avocați

Publicist, avocat de seamă, iubitor al culturii și participant la Marea Unire. Absolvent al Academiei de Drept din Oradea, Mihail Gropșianu face practica avocațială în cabinetul avocaților Nicolae Zigre senior şi Coriolan Pop. După obținerea dreptului de liberă practică își deschide propriul birou la Oravița și se implică în revitalizarea vieții culturale a orașului. La doi ani după izbucnirea Primului Război Mondial este trimis pe frontul din Albania. Când focurile se mai domolesc, se implică în acțiunile care au premers organizarea Consiliului Național Român, Gărzii Naționale și Consiliului Militar.

Un avocat în sprijinul culturii orăvițene

S-a născut pe meleaguri bănățene, în satul Sasca Montană, la 23 decembrie 1869. Tatăl ocupa funcția de primar, iar mama era descendenta unei familii românești din Gropșenii de Sus, județul Romanați. Junele face primii pași pe ogorul pedagogic în comuna natală, după care se îndreptă către școala civilă din Oravița. La numai doi ani distanță, se transferă la gimnaziul din Biserica Albă, Banatul Iugoslav de azi, unde stă vreme de trei ani. Diploma de bacalaureat o dobândește la Kecskemet, în Ungaria, urmând ca de acolo să se îndrepte către  Academia de Drept din Oradea. Practica avocațială s-a consumat în biroul avocaților Nicolae Zigre senior şi Coriolan Pop. Odată isprăvită, Mihail a fost nevoit să-și îndeplinească serviciul militar, urmând ca la terminarea lui să se îndrepte către Facultatea de Drept din Budapesta. Aici, în anul 1896 a obținut diploma de doctor în științe juridice, se reîntoarce la Oravița și se înscrie în Baroul Timiș.

Ajuns avocat cu acte în regulă, Mihail Gropșianu își deschide propriul birou și începe să lucreze pe cont propriu. În paralel cu activitatea juridică, s-a implicat în viața culturală a Oraviței. A reînființat Casina Română, a sprijinit teatrul orăvițean fiind un membru de bază al despărțământului  ASTRA din acea zonă. Pe lângă toate acestea, Mihail era un pasionat al condeiului, motiv pentru care a pus bazele ziarului Foaia Orăviții, în care apăreau articole ce urmăreau cultivarea conștiinței de neam. Ziarul apăruse în circa 100 de numere, după care a fost nevoit să-și înceteze activitatea pentru că redactorii au fost trimiși pe front la ordinul autorităților austro-ungare.

Acțiuni militare și politice

În anul 1916, la doi ani după izbucnirea primei conflagrații mondiale, avocatul Gropșianu a fost înrolat în armata austro-ungară și trimis în Albania, unde primise funcție de comandant de etapă. Prăbușirea frontului îl găsește la Oravița, îndreptându-și toate forțele către organizarea Gărzilor Naționale Românești din Valea Nerei și Valea Carașului. La 4 noiembrie 1918 s-a organizat o adunare la care au luat parte în jur de 1000 de persoane, prilej cu care s-a înființat Consiliul Național Român, Garda Națională și Consiliul Militar, ultimul aflându-se sub conducerea lui Mihail Gropșianu. În următoarea zi, s-a alăturat învățătorului Gheorghe Lipovan, alături de care a editat ziarul Legiunea Română, cu rol de monitor oficial al organismelor de coordonare a luptei naționale din zona Oravița.

Eforturile sale depuse în slujba afirmării drepturilor naționale i-au adus un loc în delegația localității Sasca Montană, la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. După Unire, a fost ales în Marele Sfat Național, apoi procuror general al Parchetului de la Târgu Mureș și prim-procuror al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj. Momentul instalării administrației românești în Banat, a reprezentat un nou moment prielnic în carieră. Este numit prim-procuror al Curții de Apel Timișoara, unde a funcționat până în anul 1921.

Încheindu-și socotelile cu funcțiile de înaltă răspundere, Mihail a decis să revină la prima dragoste, avocatura. A fost ales vicepreședinte al Uniunii Avocaților și promovat Decan al Baroului Timiș între anii 1922-1928. Pentru meritele sale deosebite, Regele Mihai I i-a acordat în anul 1941 medalia Regele Ferdinand I cu spadă. La data de 1 aprilie 1945 pune roba în cui și se pensionează. Retras la Oravița, este trimis în fața Comisiei de epurare care îi anulează pensia. Părăsește această lume la 25 octombrie 1952.

Surse:  1) enciclopediaromaniei.ro; 2) Biblioteca Digitală BCU Cluj;

Îl știm drept un politician de clasă, prim-ministru al României în perioada 1921-1922, gazetar și orator de excepție. Însă puțini cunosc perioada în care uimea în sălile tribunalului. După ce isprăvise cu Facultatea de Drept din Paris și obținuse doctoratul, Take revine în țară și poposește la București. Din punct de vedere profesional avea în față două alternative: fie se avânta în magistratură, fie o pornea pe cărarea avocaturii. A cântărit mai bine și a ales-o pe cea din urmă. Când pleda era mai mare dragul să-l asculți. Logic, concis, fără prea multe citări și la obiect. Așa reușea să le câștige încrederea judecătorilor. “O pledoarie este și o operă științifică și o operă artistică.”, spunea Take Ionescu.

Primii pași pe cărarea științelor juridice

Sosiră în București la 29 noiembrie 1881. Take și tânăra consoartă pun mâna pe bagaje și pornesc către hotelul Imperial, unde înnoptează zece zile. Fără prea multe parale în buzunar, făcu un împrumut de 6000 lei pentru a putea închiria un apartament modest. Aflat la început, Take se tot perpelea pe ce cărare s-o apuce. Să fie funcționar? Sau poate mai bine magistrat, ori avocat. Desigur, magistratura părea cea mai tentantă, mai cu seamă pentru cei bogați și promitea un viitor de aur. De cealaltă parte, avocatura, îi oferea mai multă libertate de mișcare. Ambele căi erau tentante, însă la îndemnul prietenilor, Take s-a înscris în Baroul de Ilfov.  Debutul la bară și l-a făcut într-un proces de-a dreptul infernal, care părea din start ca și pierdut. Trebuia să apere doi preoți acuzați de escrocherie, șantaj și sacrilegiu. Iată ce spunea Take Ionescu despre debut: ”Când am început cariera mea de avocat, atunci când omul crede, cu naivitatea tinereței, că cel mai bun proces de pledat este cel mai greu de câștigat, am apărat cu d-nii Arion și Dissescu pe doi preoți, care comiseseră un act de escrocherie și de sacrilegiu (…)  Mi-era teamă când am apărut întâia oară la bară să nu pățesc ca Paul Feval când a pronunțat cea dintâi pledoarie.”

