Tag

Banat

„Interviul cu doamna director este mâine, la ora 13:30. Să nu întârzii”, au fost cuvintele Mirelei Sandu, responsabilul relației cu presa, atunci când mi-a comunicat ora și ziua discuției cu managerul Ada Lupu Hausvater, de la Teatrul Național din Timișoara. Dacă, atunci când am pornit spre Teatru, mă așteptam să întâlnesc un artist obișnuit care-mi va lansa declarații clișeice despre dramaturgie, mărturisesc că încă de la prima strângere de mână, totul s-a „dizolvat”. Regizorul Ada Lupu Hausvater este un om în fața căruia nu poți fi altfel decât tu însuți, pentru că seninătatea și bunătatea distinsei doamne nu îți inspiră altceva.

Am discutat cu un artist desăvârșit, dar și cu imaginea ideală a conducătorului unei instituții de cultură. Spectacolul „O scrisoare pierdută” (regizat de către Ada Lupu Hausvater), pe care l-am văzut recent pe scena Teatrului Național Timișoara, în contextul prezenței Matricei Românești la Festivalul European al Spectacolului din Timișoara – Festivalul Dramaturgiei Românești (FEST-FDR), mi-a arătat „un altfel de Caragiale”, unul ancorat în realitate. Cunoscătorii știu că în privința abordării contemporane a unui clasic, linia dintre eșec și succes este extrem de fină. Dar, sub îndrumările regizorului și cu o distribuție ce mustește de talent, interpretarea celebrei piese a lui Caragiale a cunoscut succesul.

Matricea Românească: Unde se află dramaturgia românească în prezent? Mai au dramaturgii inspirație?

Ada Lupu Hausvater: O, cred că au și inspirație, și cred că au și foarte multe subiecte. Vedem, zi de zi, o explozie de subiecte: de la povești reale, până la poveștile ireale, de la absurdul care invadează realitatea zi de zi, până la un misticism (și el dezorientat), toate în același timp. Vedem în Festival foarte multe spectacole a căror temă este identitatea. Până la urmă, cred că este o problemă de identitate să definești cine ești, ce ești, către ce mergi și ce alegi. Facem alegeri în fiecare secundă din viața noastră și, ca să putem face aceste alegeri – cele mai bune, cele mai corecte -, se presupune că am avut timp să ne educăm liberul arbitru.

Matricea Românească: De ce a fost aleasă, ca temă a Festivalului, Identitate?

Ada Lupu Hausvater: Exact din cauza asta. Anul trecut, când am decis tema, am discutat cu echipa care lucrează la Festival, și ne-am întrebat: cine suntem noi – ca individ, ca națiune integrată în această zonă geografică, în această nouă Europă, care este identitatea noastră la nivel cultural, care este identitatea noastră la nivel social, economic? Cine suntem noi, de fapt? Pare o întrebare simplă, dar nu e. În același timp, identitatea de grup atrage după sine un destin individual. Este o responsabilitate mare pentru ambele părți.

Identitatea de grup atrage după sine un destin individual. Este o responsabilitate mare pentru ambele părți

Matricea Românească: Care este provocarea pe care o lansați spectatorului ce va urmări piesele încadrate în această temă?

Ada Lupu Hausvater: Provocăm spectatorul să-și pună întrebări. Simt nevoia – ca adult, ca artist, ca om – să îmi asum propria existență. Cred că trebuie să ne asumăm, să învățăm să ne întrebăm: „Oare ce ține de fiecare dintre noi? Ce am putea face noi? Ce aș putea face eu? Cum pot eu să fac lucrurile mai bune?”. Toată lumea are soluții pentru alții. Nu funcționează, deci probabil că din altă parte ar trebui să începem: am putea începe de la ce poate face fiecare dintre noi. Fără doar și poate, o să ajungem și în momentul în care, odată ce fiecare va face cu reală credință ce are de făcut, vom învăța să creăm relații corecte, vom învăța să comunicăm cu adevărat. Știți cum se spune: ceea ce suntem este o expresie a ceea ce facem, a acțiunilor noastre. Noi nu ne prezentăm prin modul cum arătăm sau prin vârsta pe care o avem, ci prin ceea ce facem. Faptele ne identifică și ne definesc. În felul acesta, vorbim despre identitate. În acest context, revenind la FEST-FDR, trebuie să vă mărturisesc că avem niște spectatori minunați. Sunt parteneri de dialog. Am încredere că lucrurile vor sta cu timpul din ce în ce mai bine în societatea noastră și datorită lor.

