avocati romani

Urmează cursurile Facultății de Drept din Cluj, dar și pe cele ale Universității din Budapesta. După ce parcurge etapele necesare obținerii dreptului de liberă practică, debutează în avocatură la Târgu Mureș. Curajul de a milita pentru respectarea drepturilor românilor din Transilvania îl va costa libertatea fiind închis de autoritățile austro-ungare la Sopron. Odată eliberat, se dedică idealului unionist și activează în cadrul Consiliului Național Central. Este delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, unde va participa la ședința din 30 noiembrie care a votat textul Rezoluției.

Perioada de studiu și debutul în avocatură

S-a născut pe 16 august 1888, la Sângeorzul Românesc, județul Bistrița-Năsăud. Clasele primare le urmează în locurile natale, iar între 1899-1907, Liceul grăniceresc din Năsăud. După ce își ia bacalaureatul se îndreptă către cursurile Facultății de Drept din Cluj, frecventând până în 1911 și Universitatea din Budapesta. Odată cu parcurgerea etapelor necesare obținerii dreptului de liberă practică, Oanea Laurențiu debutează în avocatură la Târgu Mureș. Devine un lider de opinie și militează pentru respectarea drepturilor românilor din Transilvania. În urma acestor acțiuni, care au premers izbucnirea Primului Război Mondial, va fi arestat și internat la Sopron pentru un an de zile.

După eliberare, se alătură avocatului Ștefan Cicio-Pop. Tot acum, devine un susținător al activității Consiliului Național Central, în calitate de secretar, curier și executant al sarcinilor venite din partea liderilor români. Prima misiune: deplasarea de urgență la Iași pentru a transmite guvernului român hotărârea de a organiza Adunarea Națională care va decide soarta Transilvaniei și a celorlalte provincii românești din fostul stat austro-ungar. Cum lucrurile puteau să scape de sub control și să degenereze într-un război, a fost solicitată pregătire armatei regale pentru a interveni la nevoie.

Marea Unire și implicarea în politică

Avocatul Oanea Laurențiu a fost întâmpinat de generalii Coandă și Prezan, alături de I.I.C. Brătianu. Discuțiile au mers conform planului, iar la 16 noiembrie 1918 revine la Arad aducându-i lui Ștefan Cicio-Pop scrisoarea din partea liderului PNL. Între timp, activitatea de avocat continua. A pledat la Târgu Mureș, Arad și pentru scurtă vreme, la Rodna. A reușit să câștige încrederea năsăudenilor care îl deleagă ca reprezentat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Alături de el au mai fost trimiși protopopul Eliseu Dan, profesorul Ioan Păcurariu și avocatul bistrițean Victor Onișor. A participat la ședința din 30 noiembrie când a fost conturat textul Rezoluției ce urma să fie prezentată spre adoptare a doua zi.

După momentul Marii Uniri, este ales membru în Marele Sfat Național, iar Ștefan Cicio-Pop îl numește în funcția de secretar al Resortului Armatei și Siguranței Publice. Cuprins de febra vieții politice, va candida la alegerile pentru primul Parlament al României Mari având câștig de cauză. Este ales deputat în circumscripția Năsăud, părăsind barca Partidului Național Român în detrimentul liberalilor. Din această nouă postură politică va fi ales deputat de trei ori, iar în 1931 senator în aceeași circumscripție. Începând cu anul 1919 figurează ca membru în Baroul avocaților din Ilfov și se stabilește în București. Pe lângă activitatea de avocat și om politic, a fost un pasionat al condeiului publicând articole în principalele ziare românești din Ardeal și realizând două lucrări: România și Statul romano-catolic unguresc din Transilvania (1932) și Unirea Ardealului și partidul național-liberal (1935). Odată cu preluarea puterii de către comuniști, personalitatea lui Oanea Laurențiu intră într-un con de umbră. Se stinge din viață la 82 de ani, pe 29 martie 1970, în București.

Surse: Biblioteca Digitală BCU Cluj;

Este descendentul unei importante familii nobiliare. Absolvent al Facultății de Drept din cadrul Universității din Cluj, Ilie se va specializa în economie la Viena. Izbucnirea Primului Război Mondial îl chemă la arme de partea armatei austro-ungare, însă dezertează în anul 1918 și va pune umărul la eliberarea orașului Cernăuți. După toate acestea, se întoarce în Maramureș, mai exact la Sighet, unde participă la evenimentele premergătoare Unirii. La cei 23 de ani pe care îi avea atunci, a fost delegat din partea cercului electoral Ocna Șugatag, ca reprezentant la Marea Adunare de la Alba Iulia, fiind astfel cel mai tânăr dintre cei care aveau drept de vot.

Când trecutul te obligă la fapte mărețe

Vede lumina zilei la 12 decembrie 1895, la Giulești, județul Maramureș. Tatăl său era descendent al familiei Lazăr din Purcăreț, iar mama sa a fost descendentă a familiei Ivașcu din Apșa de Jos. Vasile Lazăr, bunicul său, a fost descendentul a șase generații de preoți și protopop al Sighetului. Junele urmează studiile la Liceul Piarist din Sighet, iar din clasa a V-a, este transferat la Liceul din Lugoj. După obținerea bacalaureatului, își îndreptă pașii către Academia de Drept din Sighet. Nu după mult timp, se transferă la Universitatea din Cluj, loc în care obține licența și titlul de doctor în științe juridice. Pe lângă acestea, s-a specializat în economie la Viena.

Momentul izbucnirii primei conflagrații mondiale l-a prins în plină ascensiune. A fost înrolat în armata austro-ungară și trimis cu forța în mijlocul bătăliei. În anul 1918, alături de alți soldați, a dezertat, implicându-se în eliberarea orașului Cernăuți. Obținând izbânda, Ilie a fost cel care a pus tricolorul pe clădirea primăriei din Cernăuți. De aici, o apucă spre Maramureș cu un tren militar. Înnoptează la preotul Mihalcea din localitatea Iacobeni, iar a doua zi pornește pe jos până la Borșa, unde se oprește la Alexandru Anderco Cuza. Ajuns în cele din urmă la Sighet, se implică în organizarea evenimentelor premergătoare Unirii. În urma mai multor discuții, membri cercului electoral Ocna Șugata, îl vor delega ca reprezentant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.

Puștiul care a votat Unirea

Misiunea ce i se încredințase era una cu greutate la cei 23 de ani pe care îi avea atunci. Era cel mai tânăr dintre delegații cu drept de vot. La un an după evenimentul care reîntregise țara, Ilie Lazăr a fost însărcinat de autoritățile române centrale să se ocupe de organizarea județului Satu Mare. Din anul 1923 se stabilește la București, unde va profesa ca avocat. Nu putea sta departe de febra vieții politice și se înscrie în rândul Partidului Național Român. În data de 10 octombrie 1926, PNR va fuziona cu Partidul Țărănist, ieșind la suprafață Partidul Național Țărănesc. Odată cristalizată noua formațiune politică, avocatul Lazăr va candida la alegerile parlamentare fiind ales în trei rânduri deputat din partea circumscripției Maramureș. Implicarea în organizarea mediilor țărănești “Iuliu Maniu” l-au făcut tare îndrăgit de către țărani, în special de cei din Maramureș.

Cariera sa politică a cunoscut un prim moment de turnură când a intervenit în apărarea populației evreiești din Maramureș. Atunci, Ilie Lazăr a condamnat cu vehemență regimurile autoritare ale lui Carol al II-lea și Ion Antonescu. Din pricina atitudinii sale intransigente, autoritățile i-au stabilit domiciliu forțat la Mănăstirea Turnu și mai apoi în lagărul de la Târgu-Jiu.

Eroul din temnițele comuniste

Situația avea să se înrăutățească drastic odată cu instaurarea regimului comunist. Înaintea alegerilor din anul 1946, Ilie Lazăr a primit șapte luni de închisoare corecțională. După un an, Securitatea și-a propus să scape definitiv de foștii lideri politici. Prin urmare, la 14 iulie 1947 comuniștii au pus la cale “Înscenarea de la Tămădău” în urma căreia un număr important de fruntași PNȚ au fost puși sub acuzare pentru ”încercare de fugă într-o țară străină”. În urma evenimentului, Ilie Lazăr a fost judecat alături de Iuliu Maniu și de alți lideri țărăniști, apoi condamnat la 12 ani de închisoare și confiscarea averii. A fost încarcerat la Galați, urmând ca din anul 1951 să fie transferat la Sighet. În anul 1955 este mutat la Râmnicu Sărat. Și-a dus pedeapsa până la capăt, iar în momentul eliberării i s-au fixat încă trei ani de domiciliu obligatoriu la coloniile de muncă de la Culmea și Periprava. Eliberat la 9 mai 1964, slăbit și stors de viață, Ilie Lazăr se stabilește la Cluj. Securitatea nu-i dă pace nici după gratii și-l urmărește până la finalul vieții.

Surse: Biblioteca Digitală BCU Cluj;

Proaspăt absolvent al Facultății de Drept și Științe politice, Emil debutează ca stagiar în cancelariile avocațiale, unde prinde tainele acestei meserii. În ianuarie 1912 devine doctor în științe juridice al Universității din Cluj, urmând ca peste un an de zile să obțină dreptul de liberă practică. Se implică în cadrul despărțământului ASTREI din Târnăveni, susține Reuniunea femeilor Greco-catolice și Ortodoxe, iar pe lângă acestea tipărește prima gazetă în limba română din comitat. Alături de alți fruntași români, pune la cale componența Comitetului Național Român, ca în cele din urmă să fie delegat ca reprezentant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Pentru întreaga activitate este decorat cu Ordinul Coroana României în grad de Comandor, Ordinul Coroana României în grad de Ofițer, Medalia Bărbăție și Credință clasa I, Medalia Meritul Comercial și Industrial clasa I.

Debutul unei cariere de succes

Se pomenește în această lume pe 30 ianuarie 1887, în satul Șilea din județul Alba. Vasile și Carolina Folea abia își încăpeau în piele de bucurie. Când se mai înzdrăvenește, junele urmează școala primară în localitatea natală, apoi merge la Gimnaziul superior Greco-catolic din Blaj. Ajuns printre fruntașii din clasă, este recompensat cu două burse, una din partea Fundației “Vanceana”, iar cealaltă de la Societatea “Trasilvania“. Tot acum este ales președinte al “Societății de lectură a tinerimii studioase” constituită în cadrul Gimnaziului. După absolvire, își îndreaptă pașii către Facultatea de Drept și Științe politice din cadrul Universității “Ferencz József” din Budapesta, unde pe toată durata studiilor a fost bursier al Fundației “Alexandru Șterca Șuluțiu”.

Odată ajuns absolvent, Emil își începe stagiatura, depunându-și censura de avocat la Tabla Regească din Târgu Mureș. În ianuarie 1912 devine doctor în științe juridice al Universității din Cluj. Un an mai târziu este uns avocat cu acte în regulă stabilindu-se definitiv la Trânăveni, unde își deschide propriul birou.

