminţenie, Brâncuşi riscă să devină următorul B.O.R. – altfel spus, bătaia de joc a românilor. “O, nu! Patriarhul a sfinţit Cuminţenia şi acum trebuie să plătim 25 de milioane de euro pe ea”, susţine un pamflet de pe un cunoscut site de satiră, în vreme ce un altul anunţă că “Pentru a strânge bani pentru Cuminţenie, Casa Memorială Brâncuşi a fost vândută cu 2000 lei”. (Dar, despre aceasta, mai târziu.) După ce va achiziţiona celebra operă brâncuşiană, statul român ar trebui s-o trimită spre păstrare la Moscova, ca pe tezaur, recomandă un fost preşedinte. În plus, de 11 milioane de euro, japonezii l-au clonat pe Brâncuşi, iar acum au deja 5 Cuminţenii.

„Cuminţenia” lui Constantin Brâncuşi, obiect de farsă pe internet

Sunt doar câteva exemple de umor românesc pe tema campaniei care şi-a propus să strângă, de la populaţie, 6 milioane de euro pentru Cuminţenie (la data scrierii articolului, se strânseseră doar aproape 700.000. Pe 18 septembrie este programat, la TVR, un teledon naţional de susţinere). Există însă şi păreri mai competente (tratăm efecte, cu bombasticism şi lipsă de echilibru, în loc să lucrăm la cauze), şi păreri mai vehemente. Potrivit lor, acţiunea (la care au donat până şi copiii din centrele de plasament) este un exerciţiu în ipocrizie şi în emfază, ce nu contribuie la însănătoşirea culturii româneşti per ansamblu. Numeroase voci s-au ridicat acuzând că e indecent ca unul dintre cele mai corupte state de la periferia UE să le ceară propriilor cetăţeni să îi sponsorizeze o achiziţie care, mai mult ca sigur, nu va deveni obiect de pelerinaj.

Atunci când “Cuminţenia Pământului” a fost expusă la Muzeul Băncii Naţionale, în iunie 2016, spre a li se oferi românilor şansa să se familiarizeze cu opera, părerile au fost totuşi, în general, apreciative. “Pentru mine, Brâncuși reprezintă simbolul acestei țări minunate în care trăim”, a mărturisit pentru Matricea Românească Radu Bădărâcă (28 ani, inginer), în vreme ce Alexandru Juca (28 ani, tot inginer) vede în faimosul creator “Simplitate, perfecțiune”. “Brâncuși este inspirația care așteaptă să fie accesată”, este de părere Paul Banzea (23 de ani, avocat), iar George Posea (37 ani, trainer) vede în autorul Domnişoarei Pogany “voința aplicată spre un scop bine definit. Conștientizarea legilor universale prin artă”.

Poarta Sărutului de la Târgu Jiu, parte a ansamblului monumental Calea Eroilor, inaugurat în 1938

“Un mare artist”, aşa îl descrie Akram Anoun (57 de ani, CEO din Liban) pe Brâncuşi, completat fiind de Elena Lincă (28 ani, avocat): “Brâncuși e speranța că imposibilul – zborul, de exemplu – nu rămane doar un vis. Și aici te gândești la Coloana Infinitului”.

Admiraţia nu exclude, totuşi, luciditatea – “pentru mine, Brâncuși este un magician al artei populare românești, neapreciat, neiubit și respins de propriul său neam spre propria sa tristețe și a viitorului poporului român” (psihologul Silvia Dumitrescu, 29 ani).

Brâncuşi rămâne o inspiraţie pentru creatorii români. În imagine, Lampa Illustris, creaţia lui Traian Tuţă Foto: Mihai Vladu, prin amabilitatea Galeriei Galateca

Cu toate acestea, relaţia românilor cu Brâncuşi rămâne una a contrastelor: în ţara care i-a refuzat, în 1951, operele complete, iar acum strânge 6 milioane de euro pentru a-i achiziţiona o operă, creaţiile expuse public îi sunt cvasi-vandalizate, casa memorială de la Hobiţa nu este valorizată la standardele secolului XXI, iar clădirea în care a lucrat la Craiova ca ospătar, “Casa Zamfirescu”, adăposteşte azi – revoltător, după unii – un restaurant cu specific… turcesc. “Am văzut o placă la intrare, ştiu că a fost cineva important aici, dar mai multe nu”, mi-a recunoscut patronul localului, un turc stabilit de 25 de ani în România.

“Prima oară când am văzut Masa Tăcerii, Coloana Infinitului, Poarta Sărutului“, îşi aminteşte sculptorul Marian Zidaru, “am avut o reacţie de uimire și de liniște totală. Erau niște obiecte în preajma cărora simțeai că trebuie să taci, că lucrul cel mai important este să nu scoți nici un cuvânt. Eram cu mama și cu unchiul meu, care și ei vorbeau în șoaptă. Deci obiectul acela impunea un respect, ca și când ai fi într-un sanctuar.”