Ada Lupu Hausvater este, în calitate de director al Teatrului Național din Timișoara, la al treilea mandat

Ada Lupu Hausvater este, în calitate de director al Teatrului Național din Timișoara, la al treilea mandat Foto: arhiva personală

Văd în fiecare zi oameni care luptă să-și construiască o viață normală. Nu vorbim despre marile vise, despre cucerirea planetei Marte, ci despre a învăța să fim normali, să avem o viață normală, să ne bucurăm zi de zi de familia noastră, de meseria noastră. De aceea, provocarea noastră pentru public este acest drum pe care îl invităm să pornim împreună, și ne propunem să devenim cât mai constructivi cu putință. Întrebarea privind identitatea are un răspuns pe care ni-l dăm fiecare dintre noi în sala de spectacol. Trebuie să alegi. Avem, fiecare dintre noi, o responsabilitate față de Univers. Se spune că nu se face primăvară cu o floare. Ba da, o floare aduce primăvara.

Matricea Românească: Românii mai știu ce înseamnă identitatea lor?

Ada Lupu Hausvater: Cred că mulți români știu ce înseamnă identitate, și cred că sunt mulți oameni, profesioniști care lucrează, sunt foarte buni în ceea ce fac și nu visează funcții politice. Cred că sunt mulți români foarte buni, profesioniști. Ca dovadă, vedem succesul real pe care mulți copii îl au la școală. De asemenea, sunt profesori foarte buni, sunt doctori foarte buni. Sunt oameni buni în toate categoriile, iar societatea ar trebui să promoveze mai mult competențele, profesionalismul. Trebuie să văd criterii de evaluare reale și să am încredere că cel mai bun a câștigat – nu prin faptul că a avut o imunitate mai puternică față de celălalt, ci pentru că a fost mult mai bine pregătit.

Publicul din sală este unul care trăiește astăzi, noi le vorbim oamenilor de astăzi. Chiar dacă jucăm „Hamlet”, sau „Iulius Cezar”, sau o piesă de Caragiale, totul este astăzi

Matricea Românească: Cum poate fi conservată această identitate prin teatru?

Ada Hausvater: Teatrul are o responsabilitate foarte mare, iar un Teatru Național, cu atât mai mult. Subiectele pe care le abordăm au legătură cu tot ce se întâmplă astăzi. Publicul din sală este unul care trăiește astăzi, noi le vorbim oamenilor actuali. Chiar dacă jucăm „Hamlet”, sau „Iulius Cezar”, sau o piesă de Caragiale, totul este astăzi. Într-un fel sau altul, se referă la oamenii de astăzi. Te întrebi: „De ce vreau să montez textul ăsta? Dacă vreau să merg la muzeu, merg la muzeu sau deschid un album de altădată și văd ce se întâmpla”. Mă interesează în ce măsură am putea schimba ceva, am putea trezi conștiința. În fond, teatrul cu asta se ocupă. Momentul de catharsis este cel care ne face să învățăm ceva, să mergem mai departe și să descoperim acel unic adevăr.

Matricea Românească: Prin ce se deosebește dramaturgia românească de producțiile altor națiuni?

Ada Lupu Hausvater: Noua dramaturgie românească este foarte implicată social, atentă la abaterile de la normalitate. Cred că este foarte important să dai șansa oamenilor să se exprime. Asta este esențial, mi se pare obligatoriu. Sunt voci care își doresc foarte mult să se exprime, să fie văzute, apreciate și să-și găsească un drum. Ar trebui să existe mult mai multe companii de teatru și să existe formule prin care să fie finanțate. Sau să se creeze teatre. Suntem o țară mare, avem o populație mare – ar trebui să apară multe teatre. Fără cultură, fără educație și fără sănătate, este puțin probabil ca un popor, o națiune să poată avea coloană vertebrală. Așadar, sunt trei direcții în care este esențial să sădești sămânța bună, pentru a avea un „organism” sănătos.

Actorii Cătălin Ursu (stânga), Victor Manovici (centru) și Călin Stanciu Jr., magistrali în piesa de teatru „O scrisoare pierdută”, regizată de către Ada Lupu Hausvater

Actorii Cătălin Ursu (stânga), Victor Manovici (centru) și Călin Stanciu Jr., magistrali în piesa „O scrisoare pierdută”, regizată de către Ada Lupu Hausvater Foto: Adrian Pîclișan

Cred că ar trebui finanțate multe companii – nu neapărat de stat, ci și private. Teatre independente. Ar trebui să funcționeze un sistem în care acestea să se poată exprima și la care publicul să se raporteze. Este, cred, un mecanism care ia timp. Evident, există foarte mulți artiști independenți foarte buni, care trebuie să aibă unde să meargă. Nu cred că vreunul dintre ei își dorește să fie angajat pe o perioadă nedeterminată. Am auzit de foarte multe ori: „Tinerii renunță”. Dar tinerii renunță pentru că nu au unde să lucreze și pentru că trebuie să trăiască. Așa că, decât să stea într-o profesie, să se supere și să-și amărască viața, mulți dintre ei probabil se îndreaptă către altceva.

