Acum 157 de ani, în 28 ianuarie 1865, „Asociația culturală Ateneul Român” a luat naștere la inițiativa lui Constantin Esarcu, a lui Nicolae Kretzulescu și a lui Vasile Alexandru Urechia. Cei trei și-au propus atingerea unui obiectiv clar definit – să construiască în București o clădire pentru a celebra artele, științele și cultura românească. Asociația a avut filiale în numeroase orașe din țară, scopul acesteia fiind unul axat pe educație – inițiatorii urmăreau educarea clasei sociale de mijloc, cu ajutorul cursurilor și conferințelor publice. Constantin Esarcu a declarat la acea vreme că toate activitățile societății sunt „pentru popor și, repet, pentru popor”.

 „Dați un leu pentru Ateneu!” este bine-cunoscutul îndemn la care inițiatorii au apelat pentru a strânge banii necesari pentru construirea edificiului cultural, autoritățile de la acea vreme nedorind să se implice.

Înainte ca Palatul Ateneului să fie construit, asociația și-a desfășurat activitatea într-un salon al Ministerului Instrucțiunii, aflat în reședința prințului Constantin Ghica.

Palatul Ateneului Român a fost clădit cu banii strânși în urma organizării unei loterii naționale. 500.000 de bilete în valoare de un leu au fost vândute cu ajutorul amintitului îndemn popular, „Dați un leu pentru Ateneu!”, apel ce s-a transformat într-o lecție de unitate și de trezire a conștiinței naționale.

A durat mai bine de 20 de ani pentru a strânge fondurile necesare, construcția edificiului începând abia în 1886. Albert Galleron, arhitect francez, este cel care a conceput planurile clădirii, după cercetările științifice și indicațiile lui Alexandru Odobescu. În programul pentru clădirea edificiului Ateneului Român, Esarcu a explicat: „Aspectul va fi monumental, dar simplu, înlăturându-se orice decorațiuni banale sau inutile. Edificiul va cuprinde o sală de conferințe, concerte, reuniuni, congrese literare, economice. Sala va fi încăpătoare de maxim 1500 de persoane.”

Doi ani mai târziu, în 1888, construcția clădirii era doar parțial finalizată, din cauza lipsei de fonduri. Lucrările durează până în 1897, însă în tot acest timp, în sălile Ateneului au avut loc conferințe, expoziții de pictură și concerte ale Societății Filarmonice Române.

Stilul arhitectural

Construit în stilul neoclasic, cu elemente de decorare tipice arhitecturii franceze de la sfârșitul secolului al XIX-lea, Ateneul Român are o înălțime de 41 m. Fațada clădirii este un peristil cu lățimea de 48 m, ce include șase coloane cu înălțimea de 12 m, care susțin un fronton triunghiular, identice din punct de vedere al dimensiunilor cu cele ale Erechteionului din Atena.

Cinci medalioane în mozaic se află sub peristil, reprezentând mari domnitori ai țării – Neagoe Basarab, Alexandru cel Bătrân, regele Carol I al României, Vasile Lupu și Matei Basarab.

În interiorul clădirii, bolta sălii este ornată cu elemente zoo și antropomorfe în relief policromat aurit, inspirate din basmele populare românești.

Pereții sălii poartă o frescă cu o lungime de 75m și înălțime de 3 m, realizată în 1938 de către pictorul Costin Petrescu în tehnica al fresco, ce reflectă momente importante din istoria națională, în 25 de episoade.

Ateneul Român face parte din patrimoniul european și, începând din 2004, este înscris în Lista Monumentelor Istorice.

Constantin Esarcu (1836 – 1898)

În 7 noiembrie 1864, C. Esarcu a fost numit profesor la catedra de zoologie și botanică din cadrul Universității din București, pe bază de decret. În semn de apreciere pentru ampla activitate culturală desfășurată, în 1884, Esarcu este ales membru corespondent al Academiei Române. Întrebat despre scopul științelor naturii, Esarcu a afirmat că cel mai înalt scop al acestora este “de a răspândi în spirite mai multă lumină, în inimi mai multă moralitate, demnitate și independență de caracter”.