Cum necum, Take avu sorți de izbândă și câștigă. Ulterior, au urmat mai multe procese printre care cel mai vestit a fost în septembrie 1882, renumitul proces Nicolae Blaremberg-San Marin. Procesul avea la bază o aventură galantă, care s-a soldat în cele din urmă cu bătăi și lovituri teribile. San Marin a fost condamnat la doi ani de închisoare și plata a 2000 lei. Pledoaria lui Take s-a remarcat printr-o argumentare logică, eleganță și formă concisă. Încă de la primul proces s-a impus drept un avocat bine pregătit, cu solide cunoștințe juridice, iscusit în a construi armonios pledoariile și direct în expunere fără să abuzeze de prea multe citări. În locul pledoariilor lungi, încărcate de digresiuni și material greoi, Take Ionescu introdusese, probabil fără să vrea, pledoaria esențială, rațională, sobră și elegantă. “O pledoarie este și o operă științifică și o operă artistică. Ea trebuie construită armonios”, spune tânărul avocat.

Profilul avocatului Take Ionescu   

Cu toate că a pledat într-un număr impunător de procese, petrecându-și o bună parte din viață pe holurile palatului de justiție printre magistrați, confrați și clienți, nu s-a lăsat pradă baroului și nici nu a suferit acea “deformațiune profesională” ce pusese stăpânire pe majoritatea avocaților. Take se ferea de convenționalismul juridic și evita să pledeze în procese unde dreptatea era de partea cealaltă, pentru că ar fi fost nevoit să pledeze fals, pe temeiul unor argumente împotriva adevărului. Faima și-a dobândit-o în procesele mari, dar cele care i-au adus cea mai mare satisfacție au fost acele cazuri mărunte ale unor oameni care nu-i puteau oferi niciun ban. “Dacă am avut în cariera mea de avocat – spune el, – satisfacțiuni de ordin moral – și am avut, trebuie să recunosc, multe – am simțit mai multă satisfacție când câștigam procesele clienților săraci.”

Despre activitatea avocatului Take Ionescu, un fost membru al Curții de Casație afirma: “Take Ionescu nu este un avocat mare numai pentru că vorbește frumos și apără admirabil cauza clientului său. El este, în primul rând, pentru noi magistrații, un regulator de judecată, căci are darul minunat să lumineze și să ajute justiția, urmărind Adevărul, ca un demn slujitor al Dreptului.”

De-a lungul strălucitei cariere de avocat, a contribuit la formarea mai multor jurisprudențe, care s-au publicat în revistele juridice din București și a introdus teorii însemnate de drept: teoria relativă la eredele aparente; teoria asupra efectului retroactive al anexiunei din punct de vedere al naționalității, etc. Chiar dacă unii considerau că perioada avocaturii a reprezentat o slăbiciune în cariera sa, Take Ionescu se simțea mândru de dânsa. La un banchet dat în București cu prilejul împlinirii a 20 de ani de la apariția revistei “Curierul judiciar”, a declarat: “Eu am fost și sunt mândru că sunt avocat și cu toții trebuie să ne mândrim, pentru că dacă am sta să cercetăm, la baza instituțiilor noastre găsim pe avocat ca întemeietor al lor; găsim pe avocat la temelia României moderne.”

Surse:  Romulus Seișanu, “Take Ionescu. Viața și opera”, Ed.  Ziarului Universul S.A, 1930

Sătul de neregulile care mișunau pe holurile și în sălile Curții de Casație și Justiție, Mihail Kogălniceanu își suflecă mânecile și se pune pe căutat. Găsește doi tineri de viitor cu studii peste hotare și un avocat bătrân cu experiență. După îndelungi discuții ridicară împreună o asociație cu scopul de a împărți dreptatea viitorilor clienți. În cele opt luni cât au ființat, birourile de avocatură din București și Iași au câștigat procese pe bandă rulantă. Vestea despre cei patru fantastici se răspândi  în toate colțurile țării. Dar cu toate acestea frumoasa poveste s-a sfârșit pe 10 octombrie 1862. 

Crâmpeie din anii de formare

Îl știm cu toții din postura de prim-ministru al României după Unirea din 1859, Ministru al Afacerilor sub domnia lui Carol I, membru fondator al Societăţii Academice Române şi preşedinte al Academiei Române.  A văzut lumina zilei la Iași, în familia boierului moldovean Ilie Kogălniceanu căsătorit cu Catinca Stavilă. Și-a început educația la Mănăstirea Trei Ierarhi, ctitorie de-a voievodului Vasile Lupu. Școala primară a făcut-o în satul Miroslava, la pensionul lui Victor Cuenim. Aici, se întâlnește pentru prima dată cu Vasile Alecsandri, Costache Negri și Cuza.  Ajutat de o mână de binefăcători, printre care și prințul Sturza, Kogălniceanu își continuă studiile peste hotare, mai întâi în orașul francez Lunéville, iar pe urmă la Universitatea Humboldt din Berlin. Revine la Iaşi în anul 1838. Până la izbucnirea revoluţiei de la 1848 se dedică activităților cultural-științifice. Scrie. editează șase tomuri din Letopiseţele Valahiei şi Moldovei, patronează o tipografie, traduce și publică de zor.

Biroul de avocatură menit să facă dreptate

Dar puțină lume știe că pe lângă aceste activități, Kogălniceanu s-a preocupat și de avocatură. Pe 9 ianuarie 1862 la un de la promulgarea legii pentru organizarea Curții de Casație, Mihail Kogălniceanu pune bazele unui birou de avocatură. Motivul pentru care a făcut acest lucru a fost simplu: nu dorea să facă parte dintr-o structură în care abuzurile și compromiterea justiției erau la ordinea zilei. Prin urmare, a început să strângă pe lângă el toți tinerii titrați cu studii în străinătate, formând astfel un Corpus togatorum, un fel de organizație alcătuită din oameni capabili. La puțin timp se iviră și primii membri: bătrânul Dimitrie Cozadini și tinerii Iancu Strat, doctor în drept la Berlin și George Mârzescu, licențiat în drept la Paris.

Echipa de patru oameni a pus bazele unei asociații de avocați iscălind un act prin care lua naștere un birou avocațial care va avea o reprezentanță la București și alta la Iași. La scurt timp a fost alcătuit și statul de funcționare al noii structuri care prevedea:

1. Biroul va fi împărțit în două secțiuni, din care una va funcționa la București, iar cealaltă la Iași.
2. Oricine dorește să încredințeze biroului un proces de apărat înaintea instanțelor judiciare și mai ales înaintea Curții de Casație, sau o chestiune de sfârșit prin ramul administrativ, se va putea adresa cu documentele trebuitoare la biroul din Iași care va comunica neîntrerupt cu cel din București.
3. Subscrișii avocați nu vor primi decât cauzele acelea care le vor părea drepte și neprihănite. Prin urmare orice cauză s-ar prezenta la biroul de la Iași sau la cel din București, va fi mai întâi supusă unei cercetări scrupuloase din partea avocaților spre a se încredința despre echitatea ei și numai după ce vor fi luat la cunoștință despre toate documentele atingătoare de chestiune și după ce vor fi rostit pentru primirea ei, biroul va face alcătuire cu împricinatul pentru urmărirea cauzei.
4. Atât biroul din Iași cât și cel din București vor avea cancelariile lor, care vor fi deschise în toate zilele la orele ce se vor hotărâ și publica spre știința publicului.
5. În afară de apărarea proceselor înaintate tribunalelor și a Curții de Casație, precum și de urmărirea chestiunilor de competența ramului administrativ, biroul va lua asupra-și următoarele însărcinări: va da consultații în orice fel de chestiuni; va formula suplicii pentru orice Tribunal sau corp al statului; va cerceta și da lămuriri celor absenți asupra marjei ce a luat o afacere specială.
6. Onorariul pentru deosebitele însărcinări de mai sus, se va fixa de către birou după natura fiecărui caz.