Matricea Românească: Cum stă Timișoara la capitolul „suflu nou” în teatru: producții, actori tineri, număr de spectatori?

Ada Lupu Hausvater: Teatrul Național stă foarte bine. Eu sunt regizor, originară din București. În 1 octombrie 2005 am avut prima mea zi de mandat în Timișoara în calitate de manager. Acesta este al treilea mandat. Mi-a fost clar de la început: „Trebuie să fac acest proiect. Am hotărât că asta voi face în acest proiect”. Nu am venit cu ideea: „Bună ziua, o să stau și eu pe aici”. Am pornit, în 2005, de la 6-7000 de spectatori pe an – aveam doar Sala Mare, pe care o împărțim cu Opera. Anul trecut au fost 46.000 de spectatori. E o distanță mare. Desigur, acum avem și Sala 2, și Studio „Uțu”, o sală de 50 de locuri. Am învățat să facem spectacole importante pentru public, am învățat cum să lucrăm. Se montează și se demontează decoruri foarte mult, avem peste 20 de reprezentații pe lună. Avem un public constant, care vine pentru actorii Teatrului Național – sunt actori tineri de 20-30 de ani, și sunt și actori maturi.

Au trecut aproape 12 ani, ne-am maturizat. E ceva. E important pentru noi ca Teatrul să fie identificat prin actorii lui, prin creațiile sale, prin felul în care spectacolele noastre sunt conectate la realitate. De exemplu, „Anna Karenina” nu e un spectacol uitat în timp, despre drama femeii, ci este un spectacol despre prezent. E un simbol important, într-o societate care renunță foarte ușor, ceea ce nu cred că e normal. Totul se bazează pe relații umane, pe capacitatea de a rămâne consecvent, constant, pozitiv, pe capacitatea de a juca cinstit.

Publicul vine în căutarea actorilor Teatrului Național din Timișoara, și asta mă bucură foarte mult

Iată, se joacă în Sala Mare, cu sala plină. La fel, în Sala 2 și la Studio „Uțu”. Sunt lucruri extraordinare. Mai mult decât atât, publicul vine în căutarea actorilor Teatrului Național din Timișoara, și asta mă bucură foarte mult. De asemenea, am reușit să construim atelierele de producție de decoruri ale Teatrului Național, „Fabrica de decoruri”. Atunci când am venit la Teatrul Național, demersul de construi „Fabrica” a fost parte din primul meu proiect. Decorurile se sudau afară, în curte, și am spus că mi se pare anormal: „Cum să sudezi, dacă plouă?” Primăria Timișoara ne-a concesionat un hectar de pământ, pe care noi am construit, finanțați de Ministerul Culturii, ateliere de producție. Avem niște ateliere superbe. Acum, ne trebuie bani pentru dotare, dar e primul amplasament perfect pentru o linie de producție: cu ateliere în stânga și în dreapta, cu depozitele alături. Putem lucra profesionist în Teatrul Național, în condiții civilizate. Decorurile se scot de aici și se transportă la săli, la depozite.

„O scrisoare pierdută” de I. L. Caragiale, în „straie noi” pe scena Teatrului Național din Timișoara

„O scrisoare pierdută” de I. L. Caragiale, în „straie noi” pe scena Teatrului Național din Timișoara Foto: Adrian Pîclișan

E un rulaj continuu: aduci, duci, iar aduci și duci. E normal să fie așa. Nu e normal să stea toate aici, și nici nu cred că este bine cum fac unele teatre, care externalizează producția și renunță la atelierele de teatru. Cred că teatrul se bazează pe un tip de meșteșug. În primul proiect asta am scris, că eu cred mult în meșteșugarul de teatru. Același lucru se întâmplă și în spatele scenei: avem costumiera noastră, care e genială, este aici de ani de zile și este de neînlocuit. Are această iubire față de actor, față de fiecare costum pe care îl pune pe omul acela. Nu trebuie să îi spună nimeni nimic: ea și le face, le pregătește, le calcă, le coase, le spală. Pantofarul de teatru este, la rândul lui, specializat pe un tip de utilizare. Sau tâmplăria de teatru – pentru că noi folosim anumite materiale care trebuie să pară, nu să fie, reale.