Lupta pe mai multe fronturi

Urmând exemplul avocaților emblematici ai României, se avântă în tumultul vieții politice, economice și culturale din acele timpuri. Devine membru activ al despărțământului ASTREI din Târnăveni, susține Reuniunea femeilor Greco-catolice și Ortodoxe din comitat, iar din 1910 alături de avocatul Romul Boilă, pune bazele primei gazete în limba română din comitat  intitulată “Românul târnăvean”, interzisă odată cu declanșarea primei conflagrații mondiale.

Evenimentele din toamna lui 1918, îl găsesc lucrând cot la cot alături de ceilalți fruntași ai românilor. La 1 noiembrie participă la ședința care avea drept scop alcătuirea Comitetului Național Român, iar peste câteva zile figurează printre organizatorii adunării populare de la Târnăveni la care au luat parte reprezentanți ai comunelor învecinate. Prin acțiunile sale, a câștigat pe loc încrederea adunării electorale din circumscripția Bălăușeni, care a decis într-un final să-l delege la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.

În plină ascensiune politică

Ulterior momentului Marii Uniri, va fi ales în funcția de subprefect al județului Târnava Mare, demnitate pe care o deține până în noiembrie 1920, când face pasul, pentru scurtă vreme ce-i drept, către fotoliul de prefect. Iese din Partidul Național Român alături de alți paisprezece membri și devine artizanul organizației județene PNL, fiind pe rând președinte, apoi secretar general. Portofoliul politic al avocatului Folea se întregește cu două mandate de deputat, primul la alegerile din 1927, iar cel de-al doilea în legislatura 1934-1937. Dar asta nu e tot. După finalul ultimului mandat, țintește un post de senator, de care nu se poate bucura din pricina dizolvării Parlamentului.

Din anul 1923 va luat inițiativa constituirii Societății “Invalizii de război” în județul Târnava Mică și Alba Inferioară, asigurând preşedinţia ambelor structuri. Pasionat al condeiului, va pune pe picioare ziarul liberal “Târnava. Foaie, politică, socială și națională” (1937-1938) ocupând postul de redactor. În paralel, continuă să pledeze fără cusur în orașul Târnăveni. Pentru întreaga activitate este decorat cu Ordinul Coroana României în grad de Comandor, Ordinul Coroana României în grad de Ofițer, Medalia Bărbăție și Credință clasa I, Medalia Meritul Comercial și Industrial clasa I. După o viață închinată libertății și demnității poporului român, avocatul Emil Folea pleacă din această lume pe 21 mai 1943.

Surse: Biblioteca Digitală BCU Cluj;

Abil, diplomat, iute la minte și la vorbă, mânat de un singur țel: unitate națională! Făcuse primii pași în avocatură prin 1896, iar după aceea se căpătuiește cu fiica lui Gheorghe Fejer. Înrudirea era de bun augur și deschizătoare de noi conjuncturi. Intrat de timpuriu în rândurile Partidului Național Român, Aurel Lazăr se face remarcat prin spiritul de jertfă și lupta pentru respectarea drepturilor românilor. Când se aud bombele primei conflagrații mondiale este chemat la strajă, însă diabetul care îi mânca zilele îl lasă pe din afară. Rămas acasă, Aurel luptă pe alte planuri. Îi adună pe liderii politici din comitatele transilvănene și își transformă casă într-un centru al mișcării naționale. După un șir interminabil de ședințe, calcule și opinii, avocatul Aurel Lazăr este delegat să ducă voința românilor din comitat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Până la suflarea cea de pe urmă, continuă să profeseze avocatura, îndeplinește felurite demnități politice, fiind recompensat cu ordinul Ordinul “Steaua României” în grad de mare ofiţer.

Pe culmi din primii ani ai vieții

Se pomenește pe această lume la 17 august 1872, în casa preotului Teodor Lazăr. Ulterior, junele urmează studiile gimnaziale și liceale la Liceul Premonstratens din Oradea. După absolvire, se înscrie la Academia Regală de Drept din localitate, fiind bursier al fundațiilor “Elena Birta Ghibu” și ”Gojdu”. În decursul anului universitar 1893-1894, se transferă la Facultatea de Drept și Științe Politice a Universității “Ferencz József” din Budapesta. Concomitent cu perioada memorandistă, Aurel se alătură celor 200 de studenți care își puseseră semnătura pe două documente importante: Manifestul studenților și Apelul. Obține titlul de doctor în științe juridice în anul 1896, după care intră în avocatură deschizându-și propriul cabinet în Oradea alături de Vasile Bledea. Tot acum, se căsătorește cu fiica avocatului Gheorghe Fejer din Ineu, colaborator de seamă al lui Iosif Vulcan și Mihai Velicu.

Înrudirea cu Fejer îi aduce noi oportunități. Începe să publice articole în Tribuna poporului și este ales în conducerea mișcării naționale din Transilvania. În anul 1901, este cooptat în rândurile Comitetului Central Exclusiv al Partidului Național, unde se afirmă ca unul dintre promotorii ideii de trecere la activism politic, militând pentru participarea formațiunii la viața parlamentară. După conferința națională, Aurel Lazăr se alătură conducerii partidului alături de Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voievod, etc. Candidează la alegerile parlamentare din 1905, 1906 și 1910, iar pe lângă toate acestea se ocupă de conducere Despărțământului bihorean al Astrei.

Un alt fel de război

Peste tumultul politic în care se scălda, se mai adaugă și povara războiului. Salvarea lui a fost tocmai diabetul de care suferea. În urma unor investigații amănunțite, medicii au decis că nu este apt pentru îndeplinirea serviciului militar. Cu toate acestea, nu va sta cu mâinile în sân. Aurel Lazăr avea lupta lui. Se organizează exemplar și continuă să țină legătura cu liderii politici din comitatele transilvănene. În anii războiului, Aradul devenise centrul principal al mișcării naționale. Locuința avocatului Lazăr începuse să găzduiască mai multe întâlniri ale liderilor români, printre care cea mai importantă s-a consumat în data de 12 octombrie 1918, atunci când a fost elaborată “Declarația de autodeterminare a Transilvaniei”. La rădăcina acestui document au stat două proiecte: unul inspirat de geniul lui Vasile Goldiș și Aurel Lazăr, iar cel de-al doilea i-a aparținut lui Vaida-Voevod.

Se fac calcule, analize, strategii, toate în miez de noapte și cu o discreție maximă. În cele din urmă, vine și hotărârea: Aurel Lazăr va duce mai departe voința românilor din comitat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Aici, este ales ca membru în Marele Sfat Național și în Consiliul Dirigent, unde îi încape pe mână Resortul Justiției.

Demnități și responsabilități politice

La un an după Marea Unire, își continuă ascensiunea politică obținând un mandat de deputat pentru circumscripția Tinca, în Primul Parlament al României Mari. Rămâne în continuare membru al Partidului Național Român, iar în 1926 asigură președinția organizației Bihor. Amintim doar câteva din demnitățile care însoțesc portofoliul său politic: vicepreședinte al Camerei Deputaților, primar de Oradea, membru în comitetul administrativ al județului Bihor și vicepreședinte al Uniunii Avocaților din România. Ca o recunoaște a meritelor sale deosebite este decorat în 1928 cu Ordinul “Steaua României” în grad de mare ofiţer. În tot acest timp continuă să practice avocatura până la epuizare. Din nefericire, boala de care suferea capătă forme severe, motiv pentru care face un pas în spate refuzând felurite propuneri politice. Părăsește această viață pe meleagurile orădene la 18 noiembrie 1930.

Surse: Biblioteca Digitală BCU Cluj;

Vine pe lume în familia preotului George Moldovan din comuna Băița. Junele este dat la carte, iar în 1880 termină Liceul Latin din Sibiu, ca șef de promoție. De aici se va îndrepta către studiul științelor juridice tocmai la Universitatea Regală Maghiară din Budapesta. După ce devine avocat cu acte în regulă, își deschide propriul birou avocațial la Baia de Criș. Locul ajunge repede o oază de românism, unde se dezbat problemele juridice cu care se confruntă conaționalii din comitat. Ca membru al Partidului Național Român, va figura printre cei 300 de români care urmau să prezinte Memorandumul în fața împăratului Francis Iosif. S-a implicat în organizarea vieții sociale, economice, culturale și politice a românilor din Orăștie, fiind distins cu Ordinul Ferdinand I, în grad de cavaler și Ordinul Coroana României, în grad de ofițer.

Debutul în viață și în profesie

17 septembrie 1862 în comuna Băița, județul Hunedoara. Preotul George Moldovan se plimbă de colo colo rostind rugăciuni și implorând milă de sus. După câteva ceasuri bune de frământări și suspine, ușa se dă de perete și un scâncet puternic îi inundă auzul. E fecior, zise moașa cu pruncul în brațe. La botez primește numele Silviu, iar la vremea cuvenită este trimis la școala elementară din localitate. Perioada adolescenței se consumă la Sibiu, unde absolvă Liceul Latin ca șef de promoție în anul 1880. Din acest punct, decide să pășească pe cărarea științelor juridice și devine student la Universitatea Regală Maghiară din Budapesta. Arde etapele ciclului licențial, iar la 1 septembrie 1884 devine doctor în drept cu teza “Statutul juridic al proprietăţilor funciare în Comitatele Zarand şi Hunedoara, după revoluţia de la 1848-1849”.

Își face stagiatura la Arad și Baia de Criș, în cancelaria lui Nicolae Oncu. Odată ajuns avocat cu acte în regulă, se stabilește definitiv la Baia de Criș. În biroul său avocațial se dezbat de zor problemele juridice cu care se confruntă românii din comitat, se caută soluții, motiv pentru care Silviu Moldovan este supranumit aprigul apărător al românilor în fața instanțelor juridice și în fața administrației maghiare.

În mijlocul tumultului politic

La 30 aprilie 1892, se mută la Orăștie și se implică în organizarea vieții sociale, economice, culturale și politice a românilor din întreg ținutul. De numele său se leagă fondarea Despărțământului Astrei la Orăștie, al Reuniunii economice, al Reuniunii meseriașilor, al casinei române, etc. Debutează rapid în viața politică alăturându-se Partidului Național Român, care îl deleagă în rândul celor 300 de reprezentanți care urmau să prezinte Memorandumul în fața împăratul Francis Iosif la 28 mai 1892. Misiunea se soldează cu un eșec crunt, motiv pentru care își stabilește alte priorități aruncându-se în consiliile de administrație ale unor bănci și institute de credit. Pasionat al condeiului, avocatul Silviu Moldovan a îndeplinit vreme de patru ani funcția de redactor la Revista Orăștiei și a colaborat cu mai multe ziare și reviste românești din Transilvania.