Când politica ruinează totul

Biroul celor patru erau pus pe fapte mari. În scurtul timp cât a ființat, mai exact opt luni de zile, biroul nu a dus lipsă de clienți. Cei patru avocați s-au achitat cu profesionalism de cazurile pe care le-au avut de apărat, având câștig de cauză în toate. Nici profitul pe care l-au obținut nu era de neglijat. În cele opt luni, biroul încasase onorarii în valoare de 11.520 galbeni. Potrivit articolului 3 din statutul asociației “toți asociații sunt deopotrivă părtași, atât la venituri cât și la cheltuielile ce ar aduce cu sine această întreprindere.”

Dimitrie Cozadini, cel mai avut dintre asociați, care adusese suma de 1.200 galbeni pentru cheltuielile biroului, a fost primul care și-a retras banii. Chiar dacă treburile păreau că merg cum nu se poate mai bine, la 10 octombrie 1862 asociații hotărăsc desființarea biroului. O decizie care a șocat pe mulți. Adevărul era că membri asociației începuseră să cocheteze cu lumea politică fapt care periclita integritatea biroului. Kogălniceanu și Cozadini nu mai aveau timp să pledeze fiind prinși cu îndatoriri ministeriale. Tinerii Mârzescu și Strat deveniseră sfetnici politici ai lui Kogălniceanu odată cu numirea acestuia în funcția de ministru. Desființarea era justă dacă avem în vedere clauza din actul de fondare al asociației. Acolo se spunea negru pe alb: “dacă un membru asociat va primi o funcție incompatibilă cu funcția de avocat, acela va trebui să demisioneze.”

Momentul ruperii asociației a fost privit cu mare părere de rău. Kogălniceanu a lăsat în sarcina lui George Mârzescu procesele în plină desfășurare, asta pentru că avea o sarcină mult mai mare. Lovitura de stat din 2 mai 1864 bătea la ușă.

Surse: Mihail Kogălniceanu, Acte, Scrieri din tinereață, discursuri, Ed. Librăriei Leon Alcalay, 1908.

Absolvent al Facultății de Drept din Budapesta, Marta Alexandru își începe ucenicie în Baroul din Arad. După ce obține dreptul de liberă practică, va profesa vreme de zece ani la Lipova. În anul 1915, datorită pregătirii sale temeinice, intră în magistratură ca mai apoi să fie numit consilier la Curtea de Apel din Seghedin, fiind astfel primul român care ajunge într-o astfel de funcție. Chiar dacă nu a participat la ședințele Marii Adunări Naționale, a fost ales membru în Marele Sfat Național, unde i-a fost încredințat Resortul de Justiție. Este fondatorul Asociației Magistraților din Ardeal și Banat, iar alături de Ioan Papp a pus pe picioare Casa Magistraților de la Sovata.

Un destin în plină devenire

Se naște în familia unuia dintre cei mai înstăriți țărani din comuna Căprioara, județul Caraș-Severin. Primii ani de școală se consumă în localitatea natală, după care urmează liceul la Arad. Obține diploma de bacalaureat fără mari bătăi de cap, iar după acesta se orientează către Facultatea de Drept a Universității din Budapesta. Fiind un student silitor, tânărul va beneficia pe toată durata studiilor de o bursă acordată de Fundația “Emanoil Gojdu”.  Absolvă în anul 1893, iar peste patru ani devine doctor în științe juridice la Budapesta. La 16 octombrie 1894 se va înscrie ca stagiar în Baroul Arad, iar mai târziu se transferă în Baroul Timișoara, profesând pentru o perioadă la Vinga. Parcurge cu brio etapele necesare obținerii dreptului de liberă practică, stabilindu-se la Lipova. Aici a profesat avocatura vreme de zece ani, iar din anul 1915 intră în magistratură, fiind numit judecător. Profesionalismul de care dădea dovadă i-a adus promovarea la Curtea de Apel din Seghedin. Marta Alexandru a fost primul magistrat român care a ajuns într-o astfel de funcție.

Felurite demnități și atribuții

La debutul primei conflagrații mondiale, a fost scutit de front. Cu toate acestea, nu a stat degeaba și s-a avântat în tumultul politic al vremii. Este adeptul activismului liberal și se alătură liderilor mișcării naționale: Aurel Cosma, George Adam, Alexandru Vaida-Voevod, Aurel Vlad, etc. Din anul 1910 face parte din comitetul de conducere al Partidului Național Român la nivelul comitatului Timiș. Chiar dacă nu a fost delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, a fost prezent fratele său Gherasim. După înfăptuirea Unirii este ales în Marele Sfat Național al Transilvaniei. Participă la ședințele acestui organism și este numit secretar general al Resortului de Justiție condus de dr. Aurel Lazăr.

Odată cu desființarea Consiliului Dirigent va fi numit secretar general al Ministerului Justiției cu atribuții în zona Transilvaniei și Banatului. Nu a petrecut mult timp în această demnitate, pentru că la 30 august 1920 trece pe postul de prim președinte la Curtea de Apel Oradea, după care în mai 1921 este numit prim președinte la Curtea de Apel Timișoara până în anul 1938, când atinge vârsta de pensionare.

Preocupările unui magistrat de cursă lungă

Dar cu toate acestea, structurile regimului carlist au apelat la experiența sa. Pe 14 august 1938  este repus în funcție fiind numit Rezident Regal al Ținutului Timiș. Mandatul său va înceta pe 30 septembrie 1940 odată cu venirea lui Ion Antonescu la putere. Pe lângă acestea, de numele lui Marta Alexandru se leagă înființarea Asociației Magistraților din Ardeal și Banat, pe care a condus-o ani buni. Alături de omologul său din Cluj, Ioan Papp, a fondat Casa Magistraților de la Sovata. Preocupările magistratului român s-au manifestat și în domeniul cultural, fiind un sprijinitor al ASTREI contribuind totodată la apariția revistei Dacia și susținând înființarea Episcopiei de la Timișoara. Pleacă la cer în data de 3 aprilie 1965 și este înmormântat la Timișoara.

Surse:  Biblioteca Digitală BCU Cluj;

Dragostea pentru științele juridice a venit pe filieră paternă. Junele parcurge cu brio toate etapele școlare, iar la vremea studenției se orientează către Facultatea de Drept din Cluj.  După obținerea doctoratului, se stabilește la Blaj, unde ajunge avocat al Mitropoliei Române Unite. Camaraderia cu Ion Rațiu îl apropie de tabăra PNR. În 1906, Maniu dă prima lovitură și prinde un loc de deputat în Parlamentul de la Budapesta. Odată cu izbucnirea Primului Război Mondial va fi  încorporat  în armata austro-ungară la Aiud și trimis pe frontul italian. În vara lui 1918 se satură de război și dezertează. Ajuns la Arad, a contribuit la adoptarea hotărârii care prevedea separarea deplină de Ungaria fiind delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. După Unire, partidul condus de Maniu a obținut o majoritate zdrobitoare, ajungând în cele din urmă la conducerea statului, dar Carol al II-lea se reîntoarce în țară și-l dă jos. A fost printre cei mai aprigi luptători împotriva preluării puterii de către comuniști. În dorința de a scăpa de liderii țărăniști, sovieticii pun la cale înscenarea de la Tămădău, în urma căreia Maniu va fi judecat și condamnat al închisoare pe viață.

