Tag

Balcani

Minunata toamnă a anului 2019 ne-a scos din casă de sărbătoarea Sfântului Dimitrie, Izvorâtorul de mir și ne-a trimis să descoperim, aproape de Ruse, matca ocrotitorului Bucureștilor, adică Basarbovul (sau Basarabovul, ori Basarabovo). Este locul din care moaștele Sfântului Dimitrie cel Nou au ajuns la București, pentru a-și împlini misiunea în istorie, veghind la soarta Capitalei.

 

Români și bulgari, istorie înnegurată

Toamna dunăreană ne-a întâmpinat la început cu o ceață deasă, să o tai cu cuțitul, inclusiv la momentul traversării marelui fluviu, dar ici colo, prin spărturile de abur puteai ghici căldura soarelui și lumina care lucra neabătut să spargă negura. Am lăsat Ruse în dreapta și ne-am continuat calea spre dealurile Basarbovului prin care apa Lomului a săpat canioane adânci în piatra calcaroasă.

Drumul prin Bulgaria mi-a adus înainte de toate aminte de zbuciumata istorie recentă a relației de iubire și ură dintre noi și bulgari, popor cu care astăzi ne aflăm împreună în Uniunea Europeană, motiv insuficient însă să provoace de unul singur ștergerea micilor ori marilor noastre rivalități, unele la fel de adânci, cred, precum fluviul Dunărea.

Ne amintim de obicei fața frumoasă a istoriei, cu sacrificiile românilor care au participat, alături de armata imperială rusă, la războiul ruso-turc în anii 1877 – 1878, în urma căruia Bulgaria a apărut pe hartă. Inițial, pacea de la San Stefano (3 martie 1878) le dădea bulgarilor un teritoriu imens, cu ieșire la patru mări, respectiv Marea Neagră, Marea Egee, Marea Adriatică și Marea Marmara.

 

Basarabi_3

 

Pacea de la Berlin (1878), însă, le-a redus teritoriul, lăsând sudul respectivului teritoriu Turciei, pentru a tempera ambițiile Imperiului Rus, care dorea pentru Bulgaria un stat cât mai vast, în ideea că Moscovei îi va fi astfel mai ușor să ajungă la Istanbul, cheia Mării Negre și ieșirea spre Mediterană, conform planului imperial schițat încă din vremea lui Petru cel Mare. De fapt Rusia a văzut războiul și pacea care a urmat ca pe-o etapă în efortul de deschidere a accesului către a doua Romă și consecința sa firească: Marea Neagră să devină o mare rusească.

Faptul că nu trăim astăzi această realitate nu înseamnă nicidecum că Moscova a renunțat la ideologia expansionistă a lui Petru cel Mare. La finele secolului XIX, însă, planul imperial rus a aprins în imaginarul bulgar dorința de a lupta pentru o Bulgarie Mare, ca pe vremea țarilor. O poezie intitulată ”Cântec de ură”, scrisă de Ivan Arnandofov, poetul curții regale din Sofia, membru al comisiei de educație bulgară, a devenit un fel de Marseilleză a soldatului bulgar și are versuri care sună cam așa:

”Și înainte de a se ivi ziua lui Dumnezeu, / Să nu rămână pe ruinele pe care le vei fi semănat / Decât schelete și spectre / Și să nu se urce la cer / Decât mireasma trupurilor arse, / Cea plăcută zeilor Olimpului bulgar. / Înainte, mereu înainte!

Poate să pară ciudat că pot să-ți treacă prin minte asemenea gânduri într-o splendidă zi de sfârșit de octombrie, în vreme ce-ai pornit în căutarea semnelor credinței și a lui Dumnezeu pe drumuri bulgare. Rivalitățile naționale în istorie au existat și vor exista mereu, iar energia pe care trebuie să o cheltuim cu toții pentru a le netezi și depăși este însemnată.