Întrebat despre propria persoană, Esarcu s-a autocaracterizat – „sunt dintre aceia care nu au multe idei și nu urmăresc multe scopuri deodată, dar când îmi intră o idee în minte, ea mă cuprinde, mă domină, mă urmărește și nu-mi dă pace până când nu o realizez”, afirmație ce susține determinarea de care acesta a dat dovadă pentru construirea Palatului Ateneului Român.

Ateneului Român îi las întreaga mea avere

 

Importanța Ateneului Român pentru Esarcu este evidențiată în testamentul acestuia. În 1898, acesta nota: „M-am gândit totdeauna la mijloacele care pot angrena mai bine dezvoltare conștiinței naționale în câmpul ideilor de literatură, arte și științe. Călăuzit de acest gând, am înființat împreună cu alți oameni de bine, iubitori ai neamului nostru, Ateneul Român și Societatea, pentru învățătura poporului român, având amândouă aceste instituții în vederea cultivării părții intelectuale a ființei umane. Pentru ca acest scump gând să nu înceteze odată cu stingerea mea din această viață, am hotărât să las Ateneului Român întreaga mea avere”.

V. A. Urechia, om al acțiunii

A fost numit profesor de istorie și literatură română la Universitatea din București prin același decret ca Esarcu, în urma încheierii studiilor la Paris și Madrid. În 1860, Urechia se remarcă prin solicitarea obligativității școlare pentru copiii de ambele sexe, grădinițe pentru copii, școli pentru toate categoriile de vârstă, școli superioare pentru ingineri, arhitecți și mecanici. În același an, colaborând îndeaproape cu M. Kogălniceanu, cei doi realizează raportul pentru fondarea Universității din Iași. Hașdeu a notat despre rolul important jucat de către Urechia în cultura românească – „cele mai multe instituții culturale la noi se datorează direct sau indirect lui Urechia. Pornirea firească a lui nu era spre cugetare, ci spre acțiune.”

Nicolae Kretzulescu, membru fondator al Academiei Române

Descendent direct al lui Constantin Brâncoveanu, Nicolae Kretzulescu a fost medic, diplomat și membru fondator al Academiei Române.  Din poziția de președinte al consiliului de miniștri (prim-ministru), s-a ocupat de unificarea sistemului sanitar, crearea Direcției Generale a Arhivelor Publice și crearea unui Consiliu al Instrucțiunii Publice.

„Noul edificiu al Ateneului are menirea de a deveni un templu de știință, artă și cultură”, sublinia în cuvântarea rostită cu prilejul punerii pietrei de temelie a Ateneului Român Nicolae Kretzulescu, amintind receptivitatea cu care cetățenii României au răspuns apelului: “Aceasta denotă în ce măsură poporul nostru este doritor de viață morală și intelectuală. Civilizația spre care aspirăm trebuie să se întemeieze pe muncă serioasă, înfrățire și liniște a spiritului”.

Surse foto:

Schița Ateneului Român, arhitect Galleron și Afiș Loteria Ateneului – www.historia.ro

Interior Ateneul Român – www.gustdeguvernare.ro

Bibliografie:

www.historia.ro, RADOR, www.enciclopediaromaniei.ro, www.lectiadeistorie.ro

Peste 2500 dintre cei mai valoroși muzicieni ai lumii, având 50 de naționalități, vor cânta anul acesta în Festivalul George Enescu. Vor fi în total 104 concerte și recitaluri. Ediția din acest an a festivalului totalizează 34 de prezențe în premieră în România: 25 de artiști, printre care Marion Cotillard, Kiril Petrenko, Mitsuko Uchida și nouă orchestre de talie mondială. Concertele vor avea loc la Sala Palatului, Ateneul Român, Sala Radio, Sala Mică a Palatului, sala George Enescu de la Universitatea Națională de Muzică și la Teatrul Excelsior. Concertele și recitalurile sunt grupate în șase mari secțiuni: „Mari orchestre ale lumii”, „Concertele de la miezul nopții”, „Recitaluri și concerte camerale”, „Muzica secolului XXI”, „Mozart Week in Residence” și „Forumul Internațional al Compozitorilor”. De asemenea, vor avea loc concerte și evenimente în Piața Festivalului, conferințe, lansări de discuri și de carte, spectacole extraordinare. Totul se va desfășura între 31 august și 22 septembrie.