Teatrul Național din Timișoara a cunoscut, sub conducerea Adei Lupu Hausvater, o nouă identitate

Teatrul Național din Timișoara a cunoscut, sub conducerea Adei Lupu Hausvater, revirimentul

N-aș vrea să omit Sinagoga (foto jos) desacralizată din cartierul Fabric. Așteptăm o finanțare cu care vom construi acolo o sală de spectacole. Sinagoga este în zona Fabric, la marginea unui parc, într-un cartier cu clădiri Art Nouveau. Este un cartier în care nu există teatru. Întorcându-te în aceste cartiere, încet-încet, întorci oamenii către cultură. Este foarte important. Și nu numai atât: așa, vor înțelege de ce trebuie să aibă grijă de stucaturile care pică de pe clădirile în care locuiesc. Dacă nu au grijă, este și pentru că nu își dau seama cât de valoroase sunt.

Sinagoga este în zona Fabric, la marginea unui parc, într-un cartier cu clădiri Art Nouveau. Este un cartier în care nu există teatru. Întorcându-te în aceste cartiere, încet-încet, întorci oamenii către cultură

Toate acestea – de unde am plecat și unde am ajuns – ne-au demonstrat că Naționalul din Timișoara poate să fie un centru teatral. Asta îmi doream, să creez un centru. Pe de o parte, ne păstrăm specialitatea, specificul – avem decoruri, ateliere. Firește, anumite lucruri le comandăm – motoare, obiecte, instalații pe care nu le putem face aici. Dar cum le integrăm? Asta este foarte important. Pentru asta e nevoie de oameni care știu ce înseamnă scena de teatru. E valabil pentru toate spectacolele noastre – de la cele pe care le facem în Sala Mare, titluri clasice, musical-uri, până la spectacolele experimentale de la Sala 2 sau Studio „Uțu” .

Anul acesta, am făcut primul spectacol cu o vedetă de teatru – este mai mult decât o vedetă -, Florin Piersic Jr. El a montat la noi „Frați”, de Dave Williams, în care și joacă. Tot el a tradus și textul în limba română. Este un actor complex, un artist total. Spectacolul experimentează teatrul american de astăzi și, de asemenea, o temă destul de sensibilă. E foarte important să explorăm zone mai puțin evidente, zone marginale – dacă tot vorbeam despre ideea de centru. E foarte important să ne adresăm tuturor. Publicul trebuie să aibă pentru ce să vină la teatru, trebuie să îi facă plăcere să revină.

Bicicleta, un vehicul – așa cum este încadrată din punct de vedere legal – are în spate o frumoasă istorie de aproximativ 200 de ani, perioadă în care aceasta a cunoscut diferite forme, materiale și accesorii, însă numitorul comun al tuturor variantelor fiind nelipsitele două roți. Astăzi, formele bicicletei nu diferă foarte mult de la un model la altul, iar posesorii acestora sunt liberi să-și „pună creativitatea la contribuție” pentru a-și exprima individualitatea. Dacă v-a plăcut serialul de televiziune „American Chopper”, când în fiecare episod se prezenta restaurarea sau chiar realizarea de la zero a unei motociclete, să asiști la același proces desfășurat în jurul unei biciclete este la fel de savuros.

Matricea Românească a pătruns, în Timișoara, într-un astfel de atelier și a cunoscut trei tineri care și-au transformat pasiunea pentru două roți într-o afacere care funcționează pe un principiu adânc înrădăcinat în mentalitatea românească: nu aruncă, ci repară.

Raul Gârleanu și Mihai Borcescu, absolvenți de Arhitectură, au fondat acum câțiva ani „Bicicle TeMe”, după ce au constatat că bicicletele proprii – recondiționate într-un stil aparte – sunt apreciate pe străzile timișorene și că primesc solicitări similare. Acum câteva luni, a fost adus în echipă și Cristi Bereczky, iar cei trei construiesc, personalizează, recondiționează, repară și oferă sfaturi cu privire la păstrarea și utilizarea bicicletei.

Raul Gârleanu (dreapta), evaluând o bicicletă alături de colegul său, Mihai Borcescu (centru)

Raul Gârleanu (dreapta), evaluând o bicicletă alături de colegul său, Mihai Borcescu (centru) Foto: arhiva personală

„Când ne-am găsit un spațiu pentru atelier, am considerat că era prea mare, pentru că erau 50 metri pătrați, șase biciclete, un banc de lucru, și o canapea. După aproximativ șase luni, spațiul era plin, aveam de lucru zilnic. Am fost bine primiți de comunitatea bicicliștilor. Când am început să facem și cargo-biciclete, chiar nu mai aveam spațiu liber. A trebuit să ne mutăm în alt loc și am avut noroc să prindem unul aproape de centru”, a început Raul relatarea despre cum a evoluat Bicicle TeMe.