Spița familiei Maniu

Vine pe lume la 8 ianuarie 1873, în satul Bădăcin din județul Sălaj. Tatăl, Ion Maniu, a fost nepotul lui Simion Bărnuțiu, cel care l-a călăuzit pe cărarea științelor juridice la Universitatea din Pesta și Viena. În 1865, se va căsători cu Clara Coroianu, fiica vicarului Demetriu Coroianu. Din acest mariaj vin pe lume cinci copii: Cassiu, Iuliu, Sabina, Cornelia și Elena. Iuliu Maniu a copilărit în localitatea natală, urmând școala primară la Blaj și liceul calvin din Zalău. Obține diploma de bacalaureat în anul 1890, iar un an mai târziu se înscrie la Facultatea de Drept din Cluj, desăvârșindu-și pregătirea juridică la Budapesta și Viena. În studenție, este membru și președinte al Societății Academice ,,Petru Maior”. După obținerea doctoratului în anul 1896, se stabilește la Blaj unde ajunge avocat al Mitropoliei Române Unite, demnitate pe care o va îndeplini până în anul 1915.

Luptele politice și zgomotul armelor

Asemeni marilor avocați, Iuliu nu a putut sta departe de febra vieții politice. A fost un apropiat al lui Ion Rațiu, președintele Partidului Național Român, implicându-se în promovarea cauzei românilor din monarhie. Debutul anului 1902 îl găsește pe Maniu alături de alți tineri vizionari precum Aurel Vlad, Ioan Mihu, Victor Bontescu, punând bazele ziarului Libertatea de la Orăștie. Vocea tinerimii din partid s-a făcut auzită și în cadrul conferinței PNR de la Sibiu, afirmând importanța politicii activiste în detrimentul celei pasiviste folosite până atunci. În anul 1906, alături de alți intelectuali români, Maniu a reușit să intre în Parlamentul de la Budapesta ca deputat al cercurilor electorale transilvănene. Pe lângă toate acestea, a făcut parte din comisia de tratative româno-maghiare desfășurată după anul 1910, implicându-se cu timp și fără timp în lupta de emanciparea a românilor din Transilvania.

În momentul declanșării primei conflagrații mondiale, a fost încorporat  în armata austro-ungară la Aiud și trimis pe frontul italian. A luptat vitejește, sfidând moartea în fiecare clipă. Este promovat ofițer de artilerie în regimentul 26, fiind detașat pe frontul sudic în munții Tirolului. Clipele dificile prin care trecea armata austro-ungară în vara lui 1918, l-au făcut pe Maniu, care ajunsese între timp comandat de baterie, să dezerteze și să meargă la Arad, unde se reunise consiliul de conducere al PNR. Pleacă pentru o scurtă perioadă de timp la Viena, ca reprezentant al poporului român și formează un comandament românesc și un senat militar menite să apere capitala Austriei și să asigure ordinea publică.

Războiul cu Carol al II-lea și prigoana comunistă

La 14 noiembrie 1918, Iuliu Maniu revine la Arad unde contribuie la adoptarea hotărârii care prevedea separarea deplină de Ungaria. Va fi delegat din partea cercului electoral Vințul de Jos la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. După înfăptuirea Marii Uniri, este ales președinte al Consiliului Dirigent. În momentul dizolvării acestei structuri, se va implica și mai mult în viața politică a României Mari. În anul 1926, PNR va fuziona cu Partidul Țărănesc al lui Ion Mihalache, constituindu-se Partidul Național Țărănesc. După alegerile din 1928, partidul condus de Maniu, a obținut o majoritate zdrobitoare, ajungând în cele din urmă la conducerea statului. Văzând cele întâmplate, Carol al II-lea se reîntoarce în țară și-l dă jos pe Maniu de la conducerea Guvernului. Între cei doi era o tensiune permanentă alimentată de opoziția acerbă pe care Maniu o manifesta față de guvernarea autocratică a lui Carol și înființarea Frontului Renașterii Naționale.

Iuliu Maniu la proces

După 23 august 1944, Iuliu a fost printre cei mai aprigi luptători împotriva preluării puterii de către comuniști. S-a opus instalării guvernului Groza și a protestat față de încălcarea democrației trimițând mai multe memorii către puterile occidentale. Nici victoria zdrobitoare obținută în alegerile din 19 noiembrie 1946 nu a putut face nimic, deoarece rezultatele au fost falsificate de comuniști. Maniu devenise un ,,element” periculos de care trebuia scăpat cât mai repede. Momiți cu promisiunea că vor putea pleca din țară, fruntașii PNȚ pășesc pe aeroportul din Tămădău la 14 iulie 1947. Acolo ce să vezi? Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Nicolae Carandino și mulți alții, au fost săltați de autoritățile comuniste fiind puși sub acuzare pentru „încercare de fugă într-o țară străină”. De acum PNȚ intrase în ilegalitate, iar Maniu a fost judecat pentru înaltă trădare și condamnat la închisoare pe viață. La cei 74 de ani a fost trimis la penitenciarul din Galați, urmând ca în 1951 să fie transferat la Sighet alături de alți țărăniști. Frigul, foametea și bătăile, i-au grăbit sfârșitul. După câteva zile de grea suferință se va stinge la vârsta de 80 de ani. Gardienii n-au avut milă de el nici după moarte, aruncându-i trupul într-o groapă comună din Cimitirul Săracilor.

Surse: Biblioteca Digitală BCU Cluj;

Pornește spre Budapesta cu un bagaj de vise și multă determinare. Aici, studiază la două facultăți și devine doctor în drept. La 5 august 1905 ajunge avocat cu acte în regulă, se avântă în politică și luptă pentru emancipare națională a românilor. Participă la Marea Unire ca delegat al cercului electoral Becicherecul Mic, după care pune umărul la instaurarea administrației românești în Banat. După 1919 a fost ales deputat în mai multe legislaturi, s-a îngrijit de înființarea Camerei de Comerț româno-maghiare, a condus mai multe organizații social-edilitare și a publicat articole în ziarele vremii. Odată cu instaurarea regimului comunist i-a fost sistată pensia, bunurile confiscate și evacuat din locuință.

Un munte de muncă și determinare

Se pomenește pe această lume la 15 iunie 1878 în satul Roșia Montană, din județul Alba. Părinții s-au îngrijit să nu-i lipsească nimic și au făcut tot posibilul ca feciorul lor să aibă parte de cea mai bună educație. Când se mai dezmeticește, Pompiliu urmează cursurile școlii primare din sat, iar mai apoi clasele gimnaziale și Liceul din Sibiu. Obține bacalaureatul fără mari bătăi de cap, după care se îmbarcă în primul tren cu destinația Budapesta. Aici, devine student la Academia Comercială și Industrială, iar mai apoi la Facultatea de Drept, unde peste câțiva ani își va obține doctoratul.