Ascensiunea de după 1 decembrie 1918

După înfăptuirea Marii Uniri, activitatea politică a lui Silviu Moldovan devine tot mai nuanțată. La debutul anului 1919 este numit în funcția de prefect al județului Ciuc, dar se pare că ceva nu a fost în regulă pentru că la 5 martie își dă demisia. Ca avocat înscris în Baroul Arad, continuă să pledeze exemplar până în data de 4 septembrie 1920, când face o pauză de aproape un an datorită numirii în funcția de prefect al județului Arad. Nici în acest fotoliu nu i-a priit, motiv pentru care este schimbat și numit prim-președinte al Tribunalului Arad. După un an de zile, este uns comisar regal pe lângă baroul arădean, fiind însărcinat cu puteri depline pentru a dispune și executa control asupra activității acestuia. Pe plan politic, s-a alăturat lui Alexandru Averescu în cadrul Partidului Poporului și a făcut echipă cu bunul său camarad Vasile Goldiș. Cei doi au stat la cârma organizației județene până când formațiunea a luat frâiele guvernării. În anul 1932 pășește pe urmele lui Goldiș care se alăturase lui Octavian Goga în cadrul Partidului Național Agrar. Cu timpul, numele lui Silviu Moldovan va figura pe listele Partidului Național Creștin, asigurând președinția organizației județene. Pentru întreaga activitate desfășurată în slujba poporului român, este distins cu Ordinul Ferdinand I, în grad de cavaler și Ordinul Coroana României, în grad de ofițer.

La apus de carieră 

Acest cumul de funcții dublat de răspunderea mare care îi atârna pe umeri, îl epuizează total. Cere pensionarea ca funcționar de stat și continuă să supraveghe activitatea din propriul cabinet. Chiar dacă nu mai era atât de prezent în viața publică, între 1932-1940 a suplinit postul de decan al Baroului Arad și pe cel de reprezentant în Consiliul general al Uniunii Avocaților. Din 1938, pune definitiv roba în cui și se retrage. Doi ani mai târziu revine pe meleagurile natale, unde își dă ultima suflare în anul 1943.

Surse: 1) Biblioteca Digitală BCU Cluj;

Se naște pe 9 decembrie 1878, în comuna Tritiul de Sus, comitatul Turda. Elev emerit, ia calea științelor juridice și devine student la Facultatea de Drept din Cluj. Era tânăr, dar asta nu-l împiedică să se implice în febra vieții politice. În urma Dictatului de la Vinea, sare ca ars și ia atitudine. Nu poate sta cu frica în gât și cu mâinile în sân, motiv pentru care duce o luptă acerbă pentru drepturile românilor. Critică prin slove la ziarul Tribuna Ardealului, apoi propune organizarea rezistenței armate. Acum intră în acțiune trupele Gestapo, care îl arestează. Își ia mâna de pe politică, însă nu pentru mult timp. Odată cu preluarea puterii de către comuniști, peisajul politic suferă mari schimbări. Este arestat la Sibiu, judecat, condamnat la trei ani de temniță și încarcerat la Penitenciarul Sighet.

Emil, un june de toată isprava

Vine pe lume în familia preotului greco-catolic Ioan Hațiegan de pe Valea Someșului. Pe lângă Emil, Aurelia, mai adusese pe lume alți patru copii, printre care și renumitul medic internist Iuliu Hațiegan, cercetător în domeniul tuberculozei, profesor universitar și rector al Universității din Cluj. Părinții s-au îngrijit să nu-i lipsească nimic: i-au luat cărți, l-au dat la cele mai bune școli, iar când a venit momentul studenției, junele a luat calea științelor juridice. Se înscrie la Facultatea de Drept din Cluj pe care o va absolvi în 1901. Datorită rezultatelor bune la învățătură, va beneficia de mai multe burse de studiu acordate de Fundațiile “Alexandru Șterca Șuluțiu”, “Simion Ramonțai” și “Transilvania”. Prin 1908, obține doctoratul, iar de acum lucrurile încep să se lege.

După ce iese de pe băncile facultății, Emil este numit judecător la Huedin și la tribunalul din Cluj. Intră de timpuriu în politică și devine membru în Partidul Național Român din Transilvania, apoi se dedică trup și suflet politicii de emancipare națională a românilor ardeleni. Toamna lui 1918, îl găsește la Cluj, unde ia parte la organizarea evenimentelor care au precedat Marea Unire. Tactul, diplomația și viziunea de care dădea dovadă, l-au urcat până în fruntea Consiliului Național Român, urmând ca pe 1 decembrie să fie prezent la Marea Adunare de al Alba Iulia.

Un avocat cu sclipiri de pedagog

Odată înfăptuită Unirea, Emil Hațieganu este uns membru în Consiliul Dirigent și primește pe mână resortul de Codificare. Cu ocazia primelor alegeri, prinde un mandat de deputat în Primul Parlament al României Mari, intrând în componența guvernului condus de Alexandru Vaida-Voevod. În 1919, cu ocazia preluării Universității din Cluj de către administrația românească, Emil este numit profesor în cadrul Facultății de Drept. Se dedică trup și suflet catedrei, motiv pentru care în anul universitar 1921-1922, este pus decan, iar în 1929, rector al Universității din Cluj. Pe lângă activitatea didactică și de cercetare, se dovedește un iubitor al condeiului. În acest scop pune pe picioare revista Glasul libertății. Pe parcursul perioadei interbelice, Emil Hațiegan înregistrează o ascensiune politică de invidiat. Adună trei mandate de deputat, devine vicepreședinte al Camerei Deputaților, subsecretar de stat la Ministerul Justiției, la Ministerul Sănătății, la Ministru de Stat pentru Transilvania, etc.

Ia atitudine împotriva cedării Transilvaniei și este arestat

Pe 30 august 1940, în conformitate cu prevederile Dictatului de al Viena, România este silită să cedeze jumătate din teritoriul Transilvaniei în favoarea Ungariei horthyste. Privind la cele întâmplate, Emil nu poate sta cu frica în gât și cu mâinile în sân. Pentru început ia în mână condeiul și biciuiește prin scris la ziarul Tribuna Ardealului. Văzând că lucrurile nu merg într-o direcție bună, trece la alt nivel și propune organizarea rezistenței armate. Trupele Gestapo află imediat de intențiile sale și-l arestează pe loc în toamna lui 1944. După cele întâmplate, își ia mâna de pe politică, cel puțin pentru o vreme. În 1945, după conferința de la Moscova, este desemnat ministru fără portofoliu din partea Partidului Naţional Ţărănesc în guvernul Petru Groza. Tovarășii nu-l văd prea bine și pun la cale un atentat împotriva lui, însă din fericire încercarea se soldează cu un eșec. Tot în acel an, Academia Română omagiază faptele sale eroice și activitatea științifică prin acordare titlului de membru de onoare.

După anul 1948, când bolșevicii au luat frâiele țării în mână, are loc arestarea avocatului Hațieganu, pentru activitate în P.N.Ț. I se retrage titlul de academician, este judecat, condamnat la trei ani de temniță pentru sabotaj și încarcerat la Penitenciarul Sighet pentru 36 de luni. Ulterior, pedeapsa îi este majorată cu 60 de luni. Suferă frigul, bătăile, lipsa hranei, și asta doar pentru că a pus umărul la înfăptuirea unei Românii demne. Pe 15 iulie 1955, autoritățile comuniste îi eliberează. Vizibil slăbit, având o vârstă înaintată, mai apucă patru ani de “libertate”, după care se stinge la Cluj.

Sursă:  Biblioteca Digitală BCU Cluj.   

Vine pe lume la 20 martie 1893, ca descendent al familiei nobiliare Mocioni. Rămas orfan de tată, este crescut de unchiul său, Alexandru, care se va îngriji de educația mezinului. Ajuns la vârsta studenției, apucă pe cărările nebănuite ale avocaturii. Declanșarea primei conflagrații mondiale l-a aruncat în corpul regimentului I de husari, luptând pe frontul din Bucovina și Galiția. După război, se implică în viața cetății și participă la felurite acțiuni politice. În 1920, este uns membru în corpul diplomatic al țării cu gradul de secretar de legație, și detașat la Ministerul Afacerilor Străine. Problemele de familie îl fac să renunțe la noua demnitate, și revine urgent la Căpâlna. Nu poate sta departe de tumultul cetății, iar peste puțin timp este numit în funcția de prefect al județului Severin. Petrece în această slujbă numai doi ani, pentru că în 1930, moartea avea să-și încheie brusc socotelile cu el.

Frânturi din istoria familiei Mocioni

Povestea familiei Mucioni sau Mocsony, în limba maghiară, se întinde pe o perioadă de cel puțin două secole. Pe la 1747,  preotul Constantin Motsony, părăsește locurile natale și poposește în Ungaria. Aici aveau să i se nască cinci copii, dintre care ne sunt cunoscuți doar trei: Andrei, înobilat; Mihai, care pe lângă numele de Motsony, îl mai purta și pe cel de Popovits, și Petru, necăsătorit, care a lăsat prin testament fratelui Andrei toate bunurile sale. În capitala Ungariei, fiii preotului Constantin au început să practice negoțul, iar prin iscusința și hărnicie, au strâns avere multă ajungând printre fruntașii breslei. Ulterior, Mihai și Andrei, vor pune bazele celor două ramuri nobiliare la sfârșit de secol XVIII:  ramura Mocioni de Foen, înnobilată de Împăratul Iosif al II-lea, care le oferă moșia de la Foen din Banat, și ramura armalistă de Mocioni, înnobilată la 1 iunie 1798 de Împăratul Francisc I, însă fără a primi proprietăți.

Cele două spițe se unesc prin căsătoria Ecaterinei Mocioni de Foen cu Mihai Mocioni, vărul ei. Noua familie se mută în Banat și construiește un castel similar cu Micul Trianon de la Versailles. Cuplul va aduce pe lume șase copii,  însă doar ultimii doi, Alexandru și Eugen, vor moșteni castelul. Primul se căsătorește cu Elena Mocioni de Foen, o rubedenie rămasă văduvă, apoi se mută la castelul Birchiș din județul Arad.  Eugen rămâne la castel, și se căsătorește cu Therezia Horváth de Zalaber, care îi va dărui cinci copii: Ecaterina; Eugenia; Petru; Alexandru junior și Ionel.

Mezinul care a întrecut toate așteptările

La vârsta de 57 de ani, capul familiei pleacă la cer, iar Thereza se trezește dintr-o dată singură cu cinci copii de crescut. Îi va sări în ajutor fratele defunctului, Alexandru Mocioni, care se va ocupa îndeaproape de educația și viitorul celor mici. Ionel, mezinul familiei, vine pe lume la 20 martie 1893, la Căpâlnaș. Începe studiile primare la școala confesională din Lugoj, iar pe cel secundare la Brașov, apoi la Budapesta. Elev emerit, își ia bacalaureatul fără probleme și urmează cursurile Facultății de Drept. Tulburările politice care au dus la declanșarea Primului Război Mondial, l-au aruncat în corpul regimentului I de husari, îndeplinindu-și serviciul militar pe frontul din Bucovina și Galiția.

Revine acasă în toamna lui 1918, la vârsta de douăzeci și cinci de ani.  Avea tot dreptul să-și ia o pauză, însă nu o face, și se implică în acțiunile de susținere a cauzei naționale. Mai întâi, se prezintă în fața Consiliului Național din Arad, unde participă la consfătuirile care au precedat tratativele româno-maghiare, apoi depune un memoriu alături de V.V. Tilea, la Conferința de Pace de la Paris. Tactul cu care trata problemele, diplomația și inteligența nativă, i-au făcut pe membrii Consiliului Dirigent din Sibiu să-l numească în comisia condusă de Alexandru Vaida Voievod, mandatată să reprezinte Ardealul, Banatul și Crișana, la Conferința de Pace.