Declarații Crenguța Roșu, director de comunicare al Festivalului ”George Enescu”

De unde vine frumusețea ediției 2019

În primul rând, frumusețea festivalului vine din conținutul lui absolut extraordinar. Este extrem de rar să ai, pentru trei săptămâni, un soi de du-te-vino, în sens pozitiv, a cel puțin 2500 de artiști internaționali, toți din vârful topurilor internaționale. Sigur, în domeniul acesta este destul de complicat să stabilești topuri, dar în festival vor fi prezente orchestrele cele mai mari, în sensul de cele mai apreciate. Orchestra Filarmonicii din Berlin, London Symphony Orchestra, Orchestra Națională a Franței, Capela de Stat din Dresda, Orchestra Regală Concertgebouw din Amsterdam, sunt doar câteva, și fiecare dintre numele pe care le-am menționat ridică ochii și sprâncenele tuturor, pentru că sunt realmente sunt în topul lumii. În program avem și soliști absolut extraordinari, fie că este vorba de interpreți sau de artiști lirici.

Operă cântată cu instrumente de epocă

În ediția de anul acesta avem și 14 opere în concert, o aliniere la tendința internațională de a provoca ascultătorul să se concentreze pe muzica însăși și să mai diminueze efectele asociate jocului actoricesc, să te concentrezi mai mult pe arta artistului liric, pe partitură. De asemenea, opera „Die Frau ohne Schatten” („Femeia fără umbră”) a lui Richard Strauss va fi însoțită de proiecții, pentru o decriptare vizuală a libretului. Menționez asta în mod special pentru că aceasta este o operă cu totul deosebită, cu un libret pe care unii îl interpretează ca fiind straniu, plin de simboluri și foarte dens. Toată lumea așteaptă cu foarte mult interes să vadă cum vor lucra împreună proiecțiile cu conținutul artistic aflat sub bagheta maestrului Vladimir Jurowski, directorul artistic al festivalului. Vom avea tot felul de „bijuterii”, cum ar fi orchestre care vin și cântă cu instrumente realizate exact ca în epocă. Vom avea sonorități de toate felurile, repertoriul este extrem de vast. Conținutul este principala ofertă pe care o face festivalul, un conținut valoros de vârf mondial. Toată această efervescență și adunare de exprimări muzicale se leagă și de motto-ul pe care îl are această ediție: Lumea în armonie, inspirat de Enescu. George Enescu spunea că menirea sfântă a muzicii este să unească suflete și, de aici, ”lumea în armonie” transpune în cotidian ceea ce muzica oferă ca exemplu pentru noi toți, în sensul că, indiferent de spațiul geografic, de credințe, de gen, de culoare a pielii, în fața unei partituri toată lumea lucrează împreună. Acestea sunt mesajul și intenția acestei ediții.

Concursul Enescu pentru artiști plastici

Anul acesta se organizează și un concurs de creația plastică, asociat Festivalului. Conceptul concursului este re-interpretarea creației enesciene într-un alt limbaj artistic. Pot fi înscrise lucrări de grafică și pictură, iar invitația de participare este adresată atât artiștilor consacrați, cât și artiștilor tineri, studenți sau proaspăt absolvenți ai universităților de artă din România.

Crenguța Roșu, despre juriul concursului de artă plastică

În juriu sunt membri Remus Azoiței, profesor la Royal Academy of Music, unul dintre violoniștii cei mai împătimiți ai operei lui Enescu, Gabriel Bebeșelea, care este dirijorul Filarmonicii de Stat Transilvania, Tiberiu Soare, dirijorul Operei Naționale București, pianistul Josu de Solaun, o persoană, de asemenea, atinsă de spiritul lui Enescu. El are o poveste foarte interesantă, a fost la un moment dat laureat al Concursului Enescu. În acest fel l-a descoperit, în concurs există obligația să interpretezi o piesă de Enescu. A fost atât de tulburat de această întâlnire încât a înregistrat integralele de pian ale lui Enescu. Ceva magic! Spune că pentru el Enescu este așa cum este Shakespeare în literatură. Și tot din juriu, într-o prezentare în ordine alfabetică, face parte și Alexandru Tomescu, cel care promovează iubirea pentru vioară, pentru Enescu, în nenumărate feluri.

