Tag

autori români

În redacția Asociației Culturale Matricea Românească a parvenit un poem de dimensiuni impresionante, care ne-a captat atenția și pe care ne-am dorit să îl publicăm pentru cititorii noștri. Mihai Șteț, român emigrat tocmai la Londra, este tânărul debutant care ne aduce în atenție o lucrare inedită, un tribut adus țării, dar și regiunii sale natale, „ Legenda Ardealului ”, un veritabil mit al genezei ardelene.

Orice început presupune un efort, o implicare spirituală într-o dimensiune a incertitudinilor. Acestea devin cu atât mai acute, cu cât persoana pe care o încearcă devine scriitor. Asociația Culturală Matricea Românească deschide tribuna și aprinde lumina pe scena tinerelor talente scriitoricești autohtone, care nu doar merită să fie sprijinite, ci și necesită toată atenția și sensibilitatea noastră, mai ales pe motiv de cordialitate națională.

În această deschidere a seriei, prin care sperăm să dăm tonul tinerilor care își țin ascunse manuscrisele de teamă sau din modestie, am avut fericita ocazie să îl cunoaștem pe tânărul autor român emigrat Mihai Șteț. Mihai își pune pasiunea pentru scris pe seama unei copilării frumoase, în care a reușit să prindă cele mai mici bucurii din cele mai esențiale trăiri.

Ca orice vlăstar al neamului, acest român emigrat doar trupește în Londra rămâne cu sufletul prins în glia țării, care de altfel i-a stimulat inspirația și pofta de a scrie. Obârșia sa și respectul față de părinți transcend din paginile lucrărilor sale, el menționând pentru Matricea Românească: „Din partea tatălui provin dintr-o mică familie nobiliară din țara Chioarului, care, ca multe altele, a fost măturată de vâltoarea cumplitului secol al XX-lea, iar din partea mamei am origini țărănești sălăjene. Legenda întemeierii satului ei natal, Iapa (n.r. numit astăzi Fântânele-Rus, comuna Rus, județul Sălaj)  figurează și ea printre poemele puse în acest volum. De altfel, majoritatea poemelor sunt legate de amintirile copilăriei și adolescenței petrecute în acest sat și care reprezintă, de departe, cea mai frumoasă parte a vieții mele”.

Debutantul Mihai Șteț, autorul unui poem dedicat etnogenezei Ardealului

Debutantul Mihai Șteț, autorul unui poem dedicat etnogenezei Ardealului. Foto: arhiva personală

Reprezentant al diasporei române tocmai în Marea Britanie, Mihai Șteț a decis să ne trimită o nouă interpretare mitologică a apariției unei regiuni românești încărcate de semnificații profunde: Ardealul. Poetul în devenire și autorul lucrării Legenda Ardealului menționează despre apartenența sa: „Contactul profund cu trecutul familiei mele, dar și influența unor oameni deosebit de puternici, care m-au crescut, m-au făcut să-mi dezvolt această sensibilitate artistică, dragostea pentru viață și natură, dar și apetența pentru istorie și clasicism. Așa cred că am ajuns să am un simț aparte al propriei identități, dar mereu imprimat de moderație și umanitate”.

Legenda Ardealului este un poem de amploare, cu caracteristici folclorice, care respectă canoanele stilului și încercă să ne poarte în vremuri de basm, trezindu-ne mândria și respectul pentru origini, strămoșeşti și istorie. În egală măsură, prezentul poem reînvie necesitatea de mit fondator, ținând cont de importanța legendelor în spațiul românesc:

Legenda Ardealului

Cândva demult, prin văi și munți
Trăiau țărani cinstiți și mulți
Și ei munceau din zi în seară,
Din primăvară-n primăvară,
În sate traiul și-l duceau,
Iar satele îi așteptau,
Din codri, de pe câmp să vină,
Cum stupu-așteaptă o albină.

Și-n țara-aceea n-aveau rege,
Ori alt stăpân care să-i lege,
De sărbători ei dănțuiau,
Se-nțelegeau, se ajutau,
Într-una viața lăudând
Și despre ea mereu cântând.

Dar liniștea nu dăinui
Și pacea lor se război,
Când răsăritul luminos
Se preschimbă în cer noros,
Cu vânt năprasnic de furtună,
Cu fulgere ce-apoi detună,
Fiertură crâncenă, răzleață,
Ce-aduce ploi, ce-aduce gheață.

Căci din abisul de câmpie
Veni o neagră, rea solie,
Dintr-un ținut neîmblânzit,
Furiile au cotropit
Cu cavalcada lor pământul,
Tot pârjolindu-l, despicându-l,
Lăsând doar sânge-n urma lor
Lovind popor după popor.

Un han înalt și aspru tare
Pătrunse într-a lor hotare
Peste țărani se năpusti
Cu oastea lui și-i înrobi.

Munți, sate și păduri vuiră,
De urlete se împânziră,
Când săbii și săgeți tăiară,
În carnea vie de intrară
Și-apoi în viscere și spate,
Lovind în oasele crăpate
Ca frigul iernii ce cuprinde,
Suflu de gheață și fierbinte,
Tot ce în cale i se-arată,
Iar firea piere-ndurerată.

La fel de neîndurătoare,
Cruzimea hoardei călătoare
Zdrobi cu zgomot țara toată
Ce sta acum îngenuncheată.

Satele toate se-nchinară,
Barbarii ceia de-i prădară,
Măcelul, ura, umilința
Și spaima, chinul, suferința
Erau acum înfipte-n lume
Cu colții strânși, mânjiți cu spume,
Iar zeii, sfinții toți fugiră,
Nădejdea-n ceruri o pitiră
Și spiritele de țărână
Se întâlniră și-mpreună,
Prin codrii umezi speriate,
Se-ascunseră spre-a fi uitate –
Iar muritorii părăsiți,
În lanțuri grele pironiți,
Trăgeau pentru ai lor stăpâni
Barbarii crunți, flămânzi și spâni.

Așa trecură anii lungi,
Lăsând în carne-amare dungi
Și pungi soioase de puroaie
Care slăbesc și-apoi înmoaie,
Iar satele se învățară
Să se supună-n a lor țară.

Dar undeva sub coaja lor,
Se mai zbătea înc-un fior.
El neînțeles ca umbra morții,
Jelind mereu obida sorții
Și pe țăranii împilați
Și asupriți și sfărâmați,
Îi mistuia în mădulare
Precum o larvă mișcătoare
Și se rotea sub un îndemn
Ca viermele ce roade-n lemn,
Nu avea nume, chip și glas
Neînțeles, de tot retras,
El se zbătea în ei uscat,
Dar se cerea descătușat…

Era o zi cu soare cald,
Sus în palatul de smarald
Al hanului cu ochi frumoși,
Când un bărbat cu pumnii groși
Veni la el privindu-l drept
Rostind curat și înțelept:
”Te rog pe tine, împărate,
Cum l-aș ruga pe al meu frate,
Ia-ți lanțul de pe-a noastă țară
În dezrobire să fim iară,
Cum furăm noi aci cândva,
Când nimeni nu ne stăpânea,
La marginea pădurilor,
Sub soarele dogoritor,
Căci asuprirea-ți ne omoară,
Te du de-acia, așadară!”

Dar hanul, din grădina lui,
Din mijlocul palatului,
Unde pe tronu-i argintat,
Ședea înfipt și nemișcat,
Râzând, el îl privi uimit
Pe omul ce-i părea smintit,
Zicând cu glasul-i cristalin
Suav și mândru, cald și fin:
”Dar ce-i cu tine, măi străine!
Și ce-ți veni să vii la mine,
Ce-s gândurile astea goale,
Ori poate moartea-ți dă târcoale!
Ce-mi ceri tu astăzi, măi bărbate,
Și ce mă rogi ca pe un frate
Și ții să iau eu cunoștință,
Ca să-mplinesc a ta dorință…
Ei bine, frate, nu se poate!
Prin luptă le-am luat pe toate
Și le-am impus a mea domnie,
Doar sub puterea mea să fie,
Păduri și ape, munți și sate.”

”Ce-i omul fără libertate?!”
Se opinti țăranul iar
”…Își duce viața în zadar
Ce om e-acela înrobit?!
El veșnic e nefericit!
Așa că azi, sub sfântul soare,
Îți cer, arată îndurare,
Te du de tot în altă țară,
Noi nu mai vrem a ta povară.”

Privind pierdut într-o firidă,
Un gând pe loc să îl ucidă
În mintea hanului zvâcnește,
Dar mai apoi se răzgândește
Și caută să-l înjosească
Pe cel ce vrea să-l izgonească.

”Prea bine, măi, țăran vânjos,
Cu ochi blajini și cap pletos,
În tine multe-s adunate,
Ești fără pată ori păcate,
Ești cumpătat, ești așezat
Și-mi ești la vorbă măsurat.

Ai multe daruri, toate rare,
Ești rar pe lume, rar sub soare,
Cum n-am găsit prin munți și sate
Te cred… așa cum cred un frate.

Te-ascult și am să mă supun,
Și rămășag eu vreau să pun,
Dar toate-acum cu-n preț sunt date,
Or pentru-a fi răscumpărate,
Ce-ți cer în schimbul dezrobirii
E poate peste darul firii.

Ori foarte greu de-nfăptuit,
Dar tu îmi pari om chibzuit,
Iar de cumva vei izbuti
Și dacă zeii-ți vor zâmbi
Și-n munca ta tu vei răzbate,
Pe plac îți fac atunci în toate.

Ascultă dară cu răbdare
Acum și-aici sub sfântul soare…
De ai puterea într-o noapte,
Când glasul se preface-n șoapte,
Tu dealu-acela-n depărtare
Din fața muntelui cu sare,
Doar singur, prin a ta tărie
Și fără sprijin ea să fie,
Să-l ari cu plugul până-n zori,
Când roua cade peste flori,
Din hățuri am să-i las pe-ai tăi…
Și mari și mici și buni și răi.

De nu, în moarte te cobori,
Dar nu fărʼ de însoțitori
Ci cu trei sute de feciori.
Frumoși ca zvelții căpriori.
Da, cu trei sute de flăcăi!
Toți căsăpiți de-ai mei călăi!”

”Ar dealul cela, împărate!
Îl ar cu râvnă cât se poate!”
Strigă aprins spre el țăranul,
De se-ngrozi curtea și hanul.

”Ar dealul singur și de mor
Și nu-ntr-o noapte ți-l dobor,
Din noapte ia-mi o jumătate,
Îl ar pe brânci, îl ar pe coate
Îl ar cu dor, îl ar cu spor,
Îl ar tot dealul roditor.

Ar dealul singur, ai să vezi,
O lună dă-mi ș-ai să mă crezi,
O lună doar și dealul mare
Îl ar sub muntele cu sare.”

Ori mândrul han ușor zâmbi
Și cu vrăjmașu-i se tocmi,
Spre poart-apoi cei doi pășiră
Când stelele pe cer ieșiră.
Plecă țăranul pe-al său drum,
Spre satu-i învelit cu fum.

2.
A curs grăbit timpul rămas,
Sorocul vremii, fără glas,
Din zi în zi se împlini
Și așteptarea risipi.

Când într-o noapte, caldă, lină,
Urcând pe cer o lună plină,
Rotundă, mare, de-alabastru,
Pe cerul înstelat, măiastru,
Căzu o liniște ciudată,
Întinsă peste lumea toată,
Apoi cutremurând prin vale,
Alunecând pe piatra moale,
Un scârțâit de roți de fier
Și-un tropot se lovi de cer.

Căci ia, țăranul-ncet venea,
Ca valul mării de mugea,
Pe drumuri el urnind un roi,
Cu pluguri sute și mulți boi,
Căci într-o lună întregită,
Trecuse țara ca prin sită,
Umblă prin sate și vorbi,
El pe țărani îi lămuri,
Să-i dea acolo ascultare,
Și boii toți și multe care
Pe toate-n lațuri să le prindă
Și dealul mare să-l cuprindă.

Și-așa cu ele-ntr-o strânsoare,
Să taie dealu-ntr-o mișcare,
Să-l taie-n multe brazde vii,
Cu boii ceia, două mii.
Și-a dus cortegiul mugitor,
Tot pus la poala munților.

El plug cu plug frumos legă
Și boii-n jug îi fluieră
Mânându-i înșirați spre vale,
Dar să-i clintească nu fu cale,
Căci boii ceia ne-nvățați
Să dea la plug cu-atâția frați
Nepricepuți ei înlemniră,
Ba nici un pas nu se clintiră.

Și tare blestemă țăranul,
Cât să-i ajungă pe tot anul
Din biciul lui plesni de vai,
Dar boii se uitau niznai.

Trecu așa un ceas spurcat,
Țăranul mut și asudat
Trăgea și împingea de ei,
Dar parcă erau prinși cu clei.

Pe om necazu-l năpădi
Dar nu cedă, nu șovăi,
Și cum se face-ntr-o poveste,
Când răul tot mai mare este,
Iată că vine-o alinare,
Ce nechemată parc-apare.

Țăranul nostru mult striga,
Văzduhul tot cutremura,
Și-așa din ceruri îl văzu,
Preasfânta lună și-l plăcu,
Ea îl privi cum se zbătea
Cum colo-n dâmb el blestema,
Cu gândul doar la liberate,
Pentru el și-ale sale sate.

Și-o-nduioșă cât fu de-aprins
Ea patimă pe om a prins,
Ce dârz și tare asudat,
Era și chipeș și bărbat.
Porni dar ea dintr-un castel,
Veni spre sat, veni spre el
Și codrii toți ea-i scutură
De-a ei făptura fremătă.

Năuc, țăranul tresări,
Căci noaptea-ntreagă colcăi,
Și-oglinzi de ochi roșii-verzui,
Sclipeau acum în jurul lui,
Și fiare multe se porniră
Mistreții aprig grohăiră
Și huhurezii lung țipară,
Urlară urșii, lupii-urlară.

Iară când toate le simțiră
Că-n preajma atunci lor veniră
Legați la plug pe lângă drum
Săltat-au boii toți și: bum!…
Pământul reavăn apăsară,
De frica dinților de fiară.

Fugiră, plugurile grele
Le-au tras cu pietre stând pe ele
Și au gonit pe deal în jos,
Brăzdând ogor întins, mănos,
Căci tare fură-nspăimântați
Masculii ceia-ncornorați,
Și prin negura ceea deasă,
Trăgeau de zor gonind spre casă.

Așa ară atunci țăranul
Cu boii lui deodată lanul,
Lăsând pe culmea de sub munte,
Cu plugurile-acelea multe,
Fâșii prin glod nenumărate,
Adânci și drepte, despicate,
Dar nu trecu o-ntreagă noapte,
Să facă el acele fapte,
Vă jur că fără doar și poate
Pierdu din noapte-o jumătate.

Și cum veniră iarăși zorii,
De vesele cântau prigorii
Și mierle ciripeau mărunte,
Fu omul la palat pe punte,
De mi-l trezi pe han la șase.
Dar hanul ia, de el uitase,
Căci îl crezu țăran smintit,
Apoi, încet, și-a amintit.

Când însă se uită în zare,
Scrutând frumoasa depărtare,
Sub soare, dealul, tot lucrat,
Ședea de brazde zgâriat
Și omul cela-n fața lui,
Cerea-mplinirea târgului.

Privind mereu spre deal, mirat,
Hanul apoi s-a mâniat,
Tocmelii lor se-mpotrivi,
Pe om cercă a-l ispiti
Cu aur, dar nici că-l clinti.

Apoi scoțând un paloș lat,
La el se repezi-nciudat
Și-n pântec lama i-o roti,
Dar omul cela nu muri!

Căci ia, de dragul izbăvirii,
A biruit el legea firii
Și moartea astfel nimici,
De crudul han înmărmuri
Și-uimit de-această întâmplare
Îngenunche dar, hanul mare,
Cerând țăranului cu boi,
Cruțare și plângând apoi,
Cerși el sfântă îndurare,
Căci în miracol stă iertare.

Bunul țăran, nevătămat,
Pe han atunci l-a dezlegat
El îndemnându-l cu răbdare
Să-și strângă avuția mare,
Lăsând în urmă văi și dealuri
Și apele curgând în valuri,
Lăsând și munții plini de sare,
Să plece-n lume spre-altă zare.

Învins dar hanul ascultă,
Pe-ai săi barbari el îi luă,
Ei din castelul gol plecară
Și pe țărani îi dejugară…

Apoi hotarul se-ntremă,
De ce-a fost rău se vindecă,
Țăranii împăcați trăiră
Pământul iarăși și-l munciră,
În țara ceea îngrijită,
Bogată, largă, înverzită,
Și-Ardeal de ei atunci numită.

EPILOG

Cântarea ceasta-a-fost visată
Și scrisă-apoi și recitată,
Iar de vă place ce-am rostit
Ori de vi-e drag ce ați citit,
De mine să vă amintiți
Și doar de bine să vorbiți.
Acum povestea-o pun în cui
Și-n pat cu mâțele mă sui,
Căci iată noaptea vine iară,
S-aveți cu toții-o bună seară!

 

Despre Mihai Șteț

Român emigrat în Londra și ajuns la frumoasa vârstă de 36 de ani, Mihai Șteț s-a născut în Baia Mare și a absolvit cursurile Facultății de Filosofie a Universității Babeş-Bolyai din Cluj în 2005, iar ulterior a obținut specializarea de  tehnician dentar la Universitatea de Medicină și Farmacie „Iuliu Hațieganu”.

Legenda Ardealului, poem cu influențe istorice și folclorice, face parte din volumul intitulat Cântecele vrăjitorului, care conține 12 asemenea povești, ce se doresc a fi reinterpretări ale miturilor arhaice fondatoare românești. În volumul pe care îl construiește, Mihai Șteț împrumută scrierilor sale acele aspecte spirituale inerente spiritului ardelenesc, dar și influențele culturale ale civilizației greco-romane și, ulterior, bizantine, precum și cele pe care civilizația Europei Centrale le-a avut implicit asupra spațiului românesc. De asemenea, în acest volum ce așteaptă să vadă lumina tiparului, autorul învăluie în alură de poveste: bucurii și suferințe, dorințe și speranțe, pasiuni și credințe, încercând să ocolească dificultățile și inechitatea unui prezent ambiguu.

Foto deschidere: Tablou semnat de către Nicolae Grigorescu

Degete mici, romanul de debut al scriitorului Filip Florian, publicat în anul 2005, este astăzi unul dintre cele mai reeditate volume din literatura română contemporană. Succesul acestuia se datorează fără doar și poate registrului stilistic diferit, cu ușoare accente de realism magic, specifice prozei sud-americane, regăsibil în carte.

Intriga se construiește în jurul descoperirii unor oseminte într-un vechi castru roman, ce incită spiritele locuitorilor dintr-o mică stațiune balneo-climaterică. Groapa comună în care acestea au fost depozitate invită la numeroase speculații, cea mai vehiculată ipoteză fiind cea a unor execuții în epoca comunistă.

E de reținut faptul că autorul plasează acțiunea la începutul anilor ’90, când secretele detențiilor politice încep să fie dezgropate și revelate populației de rând. Astfel, nu-i de mirare că situl arheologic începe să roiască de personaje diferite, ce au sau nu legătură cu investigația. Din partea organelor statului se remarcă maiorul Maxim, Titu Maeriu – inginerul pensionat, reprezentant al foștilor deținuți politici, tânăra ziaristă Caterina, ce întreține amoruri cu procurorul militar Spiru, și soldatul Andrei Butîlchiu. Rolul acestora este însă mai degrabă unul decorativ, căci acțiunile lor nu contribuie cu nimic la descâlcirea firului narativ principal.

Degete mici, romanul de debut al lui Filip Florian, este astăzi unul dintre cele mai reeditate volume din literatura română contemporană

Locuitorii orașului W. se dovedesc a fi mult mai interesanți, cu povești savuroase de viață, aceștia fiind și cei care asigură dinamismul lecturii. Relatările acestora, prin intermediul lui Petruș, eul narativ, fac dese trimiteri la epoca interbelică, cu toate nostalgiile aferente. Tanti Paulina, gazda și tălmăcitoarea viselor lui Petruș, se bucură de găsirea întâmplătoare a unor galbeni în peretele casei, cu ajutorul cărora face o călătorie în Grecia. Buna sa prietenă, Lady Embury, cea care i-a prezis în cărți acest noroc, face dese incursiuni în tinerețea sa tumultuoasă, când a fugit de la pension pentru a se căsători cu un lord englez, un industriaș petrolier detașat la Ploiești.

Micul univers al localnicilor este completat și de fotograful Sașa cu dromaderul său Aladin, adus din Iordania, cât și de Dumitru M., cel mai bătrân locuitor al orașului și un bucătar rafinat, care vorbește despre experiența războiului și rechiziția bunurilor de către comuniști.

Toate aceste povești rămân însă dispersate, nu se leagă în niciun fel cu descoperirea de la castrul roman. Liantul dintre aceste două lumi este Petruș, prin calitatea sa de narator și arheolog, venit să analizeze misterioasele oseminte. Suferind de ulcer, printre ritualul ceaiului de sovârf și administrarea de ranitidină, își găsește și timp să o seducă pe Jojo, nepoata Eugeniei Embury. Erotismul acestor scene se rezumă la un vocabular preponderent fructifer, demonstrând bogăția registrului stilistic al acestui text:

Și nu avea doar popoul ca o căpșunică și călcâiele ca niște mere. […] Culorile împrăștiate pe fondul alb duc cu gândul la vișine sau la cireșele pietroase, la zmeură ori la rodii, dar atunci când pielea ta se lipește de pielea ei, când pe spate, chiar pe șina spinării, îi alunecă o bobiță de transpirație în care licărește la rându-i amurgul, când pe unul dintre genunchi i se ivește o pată de la apăsarea cotului tău, când pe gâtul ei pulsează tremurat omușorul, iar buricul i se strânge, apar unele după altele prunele, pepenii galbeni, fragii și strugurii albi, caisele și merele ionatane, și dudele, și câte și mai câte.

Un eveniment notabil este sosirea unor antropologi argentinieni, motiv de speranță cu privire la progresul investigației, cât și de observare a unor vechi obiceiuri socialiste ce încă sunt înrădăcinate în mentalitatea autorităților. Mai mult, vizita acestora este un bun prilej de a face o incursiune în istoria recentă a Argentinei. Printre detaliile interminabile despre Cupele Mondiale de fotbal (vezi și Băiuțeii), naratorul creionează epoca „los desaparecidos” ce corespunde perioadei 1974-1983, când, în urma unei lovituri militare de stat, aproximativ 30.000 disidenți au fost răpiți, și cel mai probabil, aruncați din avion deasupra estuarului Rio de la Plata.

Dar, dimensiunea realistă a narațiunii ocupă cam jumătate din roman, cealaltă parte fiind rezervată unei dimensiuni fantastice, în tradiția eliadescă a opoziției dintre sacru și profan. Călugărul Onufrie, zis și Moțatul, este o apariție stranie, cu calități asemănătoare unui personaj de basm. Smocul de păr negru-albăstrui, ce-i crește neîncetat și trebuie tăiat la un interval de patru ore, este rezultatul unei pofte ciudate a mamei sale de a devora ficații cruzi a patruzeci și nouă de rațe în timpul sarcinii.

De la traiul solitar în munți, la îngroparea unui urs în parc, sau vindecarea miraculoasă în urma unui atac cerebral, povestea lui Onufrie este captivantă și enervantă deopotrivă

Legătura lui Onufrie cu acțiunea principală este simpla lui apariție la groapa comună, dar trecutul său este prezentat în cele mai mici detalii. De la traiul solitar în munți cu prietenia și corespondența neobișnuită cu omul care se credea Sfântul Gheorghe, descinderea în civilizație timp de doi ani când a avut cele mai diverse slujbe, îngroparea unui urs în parc, sau vindecarea miraculoasă în urma unui atac cerebral, povestea lui Onufrie este captivantă și enervantă deopotrivă.