Implicarea în viața cetății

După înfăptuirea Marii Uniri, Ionel devine secretarul avocatului Gheorghe Dobrin, primul prefect român al judeţului Caraş-Severin. Gustă din plin dulceața vieții politice, și prinde un loc de deputat în Primul Parlament al României Întregite. După dizolvarea acestuia, va fi uns prin Decretul Regal din 27 august 1920, membru în corpul diplomatic al țării, cu gradul de secretar de legație. Este detașat la Ministerul Afacerilor Străine, unde va activa pentru o perioadă foarte scurtă, deoarece problemele ivite în sânul familiei îl obligă să se reîntoarcă la moșia de la Căpâlnaș. Fidel crezului promovat de Partidul Național Țărănist, care din 1928 traversa o perioadă ascendentă, Ionel Mocioni este numit în funcția de prefect al județului Severin, cu sediul la Lugoj . A petrecut în această demnitate doar doi ani, însă a fost suficient ca să schimbe în bine lucrurile. De numele său se leagă ctitorirea mai multor spitale județene, orfelinate, instituții de cultură, la ridicarea cărora a contribuit cu bani din propriul buzunar. Mai mult de atât, și-a donat o parte din salariu pentru ajutorarea tinerilor școlari și a bisericilor. În numai doi ani de zile, județul Severin cunoscuse o adevărată înflorire, iar realizările în domeniul administrației puteau continua dacă moartea nu și-ar fi încheiat brusc socotelile cu el, în anul 1930.

Surse: Botiş, Teodor, Monografia familiei Mocioni, Bucureşti 1939.

Descendent al unei familie nobiliare, Ilie vede lumina zilei în 1883, la Lipău. După absolvirea liceului, se îndreptă către studiul științelor juridice și se înscrie la  Facultatea de Drept din Budapesta. Face stagiul în cancelariile marilor avocați din Arad, apoi se implică în acțiunile premergătoare Marii Uniri. La propunerea membrilor ce alcătuiau Consiliului Național Român, este delegat ca reprezentant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Pe lângă toate acestea,  Consiliul Dirigent al Transilvaniei îl va numi subprefect al județului Satu Mare, apoi va conduce delegația românilor sătmăreni  care urma să-l întâmpine pe generalul H.M. Berthelot. Odată cu semnarea Arbitrajului de la Viena și instaurarea administrației maghiare, se refugiază alături de familie în orașul Arad, unde va deveni proprietarul unei fabrici de vopsele. Pleacă din această lume pe 6 februarie 1946, în urma unui infarct.

La început de drum

Se naște într-o zi de vară, pe 31 iulie 1883, în localitatea Lipău, județul Satu Mare. Tatăl, Augustin, provenea dintr-o familie înnobilată în anul 1680 de către Mihail Apafi. Mama, Vilhemina Kolbusewski, era fiica unui colonel refugiul în Polonia secolului al XIX-lea. Cei doi soți aveau să aducă pe lume nu mai puțin de douăsprezece suflete, însă nu toți au gustat plenitudinea vieții. După efectuarea studiilor gimnaziale, Ilie își continuă traseul la Liceul Piarist din Carei. În ultimul an de studii se transferă la Liceul de Stat din Baia Mare, unde obține diploma de bacalaureat. Stă bine pe gânduri, iar în cele din urmă decide să pășească pe cărările științelor juridice, la Facultatea de Drept din Budapesta. Perioada studenției a fost marcată de activitățile derulate în cadrul Societății de lectură “Petru Maior”, avându-i colegi pe Ioan Sălăjean, Ioan Tibil, Alexandru Rakoczi Filip, etc. Ulterior, absolvă ciclul licențial în 1907, și face o parte din stagiatură în cancelariile din Arad.

Participant la Marea Unire

De numele său se leagă inițierea acțiunilor organizatorice în vederea constituirii noilor organe ale administrației românești din Satu Mare, cât și pregătirile aferente participării românilor din zonă la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. În așteptarea trupelor române care se îndreptau spre Satu Mare, avocatul Ilie Carol Barbul, este silit să-și părăsească locuința și să se ascundă la sora sa Maria. Revenit din surghiun participă la ședința din 6 noiembrie 1918, a Comitetului comitantes al Partidului Național, în care se decide înființarea Consiliului Național Român comitantes. Tot acum, se hotărăște înființarea consiliilor și a gărzilor la nivelul tuturor localităților. Peste șapte zile are loc adunarea națională din cercul electoral Satu Mare, în care se alege conducerea locală. Ilie este numit președintele Consiliului Național Român  din circumscripție, și este desemnat ca reprezentant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Participă alături de Gheorghe Racoți și Dr. Ioan Tibil la consfătuirea din 30 noiembrie 1918, apoi este admis în Marele Sfat Național Român.

Când un avocat se implică în viața cetății

Odată înfăptuită Marea Unire, se implică în organizarea manifestărilor culturale din Satu Mare. Evenimentele debutează în sala centrului de recrutare, unde susține o conferință, urmând ca la pupitru să urce scriitorul Camil Petrescu și tenorul Traina Cavassi. Ca o încununare a eforturilor sale, Consiliul Dirigent al Transilvaniei, îl va numi în funcția de subprefect al județului Satu Mare, iar ulterior în trei rânduri prefect.

În calitate de prefect, Ilie Carol Barbul a condus delegația fruntașilor români sătmăreni care urma să-l întâmpine pe generalul H.M. Berthelot, aflat într-o călătorie ce avea drept scop evaluarea situației și doleanțelor populației românești din orașele de la granița de vest a României Mari. Pe lângă acestea, Ilie se arată un iubitor al condeiului, motiv pentru care pune umărul la fondarea primului periodic laic românesc din urbea de pe Someș, denumit Satu Mare (1919).   

Familia și ultimii ani din viață

Asemeni marilor personalități interbelice, Ilie gustă din viața politică, și este ales senator pe listele Partidului Poporului. În perioada aprilie 1926- mai 1927, va reveni pe fotoliul de subprefect al județului, urmând ca după 1935, să activeze în Partidul Național Creștin. În plan personal, lucrurile mergeau cum nu se putea mai bine. Se căsătorește cu Valeria Lazin, iar mariajul este binecuvântat cu doi copii, un băiat și o fată. Valeria își câștigă popularitatea prin activitățile social-culturale pe care le organizează, ea fiind tot odată și președinta Asociației Româncelor Sătmărene.

După semnarea Arbitrajului de la Viena și instaurarea administrației maghiare, Ilie și familia sunt siliții să caute un loc de refugiu. Se opresc în orașul Arad, iar la scurtă vreme Ilie este numit director al fabricii de vopsele Policrom. La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial hotărăște să rămână definitiv pe meleagurile arădene, unde își va da ultima suflare pe 6 februarie 1946, în urma unui infarct. Avocatul Ilie Carol Barbul, își doarme somnul de veci în cimitirul Eternitatea, alături de alți reprezentanți de seamă ai Unirii, precum Vasile Goldiș sau Ștefan Cicio-Pop.

Surse: 1) Informația de Duminică, din7 februarie 2016; 2) Biblioteca Digitală BCU Cluj.

A fost membru de frunte al Partidului Național Țărănesc și bun camarad cu Iuliu Maniu. Cariera politică a fost încununată cu funcții de conducere în Ministerul de Finanțe, de Interne și de Justiție. Lui îi datorăm stabilizarea monedei naționale și eradicarea datoriilor pe care le aveau băncile și întreprinderile către muncitori. Pe plan extern, Mihai Popovici a reușit stabilirea unor relații cordiale cu Franța, fapt pentru care a fost decorat cu Legiunea de Onoare franceză în grad de Mare Ofițer. Odată cu preluarea puterii de către comuniști, este arestat și trecut prin iadul de la Văcărești, Ocnele Mari și Sighet.

Luptător pentru cauza românilor

Se întâlnește cu viața pe 21 octombrie 1879, la Brașov. Încă din tinerețe, Mihai a fost un simpatizant al ideii de dreptate pentru conaționali. După ce își ia bacalaureatul, se înscrie la Facultatea de Filosofie din Viena, apoi susține doctoratul în drept la Universitatea din Budapesta. Printre cursuri și seminarii, studentul asigura președinția Societății “România Jună”. Izbucnirea primei conflagrații mondiale i-a dat rău de tot planurile peste cap, astfel, între 1917-1918, Mihai Popovici este mobilizat pe front și însărcinat cu organizarea corpului de voluntari români în Moldova. Când focul armelor a încetat să mai facă victime începe să militeze pentru drepturile românilor din Transilvania. La Adunarea Națională de la Alba Iulia, este ales în conducerea Marelui Sfat Național și membru al Consiliului Dirigent în cadrul departamentului Industrie și Comerț. Totodată, a făcut parte din delegația care a prezentat regelui Ferdinand actul unirii Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România.

Credit foto: CNSAS

Angrenat în vâltoarea vieții politice

După înfăptuirea Marii Uniri, își ia avânt și se aruncă în iureșul vieții politice. A deținut o seamă de funcții legislative, dar și funcții executive în guvernul României Mari. De pildă, între 5 decembrie 1918- 13 martie 1920, a făcut parte din guvernul condus de Alexandru Vaida-Voevod, unde a ocupat postul de Ministru al Lucrărilor Publice. Prietenia trainică cu Iuliu Maniu, îi va asigura noi atribuții ministeriale. A fost pe rând ministru de finanțe, de interne, a revenit la finanțe, apoi s-a mutat la justiție. Din tot acest periplu, cele mai mari realizări le-a avut la Ministerul de Finanțe, unde a reușit să stabilizeze moneda națională. Tot în vremea mandatului de la finanțe, Popovici obține mai multe împrumuturi din străinătate cu ajutorul cărora va plăti datoriile băncilor și întreprinderilor către muncitori.

Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Nicolae Lupu, Mihai Popovici, Samsonovici, la Comitetul Executiv al PNȚ din 1937   Credit foto: ANR

Un țărănist în ghearele comuniștilor

Se dă de partea țărăniștilor, iar în 1927, Mihai conduce primul congres al organizației județene din Satu Mare. Din acel moment a fost numit în funcția de președinte al Partidului Național Țărănesc, și a candidat pe listele electorale din Satu Mare. În 1944, este numit în funcția de vicepreședinte, iar doi ani mai târziu, președinte onorific. Pe plan extern, Popovici lucrează la consolidarea relației dintre România și Franța, iar pentru meritele sale este decorat cu Legiunea de Onoare franceză, în grad de Mare Ofițer.

Dosarul lui Mihai Popovici    Credit foto: memorialsighet.ro

Când nu face politică, se îndeletnicește cu scrisul. Este autorul unor lucrări de mare anvergură, precum: Solidarismul politic, Datoriile și creanțele României după tratate, Politica de revalorizare și conversiunea la Banca Națională, Politica de producțiune și bugetul, etc. Preluarea puterii de către comuniști a însemnat declinul său. Este arestat pe 25 iulie 1947, și acuzat de conspirație contra statului în afacerea Tămădău. Vor urma zece zile de anchetă, ca mai apoi să fie purtat prin iadul de la Văcărești și Ocnele Mari. Pe 12 noiembrie 1950, este transferat la Sighet, alături de nume mari ale vremii precum Mihail Manoilescu, Radu Budișteanu și Virgil Solomon. Torturile și anchetele până în miez de noapte au durat până în anul 1955, atunci este eliberat și condamnat la o viață mizeră. Cel care odinioară luptase pentru unitatea românilor și prosperitatea națiunii, s-a stins într-un anonimat complet la data de 7 mai 1966.

