Tag

Athos

 

Spuneam în articolul anterior că fiecare drum pe Sfântul Munte îți arată ceva despre tine. Atât despre propria interioritate, cât și aspecte din cotidianitatea lumii în care trăiești și de care ești interesat. Pe acest drum dinspre exterior către interior mai sunt lucruri de spus.

 

Un bătrân a fost întrebat: «De ce sunt tot timpul fără purtare de grijă?» Și a răspuns: «Pentru că nu ai văzut încă Soarele» (Evergetinos, Tema 28).

 

Lipsa purtării de grijă nu-mi este străină. Purtarea de grijă față de tine însuți presupune mai cu seamă atenție. Atenția de a termina ceea ce ai de făcut. Atenția necesară pentru a nu fi distras de la ceea ce ți-ai propus să faci. Atenția de a nu cădea în împrăștierea minții, în împrăștierea ființei.

Cu părintele C. m-am întâlnit de fiecare dată când am fost la Vatopedu. Îndrumarea pe care mi-a oferit-o a țintit printre altele și această împuternicire, această determinare interioară, care te face să fii mereu prezent în tine însuți, să te conții, să fii atent. O anumită simplificare interioară în care nu mai pot apărea fisuri, distrageri sau divagări. Un fel de a fi care este antipodul împrăștierii, al risipirii, al distragerii și al nepurtării de grijă.

”Uite, mi-a zis o dată Părintele C., de pildă, un butuc este greu de aprins dacă îl apropii de o flacără. Are ceva monolitic și dens, care nu îl supune focului. Dacă, însă, faci în el o crăpătură și îndeși în ea niște surcele, acestea din urmă pot fi aprinse. Dacă acestea se aprind, focul de la ele reușește să aprindă tot lemnul”.

Mă uit la felul în care merg călugării mănăstirii în momentele în care au ascultările lor. În pasul lor este o hotărâre și o adunare inexpugnabilă. Nimic din ființa lor nu pare a fi înclinată spre a face altceva. Sunt așezați, centrați în ei, și nimic nu-i distrage din ceea ce fac. Este disponibilitate și dragoste, atunci când îi abordezi în astfel de momente, dar nu e tânjală și dispersie.

La ultima noastră întâlnire îi expuneam Părintelui o analiză pe care o făcusem unei probleme de care mă ciocnisem și care mă necăjea. Îi dezvăluisem un întreg șantier arheologic dedicat dezgropării cauzelor respectivei probleme. M-a ascultat cu răbdare iar la final mi-a zis zâmbind ”Nu știu dacă te ajută toată analiza asta. De fapt, trebuie doar să faci ceea ce știi deja că trebuie să faci. Și să lași ca harul să lucreze”.

Și am știut că așa este. Sigur, analiza, această depliere a straturilor problemei are și ea ceva prețios. Însă propriu-zis nu de aici vine rezolvarea sau vindecarea. Pentru că în aceasta este ceva static. Lucrurile despre care vorbea erau adevăruri dureroase și destul de interiorizate. Nu-mi era ușor să vorbesc despre ele, dar le tocam neîncetat și aproape obsesional, ca și cum din acest gest ar fi venit și vindecarea. Cum nu se întâmpla nimic, pentru că simțeam că problema este tot acolo, îmi continuam tăiatul firului în patru fără să îmi dau seama că pedalez în gol, că sunt perfect imobil în agitația mea. Răspunsul Părintelui  îmi semnala tocmai acest lucru, tămăduirea nu vine din agitația analizei și din fervoarea procesului de discernere și de interiorizare a adevărului. Ci ea depinde de  altceva sau, mai bine zis, de Altcineva.

 

Vindecătorul interior

Și din formarea, și din experiența mea de psihoterapeut știam că vindecarea este un moment aparte, ai cărui martori suntem, fără să știm când va surveni. Știam că Dumnezeu, sau vindecătorul interior din fiecare om, este cel în mâinile cui se află această sarcină. Tot ceea ce poate face psihoterapeutul este să îl pregătească pe om pentru acel moment. Este un proces important, care presupune multă răbdare și mult discernământ. Dar este tot ceea ce el poate face.