Cum recunoaștem pe străzile Timișoarei – și nu numai, din câte mi s-a spus – o bicicletă care a plecat din atelierul băieților? La această întrebare ne-a răspuns Mihai, subliniind că paleta de culori este cea care face diferența: „În general, culorile sunt pastelate, și multe dintre biciclete au cauciucuri crem. Nu folosim culori stridente: roșu, roz, verde fosforescent. Am mai văzut multe biciclete foarte colorate și încărcate. Noi păstrăm o notă de simplitate. Oamenilor le-a plăcut mult asta, dar și ideea de biciclete simplu de întreținut și personalizate. Fiecare vrea ceva aparte, prin care să iasă în evidență”. Raul a completat, explicând că, deși clientul sosește cu propriile idei, ei încearcă să își exprime punctul de vedere și să găsească îmbinarea pefectă a detaliilor.

Pe lângă „cele văzute”, băieții au menționat că la fel de importante sunt și aspectele nevăzute, care-i asigură biciclistului o perioadă lungă de pedalare a vehiculului ecologic.

Bicicleta de oraș a unei domnișoare

Bicicleta de oraș a unei domnișoare

„Ținând cont că facem și reparații, încercăm să menținem calitatea produsului cât mai înaltă, respectiv să o menținem pe linia de plutire cu piese bune. Încercăm să convingem clienții că o bicicletă de calitate joasă nu este una în care să investească. Dacă se strică o piesă, încercăm să aducem aceeași piesă sau chiar una mai bună”, a explicat Mihai.

Vestul țării are o tradiție în ceea ce privește bicicleta. De exemplu, Lugojul a fost numit «Orașul bicicletelor»

Potrivit fondatorilor Bicicle TeMe, o bicicletă bună este cea „în care poți avea încredere că te va duce și te va aduce înapoi acasă și pe care nu trebuie să o duci la reparat o dată pe săptămână. Penele sunt comune, avem cioburi, cuie și pe piste de bicicletă – acest lucru se întâmplă oriunde. Dar fiabilitatea, încrederea că bicicleta «va ține», că va merge bine, sunt ceva important pentru noi. La una de calitate joasă pot ceda piesele în timpul unei pedalări de grup, și rămâi în urmă în timp ce ceilalți merg mai departe. Nu considerăm că e acceptabil pentru un oraș micuț”.

Bicicletă tip custom cruiser

În atelierul care se bucură de prezența a  doi teckeli extrem de prietenoși, deși întâmpină vizitatorii cu lătrături puternice, au pătruns bicicletele tuturor categoriilor de persoane, chiar și din afara Timișoarei.

„Vin și studenți din Germania care locuiesc aici. Ei sunt obișnuiți să meargă cu bicicleta la ei acasă și li se pare normal să o facă și aici, unde studiază. De asemenea, avem clienți toate vârstele. Fetele vor întotdeauna biciclete frumos colorate, cu un stil clasic și, neapărat, trebuie să existe un coș în fața acestora”, s-a amuzat Raul.

Campa, unul dintre cățeii atelierului

Campa, unul dintre cățeii atelierului

Pe lângă bicicletele de care băieții se ocupă zi de zi, în atelier au fost desfășurate proiecte cu care aceștia se mândresc, precum restaurarea bicicletelor din anii ’50, dar și realizarea unei biciclete de mari dimensiuni (chopper bike, foto deschidere), lungă de trei metri, care a uimit țara. „Se merge mai ciudat cu ea, dar se poate. E la fel ca la tir sau la autobuz. Trebuie mult loc de manevră”, au dezvăluit interlocutorii noștri. De asemenea, nici vestitele Pegasuri nu lipsesc din portofoliul lor, alături de bicicletele ale căror construcții au început cu o singură piesă.

Deși Timișoara poate fi comparată, în ceea ce privește comunitatea bicicliștilor, cu București sau Cluj, Cristi a punctat că încă este loc de educație la acest capitol și nu-și explică de ce, odată cu renovarea Centrului Vechi al orașului, ele sunt interzise în spațiul respectiv. Însă Raul a adăugat optimism, spunând că în ultimii ani se observă o toleranță din ce în ce mai ridicată a șoferilor față de vehiculele cu două roți, „atât timp cât bicicliștii nu se expun sau nu fac nebunii în trafic”.

Așa gândim noi, românii: se strică Dacia, o dezmembrezi, o repari în fața blocului. Cu ajutorul vecinilor, o să pornească, o să meargă mai prost, dar o să meargă

Același Raul a mai spus că „Vestul țării are, din câte știm, o tradiție în ceea ce privește bicicleta. De exemplu, Lugojul a fost numit «Orașul bicicletelor». Credem că provine din influența austro-ungară. În zona de Vest s-a dezvoltat, poate, și din cauza terenului. Este plat, nu avem dealuri, poduri, nimic greu de depășit cu o bicicletă, și acest lucru o face un instrument foarte ușor de folosit în deplasările zilnice, fără nimic complicat”.