 

Odiseea moaștelor de la sudul Dunării

Dar nimic nu este întâmplător. O privire aruncată din nou în istorie ne arată că, între anii 1768-1774, tot pe fondul războaielor ruso-turce purtate inclusiv pe pământ românesc, dar și în sudul Dunării, pe teritoriul Bulgariei de astăzi, generalul rus Petru Saltacov a ajuns cu oștile pe care le conducea în satul Basarab – actualul Bararbov (sau Basarabovo).

Pentru ca cinstitele moaște să nu fie profanate de ostașii turci, generalul a decis ca ele să fie transportate în Rusia. Când cortegiul a ajuns cu racla în București, un negustor bogat provenind probabil din Balcanii de Vest, pe numele său Hagi Dimitrie, dar și mitropolitul Grigorie al II-lea al Țării Românești, au rugat pe generalul rus să lase cinstitele moaște ale Sfântului Dimitrie cel Nou Mitropoliei țării, ca o mângâiere pentru multele pagube și suferințe îndurate în cursul conflictului.

A contat, probabil, și argumentul că Sfântul Dimitrie cel Nou era de fapt de neam ”valah”. Ascultându-le dorința, generalul rus a acceptat ca moaștele să fie așezate în catedrala mitropolitană din București, în iulie 1774. Mâna dreaptă a Sfântului a fost trimisă, totuși, la Kiev, unde se pare că se păstrează și astăzi. În acest fel Sfântul Dimitrie cel Nou a devenit parte a orașului și, în curând, ocrotitor al Bucureștiului.

O cheie de lectură aici este prezența în ecuație a unui macedo-român bogat, acel negustor pe numele său păstrat de istorie Hagi[1] Dimitrie, care a oferit argumentul pecuniar ce a cântărit greu în decizia generalului rus de a lăsa moaștele Sfântului Dimitrie ce Nou să se odihnească la București – o dorință mai veche, de altfel, a urbei. Este de amintit aici că, în contextul luptei popoarelor balcanice pentru moștenirea Imperiu Otoman, populația aromână a devenit victimă, prinsă între acțiunile de grecizare și cele de bulgarizare, care se manifestau cu violență.

 

Basarabi_2

 

Aromânii erau prinși între bandele de antarți greci și cele de comitagii bulgari, ambele extrem de violente, provocând suferințe greu de imaginat aromânilor în acea perioadă, în efortul de a le impune fie grecizarea sau bulgarizarea, fie moartea; neamul aromân, ramură a românilor, a fost considerat și de greci și de bulgari ca neavenit în teritoriile pe care căutau să le domine.

În primul război balcanic Regatul României i-a asigurat pe bulgari de deplina sa neutralitate, invocând principiul echilibrului balcanic. Nu avea nimic împotriva luptei pentru îmbunătățirea situației creștinilor din Imperiul Otoman, dar era pentru menținerea integrității Turciei. Guvernul de la București a adăugat, însă, că: ”Dacă totuși, schimbări teritoriale se vor produce în Balcani, România va avea și ea să-și spună cuvântul său”.

La Londra, când se negociau termenii încheierii conflictului și devenise clar că schimbări profunde se vor produce în Balcani, România a cerut o compensație teritorială la frontiera disputată a Dobrogei, adică jumătatea nordică a Cadrilaterului, până la linia Rusciuc – Silistra – Șumla – Varna, deci o fâșie de teritoriu la sud de frontiera dobrogeană, pe linia Turtucaia – Balcic;  teritoriu locuit la acel moment predominant de turci, apoi de găgăuzi, bulgarii fiind în minoritate. Teritoriu pe care ulterior Bucureștiul l-a ofertat macedo-românilor persecutați din Balcanii de Vest pentru relocare.

Linia respectivă asigura protecția capitalei noastre la un atac dinspre sud, pentru că Bucureștiul se găsește la o distanță mică față de Dunăre și orice forțare a fluviului de către o armată ar fi amenințat direct orașul. Ori linia Turtucaia – Balcic asigura protecția capitalei, prin faptul că o armată ce ar fi încercat să treacă fluviul putea fi atacată din flanc de pe aceasta linie. De altfel așa s-a și întâmplat în 1916, când armata germano-bulgaro-turcă a lui Mackensen nu a putut mărșălui direct spre București, în ciuda superiorității sale, ci a atacat trupele române din Cadrilater și le-a împins până în Dobrogea, abia apoi forțând trecerea Dunării spre București.

 

Mausoleul de la Comana

Seara, când am trecut Dunărea înapoi, am apucat-o pe Valea Neajlovului către smârcurile Comanei și ne-am oprit la memorialul eroilor români din primul război mondial, ridicat în incinta Mânăstirii Comana. Aici, în toamna anului 1916, trupele germane, aflate sub comanda lui Anton Ludwig August von Mackensen, au amenajat un cimitir de campanie, în care au fost înhumați 516 eroi, căzuți în luptele de pe Neajlov,  români, majoritatea, dar și bulgari, turci și germani.

 

Basarabi_4

 

În anul 1919 Societatea ”Cultul Eroilor” a hotărât construirea unui mausoleu în incinta Mânăstirii Comana, pe baza indicațiilor date de marele istoric Nicolae Iorga. Osuarul de la Comana vorbește de la sine despre marile rivalități dunărene, care au marcat procesul de formare al națiunilor la finele secolului XIX, începutul secolului XX. Se poate repeta istoria? Nu este aici locul să dăm un răspuns. Putem face totuși remarca tensiunilor în creștere din Balcani, pe fondul interferenței accentuate a forțelor externe Europei și a eșecului procesului de extindere al Uniunii Europene în Balcanii de Vest.

 

Pământ bulgăresc, spirit românesc

Mânăstirea Basarabovo este însă un loc liniștit, tendința fiind aceea de a vedea locul fie ca pe-un veritabil pământ românesc, dată fiind prezența numeroasă a pelerinilor de la nord de Dunăre, ceea ce ar fi înșelător, fie de a privi spațiul ca pe-un loc al întâlnii unei tradiții creștine comune, așa cum de altfel ar și trebui. Chiar dacă Sfântul Dimitrie, cel din apele Lomului, era valah de origine, el aparține deopotrivă și bulgarilor și oricărui creștin care crede în sfințenia sa.

În anul 1950, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a generalizat cultului Sfântului Dimitrie cel Nou în întreaga Biserică Ortodoxă Română, ceea ce s-a înfăptuit printr-o slujbă specială în ziua de 27 octombrie a anului 1955. A fost ca o rază de speranță în vremea unei negre dictaturi atee.

După căderea comunismului pelerinajele la București (mai ales) dar și la Basarabovo s-au reluat și au crescut în amploare an de an. În anul 2005, o icoană cuprinzând părticele din moaștele Sfântului a fost dăruită de Sinodul Bisericii Ortodoxe Române Bisericii Bulgariei, fiind așezată în mănăstire, locul unde s-a nevoit sfântul.

Mai apoi, în anul 2018, Mănăstirea din Basarabovo a primit și un veșmânt care a acoperit mai multă vreme moaștele sale aflate în București. Darul a fost oferit de Patriarhul Daniel Mitropolitului Naum de Ruse, prezent la Hramul Catedralei Patriarhale, Sărbătoarea Sf. Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureștilor. În cuvântul său, Patriarhul Daniel a precizat că oferă veșmântul în semn de aleasă prețuire și binecuvântarepentru biserica nouă a mănăstirii bulgare, dar și pentru a fi purtat în procesiune la alte biserici din Bulgaria, spre folos duhovnicesc și sporire în credință a credincioșilor care se vor ruga cu evlavie Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou.

O mare minune a Sfântului Dimitrie cel din apa Lomului va fi viitorul comun, în pace și bună înțelegere a tuturor popoarelor dunărene. Să credem într-un astfel de viitor și să ne rugăm pentru el.

 

 

[1] Hagi – Hadji sau El-Hajj, este un termen care desemnează un musulman care a ajuns să-și facă pelerinajul la Mecca și Medina. Dar el mai desemna și o persoană în vârstă, respectabilă, care a făcut avere. Pentru creștinii din Balcani, Hagi însemna o persoană care a făcut pelerinajul la Ierusalim, la mormântul lui Iisus Hristos

Din aproape 350.000 de locuitori, câţi numără zona metropolitană a oraşului Novi Sad, circa 1000 sunt români, foarte mulţi – specialişti apreciaţi în comunitate, a explicat pentru Matricea Românească preşedintele Societăţii de Limba Română din capitala Voivodinei, Lucian Marina, rezident în zonă de patru decenii. O corespondenţă de la Novi Sad, despre românii din Serbia, de Teodor Burnar (text) şi Ovidiu Iordache (foto).

Animator cultural şi jurnalist, fost absolvent de facultate la Zagreb, Lucian Marina se descrie “român get-beget, prin toată istoria neamului. Mă trag din Voivodinţ – satul voievodului – situat la 500 de metri de frontiera cu România, în imediata apropiere a Vârşeţului.”

Matricea Românească în dialog cu românii din Serbia Lucian Marina Novi Sad Voivodina interior cu revista

Românul Lucian Marina din Voivodina, consultând, cu pietate, revista Matricea Românească

Ajuns să vieţuiască, de decenii bune, la Novi Sad (urbe ce se pregăteşte să fie Capitală Europeană a Tineretului în 2019 şi Capitală Culturală Europeană în 2021), românul Lucian Marina spune despre oraşul adoptiv că “este un centru cultural al sârbilor, care găzduieşte Matica srpskamatca sârbească – înfiinţată de fapt la Pesta în 1826, ca apoi să treacă la Novi Sad în 1864.”

Matricea Românească, prolifică în matica srpska

Va rămâne, probabil, o inedită a istoriei faptul că Matricea Românească a ajuns în 2018, iată, exact în “matca sârbă”, locul ce găzduieşte cea mai veche instituţie cultural-ştiinţifică din ţara vecină. Însă românii, a se citi matricea românească, prosperă în această matcă sârbească, după cum a lămurit Lucian Marina.

“Românii din Novi Sad sunt puţini la număr, însă majoritatea sunt intelectuali: la radio, la televiziune, la catedra de Limbă şi Literatură, corespondenţi ai ziarului Libertatea (ziar al românilor din Serbia, n.n.), sau medici, oameni de ştiinţă, cercetători la Institutul pentru Manuale.

Matricea Romaneasca în dialog cu românii din Serbia Lucian Marina Novi Sad Voivodina interior ipostaze

Român get-beget: Lucian Marina, preşedintele Societăţii de Limba Română din Novi Sad, Voivodina, Serbia

Suntem 1000 de români, aproximativ, la Novi Sad. Printre altele, se spune despre oraş, chiar şi prin documente, că a fost fondat şi de unul Ion sau Iovan Valahul – deci Ion Vlahul. Mulţi români de aici au ajuns să fie doctori în ştiinţe, la tot felul de instituţii. Cum se raportează sârbii la noi? Dacă lucrezi bine şi mult, te recunosc sârbii.”

“Voi păstraţi mai bine tradiţiile şi obiceiurile decât românii din Ţară!”

Românul din Novi Sad a explicat, pentru Matricea Românească, situaţia privilegiată a românilor din Voivodina, comparativ cu cea a românilor din Timoc: “Ne simţim nu doar liberi, ne simţim ai locului. Românii au un statut special aici încă din perioada monarhiei austro-ungare, drepturile lor istorice au fost păstrate şi respectate, pe cât s-a putut. Noi aici organizăm, la Casa Românească, unde este sediul Consiliului Naţional al Minorităţii Naţionale Române din Republica Serbia, diferite reuniuni (prezentări de carte, lecturi de poezie, obiceiuri de iarnă). Este o viaţă culturală înfloritoare. Se întâmplă deseori să vină din România prieteni, colegi, oaspeţi care, nu doar din curtoazie, zic că «Voi păstraţi mai bine şi mai mult tradiţiile şi obiceiurile, decât la noi în ţară!»

Matricea Românească în dialog cu românii din Serbia Lucian Marina Novi Sad Voivodina publicaţii româneşti

Publicaţii româneşti din Serbia, editate de Societatea de Limba Română din Voivodina

Pentru Lucian Marina, nu există dubiu asupra poetului naţional (“Eminescu este cel mai mare!”), chiar dacă adesea a fost confundat, din cauza asemănării fizice izbitoare, cu Adrian Păunescu, cel cu care a fost “frate de cruce”, la fel cum a fost şi cu regretatul Grigore Vieru.

România nu se termină la graniţe

Acest “Adrian Păunescu” de Voivodina l-a evocat pe Nicolae Iorga, în finalul discuţiei noastre, exprimându-şi optimismul asupra perpetuităţii românilor nu doar în România, ci oriunde se va împrăştia (şi reuni) matricea românească.

Matricea Romaneasca în dialog cu românii din Serbia Lucian Marina Novi Sad Voivodina Dacia greyscale

Prezenţe româneşti în Serbia: Dacia, eterna constantă…

“Este cunoscută, deja poate epuizată, ideea lui Nicolae Iorga, că «România are 2 prieteni: Marea Neagră şi Serbia». Or, România are mai mulţi prieteni, fiindcă este înconjurată de români. În toate ţările din jurul României, pe teritoriul fostei Românii Mari, sau pe alte teritorii mai îndepărtate, care nu i-au aparţinut nicicând României – poate de pe vremea lui Burebista, când teritoriul era mult mai mare – sunt români în jurul României, uneori şi uitaţi de Ţara-Mamă, sau nu prea bine văzuţi, sau insuficient ajutaţi în eforturile lor de a-şi păstra conştiinţa naţională, identitatea naţională – înainte de toate, cultura, tradiţiile. Aceşti români îşi păstrează identitatea, vorbesc şi vieţuiesc româneşte. România nu se termină la graniţe.”

 

Cu mulţumiri deosebite pentru sprijinul acordat în realizarea materialului domnului Alin Ciocănea (Ambasada României de la Belgrad).

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Ovidiu Iordache

Ovidiu Iordache

Ardelean la origine. A studiat istoria la Universitatea din București. În cadrul studiilor de licenţă, a analizat regia românească de teatru, cu accent pe perioada de după 2000, iar în prezent este masterand în cadrul programului „Istoria Ideilor, Mentalităților și a Culturii de Masă”.
Ovidiu Iordache

Ultimele postari ale lui Ovidiu Iordache (vezi toate)

    Unul dintre cei mai talentaţi tineri artişti români, Bogdan Simion, deschide pe Matricea Românească o serie dedicată muzicii autohtone, printr-un articol ce tratează relaţia dintre fanfara ţărănească – în cazul de faţă, din Moldova – (precum renumitele, dar discretele, ansambluri din Zece Prăjini sau Vorona) şi (pasiunea pentru) muzica tradiţională.

    Trupele ţărăneşti de „alămuri” sunt o figură pitorească în muzica tradiţională a României. Cu aspectul lor mărunt, dar îngrijit, unele sate din judeţele Iaşi şi Botoşani în care se mai găsesc încă – nu se ştie pentru cât timp – aceste fanfare, par să se îndrepte timid către o oareşicare bunăstare. Dezavantajul acestor ansambluri instrumentale rurale este că începând cu anii `80, muzicile tradiţionale au fost implicate în diferite dezbateri intelectuale ce continuă până în prezent, cu suişuri şi coborâşuri intermitente. S-ar părea că până ne vom hotărî ce este „specificul românesc” în muzică, acesta ar putea să moară liniştit în nişte comunităţi izolate.