Or, ultima mea ședere la Vatopedu mi-a dat ocazia de a aprofunda un alt adevăr. Trebuie făcut ceva nu doar în vederea conștientizării și interiorizării adevărurilor dureroase despre noi înșine. Ci mai trebuie acționat și în sensul vindecării. Ca pentru a conștientiza că terapeutul nostru interior este cel care a prilejuit și procesul conștientizării, și pe cel al interiorizării. Că acestea două sunt, de fapt, deja părți ale procesului de vindecare. Vindecarea începe cu conștientizarea, continuă cu interiorizarea și se încheie cu curățarea și cu pacea.

”Pace, vouă!” Cine spune acest lucru ? Preotul, nu, el ca om nu are pace de oferit, ca unul care are și el războaiele sale interioare. Ci acesta transmite pacea lui Hristos. El este singurul care poate aduce Pacea. ”Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se întristeze!” (Ioan 14, 27).

Fusesem, deci, concentrat în demersul conștientizării și al interiorizării. Dar complet împrăștiat în ceea ce privește vindecarea. A te pune și a te păstra continuu în contextul vindecării presupune purtare de grijă. Să fii mereu conștient de prilejurile de tămăduire care par a-ți ieși în cale. Să cauți izvoarele nesecate și vii ale acesteia. Altfel, e ca și cum ai merge la spital pentru o intervenție chirurgicală, ai accepta asumat consultația, spălarea și anestezia, dar ai evita să intri în sala de operații.

 

 

Știu că sunt împrăștiat și mă tratez. Am un senzor de fum care îmi semnalează incandescența rispirii. E adevărat, nu funcționează bine tot timpul, așa că uneori mi se întâmplă să mă trezesc abia atunci când flacăra e destul de mare, iar fumul înecăcios.

 

Aproape tot ce-mi propusesem

Nu am realizat decât relativ curând adâncimea acestei stări și pericolul pe care ea îl aduce. Mă știam ca fiind destul de concentrat în privința lucrurilor pe care le aveam de făcut. Ancorat în mai multe proiecte, preocupat de mai multe probleme, aveam senzația că reușeam să îmi văd de treabă și să împlinesc aproape tot ceea ce îmi propuneam. Uneori îmi lua mai mult decât ar fi trebuit, iar în alte cazuri rezultatele întârziau să apară. Cu toate acestea, credeam că sunt destul de adunat. Până când, la finalul unei întâlniri, Părintele C. s-a uitat la mine și, zâmbind, mi-a zis ”Andrei, ai făcut din împrăștiere o harismă!”. Am zâmbit și eu. Pe undeva îmi plăcuse diagnosticul șugubăț, dar, cumva, simțeam că e mai grav decât părea.

 

Ai ceva de făcut, nu lași alte ferestre de browser existențial deschise

Când mi-a spus asta m-am gândit la conceptul de ”neîmprăștiere” din literatura Sfinților Părinți. În greacă se zice ”apersipastos”, iar asta înseamnă a nu fi distras, a nu fi preocupat, speriat sau îngrijorat. Potrivit tradiției ascetice, împrăștierea îi slăbește omului încordarea și îl dezorientează. Îl distrage de la relația cu Dumnezeu.  Știam despre toate acestea, realizam că mă mai fură peisajul, dar aveam impresia că sunt pe cale. Antidotul îmi părea a fi ținerea minții asupra unui singur gând. Ai ceva de făcut, te dedici acelui lucru și nu lași alte ferestre de browser existențial deschise. Termini acel ceva și abia apoi te apuci de altceva. Însă, de la vorbă la faptă drumul este greu.

 

Mă străduiam să lucrez cu prioritizări și ierarhizări. Totuși, nu puteam scăpa de senzația că ceva nu e cum trebuie

 

Pe cerul minții vin multe gânduri și nu le poți opri. Sfântul Porfirie Kapsokalivitul spunea că nu poți controla venirea lor, însă le poți bloca aterizarea. Și tocmai cu această aterizare mă luptam eu. Preferam să nu citesc două sau trei cărți în același timp. Când aveam de făcut vreo treabă nesuferită dar necesară, mă țineam să o duc la  capăt, permițându-mi cel mult luxul de a amâna. Și încercam să nu las totul baltă doar pentru că fusesem vizitat de vreo idee nemaipomenită. Altfel spus, mă străduiam să lucrez cu prioritizări și ierarhizări. Totuși, deși credeam că îmi iese destul de bine, nu puteam scăpa de senzația că ceva nu e cum trebuie. Multă vreme am pus ceea ce simțeam fie pe seama anostului de care trebuia să mă ocup, fie în contul banalului zilei. Însă, nu, nu era asta. Ceea ce îmi lipsea eram chiar eu, intimitatea cu mine însumi. Intimitatea cu sine.