Ce este Brâncuşi, privit de oameni care îi preiau şi îi îmbogăţesc moştenirea creativă? “Pentru mine, este primul artist profet, primul sculptor. El întruchipează artistul total, artistul de mesaj, artistul de formă, artistul de concept.

Brâncuşi a fost un meteor, care n-a dat doar lumină şi a căzut. El a trecut prin toate cele trei perioade. A fost clasic, pentru că lemnul e clasic, prin proporție, prin volum, prin lucrurile acestea care țin de tehnică. Este modern – prin ruperea configurativă explicit, rămâne figurativ, nu abstract. Și este contemporan, prin idee, prin poveste.”

Casa Memorială „Constantin Brâncuşi” din satul Hobiţa, judeţul Gorj, este greu accesibilă turiştilor interesaţi de marele sculptor, în lipsa unei infrastructuri adecvate

Întrebaţi cum putem să-l iubim şi să-l redescoperim pe marele nostru sculptor, artiştii au răspunsuri variate, dar care nu se exclud. “Să integrăm în viața noastră ce ne-a lăsat el, înțelepciunea lui și armonia pe care a reușit să o creeze, să ne folosim de ea”, sugerează Victoria Zidaru, în vreme ce soţul ei propune să îl dăm jos pe Brâncuşi de pe piedestal.

“Îl iubim luându-l așa cum este, nu neapărat tratându-l ca pe un mare artist. Este cea mai mare greșeală pe care i-o facem unui artist. Îl devalorizăm comportându-ne aşa. Trebuie să-l tratăm cu normalitate, cu respect, ca pe un bătrân, dar să-l și asimilăm, să-l avem lângă noi tot timpul. Și atunci, lucrările lui se redimensionează odată cu trecerea timpului – se așază și pe modern, și pe contemporan, și pe ce va mai fi în viitor. El nu a lucrat pentru o epocă, el a lucrat pentru veșnicie, și lucrurile care sunt veșnice se adaptează epocii. Arta clasică, greacă, egipteană, de exemplu, sunt valabile în orice epocă – le simți, le accepți, nu ți se pare ceva demodat, trecut, depășit.”

Trebuie să-l tratăm pe Brâncuşi cu normalitate, cu respect, ca pe un bătrân, dar să-l și asimilăm, să-l avem lângă noi tot timpul

Sculptorul Marian Zidaru, despre Constantin Brâncuşi

Rămâne de văzut dacă “normalitatea” cu care trebuie să-l tratăm pe Brâncuşi include aducerea Cuminţeniei Pământului la Festivalul de muzică electronică Untold, dar mai ales la un meci de fotbal, ca obiect de veneraţie (şi de donaţie). Iniţiative de bona fide sau unele care frizează absurdul?

Dar poate că Tudor Gheorghe are dreptate, când declară, pentru Matricea Românească: “Pentru mine, Brâncuși nu este mare lucru! Vezi, mie, lucrurile acestea mi se par normale. Pentru mine, și Eminescu e normalitatea românească, și Arghezi, și Brâncuși, și Enescu. Mie mi se pare că așa ar trebui să vedem lucrurile, la acest nivel.

Eu nu mă minunez [de Brâncuşi]. Eu constat, şi mă bucur. Pe mine mă doare faptul că, de pildă, sunt contemporan cu un tip absolut fabulos, care a făcut un lucru extraordinar pentru muzica românească, transfigurarea cântecului popular românesc. Vorbesc de [Gheorghe] Zamfir. Domnule, ăsta rămâne, ăsta a cucerit o lume! Ăsta e un nume…

Vezi, pe Brâncuși l-a intrebat Modigliani de ce nu-şi semnează lucrările. Şi el a răspuns extraordinar, ca olteanul: «Domnule, cine-o vrea să afle ale cui sunt, o afla!». Îți dai seama cât de sigur era că e ce e!

Tudor Gheorghe, despre Constantin Brâncuşi

Eram la Leeds, la muzeul lui Henry Moore, un sculptor fabulos. Şi el îl considera pe Brâncuși cel mai mare sculptor al timpurilor moderne. Spunea că este cel mai mare sculptor, pentru că a deschis toate porțile sculpturii moderne – și le-a închis după el.”

Se prea poate ca rapsodul nostru să aibă dreptate. Se prea poate că “ne lipsește exact chestiunea aceasta, încrederea în valorile noastre. Și eu cred că avem valori.”