Faptul că nu există o legătură reală între cele două dimensiuni narative, împarte cititorii în două tabere. Cei plictisiți de această simplă înșiruire de fapte, sau cei fascinați de amestecul inedit de planuri. Onufrie, care așteaptă venirea Maicii Domnului și întocmește o Evanghelie din coajă de molid despre minunile Fecioarei, este un predicator al revelației divine precum Vespasian Moisa, cu diferența că adepții săi îl urmează în mod natural, nu sunt racolați prin intermediul vreunei organizații.

Degete mici este un roman complex, cu o acțiune mistică creată pe baza unor substraturi de factură politică. Este de apreciat imaginația scriitorului în construcția planului fantastic, dar, stranietatea acestor fapte neînchegate cu restul evenimentelor înfrânează dinamismul narațiunii. Totodată, multitudinea personajelor și a detaliilor sale biografice încarcă textul excesiv, căci multe dintre ele oricum rămân suspendate în aer, fără nicio legătură cu intriga inițială. Intrigă care este rezolvată în final, când oricum aproape că ai uitat de la ce a pornit construcția romanului.

 

Filip Florian, Degete mici, Editura Polirom, Iași, 2010, 252 pagini

Pârtia, romanul unic al reputatului specialist în slavistică, Emil Iordache, a apărut anul acesta, la doisprezece ani după moartea sa. Manuscrisul datând din comunism, care se pare că zăcea uitat în sertarul unui prieten de-al scriitorului, a fost redat familiei în 2015.

Volumul de față a fost conceput undeva în anul 1983, când autorul lucra ca profesor într-un sat izolat din județul Botoșani, întâmplările descrise aici fiind cel mai probabil inspirate din viața personală. Există, pe pagina manuscrisului, o însemnare „depus la Ed. Cartea Românească (București) la 17 aprilie 1984”, dar, având în vedere că abia acum a văzut lumina tiparului, putem doar presupune că nu a fost publicat atunci din cauza cenzurii.

Apariția neașteptată a acestei cărți nu poate decât să ne bucure, pentru că avem de-a face cu un text despre comunism, scris „la cald”, nediluat sau conceput din amintiri, iar asta se simte în construcția personajelor și a evenimentelor.

Acțiunea din Pârtia este destul de banală, dar, prin intermediul acesteia, naratorul țese o pânză colorată de intrigi, ce dezvăluie mecanismul încârligat al relațiilor și „pilelor”, care, din păcate, mai funcționează și în zilele noastre. Se iau un tânăr profesor de limbi străine, Codreanu, venit la repartiție în urbea S., și o educatoare îndrăzneață și senzuală, Anișoara Proca, și, cu ajutorul acestora, se deapănă povestea unei mici localități de provincie, în care singurele evenimente notabile au de cele mai multe ori legătură cu scandalurile erotice și / sau politice.

Personalități de vază ale orașului, Răzvan Taica, directorul liceului, și Dulgherușu Andrei, funcționar la primărie, sunt cei care asigură bunul mers al lucrurilor, iar prin asta se înțelege că trag sforile în ceea ce privește repartizarea locurilor de muncă. Cea care se interpune planurilor și intereselor personale ale acestora este nimeni alta decât Anișoara, care este supusă unei anchete de „epurare civică”.

Printre aburii RDV-ului (rachiu de vin), discuțiile se încing, fie că e vorba de aventurile Anișoarei sau de problematica repartițiilor

Demersurile investigației ne introduc și în lumea școlii românești în plină „Epocă de Aur”, cu precădere în lumea cancelariei profesorilor, un univers cu propriile sale reguli. Bârfele și micile clici formate de-a lungul anilor, în general pe categorii de vârste, asigură dimensiunea comică a acestui roman, scenele fiind deosebit de savuroase. De la sărbătorile bahice la care profesorii se dau în stambă (ziua cadrelor didactice sau petrecerea de pensionare a unei colege), la micile coaliții și clevetiri zilnice, totul denotă apetența pentru uneltiri, și mai puțin pentru educație.

Relațiile amoroase sunt dezbătute cu patos de locuitorii târgului, fie la bufetul Doi unde se adună pătura de mijloc precum Codreanu și Alexa, profesor de sport și un afemeiat notoriu, fie la Central, un local mai de Doamne-ajută, unde își fac veacul Taica și Dulgherușu. Printre aburii RDV-ului (rachiu de vin), discuțiile se încing, fie că e vorba de aventurile Anișoarei sau de problematica repartițiilor. Tevatura ce se naște în jurul educatoarei este și un bun prilej de observare a condiției femeilor în acele timpuri, al căror rol se voia a fi doar în sfera domestică. Orice încercare de emancipare sexuală este pedepsită cu oprobriul public și excluderea socială.

În plan secund, naratorul dezvoltă și o mică poveste cu iz fantastic, dar care, din păcate, rămâne oarecum neterminată. Prima scenă a romanului ni-l înfățișează pe Răzvan Taica în tinerețe, pe vremea când urbea S. era un sat, iar întâmplările ciudate încă dominau lumea spațiului rural. La fântâna evreului Iancu Zeidel, Răzvan are parte de o întâlnire ireală cu fantoma acestuia, pentru ca, mai apoi, să fie vrăjit de apariția misterioasă a unei fete frumoase la un loc de scăldat. Imaginea acestei nimfete se suprapune peste ani cu cea a Anișoarei, care funcționează ca un stimulent erotic și-i acaparează visele directorului. Cercul acesta este închis, dar stranietatea episodului de la fântână nu este înglobată cu restul acțiunii.

Pârtia este o frescă excelentă a unui oraș de provincie în timpul comunismului, un text bine închegat, despre sistemul putred al relațiilor și jocurilor de putere, cât și o scriere amuzantă despre dedesubturile structurii învățământului și povestea colectivizării forțate.

Emil Iordache, Pârtia, Editura Polirom, Iași, 2017, 192 pagini

Aurora Liiceanu, cunoscută mai degrabă ca specialist în psihologie, cu numeroase scrieri în acest domeniu, a publicat anul acesta un volum de auto-ficțiune, Madlena, roman în care recreează atmosfera verilor idilice din anii ’70, petrecute în Vama Veche alături de buna sa prietenă, sculptorița Pusi Cocea. Mai jos, Matricea Românească vă oferă o recenzie a acestei cărţi.