 

Lecție anti-procrastinare, la o mănăstire din Athos

Ceea ce nu înțelesesem era faptul că fără această atenție spre lăuntru, toată concentrarea, toată disciplina și răbdarea de care dădeam dovadă atât cât puteam erau lipsite de orientare, de motivație, de sens. Ca și cum aș fi căutat să fiu disciplinat fără a ști de ce am nevoie de această disciplină. De pildă, în tradiția Budismului Zen orice gest mărunt pe care îl faci, fie că dai cu mătura, fie că redactezi un text sau că bei un ceai, oferă un prilej de introspecție.

 

Sine_2

 

Tocmai această introspecție motivează atenția. Aceste gesturi pot duce înspre adânc, acolo de unde ele își primesc noima cea mai profundă. Am remarcat ceva similar la Părinții mănăstirii athonite Vatopedu. De cele mai multe ori, starea de care erau locuiți monahii mănăstirii atunci când îndeplineau ascultările primite, adică sarcinile care le fuseseră date, era una de determinare și de interiorizare. Muncile erau făcute cu hotărâre și era clar că nu e loc de abateri, procrastinări sau delăsări. Însă, de fiecare dată simțeai că această energie este orientată sau hrănită de o locuire permanentă a propriei interiorități.

”Bunicul nostru duhovnicesc, Părintele Iosif Vatopedinul, ne spunea că omul este suveranul muncii sale. Ne facem treaba cât de bine putem, însă munca nu este mai importantă decât sufletul nostru”, mi-a zis într-o zi Părintele P. Altfel spus, adunarea, concentrarea, determinarea nu sunt practicate doar de dragul rezultatelor muncii, ci mai ales pentru o mai bună locuire a propriei interiorități.

 

Cheia este intimitatea cu sine

A nu fi împrăștiat înseamnă a avea un centru, a fi permanent adunat într-un punct de echilibru. Câtă vreme punctul de echilibrul va fi ancorat în exterior, el va fi unul precar, influențabil de schimbările și de evoluția celor din exterior. Când punctul de echilibru, centrul de referință este propria noastră interioritate, șansele unei vieți autonome și autentice cresc semnificativ. Când suntem permanent atenți la cele dinlăuntrul nostru, când cultivăm această trezvie interioară, tot ceea ce facem capătă o noimă dincolo de urgențele zilei. Primește sens pentru sufletul nostru, pentru propria noastră interioritate. Pentru că indiferent de cât de atrași am fi în exteriorul nostru de task-uri și deadline-uri, vom rămâne  mereu contectați la propria noastră intimitate.

 

Când cultivăm această trezvie interioară, tot ceea ce facem capătă o noimă dincolo de urgențele zilei

 

În noiembrie 1963, Alexandru Mironescu, membru al grupului ”Rugul Aprins”, era eliberat din temnițele comuniste. La o lună de la eliberare, începea redactarea jurnalului anilor de detenție, intitulat Floarea de foc, publicat prima oară în 2001 și proaspăt reeditat în 2019 (Ed. Eikon). Într-una dintre paginile textului său, Alexandru Mironescu așterne cuvintele celui care, în pușcăriile regimului opresiv, trecuse prin proba de foc a înstrăinării de sine însuși prin distrugerea intimității. ”În intimitatea omului – pe care o arăta cu degetul și voia s-o distrugă Lunacearski, comisar al poporului în guvernul Lenin […] – stă Dumnezeu. Lunacearski era deștept, și știa el cumva, ca unul care trăise în preavoslavnica Rusie. Distrugeți intimitatea omului! – gândiți-vă, cuvintele bat departe și explică multe, explică totul, explică această confiscare a omului și mecanica aceasta a risipirii, a împrăștierii, care să împiedice întâlnirea omului cu sine însuși, adică cu Dumnezeu”.