Surse: Biblioteca Digitală BCU Cluj;

Ioan, fecior de preot, a început să studieze dreptul la Budapesta, a continuat la Viena, obținându-și în cele din urmă diploma la Universitatea din Cluj. În perioada studenției, s-a dedicat activităților cu caracter național. Ajuns lider al studențimii, îl provocă la duel pe redactorul șef al ziarului Ujsa, deoarece într-un articol studenții români fuseseră numiți “ploșnițe ale ungurilor” și “studenți valahi idioți”. După absolvire, tânărul începe stagiatura în biroul avocatului Liviu Lemeny din Sibiu, și continuă în cel condus de avocatul Aurel Isac din Cluj. A pledat în procese răsunătoare ale României Mari, iar parteneri i-au fost marii avocați ai vremii. Printre robe și dosare, se îndeletnicește cu editarea ziarului ”Glasul libertății” și a revistei sociale “Coasa”, conferențiază, toate cu scopul de a ridica nivelul cultural al satului românesc.

Liderul studenților este gata de duel

Ioan se naște pe 24 martie 1877, ca fiu al preotului Nicolae Giurgiu din Chiteni, și nepot al protopopului greco-catolic Vasile Podoabă. Traseul său educațional a fost unul fluctuant. Pentru început debutează ca elev al școlii primare din Dej, după aceea, își începe studiile liceale la Liceul Piarist din Cluj. Nu stă mult timp și se transferă la Bistrița, ca în cele din urmă să devină absolvent al Liceul român greco-catolic din Blaj. Nici în privința studiilor universitare lucrurile nu diferă prea mulă. În 1897, se înscrie la Facultatea de Drept din cadrul Universității din Budapesta, după un semestru, se transferă la Universitatea din Viena, unde va sta până în anul doi. În cele din urmă se oprește la Universitatea din Cluj, pe care o absolvă cu brio. Pe 18 aprilie 1903, Ioan devine doctor în științe juridice, dar în timp ce lucra la teză începe să frecventeze cursurile Facultății de Filosofie, Limbi și Istorie. Rezultatele bune la învățătură îl fac beneficiarul unei burse de studiu oferite de Societatea Transilvania, cu ajutorul căreia va efectua un stagiu de doi ani în capitala Franței.

Ioan Giurgiu s-a dovedit a fi un lider încă din perioada studenției. Devine membru al societăților ”Petru Maior” și ”România Jună”, apoi participă la serbările organizate cu ocazia dezvelirii monumentului lui G. Candrea, și la jubileul de 300 de ani de la Unirea lui Mihai Viteazul. Era ca un adevărat leu. Ajuns lider al studențimii, nu înghite calomniile la adresa studenților români numiți în presa maghiară “ploșnițe ale ungurilor” și “studenți valahi idioți”. Se aprinde de-a binelea și îl provocă la duel pe redactorul ziarului cu pricina.

Apărătorul românilor în fața autorităților maghiare

Odată isprăvită studenția, își începe stagiatura la biroul de avocatură al lui Liviu Lemeny din Sibiu. Rămâne un deschizător de drumuri gata oricând să facă diferența. Dovadă stă implicarea sa activă în organizarea fastuoasei serbări prilejuite de adunarea generală a Astrei. Ultimii trei ani de stagiatură, se consumă în biroul avocatului Aurel Isac din Cluj. În 1908  susține examenul pentru obținerea certificatului de liberă practică, iar odată promovat, nu ezită să-și deschidă propriul cabinet de avocatură. Se înscrie în baroul din Cluj, dar peste un an se mută în comuna Iara, unde a devenit un real sprijin pentru moții ce se luptau cu nedreptățile autorităților maghiare.

Debutul Primul Război Mondial, a generat o seamă de înrolări din mai toate tagmele. Mulți practicanți ai avocaturii au fost trimiși pe front, iar de pe urma acesta vor profita cei care scăpaseră de înrolare. Scăpat de o parte din concurența acerbă, Ioan revine cu biroul la Cluj. Traversează o pantă ascendentă și devine apărătorul românilor trimiși în fața Curții Marțiale. Printre procesele în care a fost implicat figurează cel al protopopului greco-catolic Elie Dăianu, dar și al celor 15 români acuzați de spionaj în favoarea României. Autoritățile maghiare sunt vizibil stânjenite de zelul cu care Ioan Giurgiu luptă pentru cauza națiunii sale, și speră să scape de el odată cu trimiterea forțată pe front.

Ascensiunea fulminantă de după război

Războiul se termină, armele sunt puse în teacă, iar supraviețuitorii își jelesc morții. Nu e și cazul eroului nostru, care se întoarce teafăr acasă. Anii petrecuți între tunuri și gloanțe nu i-au știrbit zelul. Alături de trei tineri organizează apărarea noilor organisme de conducere și reprezentare ale românilor din comitatul Cluj. Pe lângă asta, circumscripția Cluj II, îl trimite ca reprezentat la Marea Adunare Națională, alături de președintele Senatului Național Român, dr. Amos Frâncu.

În perioada de după  Marea Unire a cunoscut din nou ascensiunea profesională. Administrația clujeană îl numește în funcția de consilier al primăriei orașului Cluj cu probleme edilitare. Tot acum redeschide biroul de avocatură bucurându-se de un număr însemnat de clienți. Numele său figurează în procesele importante din România Mare, avându-i drept colegi pe marii avocați ai vremii. Printre robe și dosare, se îndeletnicește cu editarea ziarului “Glasul libertății” și a revistei sociale ”Coasa”, conferențiază, toate cu scopul de a ridica nivelul cultural al satului românesc.

În viața politică nu a cunoscut același succes ca în avocatură. A baletat între Partidul Național Român, care i-a adus un mandat de deputat, apoi în 1922 trece de partea liberalilor. Cochetează pentru un răstimp cu Garda de Fier, iar pe final vizitează tabăra Partidului Țărănesc. Ulterior devine susținător al Partidul Renașterea Națională aflat sub conducerea lui Ioan G. Stoian. După o viață închinată celor mai înalte idealuri, avocatul Ioan Giurgiu se stinge în pace la date de 12 ianuarie 1941.

Surse: 1) Biblioteca Digitală BCU Cluj;

Crescut într-o familie de intelectuali și beneficiar al unei burse ”Gojdu”, Aurel Cosma a studiat dreptul, inițial la Debrețin, apoi la Budapesta. După o perioadă de ucenicie în birourile avocaților Pavel Rotariu și Emanoil Ungurianu, tânărul obține dreptul de a profesa avocatura independent. Fără să stea mult pe gânduri, își deschide propriul cabinet avocațial în Timișoara. Ulterior intră pe scena politică de partea Partidului Național Român, al cărui președinte va deveni în 1902. În timpul Primului Război Mondial, este mobilizat și plimbat prin mai multe unități. Pentru întreaga activitate, Aurel Cosma a fost distins cu numeroase ordine și medalii, atât din partea statului român, cât și din partea unor state străine.

Când ucenicul își urmează maeștrii

Născut în satul Beregsăul Mare din județul Timiș, Aurel a cunoscut de mic ce înseamnă atmosfera academică. Tatăl, Cosma Damaschin era învățător, iar mama, Maria Panaiot era aromâncă. Își începe educația la Topolovățul Mare, odată cu transferul tatălui său la școala primară din sat. După aceea, se înscrie la Liceul Piarist din Timișoara, unde își ia bacalaureatul în 1888. Rezultatele bune la învățătură, îl fac beneficiarul unei burse acordate de Fundația “Emanoil Gojdu“, și reușește să plece la studii peste hotare. Inițial se înscrie la Facultatea de Drept din Debrețin, dar după o vreme se transferă la Budapesta. Trece cu bine peste ciclul licențial, iar în 1894, își obține doctoratul cu lucrarea “Pedeapsa cu moartea”.

După ce bifase și acest obiectiv, Aurel intră ca ucenic la birourile avocaților timișoreni Pavel Rotariu și Emanoil Ungurianu. În anul 1896, odată cu obținerea dreptului de a profesa independent, își ia inima în dinți și deschide un cabinet avocațial la Timișoara. Dacă așa stau lucrurile, Cosma decide că e timpul să mai facă un pas important și intră în politică. Zelul și pregătirea de care dă dovadă, îl fac un membru de referință al Partidului Național Român, al cărui președinte va deveni în anul 1902. A reușit să împletească armonios politica cu gazetăria, publicând diverse articole în ziarul Dreptatea, Tribuna, și multe altele.

Luptă pe front și participă la Marea Unire

Ascensiunea continuă, iar în 1914, este ales în consiliul baroului. La o privire de ansamblu, nimic nu părea să zdruncine soclul pe care urcase. Însă vremurile se schimbă brusc, armele sunt gata de tragere, marile puteri își pun la punct strategiile, și iată-ne în plin Război Mondial. Cosma este mobilizat și mutat prin mai multe unități militare. În toamna lui 1918 prezidează adunarea națională a românilor din Timișoara, ca mai pe urmă, să fie proclamat președinte semnificativ în constituirea Consiliilor Naționale și a Gărzilor Naționale Române.

Când sosi momentul Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, Aurel Cosma participă ca delegat al cercului electoral Becicherecul Mic. Odată ajuns la locul cu pricina, mai exact pe 30 noiembrie 1918, ia inițiativa și organizează întrunirea tuturor delegaților bănățeni pentru susținerea Unirii. În timpul ședințelor, avocatul aduce în centrul discuțiilor problema românilor din zona Timocului, și solicită integrarea lor în Banat. Delegatul Partidului Social Democrat, I.D. Suciu, și-a manifestat tot sprijinul pentru domnul Cosma, dar opoziția formată din Iulia Maniu și Ioan Mihuțiu, a fost mai puternică.

Ministru în guvernul Brătianu și Decan al Baroului Timiș

Odată cu realizarea Unirii, Consiliul Dirigent îl numește în funcția de prefect al județului Timiș-Torontal. Între timp devine Decanul Baroului Timiș, și renunță la funcția de prefect în 1920, pentru a gospodări filiala din Banat a Partidul Național Liberal. Între 1922-1923 ocupă postul de ministru al Lucrărilor Publice în guvernul condus de Ione I.C. Brătianu, ca peste opt ani să fie ales senator. De-a lungul carierei a primit o seamă de distincții și medalii din partea statului român, dar și din partea celor străine. Aurel Cosma se putea mândri cu ordinul Regele Ferdinand în rang de comandor, Coroana României în rang de Mare Cruce, Ordinul Sf. Sava al Serbiei  în rang de Mare Cruce, Ordinul Phoenix al Greciei  în rang de Mare Cruce, etc.