Ieșit de pe băncile facultății, tânărul se refugiază în cabinetele de avocatură arădene, unde face practica obligatorie între 18 iunie 1903 și 1 aprilie 1904. Prin decizia nr. 503 din 25 aprilie 1904, figurează printre avocații stagiari din Baroul Timiș, urmând ca din 5 august 1905, să fie numit avocat definitiv. Doi ani mai târziu, mai dă o lovitură, dar de această dată în plan personal. Se căsătorește și-i vine pe lume primul fecior, Silviu, care se molipsește microbul științelor juridice profesând la maturitate ca avocat în cadrul Baroului Timiș. Chemat la arme în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Silviu se avântă în lupta pentru cucerirea Odesei, însă nu s-a mai întors acasă.

În vâltoarea vieții politice

De numele avocatului Pompiliu Ciobanu se leagă o bogată activitate culturală și politică. A pus umărul la mișcarea de emancipare națională a românilor din Banat, a fost membru activ în cadrul ASTREI bănățene, sprijinind activitatea instituțiilor școlare și bisericești. În ceea ce privește orientarea politică, ei bine, aici se dă de partea Partidului Național Român. Între 1909-1910 participă la mai multe adunări electorale în satele bănățene, militând pentru introducerea votului universal și respectarea libertăților naționale. Implicarea constantă, zelul de care dădea dovadă și tactul cu care opera, i-au făcut pe membrii Cercului electoral Becicherecul Mic, să-l delege la Marea Adunare Națională de la 1 decembrie 1918. Tot acum, pune umărul la instaurarea administrației românești în Banat, iar din vara lui 1919 va fi ales  președintele Comisiei pentru Codificarea reformei agrare.

Activitatea în perioada interbelică și prigoana comunistă

La ceva timp după înfăptuirea Marii Uniri, este ales deputat în mai multe legislaturi, iar din 1921 figurează ca președinte al Comisiei pentru codificarea Reformei agrare din același an. Din postura de atașat comercial la ambasada română de la Budapesta, avocatul Ciobanu s-a îngrijit de înființarea Camerei de Comerț româno-maghiare. Pe parcursul perioadei interbelice, s-a aflat în fruntea mai multor organizații social-edilitare, a fost președinte al Asociației proprietarilor de case din  Timișoara, iar mai târziu vicepreședinte al Uniunii proprietarilor de case din România, participând la diferite congrese internaționale.

În paralel cu activitățile social-politice, a fost un pasionat al scrisului, motiv pentru care a publicat numeroase articole în ziare și reviste editate în Timișoara, Lugoj, etc. Pe lângă activitatea gazetărească, numele său figurează și pe o serie de lucrări mai ample: Probleme economice (1922); Producția aurului și reforma monetară (1928); Unirea Banatului și încorporarea Timișoarei la România Mare. Dare istorice (1934).

Golgota avocatului Pompiliu începe din momentul instaurării regimului comunist în România. Privit ca un element ce atenta la buna orânduire socială, autoritățile îl trag pe line moartă. Mai întâi i-au sistat pensia, i-au confiscat bunurile și l-au evacuat din casă. În sprijinul lui a sărit Mitropolitul Banatului Vasile Lăzărescu, care l-a găzduit împreună cu soția la Mănăstirea Bodrog între 1952-1956. Ulterior, s-a stabilit la Secusigiu, în casa cumnatului său. Neliniștea și alergătura au început să-i sape la temelia sănătății. Pleacă la cer la vârsta de 84 de ani fiind înmormântat în cimitirul Eroilor din Timișoara.

Surse: Biblioteca Digitală BCU Cluj;

Descendent al familiei Rațiu de Nagylak, atestată documentar în Transilvania la începutul secolului al XIV-lea, Augustin Rațiu a văzut lumina zilei în satul Petridul de Sus, județul Cluj. Are parte de o educație aleasă ce culminează cu obținerea titlului de doctor în drept în anul 1909. Trei ani mai târziu, își deschide propriul birou de avocatură și se dedică activităților menite să întărească conștiința națională în rândul românilor din comitatul Turda-Arieș. De numele său se leagă și organizarea învățământului profesional din Turda. Din lipsă de bani, Rațiu organizează o colectă publică în urma căreia va ridica o sală de festivități și un cămin pentru ucenicii români din localitate. În colaborare cu dr. Valer Moldovan înființează Baroul avocaților din Turda, al cărui decan va fi vreme de zece ani. În 1923, este decorat cu ordinul Coroana României în grad de cavaler, pentru promovarea drepturilor românilor din Transilvania.

Când trecutul te obligă la fapte memorabile

Augustin își dă întâlnire cu viața în data de 7 iulie 1884, la Petridul de Sus. Nicolae, tatăl său, era protopop greco-catolic de Turda, căsătorit cu Ludovica. Pe umerii junelui atârna blazonul familiei nobiliare Rațiu de Nagylak, spiță din care s-au ridicat nume grele ale Transilvaniei. Cu alte cuvinte, istoria îl provoca la fapte mărețe. Pentru început urmează clasele primare și gimnaziale pe teritoriul mai multor localități. Odată ce a isprăvit cu bacalaureatul, se înscrie la Facultatea de Drept din cadrul Universității din Cluj. Notele bune și comportamentul ireproșabil, îi aduc în 1902, o bursă acordată de Fundația “Alexandru Șterca-Șuluțiu”. S-a dovedit un lider încă din studenție. Alături de colegul Coriolan Podoabă, este trimis să reprezinte studențimea română din Cluj la serbările de la Putna, dedicate memoriei lui Ștefan cel Mare. Absolvă fără probleme ciclul licențial, apoi, în 1909, tot în cadrul aceleași universități, Augustin primește titlul de doctor în drept. Trei ani mai târziu, se înscrie la examenul pentru obținerea dreptului de liberă practică, pe care îl promovează cu brio.

În slujba marilor idealuri

Devenit avocat cu acte în regulă, Rațiu își deschide propriul birou la Turda. Cu timp și fără timp, se dedică activităților ce aveau drept scop trezirea conștiinței naționale, contribuind la ridicarea culturală și economică din comitatul Truda-Arieș. Pentru zelul său, este ales președinte al Reuniunii Meseriașilor, pe care o reorganizează din temelii, apoi ține nenumărate conferințe și ajută la desfășurarea mai multor concerte și spectacole de teatru. În anul 1915, planurile i-au fost zădărnicite odată cu ordinul de înrolare în cadrul regimentului din St. Polten (Austria). Luptă cât îl țin puterile și participă la confruntarea de la Horodenka. Condițiile precare în care trebuia să-și ducă viața îl vor pune pe butuci, astfel, este trimis urgent la refacere. Spirit combativ, Augustin nu poate sta deoparte și se implică în evenimentele revoluționare din toamna lui 1918, care au dus la alcătuirea Sfatului Poporului Român, sub președinția avocatului Amos Frâncu. Odată cu numirea în funcția de comisar al orașului Turda, se pune total în slujba cetății și organizează consiliile de conducere și gărzile naționale. Pe 24 noiembrie 1918, cercul electoral din Turda îl desemnează ca reprezentant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, alături de avocatul Valer Moldovan.

Ctitorul Baroului din Turda

După înfăptuirea Marii Uniri, Augustin Rațiu revine în mijlocul urbei și ocupă postul de prim-consult pe lângă prefectura Turda, apoi vreme de un an îndeplinește funcția de primar al orașului. De numele său se leagă și organizarea învățământului profesional din Turda. Problemele financiare îi dădeau mari bătăi de cap, astfel ridicarea nivelului educațional era o piatră de poticnire. Cu toate acestea, nu se dă bătut și purcede la organizarea unei colecte publice în speranța că o să poată realiza măcar o parte din proiecte. Locuitorii l-au sprijinit cu tot ce au putut, așa s-a construit sala festivă și căminul pentru ucenicii români.

Pe lângă acestea, în vara lui 1921, se pun bazele Clubului civil și Cercului intelectualilor români. Dar probabil una din cele mai însemnate lucrări ale lui Augustin Rațiu a fost înființarea Baroului avocaților din Turda, al cărui decan a fost vreme de zece ani. Când nu pleda la bară, se îndeletnicea cu mânuirea condeiului. A debutat în presă înainte de 1918, fiind un colaborator fidel al ziarelor Patria, Curentul, Arieșul, și Tribuna noastră. Era înzestrat cu un bagaj cultural de invidiat. Vorbea fluent latina și maghiara, motiv pentru care a cochetat cu meseria de istoric, publicând o serie de articole. În 1923, este decorat cu ordinul Coroana României în grad de cavaler, pentru promovarea drepturilor românilor din Transilvania. Pleacă din această lume în anul 1970, împăcat că a lăsat în urmă o țară, o limbă, un ideal.

Sursa: Biblioteca Digitală BCU Cluj;

A fost al patrulea copil din familia preotului Isidor și fratele mai mare al filozofului Lucian Blaga. Părinții ar fi vrut să urmeze teologia și să devină preot, dar Lionel avea alte planuri. Se înscrie la Facultatea de Matematică și Științe Naturale, însă abandonează după un semestru, și se cufundă în studiul dreptului. La 2 decembrie 1911 obține doctoratul, după care susține censura la Târgu Mureș. Decide să se mute în Sebeș, unde își va deschide propriul birou de avocatură. La un an după  debutul Primului Război Mondial, Lionel este încorporat în armata austro-ungară și trimis pe front în Galiția. Scapă cu bine, iar când revine, se implică în evenimentele premergătoare Marii Adunări de la Alba Iulia.

Părinții îl voiau preot, dar el alege dreptul

Lionel vine pe lume la 14 aprilie 1885, ca al patrulea copil din cei nouă pe care i-au avut soții Isidor și Ana. Trebuie remarcat faptul că din istoria familiei Blaga, nu lipsesc profesiile cu caracter juridic. Un exemplu în acest sens este Simion Blaga, care înainte de a păstori parohia ortodoxă din Lancrăm, îndeplinise funcția de notar. După absolvirea liceului la Brașov, Lionel se înscrie la Facultatea de Matematică și Științe Naturale din cadrul Universității din Cluj. Decizia i-a întristat pe părinți, deoarece socoteau că tânărul va îmbrățișa preoția și va duce mai departe tradiția familiei. Se îndeletnicește cu matematicile doar un semestru, după care abandonează și se transferă la Facultatea de Drept din cadrul aceleiași universități. Nici aici nu poposește prea mult, iar din semestrul II, se mută la Academia Reformată de Drept din Kecskemet, unde stă până în 1907/1908. Cu ajutorul unei burse acordate de consistoriul mitropolitan din Sibiu, tânărul își finalizează studiile la Budapesta în anul 1909. Pe 2 decembrie 1911, Lionel Blaga devine doctor în drept la Universitatea din Budapesta, apoi își susține censura la Târgu Mureș. Odată obținut dreptul de liberă practică, proaspătul avocat decide să-și deschidă un birou la Sebeș, unde va profesa pentru o vreme.

O parte din familia Blaga în fața casei din Lancrăm, anul 1901      Credit foto: Mira Kaliani

Scapă de front după ce bea lapte otrăvit

La un an după declanșarea Primului Război Mondial, Lionel este înștiințat că trebuie să lepede roba și să îmbrace uniforma de soldat. Este încorporat în armata austro-ungară și trimis pe front în Galiția. La plecarea pe front a fost însoțit de mamă și fratele mai mic, Lucian, care consemna episodul astfel: “Am sosit cu mama la Alba Iulia. Am însoțit pe Lionel la gară. Batalionul, alcătuit din ostași români, cu flori de circumstanță la șapcă, umplea până la refuz vagoanele trenului militar. În gară se lăsase jalea. Jalea surdă a tuturor mumelor, ce se sfărmau în plângeri după feciorii lor destinați zărilor. Lionel se stăpânea și eu însumi, deși copleșit de sentimentul amenințării ce ne pândea, mă stăpâneam, pentru ca să izbucnim, cu mama alături, în sughițuri sufocate, când trenul se puse în mișcare. Se urnea trenul anevoie, cu opintiri repetate. Căci pleca în necunoscut, în necunoscutul fără de Nord și Sud, fără de Răsărit și Apus, de a cărui neagră teamă se tânguiau mumele pe drumurile țării.“

O parte din membrii familiei Blaga

Pe front luptă doar câteva luni, pentru că se îmbolnăvește după ce bea lapte otrăvit. Trimis de urgență în Transilvania, Lionel bolește pentru o vreme și obține scutirea stagiului militar. În anul 1916 pleacă alături de Lucian la Viena, unde se prezintă în fața unei comisii medicale, care decide că nu mai poate continua milităria. Odată scutit de front, se întoarce la Sebeș și se implică în evenimentele premergătoare Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia. În data de 3 noiembrie 1918, odată cu venirea soldaților români, Lionel se dezlănțuie într-o cuvântare ce avea drept subiect separarea Transilvaniei de Ungaria.

Frații Blaga și Marea Unire

Auditoriul îl asculta cu mare atenție, oamenii încremeniseră. După cuvintele de încheiere, un val de aplauze țâșnește, iar strigătele efervescente domină fundalul sonor. În urma acestui episod, mulțimea îl alege primar provizoriu al Sebeșului. La 24 noiembrie, Consiliul Național Român îl alege ca reprezentant delegat al cercului electoral Sebeș, alături de personalități ca Sebastian Stanca, Nicolae Chircă sau medicul Ioan Elecheș. Lionel pleacă la Alba Iulia alături de Lucian, care prezintă în autobiografia sa firul evenimentelor:

”Pentru marea, istorica adunare națională de la Alba Iulia unde s-a hotărât alipirea Transilvaniei la patria-mumă n-a fost nevoie de o deosebită pregătire a opiniei publice. Pregătirea se făcuse vreme de sute de ani. În dimineața zilei de 1 decemvrie, ca la un semnal, lumea românească a purces spre Alba Iulia (spre Bălgrad, cum îi spuneam noi, cu vechiul nume), pe jos și cu căruțele. Fratele meu, și cu mine luarăm și noi o trăsură. Am renunțat la călătoria cu trenul, căci până la Alba Iulia nu erau decât 16 km. Era o dimineață rece de iarnă. Respirația se întrupa în invizibile cristale. Pe o parte a șoselei se duceau spre Alba Iulia, scârțâind prin făgașele zăpezii, căruțele românești, buchete de chiote și bucurie, alcătuind un singur șir, iar pe cealaltă parte se retrăgea în aceeași direcție, armata germană ce venea din România, tun după tun, ca niște pumni strânși ai tăcerii (…) «Uite», îi spun lui Lionel: «așa – prin ger și zăpada – se retrăgea pe vremuri Napoleon din Rusia».

La Alba Iulia nu mi-am putut face loc în sala Adunării. Lionel, care era în delegație, a intrat. Am renunțat cu o strângere de inimă și mă consolam cu speranța ca voi afla de la fratele meu cuvânt despre toate. Aveam în schimb avantajul de a putea colinda din loc în loc, toată ziua, pe câmpul unde se aduna poporul. Era o roire de necrezut. Pe câmp se înălțau, ici-colo, tribunele de unde oratorii vorbeau nației. (…) În ziua aceea am cunoscut ce înseamnă entuziasmul național, sincer, spontan, irezistibil, organic, masiv. (…) Seara, în timp ce ne întorceam cu aceeași trăsura la Sebeș, atât eu, cât și fratele meu ne simțeam purtați de conștiința că «pusesem» temeiurile unui alt Timp cu toate că n-am făcut decât să «participăm» tăcuți și insignifianți, la un act ce se realiza prin puterea destinului.”

Mormântul familiei Blaga din Sibiu

Odată înfăptuită Marea Unire, Lionel demisionează din funcția de primar și este ademenit cu un post de notar public la Sibiu. Acceptă fără să stea prea mult pe gânduri. În viața de familie a fost căsătorit de două ori, mai întâi cu Wilhelmina Dahinten, care se îmbolnăvește și moare, apoi cu Carmen Dombora, fiica colonelului Iosif Dombora, șeful Școlii Militare din Sibiu. Ultimii ani petrecuți pe pământ au fost cei mai grei. Țintuit la pat din pricina bolii, cu un corp scheletic, Lionel nu mai poate lupta și părăsește lumea la 18 septembrie 1952.

Surse: 1) Lucian Blaga, Hronicul și cântecul vârstelor, Ed. Humanitas, 2013; 2) Biblioteca Digitală BCU Cluj;

Nicolae Amira respiră din ce în ce mai greu, ceva nu era în regulă. Adunase 50 de ani și se lăuda cu o avere impresionantă. Medicii din țară nu-i găseau leac. Fără să mai stea pe gânduri, ia calea străinătății. Cu moartea, nu-i de glumit, avea să-și zică bogătașul bucureștean. Dar, înainte de plecare, își întocmește testamentul prin care lasă o parte din averea mobilă și imobilă Azilului “Elena Doamna”, iar cealaltă parte soției sale, Cleopatra. Surprinzător, tratamentul dă roade. Amira revine acasă, retrage documentul, îl revizuiește apoi îl trimite la Casa de Depuneri. În 1902, îl retrage pentru a doua oară, ca peste șase ani să-l lase în vistieria aceleași instituții. Inevitabilul se produce, iar în 1919, magnatul închide ochii în pace. După el, furtuna. Rudele de sânge, soția, dar și Ministerul Instrucțiunei, se luptă în instanță pentru moștenire.

Când averea atârnă pe umeri, iar moartea bate la ușă

Negustorul Nicolae D. Amira, figură proeminentă a Bucureștiului de odinioară, nu se simte deloc bine. Răsuflă greu, ochii i se împăienjenesc, nu are poftă de mâncare, iar amețelile nu-i dau pace. Adunase mai bine de 50 de primăveri și deținea o avere impresionantă pentru acele timpuri. “De, cu boala nu-i de glumit!“, spuse apăsat Amira care angajase cei mai iscusiți medici ca să-i dea de cap. Degeaba, doftoriile nu-și fac efectul, așa că singura soluție era tratamentul peste hotare. Înainte să plece, magnatul se retrage vizibil îngândurat în propria cameră și redactează un testament. Fără descendenți legitimi, Amira lasă o parte din avere Azilului “Elena Doamna”, iar cealaltă parte, soției sale, Cleopatra.

Avocatul Longin Heliade Rădulescu din partea doamnei Cleopatra Amira

Datat la 18 martie 1885, testamentul urma să fie investit cu o formă mistică de către Tribunalul Ilfov. Tribunalul depozitează documentul la Casa de Depuneri, într-un plic sigilat pe care scria negru pe alb: testamentul marelui Nicolae D. Amira. Da’ ce să vezi, omul nostru se pune pe picioare și se întoarce în țară la 12 octombrie 1888.

Uite testamentul, nu e testamentul!

Zapisul rămâne la Casa de Depuneri până în 1894, când Amira hotărăște să-l retragă și să-l păstreze în propria locuință. După trei ani depune din nou testamentul cu mențiunea: testament mistic legalizat de Tribunalul Ilfov la 12 decembrie 1888. Longevitatea de care avea partea îl uimea. După calculele medicilor trebuia să fie demult oale și ulcele. În 1902, îl retrage a doua oară, ei comedie! Abia după șase ani îl repune în vistieria Casei de Depuneri și repetă mențiunea de mai sus.

Avocatul Mihail Antonescu din partea Ministerului Instrucțiunei Publice

În timpul primei conflagrații mondiale, România trimite tezaurul, valorile instituțiilor de stat și depozitele Casei de Depuneri, direct în Rusia. Între timp, Amira moare cu gândul că prevederile sale vor fi duse la îndeplinire. În lipsa documentului, statul se găsea în imposibilitatea de a îndeplini prevederile. Abia de-l prohodiseră, că un val de rudenii de sânge manifestă pretenții la o parte din avuție. Cercetările de la casa răposatului au complicat și mai mult situația. Într-un seif s-au găsit:

1. Un “caiet secret”, în care se aflau mai multe însemnări începând cu anul 1880, până în octombrie 1916. Tot în caiet se găsea evoluția averii, dar și opt însemnări legate de testament.
2. Un act intitulat “Testament“, care era scris de o mână străină, însă avea mențiunea “copie” și imediat semnătura defunctului.
3. Un act scris în totalitate de Amira, denumit “preschimbări la testament“, care nu este nici datat, nici semnat și poartă numeroase corecturi. Actul însumează mai multe adăugiri cauzate de mărirea averii.
4. Două plicuri desigilate și goale. Anchetatorii presupun că în ele fusese depozitat testamentul mistic înainte de a fi depus la Casa de Depuneri.
5. Două modele de testament, nesemnate. Acestea prezentau mai multe tăieturi, probabil slujiseră drept ciornă.
6. Ultimul indiciu este un act prin care Amira voiește ca moștenitorii surorilor sale moarte să raporteze la masa succesorială tot ceea ce mamele lor au primit de la el pe când erau în viață.