    Mi-am întrebat recent un prieten occidental dacă a ascultat vreodată o trupă ţărănească de alămuri din România. Răspunsul a fost complicat. Ştia de sârbii ce suflă în ţevi pe lângă Bregovic. Ştia de ruşii cu trompetele, ba chiar de polonezii cu trompetele. Ştia şi de ceva ţigănesc din Balcani pe bază de trompete, însă nu putea lega concertul Fanfarei Ciocârlia (pe care îi văzuse la New York cu un an înaintea conversaţiei noastre) de vreo tradiţie românească. În urma concertului, nici măcar nu reţinuse de unde e trupa.

    S-ar părea că până ne vom hotărî ce este „specificul românesc” în muzică, acesta ar putea să moară liniştit în nişte comunităţi izolate

    Fanfara ţărănească moldovenească poate părea la prima audiţie plină de umor, iar acest tip special de umor – receptat îndeosebi de occidentali şi de orăşeni – reiese din împletirea unor antinomii: forţă şi un soi de blândeţe elefantină, optimism şi tristeţe copleşitoare, tensiune şi relaxare, seriozitate şi exuberanţă. Reintrarea pe făgaşul normalităţii (menţionat la începutul articolului) a câtorva sate cu fanfare din Moldova de Sus şi Bucovina a fost precedată de o perioadă lungă de disperare, frustrare, tensiune, corupţie, sărăcie extremă şi şomaj: anii `90 ai secolului XX. În acea perioadă, muzicile ţărăneşti absorbiseră abundent elemente de muzică populară iugoslavă (aşa numita „novokomponovana narodna muzika” – muzica populară nou compusă, agreată de către Tito şi dispreţuită de către Ceauşescu), muzică ce ajunsese într-o atât de mare vogă încât s-a răspândit dinspre vestul ţării până în cele mai îndepărtate colţuri ale României, unde a fuzionat haotic cu muzica locală. Fanfarele ţărăneşti încep să sufle în alte moduri muzicale şi după alte scheme ritmice. Bătuta, rusasca, hora şi sârba boierească sunt înlocuite treptat cu „Răpirea din serai”, „Laura” sau „Băiatul şi fata mea”.


    Backstage & Ia-ţi mireasă ziua bună

    Există însă şi sate nord-moldoveneşti ale prezentului – Zece Prăjini (Iaşi) sau Vorona (Botoşani) sunt primele exemple ce îmi vin în minte, acolo unde eroi locali cum sunt Costică Panţîru sau Sergiu Dascălu nu aşteaptă nimic în schimb pentru proliferarea muzicilor de care se încăpăţânează să nu se descotorosească – care merg cu sârguinţă şi înţelepciune spre bunăstare. Muzicile de fanfară din aceste sate – compuse în principal din cântece propriu-zise, cântece rituale şi cântece de nuntă – sunt reînnoite în mod constant, fără a-şi periclita identitatea locală, ce devine parcă din ce în ce mai luminoasă de la an la an.

    Muzica tradițională și percepția asupra ei

    În spatele intelectualilor irascibili şi mereu gata de a fi deranjaţi de orice nu pot înţelege până în capăt, au început să crească brand-uri internaţionale, grădinărite – cum altfel? – de străini

    Umorul pe care îl percepem noi (citadinii) lipseşte cu desăvârşire din interpretările pe care ţăranii români le dau fanfarelor ţigăneşti rurale. La Cozmeşti sau la Valea Mare, ţăranii plugari şi ţiganii lăutari cântă sau ascultă fanfara într-o stare de spirit specifică, dictată de funcţiile şi circumstanţele spectacolului: bucurie, în timpul dansurilor şi petrecerilor, calm, în timpul înmormântărilor, sobrietate, în timpul momentelor esenţiale din cadrul ceremoniei căsătoriei ş.a.