De departe, din cimitirul “Mont-ceva”, Brâncuşi ne zâmbeşte senin: nu Cuminţenia, oricât de admirabilă, va salva cultura românească. Ci felul în care ştim să nu ne mai forţăm Brâncuşii să ia calea pribegiei, pe jos, către Paris.

ilustraţie deschidere: Ana Bănică

Lucrul cu lumina este cel mai primejdios, pentru că riscă să te orbească. Dar şi cel mai frumos, pentru că promite să te ilumineze. Aceasta ar putea fi una dintre concluziile documentarului “Marian & Victoria Zidaru – artists in light” (artişti în lumină, n.r.), realizat de către Frank Galo şi premiat în iunie 2016 la Hollywood International Independent Documentary Awards, o veritabilă cronică nu doar a strădaniilor celor doi artişti români, ci şi o mărturie – profesiune de credinţă despre sensul creaţiei şi al creatorului. O proiecţie specială este programată la Hollywood, Los Angeles, pe 10 septembrie 2016.

“Eu nu muncesc mult. Muncesc tot timpul. Pentru că tot timpul creez. Tot timpul mă gândesc la obiecte de artă. Chiar şi noaptea. Visez expoziţii, visez obiecte de artă. Este o obsesie. O obsesie care îmi place, care mă absoarbe cu totul”, spune Marian Zidaru la începutul documentarului, cu o sinceritate impresionantă, specifică artiştilor care se contopesc cu propria creaţie. Dar poate că aceasta este definiţia artistului: omul care desfiinţează graniţa dintre profesional şi personal şi trăieşte în no man’s land-ul creaţiei, primind sugestii de la îngeri (“Îngerul este o idee bună”), desprins de realitatea obiectivă, dar sensibil la ea (“Cred că icoana nu este [de pictat] pentru oricine – trebuie să îndeplineşti anumite condiţii”).

Marian Zidaru: îngerul este o idee bună Foto: Mihai Vladu

“În momentul în care creez nu-mi pun probleme matematice. Nu calculez, ci pur şi simplu mă raportez la o stare interioară”, explică Marian Zidaru. În artă nu e loc de contabilitate.

Responsabilitatea gestului permează creaţia cuplului: “Înseamnă foarte multe lucruri atunci când pe o suprafaţă scrii «cer», sau scrii «pământ», sau scrii «orizont». Un băţ pe care scrii «orizont» devine multe lucruri: devine sceptru, devine sabia judecăţii care desparte stânga – dreapta, sus – jos.”

„La început a fost Cuvântul”: Marian şi Victoria Zidaru sunt doi artişti ai energiilor originare

Cei doi artişti şi-au lansat, la jumătatea lunii mai, albumul „Zidaru: Îngeri, tronuri, voievozi”

Este arta o revoltă în faţa ordinii sociale sau o judecată a acesteia? “Locul unui artist în societate este acela de a corecta. Artistul restabileşte mereu ordinea armonică, prin ceea ce propune vizual. Societatea, mereu, are tendinţa să se dezechilibreze şi artistul o echilibrează, fiind tot timpul la extremă cu societatea.”

Acesta este rolul artistului – să atragă atenţia; deci e mereu un semnal de alarmă – şi să ofere soluţii pentru echilibrarea societăţii

Luptă cu morile de vânt, sacrificiu sublim, act necesar? Oricare ar fi răspunsul, calea este una singură, şi nu permite abateri: “Trebuie să fii atent la drumul tău, la idealul tău, să-ţi asumi riscurile, iar la capăt vei vedea, dacă ai nimerit-o sau nu!”.

Ceea ce impresionează la “Marian & Victoria Zidaru – artists in light” este caracterul confesional al relatării – precum episodul în care distrugerea buşteanului, inevitabilă în procesul de creaţie, este echivalată cu un păcat, de care apoi sculptorul se spăşeşte, cu capul în mâini, cerând iertare timp îndelungat obiectului cioplit, pe care l-a “profanat”.

“Suntem doi sculptori, şi niciodată nu ne-am putut permite să lucrăm în materiale nobile. Şi atunci, ca să evit problemele economice, mi-am ales materiale care nu costă nimic, materiale simple, umile, gratis, pe care le găseşti în natură”, remarcă undeva Victoria Zidaru.

Artista Victoria Zidaru

În această naturaleţe luminoasă rezidă şi valoarea – artistică, umană, spirituală – a creaţiei celor doi Zidari cu nume predestinat spre a clădi, cu energia şi prin exemplul lor de râvnă, o nouă realitate.

Atelierul soţilor Zidaru

Marian Zidaru, pictând

Urmăreşte, mai jos, documentarul „Marian & Victoria Zidaru – artists in light”: