bani

Banii i-au adus notorietatea în perioada interbelică, dar un testament putea să-l înscrie pe veci în istorie. Ioan C. Mihail, supranumit Jean, a fost unul din cei mai bogați români care au existat vreodată. În timpul Marii Crize Economic izbucnite în 1929, face un gest uriaș și devine garantul țării pentru un împrumut extern. S-a stins pe 23 februarie 1936, singur, într-o cămăruță neîncălzită.

Genealogia spiței Mihăileștilor, o loterie a norocului

 La 1837, avea să se nască Constantin Dinu Mihail, ctitorul dinastiei. Învățat de mic să prețuiască pământul la justa lui valoare, își ia inima în dinți și pleacă la Şcoala de Agricultură din Hohenheim. Acolo, tânărului îi cade cu tronc o macedoneancă pe nume  Mathilda Spiro, pe care o ia de soție cam prin 1869. Iubirea lor aduce pe lume patru copii, dintre care doar doi vor trăi, Nicolae și Ioan.

Palatul comandat de Constantin Dinu Mihail în stil neogotic, după planurile arhitectului francez Paul Gottereau

Moștenirile s-au ținut lanț de familia Mihail. Șirul e deschis de Constantin, care primește la moartea tatălui său 100 de mii de pogoane de pământ. În 1899, decide să investească o parte din avere într-un palat după modelul celor occidentale. Cu toate acestea, Dinu Mihail nu a mai apucat să-și vadă opera pentru că se stinge în 1908, lucrările cad pe umerii feciorilor. Un an mai târziu are loc inaugurarea palatului, iar Nicolae apucă drumul străinătății și se stabilește în Franța, unde moare la 1918.

Familia “bântuită“ de moșteniri

Averea colosală rămâne în mâinile lui Jean, după cum îl denumiseră contemporanii. Face studiile la Facultatea de Drept din Paris, ca mai apoi să obțină doctoratul. În 1909, își sporește averea printr-o moștenire primită de la mătușa sa, Elena Dumba. În plină ascensiune financiară, decide să se înscrie în Partidul Conservator, care îl propulsează spre deputăție. Partidul intră într-o criză de identitate, iar Ioan C. Mihail părăsește tabăra și trece de partea liberalilor.

Șiragul moștenirilor continuă în 1923, când o soră de-a Elenei Dumba, îi lasă cinci milioane de lei numerar, un conac la Deveselu și alte moșii. Nimic nu părea să-i amenințe tașca cu bani. Nici Marea Criză Financiară (1929-1933), nu a putut stăvili elanul afaceristului. La acea vreme, România se confrunta cu mari probleme financiare. Carol al II-lea avea nevoie urgentă de bani pentru a redresa țara. Dar lucrurile nu era atât de simple, pentru că cineva trebuia să garanteze împrumutul. Când debutase criza, Ioan era cel mai bogat om din țară, numai el putea salva patria. Fără să stea pe gânduri, Jean își pune în joc averea și garantează împrumutul cu propria avere.

Testamentul lui Ioan C. Mihail putea schimba România

Nimeni nu știe de ce Jean nu și-a întemeiat o familie. La 14 februarie 1933, decide să-și facă testamentul, publicat ulterior în Monitorul Oficial, nr. 300. Neavând moștenitori, Ioan lasă întreaga avere, mobilă și imobilă, statului român. Toate acestea cu o condiție: înființare unei fundații culturale care să îi poate numele. Așezământul urma să fie administrat de un consiliu compus din: Patriarhul României, Preşedintele Academiei Române, Ministrul Agriculturii şi Domeniilor, Ministrul Instrucţiunii Publice şi Ministrul Sănătăţii Publice. Iată câteva din dispozițiile cuprinse în testament:

• Moșiile sale să fie împărţite în loturi, iar ţăranii să primească loturi mici, de trei hectare, la preţuri accesibile.
• Sumele obţinute din vânzarea loturilor, urmau să formeze ”Fondul Ioan C. Michail” din care statul să finanţeze acţiuni de utilitate publică (modernizarea școlilor, dotarea satelor cu biblioteci, ajutor material pentru copiii aflați în pragul abandonului școlar).
• Alocarea sumei de 500.000 lei pentru Fondul ”Nicolae şi Victoria Michail” pentru a fi ajutaţi săracii şi bolnavii din orașul Craiova. Orașul Turnu Severin, din judeţul Mehedinţi, să primească 500.000 lei pentru înfiinţarea ”Fondului Constantin N. Michail” din care să fie ajutaţi săracii, infirmii şi bătrânii.
• Casa Bisericilor să primească 200.000 lei pentru reparaţia şi pictarea Bisericii Ortodoxe din localitatea Drăgăneşti, judeţul Tecuci, aflate pe moşia lui Ioan C. Mihail.
• Înfiinţarea Institutului Maternităţii din Bucureşti, ce urma a fi organizat, dotat şi administrat în conformitate cu ultimele standarde existente atunci la Paris. În plus se dorea înfiinţarea unei secţii de puericultură. Suma alocată pentru ridicarea institutului, dotare, mentenanță și plata salariilor, se ridica la 10 milioane lei.
• Dacă, între data redactării acestui testament şi data morţii , se vor adăuga alte bunuri mobile sau imobile, acestea să urmeze linia generală a testamentului.

Palatul a fost donat statului în anul 1936, iar azi adăpostește Muzeul de Artă Craiova

Un milionar dat uitării

Medicii au pus moartea lui Jean Mihail pe seama unei bronhopneumonii virale. Conform testamentului, trupul său a fost înhumat în cavoul familiei din Cimitirul Ungureni, situat în Craiova. Românii l-au jelit amarnic, iar în ziua funeraliilor, școlile și-au suspendat cursurile. Moartea unui singur om alimentase vistieria statului cu o suma uriașă: între patru și șase miliarde lei. Fundația Culturală ”Ion C. Michail” a luat ființă pe 1 septembrie 1936, însă degeaba. Conducerea și personalul fundației și-au fixat salarii enorme și au prăpădit o bună parte din fondurile destinate carității. De la moartea latifundiarului și până în 1948, nu se găsise nimeni care să ducă la bun sfârșit prevederile testamentare.

Averea de-o viață, fusese înstrăinată în câteva luni. După instaurarea regimului comunist, autoritățile sovietice și-au însușit resturile rămase de la masa lui Mihail și au făcut tot posibilul să-i șteargă numele din memoria poporului.

Ivona Boitan este regizor și scriitor, dar a lucrat mulți ani în ProTv și în industria publicității. Ne deschide o ușă simbolică spre culisele acestor domenii și ne vorbește despre cum se vede viața, în dramatismul și dinamismul ei, din cabina regizorului.

Ați studiat teatru, dar ați ajuns să lucrați întâi la televiziune. Care este prima diferență între cele două?

În teatru ai trupă, în televiziune ai echipă. Ce înseamnă asta? Oricât de important e un om în televiziune, el nu va putea înlocui alți oameni. Niciodată vedeta nu va suplini editorul de montaj sau cameramanul. Acolo fiecare este foarte important. Oricât de mare ar fi egoul cuiva, el trebuie să stea în pătrățica lui. Așa e televiziunea. Din punctul meu de vedere, e un exercițiu minunat, îl recomand tuturor.

Din ce motiv?

Noi, românii, suntem foarte deficitari la munca în echipă. Suntem o nație de individualiști: eu am zis, a fost ideea mea, de la mine a plecat! Eu în teatru am dus ce am învățat în televiziune. A fost o experiență care m-a îmbogățit.

Totul în lumea de azi funcționează pe bază de concurență. Nu e evident că, pentru a reuși,  trebuie să dau din coate, pentru că altfel voi pierde?