Imagine de la înmormântarea lui Aurel Cosma

Vlăstarul Banatului se stinge la 31 iulie 1931 și este prohodit pe 2 august. Mari personalități, dar și oameni de rând, au trecut prin fața catafalcului pentru a-i aduce un ultim omagiu. Soborul de preoți condus de părintele Patriciu Ticura, a oficiat slujba înmormântării, iar la final s-au rostit mai multe necrologuri. Ajuns la Cimitirul Buziașului, sicriul a fost coborât în groapă, acompaniat de aplauzele și suspinele mulțimii.

Surse: 1) Biblioteca Digitală BCU Cluj; 2) banatulistorievie.ro

Pe umerii lui Liviu Cigăreanu atârnă blazonul familiei Rațiu de Noșloc, una dintre cele mai vechi familii nobiliare românești de pe teritoriul Transilvaniei. După finalizarea studiilor universitare, este etichetat “persona non grata”. Debutează în avocatură la biroul condus de dr. Armin Koning din Vâșet, apoi continuă la dr. Alexa Mangiuca și dr. Mihai Gropșianu din Oravița. Intră rapid în viața politică de partea Partidului Național Român, iar în 1918, este ales delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Odată înfăptuită Marea Unire, Liviu se retrage la Timișoara, unde practică avocatura și devine jurist consult la Întreprinderea Uzinelor și Domeniilor Reșița. Ajunși la putere, bolșevicii nu-l văd cu ochi buni și-l arestează în noaptea de 15 aprilie 1952, ultima din Săptămâna Patimilor.

Luptă pentru drepturile românilor și este exmatriculat din facultate

Liviu vine pe lume la 7 decembrie 1875, ca fiu al lui Ion și al Anei Cigăreanu. Este descendent al familiei Rațiu de Noșlac, veche familie nobiliară, care a avut un rol important în lupta pentru emanciparea românilor din Transilvania. Debutează în viața de școlar la Turda, după care își continuă studiile liceale la Blaj. La 17 ani, își ia bacalaureatul, iar în 1893, se înscrie la Facultatea de Drept din Cluj. Abia dacă apucă să se acomodeze cu viața de student, pentru că la un an distanță, este exmatriculat alături de alți 41 de colegi din mai multe facultăți. Motivul? Ei bine, se pare că mai marilor nu le-a picat bine adeziunea tinerilor la semnarea unui apel care avea drept scop apărarea memorandiștilor.

Toată tevatura a fost remediată prin intervenția guvernului român, care a depus un memoriu la Curtea de la Viena prin care solicită reînscrierea studenților exmatriculați. Autoritățile străine aprobă în cele din urmă memoriul, iar în octombrie 1894, Liviu Cigăreanu își reia viața de student. Când ajunge în anul IV, se transferă la Universitatea din Budapesta, unde obține licența, apoi titlul de doctor în științe juridice. Promovează examenul de cenzură în 1904, și obține diploma de avocat. Cu toate acestea, nu se bucură de aprecierea celor din jur, ba din contră, este catalogat drept “persona non grata” și se auto exilează pentru o vreme la Biserica Albă.

Avocat, politician și gazetar

Ucenicia și-o face la birourile patronate de dr. Armin Koning din Vâșet, dr. Alexa Mangiuca și dr. Mihai Gropșianu din Oravița. A intrat de timpuriu în viața politică, mai exact, în 1894, ca membru al Partidului Național Român. În această calitate, Cigăreanu ia inițiativa și mobilizează românii de pe valea Carașului cu scopul adoptării activismului. Prin 1906, cochetează puțin și cu gazetăria. Alături de învățătorul Gheorghe Jian, Ion Nedelcu și Ion Epure, avocatul pune bazele ziarului Progresul, iar un an mai târziu dă drumul unei tipografii. Publicația nu are viață lungă, în 1913 și-a stopat complet activitatea.

Fire combativă și aplecată către idealurile naționale, se implică pe la 1918, în evenimentele de pe Valea Almăjului. Consiliul Național Român din zona Oravița fondează Consiliul de Război, în fruntea căruia este ales Cigăreanu. Sarcina noii structuri era de a-i judeca pe călcătorii de lege și a institui ordinea. La 26 noiembrie 1918, este ales din partea cercului electoral Oravița, ca reprezentant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.

Arestat în Săptămâna Patimilor și condamnat la doi ani de muncă silnică

Odată înfăptuită Marea Unire, Liviu Cigăreanu se stabilește împăcat la Timișoara. Continuă să pledeze la bară, și devine jurist consult la Întreprinderea Uzinelor și Domeniilor Reșița. În 1927, în cadrul Congresului avocaților din Timișoara, este ales vicepreședintele Uniunii avocaților. Aici, Cigăreanu urcă la tribună și se dezlănțuie într-o cuvântare de zile mari, din care redăm: ”Este bine ca nimeni să nu vorbească de sine însuși, faptele să vorbească. De aceea mă voi sili ca faptele mele să fie la înălțimea mandatului ce mi s-a încredințat. Prin muncă vă voi arăta mulțămirea mea”.

Măiestria și devotamentul de care dă dovadă, îi aduc trei mandate de Decan al Baroului, iar pe lângă asta, între 1928-1930, este ales prefect al județului Timiș. Nu trebuie neglijată nici participarea în calitate de asistent al lui Mircea Vaida-Voevod, la Conferința de pace de la Paris. În 1930, este distins cu Ordinul Corona României în grad de Comandor, și cu Ordinul Ferdinand în grad de ofițer, pentru serviciile aduse la înfăptuirea marii Uniri.

Placă comemorativă așezată pe fațada Colegiului Tehnic “Dr. Ioan Rațiu” din Turda

În 1939 pune roba de avocat în cui și devine notar public. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, este ales ca șef de cabinet la Președinția Consiliului de Miniștri. Se ridică împotriva dictaturii lui Ion Antonescu și manifestă o atitudine eminamente democratică. Adăpostește două familii de evrei în locuința personală, iar în 1943, îl ascunde pe Mircea-Dimitrie Rațiu, nepotul său, care era urmărit de Siguranța Statului.

Odată cu instaurarea dictaturii comuniste, reprezentanții fostului regim trebuiau exterminați. Mai întâi, i-au confiscat bunurile și casa, apoi sâmbătă, pe 15 aprilie 1952, în Săptămâna Patimilor, securiștii îl arestează, și-l condamnă la 24 de luni de muncă silnică în colonia de la Penitenciarul Văcărești. Ajuns la vârsta de 77 de ani, trupul șubrezit de enterită dizenteriformă, nu mai rezistă. A executat doar patru luni din pedeapsa infernală, apoi pe 18 august 1952, s-a stins. Comuniștii nu au permis organizarea unei înmormântări creștinești și i-au aruncat trupul într-un loc neidentificat până în zilele noastre.

Surse: 1) Biblioteca Digitală BCU Cluj; 2) Wikipedia

Ploiești, anul 1881, în casa liberalului Nicolae Micescu se aude scâncet de copil. Timpul se scurge iute, flăcăul crește și începe școala. Termină liceul în 1899, apoi se înscrie la secția de filologie clasică a Facultății de Litere, ca mai apoi să urmeze și cursurile Facultății de Drept din București. Ajuns în Germania, se specializează în drept roman, iar mai târziu obține doctoratul la Paris. În 1905 revine în țară și se înscrie în Baroul de Argeș, ca peste doi ani să se transfere la Baroul de Ilfov. Pledează magistral, urcă la catedra de drept civil și intră în politică de partea liberalilor. Comuniștii nu-l văd cu ochi buni. Îi înscenează un proces politic, condamnându-l la douăzeci de ani de muncă silnică și zece ani de degradare civică.  Pe 22 mai 1951, în temnițele de la Aiud, Istrate își dă duhul, exact în ziua în care împlinea 70 de ani.

Pregătirea unui avocat ilustru

La 22 mai 1881, familia senatorului liberal Nicolae Micesc sărbătorește venirea pe lume a lui Istrate. Flăcăul se dezvoltă frumos. Ajuns la vârsta adolescenței, decide să studieze la Colegiul “I.C. Brătianu“ din Pitești pe care îl absolvă în 1899. Vine la București și se înscrie la secția de filologie clasică a Facultății de Litere, dar și la Facultate de Drept. După un semestru, junele pleacă la Paris, ca bursier, și își continuă studiile de drept. În 1903, obține diploma, după care se specializează în drept roman la Universitatea din München. Trei ani mai târziu, Istrate revine în capitala Franței unde obține titlul de doctor în drept. Oportunitățile nu încetează să apară, așa că este ademenit cu un post de asistent universitar, dar spune pas și revine în țară.

Biblioteca lui Istate Micescu era alcătuită din 38.000 de volume     Foto: uct media.

În 1905, se înscrie în Baroul de Argeș, ca peste doi ani să se transfere la Baroul de Ilfov. Animat de idealul unității naționale, Istrate Micescu lupă neobosit în războiul de reîntregire și este rănit. Din fericire, nu stă mult la pat, iar după război este ales în două rânduri Decan al Baroului de Ilfov, ca rod al măiestriei cu care pleda la bară.

La bară un luptător, iar la catedră erudit și umanist

Între 1907-1920, avocatul Istrate Micescu pledează atât în Capitală, cât și în alte orașe din țară. Se descurcă exemplar, așa că după 1920 schimbă macazul și pledează în procese celebre. În lucrarea Mari avocați ai României, Vasile Nistor îl descrie astfel: “Însuși modul de expunere a lui Istrate Micescu diferea de la bara avocaților la înălțimea catedrei. La bară era un luptător, apelând la glasul său voalat de orgă, la priviri semnificative, la gesturi feline, la pauze și tăceri pe care Marioara Voiculescu, mare tragediană, le socotea ca făcând parte din cea mai subtilă artă actoricească. La catedră tonul era calm și continuu, erudiția și umanismul spunându-și cuvântul cu cea mai pură seninătate.“

Istrate Micescu (stânga), alături de ministrul de Externe al Marii Britanii, Anthony Eden

Ajunge un nume de referință pentru Barou, astfel, în 1936 devine Decan de onoare al Baroului Ilfov și inițiază o mișcare la nivel național în cadrul barourilor intitulată Asociația Avocaților Români Creștini. Pe lângă profesia de avocat, Istrate a lucrat și la Creditul Rural apoi este numit de Petre Carp în funcția de consilier clasa I, la Ministerul Industriei și Comerțului.

Rivalitatea cu Nicolae Titulescu și debutul în viața politică

Debutul pedagogic are loc în 1907, ca asistent la catedra de drept civil a Facultății de Drept din Capitală. Doi ani mai târziu, se înscrie la concursul de docență la aceeași catedră, avându-i ca adversari pe Nicolae Titulescu, George Plastara, Alexandru Ceban și Cezar Partheniu. Se afișează rezultatele. Cap de listă, Istrate Micescu, pe locul doi, Nicolae Titulescu. Nu e prima înfrângere pe care Istrate o administrează rivalului Titulescu. Cea de-a doua vine în 1925, cu ocazia unui concurs organizat la Facultatea de Drept din Iași. Studenții umpleau până la refuz amfiteatrul pentru a-l asculta, însă cariera profesorului Micescu a cunoscut două perioade de suspendare. Prima dată la sfârșitul lui 1940, la insistențele legionarilor, apoi în 1947, de către autoritățile comuniste.