Bicicletă construită în atelierul Bicicle TeMe

Specificul românesc care gravitează în jurul muncii lor este acea dorință de a repara lucrul care li se așază pe tejghea și de a nu-l arunca.

„În străinătate se practică: «Gata, nu mai merge bine, schimbăm, luăm ceva scump». La noi e: «Hai să vedem ce are, e un pic de lucru la ea, durează câteva ore, nu costă mult, și o să meargă mult timp de acum încolo». Ideea aceasta e înrădăcinată în mentalitatea românească. Se strică Dacia, o dezmembrezi, o repari în fața blocului. Cu ajutorul vecinilor, o să pornească, o să meargă mai prost, dar o să meargă.”

Recunosc că, înainte de a pleca la drum spre Timișoara, despre acest oraș, al treilea cel mai populat din țară, nu cunoșteam foarte multe lucruri. Reperele referitoare la orașul de pe Bega vizau proaspăt-dobânditul titlu de Capitală Culturală Europeană 2021, faptul că este locul unde a început Revoluția de la 1989, și strofele cântecului „Timișoara” al formației Phoenix.

„Veniți cu noi / Tineri din Timișoara, / Să cântăm și să ne bucurăm, / Jalea s-o uităm”, au fost versurile care mi-au inundat gândurile, în timpul periplului meu prin Centrul Vechi al capitalei Banatului. În absenţa jalei, m-am bucurat cu toată inima să cunosc orașul unde s-au petrecut atâtea momente emblematice pentru istoria României.

La fel ca în cazul multor orașe europene, inima vieții culturale a Timişoarei «bate» în Centrul Vechi, populat, și aici, de zecile de clădiri monument istoric ce creează o atmosferă – pentru mine – similară Pragăi. Centrul a fost transformat, în urmă cu câțiva ani, în zonă pietonală, iar pe străzile-i pietruite și printre artiștii stradali am putut auzi turiști – sau nu, dată fiind populația pestriță din punct de vedere etnic – discutând în diferite limbi străine.

„Eva”

„Eva”

„În urmă cu doi ani, Timișoara nu arăta așa bine și nici nu erau nici atâtea librării. De exemplu, dacă voiam să cumpăr cărți în limba engleză, trebuia să merg la Budapesta. Acum, am la dispoziţie rafturi întregi din care să aleg. Chiar şi aşa, nu mă așteptam să obținem titlul de Capitală Culturală. Credeam că va câștiga Clujul”, ne-a mărturisit Diana Măcău, o olteancă stabilită în Timișoara de aproape un deceniu. De la aceeaşi Diana, am aflat că Centrul Vechi a fost renovat tot în urmă cu câțiva ani, iar peisajul actualmente şarmant este rezultatul activității de pe șantierul care „a enervat mulți timișoreni, pentru că nu aveau unde să iasă”.

Azi, totul a înflorit, cafenelele boeme și-au „revendicat” spațiul, librăriile intime ademenesc cititorii, sculpturile exterioare provoacă privitorii, iar arta stradală își face simțită prezența. Toate acestea, scăldate-n soarele de februarie, mi-au umplut sufletul de frumos.

Timișoara e vie, e tânără și e pestriță, iar viața culturală din orașul de pe Bega se pliază pe orice gust, caracter sau educație

În timp ce admiram frumusețea Timișoarei, pașii m-au condus către Teatrul Maghiar de Stat, de unde am dorit să cumpăr bilete pentru spectacolul zilei. Dezamăgită, am aflat că biletele au fost epuizate cu mult înainte. Se pare că aceasta este normalitatea – la toate teatrele reputate (triada Naţional – German – Maghiar), biletele la spectacole (fie din week-end, fie din timpul săptămânii) se epuizează rapid, deoarece setea de cultură, aici, este neostoită.

Reputat centru universitar, Timișoara se mândreşte făţiş cu tinereţea ei

Reputat centru universitar, Timișoara se mândreşte făţiş cu tinereţea ei

Raluca Selejan, proprietara unei librării, a punctat că originea acestui trend nu datează „de ieri”, odată cu obținerea titlului de Capitală Culturală Europeană, ci trebuie căutată în 2015. „Mă așteptam ca orașul să câștige competiția, pentru că proiectul a fost foarte bine scris. Timișorenii sunt din ce în ce mai educați din punct de vedere cultural”, a dezvăluit tânăra, pentru Matricea Românească.