Nimic nu se pierde, totul se transformă. Ceea ce se pierde în exterior se construiește în interior. Eu am atât loc în interiorul meu, că n-am cum să-l ocup, atât e de mult. Doar că noi preferăm să ne extindem cât mai mult în exterior.

Nimic nu se pierde, totul se transformă. Ceea ce se pierde în exterior se construiește în interior.

Și ce efect are asta?

Nouă ni se pare că dacă avem două scaune și nu unul singur suntem mai buni. Nu, nu suntem mai buni, doar avem mai multe scaune. Asta nu spune nimic despre tine. A, dacă ai două idei, da. Dacă ai două idei în cap și nu una singură, da.

Ați lucrat mult în publicitate. Cum a fost?

Publicitatea este un mediu foarte artificial. Când intri într-o agenție de publicitate, simți că intri într-un spațiu aparte. Toți sunt colorați, toți au brandul pe ei, toți au glume, e o inteligență artificioasă. E un fel al lor de a fi. Și sunt niște oameni triști în esență, pentru că ei știu că sunt nu efemeri, ci lucrează la însăși baza efemerității, ei cultivă efemerul. În publicitate s-a vândut astăzi, gata, mâine trebuie s-o ia de la capăt.

E o meserie în care se câștigă mulți bani.

Când oamenii au bani mulți, ei au impresia că îi și merită. Că ei sunt deosebiți și din cauza asta primesc banii ăia. În publicitate știi foarte clar că minți, că le induci oamenilor niște aspirații pe care nu le au, motiv pentru care le determini niște nefericiri, niște frustrări pe care nu le-ar fi avut dacă nu le-ai fi proiectat tot timpul imaginea aceea frumoasă a casei, a mașinii și așa mai departe. E o industrie nocivă, din punctul meu de vedere. N-aș mai lucra în publicitate pentru nimic în lume.

În ce termeni ar trebui să definim succesul?

Părinții fac mult rău îndemnându-și copiii spre profesii de succes. Ideea de succes este ceva, din nou, nociv. Nu poți fi de succes. Poți să influențezi în bine pe cei din jurul tău sau să-i influențezi în rău, într-un cerc mai mare sau mai mic. Cu cât influențezi în bine mai mulți oameni, cu atât ești un om mai ”de succes”, indiferent ce scrie pe ușa cabinetului sau al biroului tău.

Familiile investesc mult astăzi pentru a le oferi copiilor o viitoare carieră reușită.

Mulți părinți își orientează copiii să învețe afară, și aici este ceva cumplit, din punctul meu de vedere. Un copil de 18 ani care a trăit într-un anumit mediu, într-o anumită societate, cu gașcă, cu prieteni, cu rude, cum suntem noi că ne adunăm și mergem împreună la picnicuri și nu știu ce, și-l trimiți afară, într-o societate în care fiecare este pe cubiculul lui, în care totul este atât de diferit. Și tu ca părinte ești fericit că-l trimiți pe copilul tău acolo, fără să te gândești ce generezi în interiorul lui. Tu ca părinte faci asta în loc să te gândești: vreau să-i fie bine copilului meu, doar să-i fie bine. Să-l văd că-i pozitiv, că zâmbește, că se bucură de viață, că nu e nevoit să ia antidepresive la 30 de ani.

Cred că fiecare are o datorie față de locul în care s-a născut. Am o datorie față de părinții mei și față de limba română.

Dar avem nevoie de o generație de elite. Cum o s-o creștem altfel decât prin renunțare, printr-o formă de asceză?

N-avem cum să avem o generație de elite, pentru că noi nu ne respectăm oamenii inteligenți, nu respectăm oamenii culți, modești, oamenii de bun simț.

Tocmai de asta tinerii vor pleca din România, ca să găsească în străinătate recunoașterea pe care o merită.