Ei, și cum nu erau destul de îmbârligate treburile, iaca altă nenorocire. Ministerul Instrucțiunei, în calitate de organ tutelar al Azilului “Elena Doamna”, formulează o cerere de trimitere în posesie. Doamna Cleopatra Amira, ripostează și trimite la rându-i o cerere de intrare în posesie asupra unei pătrimi din avere, cu mențiune că, dacă se va recupera testamentul adevărat, să se respecte dispozițiile lui.

Avocatul C. G. Dissescu, cel de-al doilea reprezentant al Ministerului Instrucțiunei Publice

Tribunalul, măcinat de multe dezbateri pe marginea subiectului, a respins cererile celor două parți. La start erau aliniate trei tabere: văduva  însetată de dreptate, Ministerul Instruncțiunei dornic de noi posesiuni și moștenitorii înfometați care jinduiau după bani. Pe baza documentelor găsite în casa lui Nicolae, tribunalul a trimis în posesie pe moștenitorii defunctului, acordându-le execuție provizorie. Cleopatra și Ministerul fac apel și cer suspendarea executării provizorii, dar Curtea de Apel din București respinge cererile.

Cronica unui proces de patru ani

Gata cu joaca, urmează procesul. Ministerul și doamna Amira cer ca moștenitorii de sânge să predea legatele lăsate prin testamentul olograf din 15 martie 1885, precum și actele găsite în casa de fier. Încep audierile, dar Ministerul Instrucțiunei nu a putut aduce martori, așa că a decis să mizeze pe cartea prezumțiilor. Tribunalul Ilfov a respins acțiunea și a recunoscut dreptul văduvei de a intra în posesia unei pătrimi din întreaga avere. Sentința nu a adus liniștea mult așteptată. Părțile doreau totul sau nimic, prin urmare fac apel. Curtea admite acțiunile părților, apoi obligă moștenitorii de sânge să predea Ministerului Instrucțiunei, Casei Școalelor și Culturii, toată averea imobilă rămasă după moartea lui Nicolae Amira. La rându-i, văduva trebuia să predea tot mobilierul ce se găsea în casele din strada Clemenții. Totuși, Cleopatra primea dreptul de uzufruct asupra unei jumătăți din venitul net al moșiei Frunzărești și cel integral de pe urma caselor situate pe strada Clemenții numărul 17.

Consilierii Curții de Apel București, implicați în procesul Amira

Început în toamna lui 1919 și închis la finele lui 1923, dosarul Amira a însemnat o adevărată provocare pentru justiția acelor vremuri. Curtea de Apel din București a salutat lupta eroică dusă de Cleopatra Amira prin următorul mesaj: “Gestul său larg de renunțare la marile avantaje materiale numai în scop de a respecta ultima dorință a soțului mort, ca o înaltă datorie morală, ce cu atât elan și pietate a fost desvoltat în instanța de apel.“ La rându-i, Ministerul a solicitat Regelui Ferdinand I acordarea unei distincții pentru doamna Amira și a calificat atitudinea ei drept o ”frumusețe antică.”

Surse: Biblioteca Marilor Procese, Nr.3, martie 1924

Societatea Civilă de Avocaţi “Bulboacă şi Asociaţii” lansează, cu prilejul jubileului său de 10 ani, Asociaţia Culturală Matricea Românească, un proiect non-juridic menit să complementeze, în spaţiul socio-cultural autohton, serviciile juridice de înaltă ţinută şi pronunţată identitate, pe care Societatea le oferă clienţilor săi.

Gândită drept un pol de redescoperire şi de revalorizare a conştiinţei noastre naţionale, dar şi ca o punte către marea cultură europeană, Asociaţia Culturală Matricea Românească îşi propune, fără a se limita la, următoarele obiective:

• promovarea identității culturale a României, a valorilor culturii românești, dar și a valorilor culturii universale;
• promovarea spiritualității românești şi a valorilor creștin-ortodoxe;
• promovarea interculturalității, a toleranței și a respectului față de celelalte culturi prezente în spațiul românesc;
• protejarea, conservarea și susținerea moștenirii culturale românești, a patrimoniului cultural și istoric;
• promovarea artei și a creatorilor români;
• susținerea limbii române și a educației în limba română;
• creșterea vizibilității culturii în spațiul public românesc;
• educarea unor noi generații în spiritul iubirii față de cultura și de identitatea națională;
• creșterea, susținerea și promovarea elitelor românești.

„Asociaţia Culturală Matricea Românească este contribuţia noastră la moştenirea României”

Un prim pas în realizarea obiectivelor strategice ale Asociaţiei a fost făcut în septembrie 2016, atunci când, sub egida “Bulboacă şi Asociaţii SCA”, a fost lansată platforma culturală online matricea.ro. În cele 6 luni de existenţă, platforma a coagulat în jurul său circa 94.000 de cititori şi 285.000 de vizite, performanţe la care au contribuit inclusiv avocaţii Firmei.

“Asociaţia Culturală Matricea Românească este un proiect de suflet al Firmei noastre şi, concomitent, cadoul nostru pentru România cu un an şi jumătate înainte de Centenarul Marii Uniri. Nu este un proiect de CSR, ci mai degrabă un proiect de responsabilitate civică, în buna tradiţie ante-belică, atunci când avocaţii erau participanţi respectaţi la viaţa socio-culturală a României. Reamintesc că, în 1918, pe biroul avocatului orădean Aurel Lazăr, s-a semnat declaraţia de autodeterminare a românilor din Transilvania, condiţia sine qua non a Unirii.

“Le adresăm tuturor celor care ne receptează mesajul invitaţia de a se alătura proiectelor Asociaţiei Culturale Matricea Românească.” ~ Adrian-Cătălin Bulboacă, Managing Partner Bulboacă & Asociații

După 10 ani de activitate a Firmei în spaţiul juridic şi public românesc, am ajuns să ne gândim, ca orice părinţi responsabili, la ceea ce lăsăm moştenire «copiilor», fie că vorbim despre creaţiile noastre juridice, antreprenoriale sau biologice. Prin Asociaţia Culturală Matricea Românească ne vom aduce umila contribuţie la schimbarea climatului pe care îl observăm cu toţii. Şi ce punct de plecare mai bun decât cultura?”, a declarat Adrian-Cătălin Bulboacă, Managing Partner “Bulboacă şi Asociaţii SCA”.

Avocatură cu nobleţe

În toamna anului 2015, firma de avocatură “Bulboacă şi Asociații” a finalizat procesul de transformare organizațională și rebranding.

Noua identitate de brand a repoziţionat firma în jurul unei viziuni unice de business, aceea de a reprezenta – prin activitățile de consultanță și asistență juridică acordate clienților locali și internaționali – România, cu credință și loialitate, sprijinind și în acest fel efortul și contribuția României la umanitate, precum și aspirațiile sale europene.

Demersul a inclus definirea crezului care ghidează activitatea avocaților, schimbarea logo-ului pentru a reflecta noile valori ale firmei, re-design-ul materialelor de prezentare online și offline, dar și relocarea într-un sediu nou, o clădire istorică, parte din patrimoniul național cultural.

Detalii cu privire la misiunea “Bulboacă și Asociații”, profilul întregii echipe, dar și proiectul cultural naţional al Firmei, puteți găsi accesând www.bulboaca.com, respectiv www.matricea.ro.