Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

aviatie

În urmă cu 112 ani, la data de 17 iunie 1910, inginerul Aurel Vlaicu decola la bordul primului avion conceput, construit și pilotat în România – denumit Vlaicu I, de pe Câmpul Cotrocenilor din București.

 

Pionier al aviației românești, Aurel Vlaicu s-a născut la data de 19 noiembrie 1882 în Binținți, județul Hunedoara. După ce a finalizat studiile preuniversitare în Sibiu, Aurel Vlaicu a ales să studieze ingineria la Universitatea din Budapesta, iar ulterior la Ludwig-Maximilians-Universitet din Munchen, Germania, obținând diploma de inginer în 1907.

A lucrat un an la uzinele Opel, însă ulterior a decis să revină în România, punând în practică planurile de realizare a unui aparat de zbor, devenit realitate în 1909, când planorul construit de acesta a realizat câteva zboruri.

În 1909, la îndemnul lui Octavian Goga, prietenul său, Aurel Vlaicu decide să se mute în București, moment în care a solicitat sprijinul guvernului pentru a construi primul avion cu motor din România. Beneficiind de sprijinul unor personalități precum Alexandru Vlahuță, Zaharia Bârsan sau Spiru Haret, Ministerul de Război i-a propus lui Vlaicu să construiască primul avion de război la Arsenalul Armatei.

 

 

Cum a luat naștere avionul Vlaicu I

Pentru construcția avionului, Vlaicu a dezvoltat o serie extinsă de schițe și planuri de lucru, pe care le-a pus în aplicare împreună cu echipa sa. Avionul a fost montat bucată cu bucată pe o perioadă de câteva luni, fiind finalizat în mai 1910. Aeroplanul cântărea 300 de kilograme incluzându-l pe pilot și era propulsat de două elice, care se roteau în sens invers.

În data de 17 iunie 1910, aeroplanul numit Vlaicu I s-a ridicat de la sol – a rulat pe o distanță de 40-50 de metri, s-a ridicat aproximativ 3-4 metri, ulterior a căzut și s-a rupt. Scos de sub aripile avionului prăbușit, Vlaicu avea doar câteva răni ușoare. Timp de două săptămâni Vlaicu împreună cu echipa sa au înlocuit piesele stricate în urma prăbușirii, aducând, în plus, unele îmbunătățiri avionului. După realizarea primului zbor cu un avion conceput, construit și pilotat în țară, România se afla în categoria restânsă a statelor, după SUA și Franța, pe teritoriul cărora s-a zburat cu un aeroplan original, construit și pilotat de un cetățean al țării respective.

Comisia finanțatoare a considerat avionul construit de Vlaicu util pentru misiuni de supraveghere, astfel că a decis înființarea unei secții speciale pentru construit avioane în cadrul Arsenalului Armatei, secție condusă de inginerul Aurel Vlaicu. În același an, în septembrie 1910, avionul a realizat prima misiune din istoria aviației militare române – Vlaicu a transportat un document de la Slatina la Piatra Olt, zburând la o înălțime de 500 m, în 35 de minute.

La un an de la reușita sa, Aurel Vlaicu a mărturisit:

„Bucuria cea mai mare am simțit-o când am zburat pentru prima oară la Cotroceni. Nu m-am ridicat atunci mai sus de patru metri. Cu toate acestea, nici Alpii nu mi-i închipuiam mai înalți ca înălțimea la care mă ridicasem eu. Fiindcă patru metri erau pentru mine un record care-mi consacra mașina. Mă menținusem singur în aer. Făcusem evoluții neșovăielnice.”

 

 

Avionul Vlaicu II

La doar un an, inginerul român a construit cel de-al doilea avion, Vlaicu II, cu care a obținut în 1912 cinci premii – un premiu I și patru premii II, la mitingul aerian de la Aspen, Austria. Cu cel de-al doilea aeroplan construit, Vlaicu a realizat mai multe zboruri demonstrative în țară – dintre acestea amintim: București (14 iunie 1910), Sibiu (24 septembrie 1911), Brașov (octombrie 2011), Iași (octombrie 2011), Arad (iulie 1912), Alba Iulia (august 1912) și Târgu Mureș (septembrie 1912).

 

Ultimul zbor al lui Vlaicu

Reîntors la București, mândru de realizările sale, Vlaicu a început planificarea aeroplanului Vlaicu III, cu ajutorul căruia dorea să-și îndeplinească marele vis – traversarea în zbor a Munților Carpați. Întârzierea pieselor pentru noul avion l-a determinat pe Vlaicu să decidă să zboare pentru Carpați cu Vlaicu II. La data de 13 septembrie 1913, Vlaicu a decolat de la București la bordul avionului Vlaicu II, urmând să ajungă la Orăștie, la serbările ASTREI.

Acest lucru nu a mai putut fi posibil, aeroplanul prăbușindu-se lângă Bănești, lângă Câmpina, Aurel Vlaicu pierzându-și astfel viața.

În ciuda sfârșitului brusc, contribuțiile lui Vlaicu în domeniul aviației rămân de necontestat. Chiar și în prezent, Vlaicu este considerat un pionier al domeniului aviației, precum și un inginer și inventator de excepție.