Cred că fiecare are o datorie față de locul în care s-a născut. Am o datorie față de părinții mei și față de limba română. Eu, ca scriitor, dacă mă duc în străinătate ca să scriu acolo, în limba țării aceleia, trădez. Trădez pe Stănescu, pe Eminescu, trădez limba română, pentru că ei sunt limba română. Mă gândesc așa: te duci și scrii în limba țării aceleia și apoi ești tradus în română?! Așa simt eu, simt că am trădat dacă am făcut asta.

Cum ieșim din ispita asta?

Să nu mai gândim cu spirit de turmă. Să gândească fiecare pentru el. Ca părinți, să le dăm copiilor tot ce le trebuie, dar să le dăm ce le trebuie! Adică să nu-i creștem cu sloganul acela, că România e o țară frumoasă, păcat că-i locuită. L-aș da în judecată pe cel care a creat sloganul ăsta, care a făcut atât de mult rău.

Sunt millennial, ergo, am auzit zilele acestea vrute şi nevrute, post – Referendum, ieşite din gura colegilor mei de generaţie. Există, desigur, câteva concluzii de bun-simţ: instituţia Bisericii nu mai este o forţă în societatea românească, dovadă eşecul răsunător al plebiscitului; oamenii au boicotat nu din dragoste pentru vreo minoritate, ci din ură vituperantă contra «ordinii de stat», din voluptatea de a se opune, fie şi prin absenţă; iar ignoranţa e regină absolută. Ce e mai rău, Biserica e confundată cu Uber, iar Dumnezeu – cu băiatul care livrează mâncarea corporatiştilor bogaţi şi atotputernici, suferind de autosuficienţă.

În societatea guvernată, vorba cuiva, de dracul comodităţii, e uşor să-l confunzi pe Dumnezeu cu Uber, iar pe preot – cu băiatul căruia, orice i-ai cere, e gata să îţi livreze. Or, abordarea de tipul “vă dau câţi bani vreţi, numai faceţi cum spun eu” ar putea funcţiona cu preoţii ironizaţi regulat pe Times New Roman, niciodată între un creştin de bună-credinţă şi Biserică.

Uber te duce până în Centrul Vechi şi te abandonează acolo. Biserica, Mireasa lui Hristos, îţi deschide calea către veşnicie, şi nu te abandonează niciodată.

Uber îţi livrează mâncarea la uşă, fără nici un efort din parte-ţi. Biserica, din contră, te scoate din huzur şi te face să osteneşti pentru Pâinea Vieţii. Hrana omenească e perisabilă şi nu satură îndestul, însă “cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce va crede în Mine nu va înseta niciodată.”

Uber, ca şi clonele lui, e o platformă socială de oameni singuri, gonind grăbit prin viaţă, care se-ntâlnesc şi se despart abrupt, relaţionând efemer şi tranzacţional. Biserica e o reţea vie, a oamenilor care, cu cât petrec mai mult timp împreună, în tihna comuniunii, cu atât se îmbogăţesc – sufleteşte, nu financiar.

Uber n-a salvat pe nimeni, niciodată. Biserica însă, da: de incultură, de singurătate, de depresie, de vanitate, de disperare.

Uber are tarife dinamice, sintagmă-substitut, în capitalismul banditesc, pentru “exploatarea omului de către om”. Biserica – înţeleasă ca şi comunitate a spiritului, nu ca şi cooperativă de produs lumânări şi făcut sfeştanii! – n-are tarife, ea lucrând cu arginţii virtuţilor, imuabili, nu cu comisioane fluctuante şi discreţionare.

Uber nu te iartă, fiind un sistem bazat pe penalizare. El nu te duce două mile, dacă ai bani doar de una. Iar fericirea, confortul, liniştea (aparente) pe care ţi le oferă se termină odată cu banii. Biserica, în schimb, merge cu tine până la capăt, când eşti gol în faţa Creatorului ca-n pântecele Mamei.