“Primul lucru pe care îl fac ca diriginte, în clasa a IX-a, este să-i scot în oraş. Le dau întâlnire la Universitate, sau în faţa Ateneului, ori a Muzeului de Istorie. Sunt mulţi care nu ştiu să ajungă acolo, pentru că nu au ieşit niciodată din cartier. Pentru ei, mall-ul este, din păcate, limita suficientă a existenţei. Şi atunci, noi trebuie să-i învăţăm să vadă dincolo de mall, dincolo de acest focar de, din păcate, incultură.”

Afirmaţia profesoarei de liceu (obişnuit, “de cartier”, nu elitist) cu care am discutat poate părea şocantă sau exagerată – spaţiile comerciale citadine au îmbrăţişat, în ultima vreme, mica cultură (prin aducerea de expoziţii tematice, lansări de carte, piese de teatru sau concerte), chiar dacă majoritatea eforturilor se menţin în zona superficialului spectacular. Evident, oamenii nu vin la mall pentru cultură în adevăratul sens al cuvântului. Însă termenul nu trebuie luat ad litteram, ci prin prisma simbolisticii lui: mall-ul ca icoană a consumerismului şi a abrutizării, a desensibilizării faţă de aspectele mai profunde ale vieţii.

“Dacă spaţiile comerciale ar fi amplasate, precum în Germania, de pildă, la marginea oraşelor, tot ar mai fi o şansă, pentru că atunci tinerii ar fi nevoiţi să traverseze oraşul, fiind mai predispuşi să cunoască istoria şi cultura locului. Amplasarea marilor spaţii comerciale în interiorul oraşului este dramatică pentru educaţie.”

O prietenă, tot profesoară, spune că aceşti copii nu sunt idioţi, ci devin idioţi, pentru că nimeni nu îi expune unui lucru frumos

Nu contest sinceritatea interlocutoarei mele, în primul rând pentru că discuţia nu o obliga la nimic, şi în al doilea rând pentru că viaţa îi confirmă spusele. În egală măsură, nu contest rolul economic al mall-urilor, ele servind unei funcţii necesare, nu şi suficiente. Da, există generaţii care se ratează în buza mall-ului. Da, există generaţii, chiar în metropola bucureşteană, care nu “accesează” cultura pentru că trăiesc între limitări nu atât fizice, cât economice şi mintale care dau forma celor dintâi. Pare inimaginabil că un tânăr de 18 ani din Bucureşti, această Romă a culturii româneşti, să nu fi mers în viaţa lui la Operă, la măcar o piesă de teatru sau la o bibliotecă. Şi totuşi, se întâmplă. Preţurile ridicate (prohibitive de multe ori) ale actului cultural, lipsa de interes sau de timp a părinţilor, blazarea profesorilor / mentorilor „de ocazie”, sub-pregătiţi şi sub-remuneraţi, toate pictează un tablou sumbru pentru viitorul naţiunii române. (Ce să mai vorbim despre damnarea pe viaţă, în cele mai multe cazuri, a oamenilor din localităţi uitate de Dumnezeu, unde pâinea zilnică este un lux, darămite cultura?)

“Am o prietenă, tot profesoară, care spune că aceşti copii nu sunt idioţi, ci devin idioţi, prin faptul că nimeni nu îi ia de mână să le ofere o şansă, să îi expună unui lucru frumos. Sunt tineri care au lucruri bune în ei, dar care se sting din lipsă de atenţie, din supra-expunere la banalitate, la frivolitate şi la kitsch.”

Iată gândurile superbe ce m-au făcut să-mi înfrâng oboseala şi să aştern aceste gânduri pe hârtie. Tinerii noştri merită o şansă – iar până statul le va oferi-o, prin cine ştie ce program mesianic şi improbabil, e în puterea fiecăruia dintre noi să scoatem din “ghetou”, din constrângerile care frâng destine, măcar un tânăr.

Pentru că, prin acel tânăr căruia-i dăm o şansă la bine şi la adevăratul frumos (cel ne-Instagramabil), România se reînnoieşte.

Foto deschidere: panoramio.com