Timișoara e vie, e tânără și e pestriță, iar viața culturală din orașul de pe Bega se pliază pe orice gust, caracter sau educație. Deși localnicii sunt mulțumiți de evenimentele organizate aproape zilnic și de felul cum arată orașul, ei știu că surprizele plăcute nu se vor opri aici și că 2021 se anunță a fi momentul de graţie pentru urbe.

Artă stradală din Centrul Vechi

Artă stradală din Centrul Vechi

Este unul dintre cele mai vechi simboluri din mitologiile lumii, privește mereu înainte și nu în lateral, precum majoritatea înaripatelor, este activă noaptea, și cele mai multe popoare o respectă, pentru că o consideră reprezentarea înțelepciunii, o calitate la care omul a aspirat din vremuri imemoriale.

Matricea Românească a poposit, pentru câteva zile, în Timișoara și a cunoscut două bufnițe simpatice, inteligente – aspect previzibil – și hotărâte să influențeze în mod activ viața culturală din orașul de pe Bega. Dacă v-am pus în dificultate, continuăm prin a explica faptul că le-am cunoscut pe Raluca Selejan și pe Oana Doboși-Potcoavă, fondatoarele celei mai noi și mai „vii” librării din Timișoara, intitulate simplu și extrem de atractiv „La Două Bufnițe”.

Din dragostea pentru lectură și pentru tot ceea ce înseamnă cultură, cele două fete în vârstă de 28 de ani, absolvente de Litere, s-au decis să își înființeze și să împartă cu ceilalți propriul paradis la care tânjim cu toții: o librărie cu sute de cărți. Dar „La Două Bufnițe”, deschisă în luna decembrie 2016, este mai mult decât un loc unde se găsesc volume pe rafturi anoste, etichetate pe categorii. Remarcabil, în această „așezare a spiritului” au loc zeci de evenimente culturale lunar.

Timişorencele Oana Doboși-Potcoavă (stânga) și Raluca Selejan, „bufnițele” care au deschis o librărie aparte

Timişorencele Oana Doboși-Potcoavă (stânga) și Raluca Selejan, „bufnițele” care au deschis o librărie aparte Foto: arhiva personală

„Aceasta este o librărie independentă, locală, ce nu aparține niciunei edituri. Am vrut să fie și un loc unde să te simți bine, să citești liniștit, să bei o cafea bună, și să te relaxezi, de aceea ne-am gândit că spațiul trebuie să fie luminos, călduros, cu locuri de citit”, a început Raluca povestea „bufnițelor”, pentru Matricea Românească.

Zis și făcut. Clădirea, de o frumusețe înmărmuritoare, grație tușei vechi a imobilului, a fost populată cu rafturi albe pline de cărți, băncuțe comode cu perne vesele, mese alese cu grijă și alte decorațiuni ce exprimă creativitatea fetelor. Oamenii locului primesc consideraţia cuvenită: produsele realizate manual au un spațiu dedicat, la fel ca și cărțile scriitorilor timișoreni. Discuția purtată a fost „parfumată” discret de mirosul cafelei proaspete a cunoscutului cafegiu Gheorghe Florescu.

Se publică mult în țară și în lume, și cineva trebuie să facă o selecție, mai ales valorică. Noi ne-am asumat rolul acesta, de a face o selecție în oferta noastră

Cititorii care calcă pragul „bufnițelor” vor pleca acasă cu titluri de calitate, întrucât și în această privință, cele două antreprenoare au vrut să le ofere timișorenilor ceva diferit.

„Am vrut ca oferta de carte să fie aleasă «pe sprânceană», pentru că se publică mult în țară și în lume, și cineva trebuie să facă o selecție, mai ales valorică. Noi ne-am asumat rolul acesta, de a face o selecție în oferta noastră. Nu alegem dezvoltare personală, manuală și auxiliare școlare. Literatură comercială, precum best seller-uri, nu avem decât în cantitate mică”, a explicat Oana raționamentul după care sunt alese volumele ce dau viață librăriei.

Colțul scriitorului

Colțul scriitorului

Totuși, de ce bufnițe? „Pentru că ele sunt păsări de noapte și noi citim noaptea. Înainte, stăteam noaptea foarte mult și citeam. Acum nu mai e indicat acest lucru, ca să rezistăm în librărie toată ziua. Iar sigla a pornit de la ochelarii noștri. Un artist i-a decupat dintr-o fotografie, i-a conturat de mână, apoi a continuat sigla cu bufnițele”, a răspuns Oana.