În încercarea de a explica cititorilor mecanismele inspirației scriitoricești, naratoarea face o introducere destul de lungă, pornind pe firul de păianjen al memoriei selective odată cu parcurgerea romanului Amintirea dragostei de Jim Fergus. Descrierea experienței acestei lecturi se împletește cu teoria madlenei lui Proust, Aurora Liiceanu încercând să facă din paginile introductive ale acestei cărți un mic tratat de literatură. Doar că, în practică, nu-i prea reușește.

Primele capitole sunt un soi de recenzie despre Amintirea dragostei, pe marginea cărora naratoarea inserează mici considerații personale, la un nivel școlăresc și simplist. În explicarea teoriei madlenei amintește și de filosoful german Heidegger, efectul Zeigarnik (conform căruia oamenii își amintesc procesele incomplete sau întrerupte mai bine decât procesele complete), pictorul Jules Pascin (supranumit prințul Montparnasse-ului), dar într-o manieră superficială, este mai mult o înșiruire de nume celebre care nu par să se lege nicicum cu acțiunea de mai târziu.

Limbajul simplu, laconic, numeroasele pasaje de vorbire indirectă, și lipsa condeiului în aceste pagini incipiente creează un dezinteres total pentru continuarea lecturii. Îți trebuie multă răbdare să treci peste pasaje de coincidențe nesărate, în care naratoarea divaghează cu grație până să ajungem în mijlocul întâmplărilor. Într-un final, ițele se descâlcesc, dar, paginile cu substrat academic, în care explică pas cu pas teoria memoriei involuntare, știrbesc din valoarea acestui roman.

Dacă iau șirul asociațiilor, atunci ajung să scriu așa: Gregor von Rezzori – Chrysis – Pascin – prințesa Ghica – Pusi – Nayla – Grisha. Dar, de fapt, totul a început cu Jim Fergus. Ce e minunat  în lumea minții este că nu există frontiere, asociațiile sunt libere și năstrușnic de zbenguite. Și poți să te joci cu ele indiferent de unde pornești

Începând cu capitolul La piaza rea, Stoiana, eul narativ Aurora Liiceanu descrie prietenia sa cu Pusi Cocea, un personaj excentric și senzual, care i-a marcat tinerețea. Personalități total opuse, cele două femei au o relație de camaraderie insolită, ce înflorește cu fiecare vară petrecută în Vama Veche. În ciuda perspectivelor diferite pe care le au asupra vieții, Pusi contemplând partea amuzantă a acesteia, pe când Aurora vede doar latura practică, relația lor se armonizează tocmai datorită acestor discrepanțe.

Pusi nu era  genul care se aventurează în proiecții întunecate cu privire la viață și nici nu arăta temeri. Avea acea stare de indiferență cronică, dublată des de umor. Simțea viața ca pe ceva caraghios, deloc dramatic. Parcă viața, lumea, se răsturnau în ea, și nu ea era o parte mică a lumii. Sau poate erau ambele stări

În aceste scene estivale, anii parcă stau în loc. Lipsa unei dimensiuni temporale concrete, cât și a evenimentelor, plasează prietenia lor într-o buclă a timpului, construită pe baza unor senzații și trăiri domoale. Se fac câteva referiri la relația vulcanică de cuplu dintre Pusi și Amin, un stomatolog sudanez, cât și la genealogia interesantă a familiei Cocea, cu mama excentrică, o socialite frumoasă și inteligentă, dar, în mare, totul se rezumă la lâncezeala zilelor, împărțite între plajă și curtea Matrionei, gazda lor anuală.

Mă întreb uneori ce vorbeam când stăteam aproape toată ziua pe plajă. Poate nu vorbeam chiar mai nimic, poate că doar câteodată, ca dintr-o stare de letargie ne uitam după copii. Eu mă simțeam, știu sigur, învăluită într-o pace adâncă, dincolo de gândul la timp, acea pace pe care ți-o dă somnul lângă un copil mic.

Universul magic al verii, atmosfera de dolce far niente („La mare este alt timp, e timpul soarelui, după el se ordonează întreaga viață.”), contribuie la caracterul nostalgic al acestei proze, la fel cum copilăria are acest efect în Inocenții Ioanei Pârvulescu. Tihna unor vremuri simple în colbul Bărăganului, descântecele gazdei Matriona, joaca copiilor de dimineața până seara, compun un tablou idilic la malul mării și constituie și o reușită din punct de vedere stilistic, în contrast cu prima parte a cărții.

Prin Madlena, Aurora Liiceanu pleacă în căutarea timpului pierdut, în anii boemi ai stațiunii Vama Veche, când obișnuiții locului erau artiștii și poeții precum Ion Bitzan sau Nina Cassian, dar, reface și traseul unei prietenii neobișnuite care, în timp, s-a pierdut. Într-o mică măsură, relația lor mi-a amintit de cea dintre Lila și Lenù din faimoasa Tetralogie Napolitană.

Prezența lui Pusi îmi stârnea uneori o stare bipolară, de liniște și neliniște. Știam că firea ei răspândea o liniște, o stabilitate, ca și cum nimic nu se putea întâmpla. Așa cum vezi că merg cămilele. Liniștit și egal. Aproape ca și cum timpul ar sta pe loc. Totuși, câteodată, mă îndoiam de firea ei

Sfârșitul readuce tonul filosofico-academic din prima parte, cu considerații despre amintiri pornind de la părerile lui Sally Man (fotograful american cunoscut pentru controversatele poze nud, alb-negru ale propriilor copii) la cele ale neurologului Oliver Sacks, dar, într-o notă mult mai integrată cu narațiunea centrală. Madlena este un roman al amintirilor, însăilate frumos, începând cu mijlocul poveștii, dar risipite, în primele pagini, prin explicații inutile.

Aurora Liiceanu, Madlena, Editura Polirom, Iași, 2017, 232 pagini

O nouă recenzie de carte autohtonă pe Matricea Românească: Dan Ciupureanu face parte din noul val de autori români, iar „Omar şi diavolii” îl recomandă drept un nume de urmărit. Dana Dumitru vă explică, mai jos, motivele.