Debutează în viața politică pe la 1918, în barca liberalilor. Cu timpul se iscă unele discrepanțe în partid pe fondul politicii economice și hotărăște să constituie un grup dizident. La 1 decembrie 1937, se înscrie în Partidul Național-Creștin, cu care prinde două mandate de deputat la Romanați. Apogeul carierei politice îl reprezintă funcția de ministru al justiției în guvernul condus de Gheorghe Tătărescu. După 1940, a lăsat-o mai moale cu politica, asta datorită relațiilor reci cu regimul și persoana lui Ion Antonescu.

Judecat pe nedrept și condamnat la zece ani de temniță

Calvarul începe odată cu preluarea puterii de către sovietici. Disprețuit pentru înclinațiile politice, Istrate este radiat din Barou, apoi, în 1947, fără o hotărâre judecătorească, este arestat timp de două luni. După un an, comuniștii îi înscenează un proces politic și-l condamnă la douăzeci de ani de muncă silnică și zece ani de degradare civică. După spusele martorilor, la aflarea sentinței Micescu ar fi exclamat: “Mulțumesc generozității înaltei Curți că mi-a dorit o viață atât de lungă din care probabil voi face doi sau trei ani, iar restul îi veți face voi.“

Cauza se rejudecă și se decide ca inculpatul Istrate Micescu să execute doisprezece ani de muncă silnică și cinci ani de degradare socială. La 18 ianuarie 1951, Curtea Militară de Casație și Justiție, a dispus înlocuirea pedepsei anterioare cu temniță grea, deoarece legea nu permitea aplicarea muncii silnice la persoanele înaintate în vârstă. Atât de periculos era un bătrân la 68 de ani.

Dar, prigoana nu se oprește aici. Istrate se ascunde, iar autoritățile pornesc în căutarea lui. Parcă ar fi intrat în pământ, securiștii nu-i dau de urmă. Începe să se joace murdar. În mai 1948, îi arestează soția și copiii, confiscându-i toată averea. Micescu se predă cu condiția ca familia să-i fie lăsată în pace. Odată încătușat, fugarul este aruncat în temnițele de la Aiud. Pătimește cumplit, vârsta nu-l mai ajută și cade grav bolnav. Dacă pe 22 mai 1881, Istrate intra în această lume singur și fără apărare, la 70 de ani distanță, tot în aceeași zi, o părăsea. Era tot singur și fără pic de apărare.

Surse: 1) Sorin Popescu, Tudor Prelipceanu, “Istrate Micescu: un mare avocat și renumit profesor universitar, un adevărat martir al neamului“, în Memoria. 2) Vasile Nistor, Mari avocați ai României.

Născut într-o familie de agricultori în care lipsurile erau la ordinea zilei, pruncul Dimitrie este încredințat preotului Ioan Anastasiu. Senatorul Alecu Manoli pune ochii pe puști și simte că e de viitor. Fără să mai stea pe gânduri îl trimite la studii peste hotare. Termină  Liceul Napoléon, cea mai prestigioasă şcoală secundară franceză, apoi se înscrie la Sorbona. După un timp, tutorele îl transferă la Nancy, unde urmează cursurile Facultății de Drept. Acolo, junele ieșean își petrece timpul liber la o anumită cafenea din oraș, unde se înamorează de soția patronului. Idila avea să-l coste viața, dar și sprijinul lui Manoli. Trezit ca dintr-un coșmar, Dimitrie se pune cu burta pe carte. Finalizează studiile, apoi revine în țară și ocupă postul de procuror pe lângă Tribunalul Iași.

La studii peste hotare, cât pe-aci să o dea în bară

Târgul Ieșilor, pe la 1850, într-o familie de agricultori sufocați de lipsuri și nevoi, își face apariția Dimitrie. Toate sarcinile gospodărești atârnă pe umerii văduvei Elisa Alexandrescu, care, pentru o perioadă se îngrijește de educația pruncului. La un moment dat, nu mai poate și-l dă în grija părintelui Ioan Anastasiu, parohul Biserica Patruzeci de Sfinţi din Iaşi. Soția clericului l-a crescut pe Dimitrie ca pe propriul copil îngrijindu-se să nu-i lipsească nimic.

Într-o zi, băiețelul intră în atenția senatorului Alecu Manoli. Vede unele sclipiri de geniu și decide să investească în educația lui. În 1860, Dimitrie pleacă la Lemberg unde urmează Institutul Pilat. După numai un an, este trimis la Liceul Napoléon, cea mai prestigioasă şcoală secundară franceză. Aici intră pe mâna domnului Amiel, care era plătit pentru a se asigura că tânărului nu-i lipsește nimic. Din desele schimburi epistolare reiese că Dimitrie era tare cheltuitor. Pe lângă cursurile obișnuite, Alexandresco ia lecții de pian, de artă dramatică, de medicină și declamație.

În 1870, junele termină cu bine studiile liceale, apoi se înscrie la Sorbona. După un scurt periplu este transferat la Nancy, unde urmează cursurile Facultății de Drept. Ispitele vieții de student pândesc după colț. Începe să chiulească de la cursuri, acumulează un car de absențe și nu se prezintă la examene. Pe lângă acestea, tânărul devine client fidel al unei cafenele și se îndrăgostește de soția patronului. Bezele, priviri suave, chicoteli, iar în final o întâlnire pe ascuns, în grădina publică a orașului. Acolo comedie mare, soțul înșelat află de amoarea celor doi și le face o vizită porumbeilor. Prinși în fapt, bărbatul face o criză de nervi și abia se abține să nu scape câteva focuri cu revolverul din dotare.

Întoarcerea pe meleagurile Iașului

Escapada amoroasă ajunge la urechile lui Alecu care își retrage pe loc sprijinul financiar. Intervine părintele Ioan și încearcă să-l convingă pe asprul binefăcător că a fost un accident, ale tinereții valuri. Rugile își fac efectul dorit, iar Manoli continuă să investească, dar numai în anumite condiții. Panica senatorului era întemeiată pentru că o mai pățise odată, cu Maria, sora lui Dimitrie. Născută la 1848, aceasta a fost trimisă la studii peste hotare. Acolo păcătuiește cu un necunoscut, se căsătorește, iar finanțatorul își ia mâna de pe ea.

Alexandresco reia studiile la Paris. Între 1871-1875 frecventează cursurile Facultății de Drept, unde este coleg cu Casimir Périer, viitorul preşedinte al Republicii Franceze. Absolvă cu brio și revine în Iași. Din acest moment, viața capătă o cu totul altă turnură. Ocupă postul de procuror pe lângă Tribunalul Iași, iar în 1878 ajunge judecător de instrucție, pe urmă prim procuror. La 23 martie 1879, a înaintat Baroului Iași o cerere prin care solicită înscrierea în rândul avocaților. La începutul lui 1899 renunță la funcția din Barou pentru cea de procuror general al Curții de Apel Iași, funcție pe care a ocupat-o doar până în luna octombrie a aceluiaș an.

Cea mai mare parte a vieții și-a dedicat-o catedrei. La 15 martie 1886, profesorul Gheorghe Mârzescu a cerut decanului Facultății Juridice, ca în cazul în care va absenta de la cursuri, să fie suplinit de Alexandresco. La mai puțin de o lună, Mârzescu, care era și senator în Colegiul II, își ia concediu deoarece era nevoie să plece la București. Acesta solicită ca Dimitrie să fie ales suplinitorul său. Devine profesor cu titlu provizoriu, iar pe 15 noiembrie 1897, este numit profesor cu titlu definitiv. Ascensiunea academică a continuat odată cu moartea lui Gheorghe A. Urechia, care a lăsat vacantă catedra de drept administrativ. Ministerul Instrucţiunilor Publice aprobă numirea lui Alexandresco în fruntea catedrei. A fost decan în patru mandate, iar în această calitate a sprijinit studenții nevoiaşi prin scutirea de taxe.

Moștenirea avocatului Dimitrie Alexandresco

Ca oricare învățat al vremii, nu a fost străin de viața politică. Intră în Partidului Liberal-Conservator și candidează pentru scaunul de senator. În anul 1920 a fost preşedintele Comisiei Senatului în problema proiectului ce viza modificarea unor articole din legea de reorganizare a Ministerului Afacerilor Străine. Pe lângă funcții, Alexandresco a fost autorul unor scrieri juridice de mare anvergură. Rămâne memorabilă cartea apărută în 1898, la Paris, la editura Duchemin, intitulată Droit ancien et moderne de la Roumanie, étude de législation comparée.

A fost căsătorit cu Olimpia Lozlovanu. Din mariajul lor au apărut doi copii, Vasile şi Alice Brighita Olga. Cu cincisprezece ani înaintea morții, își face testamentul. Simte că firul vieții devine tot mai nesigur. Dorea ca după moarte, biblioteca să fie donată Universității din Iași. Din păcate dorința nu ia fost respectată, aceasta a fost vândută Baroului Dolj pentru suma de 600.000 lei. S-a săvârșit de moarte bună pe 9 februarie 1925, în casa de pe strada Muzelor nr. 8.

Surse: 1) Mihail Ciobanu, “Profesorul Dimitrie Alexandresco: o viaţă de om şi câteva scrisori de familie inedite”

Iunie, 1882, început de vară pe tărâm ialomițean. În casa boierului Bentoiu din comuna Făcăeni, se naște Aurelian. Liceul îl face la “Gheorghe Lazăr” în București, apoi urmează în paralel cursurile Facultății de Drept și pe cele ale Facultății de Filosofie. Devenit avocat cu acte în regulă, Aurelian se întoarce în Ialomița și își deschide primul cabinet privat de avocatură. Îi merge bine, atât de bine, încât decide să intre în politică și ajunge ministru al justiției. Golgota avea să înceapă în 1948. Comuniștii îl arestează și îl condamnă la opt ani de muncă silnică. Trece pe la Pitești, Sighet, Văcărești, Galați, Uranus, suferă de frig și îndură bătăi. Este eliberat pentru un timp, dar în 1956, bolșevicii îl aruncă, iar în temniță. Moare în celula de la Văcărești, pe 27 iunie 1962.

De pe băncile facultății direct în tranșee

Debutul verii lui 1882 aduce în familia boierului Bentoiu, mare bucurie. Apare Aurelian, un copil mult dorit, care, promitea. Are pare de o educație aleasă, demnă de marii aristocrați. Face școala primară în localitate, pe urmă vine la București, unde urmează cursurile Liceului “Gheorghe Lazăr“. Își ia bacalaureatul fără mari probleme, apoi se înscrie la două facultăți, cea de drept și cea de filosofie. Odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, tânărul întrerupe studiile și pleacă în armată, pe frontul de la Turtucaia. Doarme în noroi, suferă de frig, de foame, dar asta nu-l împiedică să lupte vitejește. Bombele zburau din toate părțile, iar soldații stăteau pitiți în tranșee. Un pas greșit, boom! Obuzul explodează, iar Aurelian este rănit mortal. Zace vreme bună. Noroc cu Ioan Bănulescu, vărul său, care a făcut tot posibilul pentru al salva.