    După 2000, când românii au putut să se deplaseze mai liber în lume, tinerii moldoveni şi-au luat inima în dinţi şi au început să-şi caute locuri de muncă în Australia, Canada, Spania, Austria, Germania, Italia ş.a. Noua muzică populară moldovenească, amestecată cu maneaua, world music, pop music, hip-hop şi multe altele, începe să-şi atragă de acum criticile nervoase ale activiştilor culturali, dar şi ale unor intelectuali, ce încep să o considere „poluată”, dăunătoare şi distrugătoare de „specific românesc”.

    Fanfara ţărănească din comuna Vorona, judeţul Botoşani, Moldova, susţinând un concert de muzica tradiţională

    Fanfara ţărănească din comuna Vorona, judeţul Botoşani, Moldova, susţinând un concert

    În spatele intelectualilor irascibili şi mereu gata de a fi deranjaţi de orice nu pot înţelege până în capăt, au început să crească brand-uri internaţionale, grădinărite – cum altfel? – de străini. Apar rând pe rând Fanfara Moldova, Fanfara Ciocărlia, Fanfara Shavale, Fanfara Shukar (sau Speranţa), majoritatea acestora din satul ieşean Zece Prăjini (comuna Dagâţa). Muzica devine distinctiv balcanică, fiind asociată stilistic tot mai mult cu muzicile produse de Bregovic în fosta Iugoslavie, până într-acolo încât numeroşi tineri cred cu tărie că asta a fost muzica ţărănească a Moldovei dintotdeauna – într-o comunicare peste timp cu o curte osmanlâie imaginată undeva între Iaşi şi Chişinău.

    Pe ce cale o va lua muzica ţărănească de fanfară din Moldova, acum când ne apropiem cu paşi repezi de anii `20 ai sec. XXI? E greu de spus. Totuşi îmi amintesc mereu de Costică Panţîru şi de compoziţiile sale. Ce poate fi tradiţional într-un cântec compus acum 20 de ani? Stilul. Sau mai bine spus aducerea în contemporaneitate a atributelor stilurilor locale mai vechi. Costică a asimilat un stil în copilărie, stil care îl face să se simtă în largul său şi pe care astăzi îl vede ameninţat de interpretările orchestrelor moderne.

    Fanfara de la Vorona – Iţele
    Foto deschidere: Fanfara din comuna Dagâţa, satul Zece Prăjini, judeţul Iaşi

    Bogdan Simion

    Bogdan Simion

    Simion Bogdan-Mihai este doctorand în literatură, (titlul tezei în pregătire este "Imaginea regelui Carol I în presă: antidinastici şi procarlişti") solist vocal, cobzar, pasionat de folclor, ocazional scriitor şi actor. A coordonat timp de 4 ani proiectul "Şamanul Mut", unul dintre puţinele proiecte postdecembriste de revitalizare a muzicilor de tradiţie orală din România. Este membru permanent al Bandei Agurida (Loredana Band), a lucrat la coloana sonoră a serialului "Las Fierbinţi" şi a documentarului "Wild Carpathia" produs de Travel Channel. A lucrat ca instrumentist cu numeroşi artişti din România, între care Loredana Groza, Mihai Mărgineanu, Taraf de Haidouks, Les Elephants Bizzarres, Chimie, El Nyno, Samurai ş.a.
    Bogdan Simion

    România nu se termină la graniţe. Lucian Marina, “Adrian Păunescu de Voivodina”: “Suntem 1000 de români în Novi Sad, oameni de elită. În documente se spune că oraşul a fost fondat şi de unul Ion Valahul”

    3 Iulie 2018 |
    Din aproape 350.000 de locuitori, câţi numără zona metropolitană a oraşului Novi Sad, circa 1000 sunt români, foarte mulţi - specialişti apreciaţi în comunitate, a explicat pentru Matricea Românească preşedintele Societăţii de Limba Română din...

    Fanfara ţărănească din Moldova

    28 august 2017 |
    Unul dintre cei mai talentaţi tineri artişti români, Bogdan Simion, deschide pe Matricea Românească o serie dedicată muzicii autohtone, printr-un articol ce tratează relaţia dintre fanfara ţărănească - în cazul de faţă, din Moldova - (precum renumitele,...