Literatura română este mai vie și mai bogată ca oricând. Se scrie mult, și, îmi face plăcere să observ că se scrie și bine. Există, bineînțeles, anumite teme comune pe care scriitorii par să le abordeze și anume, copilăria în comunism (Ioana Pârvulescu, frații Florian, Bogdan-Alexandru Stănescu) sau regimul politic antedecembrist (Marta Petreu, Lucian Dan Teodorovici) și postdecembrist (Bogdan Suceavă, Ioan T. Morar), dar, proza contemporană este străpunsă pe alocuri și de subiecte noi.

Dan Ciupureanu se dovedește a fi unii din autorii inovatori ai generației actuale. Deși acțiunea romanului său, Omar și diavolii, se petrece în anii ‘80-’90, ce surprind anii de școală și mai târziu cei ai tinereții personajului principal, Ian, episoadele relatate au prea puțin de-a face cu nostalgia „generației cu cheia de gât”.

Autoficțiune sfredelitoare, cartea lui Dan Ciupureanu amintește de universul maladiv al scrierilor lui Radu Găvan, cu diferența că, eroul său nu se salvează.

Omar și diavolii este un carusel amețitor de la început până la sfârșit. Pe parcursul celor 160 pagini, naratorul își plimbă schematic personajul din copilărie până în tinerețe, în încercarea de a puncta momentele definitorii ce-i șlefuiesc destinul și personalitatea. Este, din păcate, o relatare telegrafică, lipsită de introspecții, ce nu-i permite cititorului să empatizeze cu protagonistul. Acțiunea este atât de alertă, încât, în decursul unei singure pagini, Ian poate să fie beat într-o bodegă pentru ca, mai apoi, să călătorească într-un autocar spre Italia. Rapiditatea cu care se succedă evenimentele creează impresia unei curse nebune, al cărei singur scop este de a ajunge la final.

Omar și diavolii este un carusel amețitor de la început până la sfârșit

Ian provine dintr-un mediu familial violent și instabil, iar asta explică comportamentul său agresiv de mai târziu. Tatăl, inginer și poet respectat, îi aplică din când în când pedepse corporale, fie că este beat sau nu, din cele mai absurde motive, pentru că așa se făcea educația în acele vremuri. Mama, labilă psihic, suferă de halucinații și crede că are puteri bioenergetice, iar, mai târziu este diagnosticată cu schizofrenie și internată într-un spital de specialitate.

Protagonistul este pe rând băiețașul de cartier care aruncă cu pietre în tren, participă la diverse golănii în spatele blocului, sau dă telefoane la linia erotică pentru ca, mai apoi, să treacă prin etapa punk și pasiunea pentru fotbal. Asistăm la o adolescență batjocorită de alcool și nopți pierdute prin baruri și săli de internet, în decursul căreia Ian uită să mai treacă pe la liceu, transferând-se până la urmă la seral. Singura rază luminoasă din viața lui este Roxana, vecina de bloc cu care trăiește prima poveste de iubire și o relație de pseudo-mariaj.

Spuneam că, evenimentele în Omar și diavolii se petrec cu viteza fulgerului. Nici nu ai timp să te acomodezi cu traiul personajului în Italia, lângă Verona, la o mătușă din partea mamei, că Ian pleacă imediat în Spania să lucreze în construcții, pentru ca, la scurt timp, să aterizeze în Franța, unde muncește într-un hotel. Aceste du-te-vino năucitor, pe fundalul bolii fratelui său Costi, creează un dezechilibru emoțional, instabilitatea ereditară spunându-și până la urmă cuvântul. Pe timpul șederii în clinica de la Paris, ni se dezvăluie și semnificația titlului:

Omar era fratele Profetului și, de câte ori mergea pe stradă, diavolul se ținea la o distanță de câteva străzi de el, îmi spunea Nadia la masă, a doua zi, așa că îți voi zice Omar de acum încolo.

Omar ar putea fi și alter ego-ul naratorului, cel care scrie povestea secundară în italice, sau, mai degrabă, reflecțiile filosofice pe marginea întâmplărilor, care-i lipsesc cu desăvârșire protagonistului. Substratul acestor mici texte dezvăluie frica de viață și sfâșierea interioară de care Ian suferă:

Nu înțeleg de ce pe oamenii care stau la terase, râd și par că nu se grăbesc niciunde nu îi stresează nimic. Iar eu, oriunde aș merge, sunt ca pe ghimpi. Mă simt urmărit și tot timpul las impresia că în orice moment m-aș putea ridica, luând-o la fugă.

În microromanul Omar și diavolii, Dan Ciupureanu surprinde printr-un șir de întâmplări sordide toată tristețea unei copilării și tinereți din epoca comunistă, când educația familială se făcea uneori prin violență fizică sau verbală. Este un tablou al durerii ascunse, al unei răni adânci pe care mulți tineri din generația actuală se luptă să o închidă. Este, de asemenea, o oglindă a realității românești actuale, în care oamenii iau calea străinătății pentru a-și asigura un trai decent, odată cu prăbușirea economiei socialiste.

Dan Ciupureanu, Omar și diavolii, Editura Polirom, Iași, 2017, 160 pagini

Moștenirea Babei Stoltz, de Alina Pavelescu, este o carte ce descrie România pitorească a zilelor noastre, exemplificată prin realităţile unei localităţi din Câmpia Bărăganului. Matricea Românească vă oferă, mai jos, recenzia acestei mostre de literatură autohtonă contemporană.

Moștenirea Babei Stoltz, primul și singurul roman publicat la acest moment de Alina Pavelescu, arhivistă de profesie, este un amestec ciudat de comedie, satiră sau dilemă existențială. Scrisă într-un registru stilistic dens, cu fraze ce se succed de-a valma, proza are, la prima vedere, un aspect dinamic care însă se prăbușește sub povara lungirii excesive a gândurilor dispersate.