Printre invențiile acestuia se numără realizarea unei aripi cu profil variabil în zbor, în funcție de unghiul de zbor și viteza aparatului, stabilitatea ridicată a avionului și înclinarea la viraje fără eleroane, trenul de aterizare ușor – printre primele din lume cu roți independente, forma aerodinamică și construcția aproape integrală din aluminiu a fuzelajului avionului Vlaicu II – reușite care, în 1948 i-au adus lui Vlaicu, post-mortem, titlul de membru de onoare al Academiei Române.

 

 

Datorită lui Aurel Vlaicu, România este menționată în istorie drept a treia țară care a folosit aviația militară în Primul Război Mondial, primele două poziții fiind ocupate de Franța și Italia, asigurându-și astfel un loc în grupul elitist al zborului de la acea vreme.

 

Sursă: universulolteniei.ro

 

 

Acum 135 de ani, în 1887, se năștea Elena Caragiani-Stoenescu, prima femeia din România care a obținut brevetul internațional de pilotaj, fiind considerată primul corespondent de război care a realizat reportaje din avion. Pentru a marca acest moment, Google și-a modificat logo-ul de pe google.ro. Doodle-ul a fost ilustrat de artista Dariana Ilie din Cluj-Napoca.

Cine a fost Elena Caragiani-Stoenecu

Născută în 13 mai 1887 la Tecuci, Elena Caragiani-Stoenescu a fost pasionată de pilotaj încă din perioada adolescenței. A zburat prima dată la vârsta de 25 de ani, în 1912, alături de profesorul său de echitație. În același an s-a înscris în Liga Aeriană, școala de pilotaj condusă de prințul George Valentin Bibescu. La acel moment, era singura femeie care urma acele cursuri.

Un an mai târziu, în 1913, când România participa la Războiul Balcanic, Elena Caragiani a solicitat să fie admisă în corpul zburătorilor, fiind dispusă să ia parte chiar și în calitate de curier sau observator aerian sau să participe la misiuni speciale în zboruri deasupra teritoriului ocupat de inamic, însă toate cererile sale au fost respinse.

După ce și-a terminat cursurile, Elena Caragiani a solicitat obținerea brevetului de pilot civil, însă solicitarea i-a fost respinsă. Nu s-a dat bătută, astfel că a plecat în Franța, unde s-a înscris la Școala Civilă de Aviație condusă de Roger Sommer.

A absolvit cursurile Școlii Civile de Aviație, iar la vârsta de 27 de ani a obținut Brevetul Internațional de Pilot Aviator nr. 1591, eliberat la data de 22 ianuarie 1914 de Federația Aeronautică Internațională – fiind, astfel, prima româncă care deținea un astfel de brevet și a 11-a femeie aviator din lume.

În 1914 vizitează America. În momentul sosirii pe teritoriu american, cele mai importante ziare i-au anunțat prezența, fiind considerată o personalitate care onorează America prin vizita sa.

 

 

A activat ca reporter al unui important ziar francez, mergând în Caraibe, Mexic și America de Sud, devenind ulterior corespondent de război pentru un trust de presă mexican. Folosea avionul pentru deplasările îndepărtate, în timpul zborului schițându-și articolele, fiind recunoscută pentru reportajele din avion pe care le realiza.

În 1916, când România a intrat în război, Elena Caragiani a solicitat să participe în calitate de pilot la apărarea țării sau să transporte răniții în spitale, să aprovizioneze cu medicamente punctele sanitare de pe front cu avionul, însă a fost refuzată de autoritățile române. Astfel, s-a înscris ca infirmieră la Crucea Roșie, îngrijind românii răniți, într-un spital de campanie din București. Împreună cu sora ei, după retragerea armatelor și instituțiilor românești în Moldova, organizează un punct sanitar în casa părintească din Tecuci.

După terminarea războiului, statul român îi apreciază implicarea și o decorează pentru actele sale de curaj, însă Elena Caragiani își dorea recunoașterea brevetului de pilot. Autoritățile române nu i-au recunoscut nici de această dată brevetul de pilot, astfel că aceasta decide să plece din nou în Franța, unde își reia cariere de reporter. În Franța, s-a căsătorit cu avocatul Virgil Stoenescu, împreună stabilindu-se la Paris.

A lucrat pentru ziare din Franța, Mexic, SUA, țări din Africa și Asia, scriind, în special, despre evenimente aeriere.

După ce se îmbolnăvește de ftizie, revine în țară. Încetează din viață la data de 29 martie 1929, la București, la doar 41 de ani. Este înmormântată la Cimitirul Bellu.

În 2012, Banca Națională a României a pus în circulație o monedă de argint dedicată aniversării a 125 de ani de la nașterea primei femei pilot din România.

 

Bibliografie: Rador

Surse foto: Google – artist Dariana Ilie, MNIR – Muzeul Virtual

 


Elena Caragiani-Stoenescu – prima femeie aviator din România

13 mai 2022 |
Acum 135 de ani, în 1887, se năștea Elena Caragiani-Stoenescu, prima femeia din România care a obținut brevetul internațional de pilotaj, fiind considerată primul corespondent de război care a realizat reportaje din avion. Pentru a marca acest moment, Google...