Aurelian Bentoiu (dreapta) în timpul războiului

După terminarea conflagrației mondiale, studentul Bentoiu revine pe băncile facultății. Își finalizează cu brio studiile, apoi începe stagiul de avocat. Se descurcă exemplar, așa că este înscris în Baroul Ilfov. Cu toate oportunitățile pe care i le oferea Capitala, ialomițeanul decide să revină în ținuturile natale. Acolo deschide primul cabinet privat de avocatură. Atinge apogeul în perioada interbelică, clienții curg șiroaie, iar procesele sunt câștigate pe bandă rulantă.

Destinul frânt al unui avocat și politician de clasă

Numele lui Aurelian Bentoiu devenise sinonim cu succesul. A simțit că poate mai mult, așa că se dă cu liberalii și intră în politică. Între 1933-1937 ajunge deputat în Parlamentul României. Este într-o continuă ascensiune politică, prin urmare, în timpul guvernării Tătărăscu, ialomițeanul ajunge ministru al justiției. Printre actele de la minister, Aurelian își face timp și pentru scris. Iubitor al literaturii, publică versuri în revista Ramuri din Craiova și traduce în limba română scriitori ca Pușkin sau Maxim Gorki.

În timpul detenției la Jilava

Pătimirile avocatului Bentoiu încep în 1948, odată cu venirea comuniștilor la putere. Din pricina simpatiilor politice, bolșevicii îl arestează și-l închid la Jilava. Vreme de opt ani, este purtat prin temnițele comuniste de la Pitești, Sighet, Văcărești, Uranus, Galați, Craiova și Malmasion. Îndură foamete, frig, bătăi și un regim crunt de izolare. În ciuda acestor tratamente, Aurelian rezistă vitejește, iar autoritățile decid să-l elibereze în 1956, însă pentru scurt timp. Este judecat și condamnat la 25 de ani de detenție în cadrul penitenciarului Jilava. Dragostea pentru filologie trecea dincolo de gratii. Astfel, în colaborare cu fiica sa, Marta, reușește să publice un volum de versuri intitulat Poezii din închisoare.

Conacul din Făcăeni unde a locuit Aurelian Bentoiu, azi în stare avansată de degradare

Coleg de celulă cu Nicolae Steinhardt

La Jilava, împarte celula cu mari personalități ale vremii. De la politicieni, cadre militare, intelectuali, clerici, toți sufereau pentru faptul că își iubeau țara. Se chinuiește teribil, este operat și suferă de cancer de prostată. În plin calvar, se împrietenește cu Nicolae Steinhardt, care se va dovedi un real sprijin, atât trupesc cât și sufletesc. Iată cum descrie monahul de la Rohia în paginile Jurnalului Fericii clipele petrecute în compania lui Aurelian Bentoiu.

”În patul din dreapta, tras de lângă perete spre centrul camerei, stă fostul advocat Aurelian Bentoiu, atât de slab și de ofilit (și surprinzător de înalt) încât nu-l recunosc. A fost operat de prostată, urinează artificial, are dureri mari și nu poate face decât foarte puține mișcări; se duce totuși la tinetă, se spală și din când în când face câțiva pași prin celulă. Aflu de la ceilalți că are cancer la prostată și că e pierdut (…) Bietul Bentoiu suferă enorm. E lăsat vreme de zece ori douăsprezece ori și mai bine fără a i se schimba pansamentul. Gardienii nu vor să-l ducă la cabinetul medical, iar doctorițele nu dau cu săptămânile pe la camerele de infirmerie. Uneori ni se aduce câte un sul de tifon, și căpitanul Gyorffy și cu mine – el îndemânatec ca o femeie și ca un felcer, eu numai binevoitor- izbutim, după mai multe încercări și pozne, să ușurăm nițel starea bolnavului. Bentoiu îmi dovedește recunoștință și afecțiune. Stau lângă el, îl ajut la spălat, îi recit versuri de Radu Gyr și Nichifor Crainic. Nu e credincios. Totuși, după câtva timp, mă roagă să rostesc rugăciuni în prezența lui și le ascultă cu mare atenție.“

Nu mai poate îndura, iar pe 27 iunie 1962, trupul fragil cedează în fața morții. În acea zi, celula de la Jilava mai dăduse un martir.

Surse: Nicolae Steinhardt, “Jurnalul Fericirii“

Oltean get-beget, Toma pleacă din Bănie și aterizează în Capitală cu mari năzuințe. Face Facultatea de Drept, iar în 1885,devine doctor în drept la Universitatea din Paris. Pe atunci, statul francez era măcinat de chestiunea falimentului și căuta cu disperare o rezolvare. În cele din urmă, se decide organizarea unui concurs ce avea drept subiect reforma legislației insolvenței. Printre marii juriști europeni care s-au avântat în competiție, figurează și proaspătul absolvent. Nimeni nu-i dădea nicio șansă, bucuria participării părea cel mai mare câștig. Apar rezultatele finale, mai să nu-ți vină să crezi. Prima poziție a fost adjudecată fără drept de apel de către un novice, Toma Stelian.

 Olteanul cu doctorat la Universitatea din Paris  

Craiova, 3 aprilie 1860, în mijlocul unei familii sărace aterizează Toma Stelian. Lipsurile nu-l descurajează, ba din contră, îi stimulează ambiția și dragul de carte. Liceul îl face în Bănie, iar în 1878 aterizează în București. Intră prin concurs la Facultatea de Drept pe care o absolvă în 1881, cu lucrarea Falimentul, studiu de legislație comparată și de drept internațional. Patru ani mai târziu este la Paris, unde obține doctoratul în drept, la Universitatea din Paris. Tot atunci devine diplomat al Școlii de Științe Politice din Paris.

Pledoariile sale erau atent pregătite, nu obișnuia să întrerupă pe alții, iar când era provocat nu răspundea. Ion Periețeanu, avocat de mare clasă, îl descrie pe Toma Stelian astfel: “Liniștea care-i inundă fața cizelată…umple atmosfera de lumină. Și cum se așează confortabil, în bancă, nimeni n-ar crede că peste câteva momente dl. Stelian va începe lupta… Cu un timbru care dizolvă în el nuanțe de autoritate și blândețe el își începe pledoaria… Pledoariile sale n-au culoare, au însă relief… Spre deosebire de alții, el nu pledează nici pentru client, nici pentru sală, el vorbește pentru magistrați. Pe aceștia nu-și propune să-i distreze, ci să-i lumineze. Nu întrerupe. Nici nu răspunde la întreruperi. E prea generos ca să-și tulbure adversarul și prea mîndru ca să se lase tulburat de el.“

Junele care a reușit să reformeze legislația insolvenței în Europa

La început de secol XVIII, poporul francez cunoștea prima codificare completă a dreptului falimentar. Procedura se făcuse sub atenta supraveghere a împăratului Napoleon I. Suveranul intervenea frecvent în discuțiile pe marginea legii și decide ca odată cu proclamarea sentinței de faliment, familia falitului să fie încarcerată. În 1826, guvernul hotărăște remanierea Codului Napoleon, asta în contextul în care Franța era zguduită de un val falimentar fără margini. Societăți savante, dar și Camere de Comerț căutau de zor o soluție izbăvitoare. În 1885, se decide organizarea unui concurs în urma căruia va avea loc reformarea legislației franceze în materie de insolvență.

Crema juridică de pe continent ia startul în competiție cu gândul de a rezolva problema și de rămâne în istorie. Sfios, la concurs se înscrie și un proaspăt absolvent. Nu năzuia la podium, simpla participare alături de mari nume din domeniu era cel mai mare premiu. După terminarea înscrierilor, juriul purcede la analizarea dosarelor. Se dau pronosticuri în privința câștigătorilor, favoriții pregătesc cupele de șampanie, iar în final, iată clasamentul. Stupefacție, nu are cum, trebuie să fie o greșeală. Pe prima poziție figura un puști, fără experiență, al cărui nume nici nu putea fi pronunțat, Toma Stelian. Contestațiile erau de prisos, juriul a decis ca la baza reformei legislative să stea lucrarea, Falimentul – studiu de legislație comparată și de drept internațional, scrisă de românul nostru.

Contribuie la unitatea și independența națională

După câștigarea concursului revine în țară și devine judecător la Tribunalul din Iași, apoi avocat în Baroul de Ilfov. Între 1885 și 1896, este titularul catedrei de drept la Iași, apoi titularul catedrei de drept comercial al Facultății de Drept din București. Timp de 28 de ani, cât a activat ca dascăl, Toma Stelian nu a lipsit niciodată din sala de curs care mai tot timpul arhiplină. Nu a fost străin de viața politică. Este deputat în Parlamentul României, apoi   Ministru de Justiție în Guvernul Ion I.C. Brătianu.

Între 1917-1919, îl regăsim, iar la Paris însoțit de Nicolae Titulescu, Octavian Goga, Take Ionescu, Traian Vuia, etc. Panoplia elitei naționale, era coagulată sub stindardul Consiliului Național, care susținerea dreptul poporului român la unitatea națională. Comisia era alcătuită din trei misiuni: o misiune parlamentară – condusă de Toma Stelian, o misiune universitară- condusă de Nicolae Titulescu și o misiune a românilor din Transilvania, prezidată de preotul Vasile Lucaci. Strădaniile acestora au pregătit Marea Adunare Națională de la Alba Iulia ce avea să proclame unirea Ardealului cu Țara Românească.

Placă comemorativă pe Bulevardul Operei din Paris, ce amintește de misiunea Consiliului Național

Însă avântul european nu se oprește aici. În 1919, Toma participă la Conferința Internațională de la Paris, care avea să hotărască regimul navigabil al Dunării după Primul Război mondial. Când a văzut că marile puteri încălcau suveranitatea de stat a riveranilor, românul se ridică împotriva acestei acțiuni care “constituie o servitute exercitată pe teritoriul şi în apele teritoriale ale României.” Îl cam ia valul și trece la amenințări. Dacă lucrurile nu se vor îndrepta, România este gata să ceară desfiinţarea Comisiei Europene a Dunării. Astăzi, dreptul României de a naviga liber pe Dunăre, i se datorează și lui Toma Stelian.

Casa Toma Stelian de pe șoseaua Kiseleff

Moștenirea lăsată de Toma Stelian

În viața particulară, Toma era un mare iubitor de artă. Colecția sa însuma 500 de picturi și câteva zeci de sculpturi ce aparțineau unor artiști români de renume. Când axul vieții devine șovăielnic, decide să-și facă testamentul. Donează întreaga avere Facultăților de Drept din Iași și București, în scopul ajutorării studenților săraci și merituoși, dar și Ministerului Justiției pentru sprijinirea judecătorilor rurali. Superba casă din șoseaua Kiseleff este lăsată statului român. Conturile din bancă erau destinate pentru crearea unei biblioteci dedicate studenților și premierea, o dată la doi ani, a celor mai bune lucrări în materie juridică sau economică.

Surse: 1) Ion Periețeanu, ”Amintiri din viața judiciară”; 2) Simona Maria Miloș, “In Memoriam: Toma Stelian”