În ciuda faptului că scriitoarea construiește un text elaborat, dublat de un discurs lingvistic elevat, există prea multe paranteze în firul narativ care nu duc de fapt spre niciun punct culminant. Moștenirea Babei Stoltz este o sarabandă a discuțiilor fără fond, căreia îi lipsește atât un crescendo al acțiunii, cât și fiorul revelațiilor. Cititorul aleargă deconcertat către ultimele pagini, în speranța că acolo va găsi cheia acestei lecturi, doar pentru a trăi o nouă dezamăgire. Platitudinea cu care sunt redate întâmplările rămâne o constantă pe tot parcursul celor trei sute și ceva de pagini.

Într-o localitate din câmpia Bărăganului, personajul principal și eul narativ, secretară la primărie, mândra posesoare a renumelui de „matracuca satului”, se hotărăște să înceapă un jurnalul după modelul cărții lui A. Roberti, „Cum să te psihanalizezi singur”. Dialogul înfocat ce se naște în mintea protagonistei pare desprins din revistele glossy ce oferă sfaturi pentru femei. Povestea amoroasă pe care începe s-o depene îl are în centru pe nimeni altul decât primarul satului, zis și Dobitocu’, o iubire fictivă plămădită în imaginația ei, dar care pare să devină realitate în orice moment.

Primarul și preotul își dispută pe rând adepții, luptând fiecare cu armele din dotare, și anume, carisma sau patrafirul

Este interesant de observat cum, până și într-un colțișor de provincie, jocurile puterii sunt la fel de acerbe ca în marile orașe. Primarul și preotul își dispută pe rând adepții, luptând fiecare cu armele din dotare, și anume, carisma sau patrafirul. În acest context al bătăliei tacite, secretara urzește un plan întortocheat pentru a-și propulsa idolul pe culmile succesului electoral și propune construirea unei biblioteci, menită să-i asigure avântul politic cât și adulația sătenilor.

Intră astfel în peisaj baba Stoltz, misterioasa bătrână pocăită și pe deasupra vegetariană, care-și petrece zilele stând la poartă pentru a-și alunga singurătatea. Legătura ce se stabilește între cele două femei dă naștere multor vorbării prin sat, dar, și mai ciudat este trioul acestora cu primarul. Viața Hermionei Stoltz are veleități de roman, dar, trecutul acesteia, deși interesant, este prezentat anost, fără nicio emoție narativă. „Moartea fistichie” a babei, printr-o stare cataleptică indusă, este un triumf pentru secretara care-și vede împlinit planul cu biblioteca, dar și prilej de întâmplări noi în sat, cu accente de comedie pură.

Episoadele de pelerinaj febril la moaștele babei, devenită peste noapte Sfânta Hermiona, este un prilej numai bun pentru propaganda religioasă și electorală, un scop nobil pentru care popa Șopron și primarul își unesc forțele. Locul acesteia de îngropăciune se transformă în scurt timp în șantierul viitoarei catedralei a nimicniciei umane, denumită pompos Biserica sfinților martiri anticomuniști suferitori întru credință. Amuzamentul acestor episoade este redat prin comicul de situație, și mai puțin prin cel al condeiului, căci limbajul este și de această dată mult prea elaborat și înclinat spre reflecții filosofice. Finalul procesiunilor moaștelor este însă apoteotic, iar caracterul vizual al acestor scene reușește să-ți smulgă un zâmbet în colțul gurii.

Psihanaliza amoroasă dezvăluie și ea tot o realitate contemporană, și anume, dimensiunea lacrimogenă pe care serialele și emisiunile TV ne-o servesc pe tavă, iar noi o îngurgităm fără să clipim

Apariția Sfintei Hermiona în peisajul anost al satului din Câmpia Bărăganului este o bună ocazie de analiză a personajelor secundare cu ajutorul cărora povestea este țesută. Cârciuma lui nea Tache devine centrul de adunare al hipsterilor martirologi veniți să se reculeagă la racla babei, dar și locul de unde ziaristul blogger Sulică strânge informații pentru articolele sale.

Prin Moștenirea Babei Stoltz, Alina Pavelescu zugrăvește o Românie tare pitorească, înclinată spre cultul moaștelor și nu spre cultură, spre senzaționalism, pile și scandaluri politice în detrimentul muncii cinstite. Psihanaliza amoroasă dezvăluie și ea tot o realitate contemporană, și anume, dimensiunea lacrimogenă pe care serialele și emisiunile TV ne-o servesc pe tavă, iar noi o îngurgităm fără să clipim. O carte cu o abordare interesantă a mai multor tematici, în care autoarea trage mai multe semnale de alarmă, dar, ușor nedigerabilă din cauza registrului lingvistic prea lucrat.

Alina Pavelescu, Moștenirea Babei Stoltz, Editura Herg Benet, București, 2016, 330 pagini

Degete mici, Filip Florian: realism magic pe fundal comunist

23 Noiembrie 2017 |
Degete mici, romanul de debut al scriitorului Filip Florian, publicat în anul 2005, este astăzi unul dintre cele mai reeditate volume din literatura română contemporană. Succesul acestuia se datorează fără doar și poate registrului stilistic diferit, cu...

Aurora Liiceanu, „Madlena”: în căutarea timpului pierdut

30 Octombrie 2017 |
Aurora Liiceanu, cunoscută mai degrabă ca specialist în psihologie, cu numeroase scrieri în acest domeniu, a publicat anul acesta un volum de auto-ficțiune, Madlena, roman în care recreează atmosfera verilor idilice din anii ’70, petrecute în Vama Veche...

„Omar și diavolii”, despre exorcizarea demonilor interiori

13 Octombrie 2017 |
O nouă recenzie de carte autohtonă pe Matricea Românească: Dan Ciupureanu face parte din noul val de autori români, iar "Omar şi diavolii" îl recomandă drept un nume de urmărit. Dana Dumitru vă explică, mai jos, motivele. Literatura română este mai vie...

„Moștenirea Babei Stoltz”, psihanaliza unei secretare de primărie

15 Septembrie 2017 |
Moștenirea Babei Stoltz, de Alina Pavelescu, este o carte ce descrie România pitorească a zilelor noastre, exemplificată prin realităţile unei localităţi din Câmpia Bărăganului. Matricea Românească vă oferă, mai jos, recenzia acestei mostre de...