Dacă înainte se mai organizau evenimente «fără cap și fără coadă», doar de dragul de a fi organizate, acum publicul începe să fie tot mai educat

E drept, multe librării organizează sau găzduiesc diferite evenimente culturale, dar „La Două Bufnițe” a fost gândită ca un centru în care să se întâlnească toate artele, ajutând astfel Timișoara să înflorească și mai mult. Timp de un an, fetele au lucrat la proiect, au analizat studiul axat pe „consumul” de carte din Timișoara, s-au pus în pielea consumatorului de cultură, făcând și ele parte din comunitate, și au ajuns la concluzia că pot veni cu ceva diferit.

Unul dintre spațiile unde pot fi răsfoite cărți

Unul dintre spațiile unde pot fi răsfoite cărți

Așa cum a explicat Raluca, în librăria de pe strada Unirii sunt derulate mai multe activități inedite: „Avem un proiect care se numește «Artist la bufnițe» – un artist, o lucrare, o lună de zile. În fiecare lună, prezentăm câte un artist plastic ce-și aduce o lucrare. Iniţial prezentăm, în cadrul unui eveniment, artistul și lucrarea. Ideea proiectului este să aducem și arta plastică în librărie, să se regăsească și iubitorii de artă printre cărți și printre lucrări de calitate. (…)

În fiecare duminică, li se citesc povești copiilor. De fiecare dată, citește altcineva. Mai avem și lansări de carte, concerte, dezbateri, dar și ore de limba română susținute de către profesoare din Timișoara. Ele vin să țină «altfel» de ore. Aici vin și grupe de la grădiniță să le citim sau să le povestim ce înseamnă o carte”.

Atmosfera de „La Două Bufnițe” îmbie la reflecţie

Atmosfera de „La Două Bufnițe” îmbie la reflecţie

Și pentru că nu se poate vorbi despre cultură în Timișoara contemporană fără a ne duce cu gândul la titlul de Capitală Culturală Europeană a anului 2021, cu care orașul din Banat se poate mândri, le-am întrebat pe fete cum văd viitorul din acest punct de vedere, iar Raluca este de părere că lucrurile se mișcă într-o direcție pozitivă.

„Vor fi și mai multe evenimente, iar publicul va fi din ce în ce mai selectiv. Dacă înainte se mai organizau evenimente «fără cap și fără coadă», doar de dragul de a fi organizate, acum publicul începe să fie tot mai educat. În prezent, se organizează foarte multe evenimente culturale și de către instituțiile de stat consacrate, care au publicul lor și au sălile pline. Foarte rar, sălile nu sunt pline la Operă, Filarmonică sau la teatre. Dar, de doi ani încoace, nu mai găsim bilete la teatru și la alte evenimente. Publicul devine tot mai pretențios, iar aceasta este bine, deoarece tu, ca organizator de evenimente și ca educator cultural, îți ridici standardele și îți faci meseria foarte bine, nu cum era la început: «Merge și așa!».”

Încăperea dedicată copiilor și adolescenților

Încăperea dedicată copiilor și adolescenților

Oana vede în marele eveniment din 2021 o frumoasă revanşă a urbei natale: „Timișoara a fost văzută, prin excelență, ca un spațiu economic foarte prosper, nu generator de cultură, ceea ce nu e adevărat. Dar se crease un soi de stare, și toată lumea se văita că Timișoara nu a excelat niciodată nici în artă. Iată că, acum, am câștigat competiția de Capitală Europeană a Culturii”.

Timișoara a fost văzută, prin excelență, ca un spațiu economic foarte prosper, nu generator de cultură

Fiind, la rândul meu, iubitoare de cărți, curiozitatea dacă profesia de librar este așa cum mi-o imaginez s-a strecurat în discuție.

„Este multă administrație în spate, mai mult decât literatură. Din afară, se creează imaginea idilică potrivit căreia stai și citești. Nu e așa. Dar nici nu e cel mai stresant loc de muncă de pe pământ. Dacă ești și antreprenor, ai lucruri să la care să te gândești noaptea. Însă în «inima» meseriei stau cartea și lectura”, a conchis Oana, pentru Matricea Românească, aruncând lumină în culisele acestei minunate oaze de cultură din Timişoara.

"Bufniţele" bănăţene au şi veleităţi muzicale. În imagine, spaţiul închinat evenimentelor de profil

„Bufniţele” bănăţene au şi veleităţi muzicale. În imagine, spaţiul închinat evenimentelor de profil

Timişoara, oraşul care «funcţionează» pe cultură

17 Februarie 2017 |
Recunosc că, înainte de a pleca la drum spre Timișoara, despre acest oraș, al treilea cel mai populat din țară, nu cunoșteam foarte multe lucruri. Reperele referitoare la orașul de pe Bega vizau proaspăt-dobânditul titlu de Capitală Culturală Europeană...