Prin urmare, nu confundaţi Biserica cu Uber. Faptul că sunteţi tributarii unei lumi inferioare, în care totul e cuantificabil monetar, nu înseamnă că Cerul nu există. Strigătul furios al râmei, condamnate pe vecie să se târască, fie şi via Uber, nu poate ştirbi frumuseţea stelelor.

 
Foto deschidere: banatulmeu.ro

Asta spunea bunicul unei prietene din Maramureș, atunci când viața îl trimitea, lunar, la casieria furnizorului de cablu. În genialitatea lui subconștientă, țăranul român nu echivala gestul cu o activitate opresivă, de rutină, ci îl transfigura în ceea ce este, de fapt: o contribuție la frumos (în mod ideal), la artă, la cultură. „Mă duc să-mi plătesc artiştii!” e o frază sublimă, demnă de pus pe frontispiciul Matricei Românești.

Ei bine, țăranul român care își “plătea” artiștii nu o făcea din obligație, ci din recunoștință, față de oamenii care îi înfrumusețau, după putința fiecăruia dintre ei, viața. Pentru asta există arta: altfel am fi cu toții programatori, adică roboți.

Există o anecdotă despre împăratul Napoleon, care, dorind să țină la palat un spectacol muzical, l-a invitat pe cel mai în vogă tenor al vremii lui. Auzind însă care e onorariul respectivului, Napoleon i-a spus, uluit: “Cu banii aceștia, îmi plătesc generalii!” “Sire”, i-a închis gura tenorul, “În acest caz, să vă cânte ei!”

Se observă, în mediul public românesc, o idee falsă după care cultura – o asistată social, să nu ne ascundem după cireş, care subzistă de la bugetul de stat și prea puțin din sprijin privat – se face fără bani, iar artiștii ar trebui să lucreze gratuit, indiferent cine îi solicită. IT-iștii, juriștii și medicii au voie să perceapă bani pe serviciile lor, pentru că sunt profesioniști. Artiștii, oamenii de cultură, profesorii trebuie să presteze, în schimb, gratuit sau mai puțin, pentru că a lor va fi Împărăția Cerurilor.

E o mentalitate ipocrită, care face mult rău culturii românești și statutului oamenilor de cultură autohtoni în general. Ceea ce e bun în viață nu costă, ci merită bani. “Gratis nu există, ieftin nu rezistă”, zice parimia. Iar artiștii români merită să fie respectați și financiar – desigur, cât timp au pretenții rezonabile și nu umflate (vina lor nu trebuie omisă din discuție). Da, cultura este serviciu de utilitate publică. Ceea ce nu înseamnă că artiștii trebuie să moară de foame, în virtutea unei gratuități destinate – când se poate – recipienților culturii, nu promotorilor ei.

Un apel, deci, către toți jucătorii din cultură: plătiți-vă artiștii, fără să întrebați de ce, sau de ce atât de mult!

Născut din mamă sârboaică şi tată român, la 1938, când leul românesc era egalul francului francez, Jiva Firulescu (în sârbă, „živeli!” înseamnă „noroc!”) speră să prindă Centenarul (“deocamdată, mă simt foarte bine”) şi spune despre cei care denigrează România, cu o înţelepciune de pescar ajuns la 80 ani: “Cine vorbeşte urât de România, ăla cred că nu este român. Nu ştiu din ce cauză fac unii asta, nu pot să îmi dau seama. Poate că nu sunt în apele lor!”

Fiu de ţăran, Jiva Firulescu vede viaţa clar, fără hiperbole inutile: “Nu am făcut războiul, dar am prins războiul: Au venit nemţii, au plecat nemţii… Au venit ruşii… După război, a fost foametea care a fost în toată ţara. După foamete, au început diferite boli, ca după război… Erau multe cadavre. Am trecut prin toate. Pe toate le-am trecut.”

E o realitate pe care o vorbă de duh o sintetizează la fel de bine: toate marile imperii care s-au perindat pe aici au dispărut: românii au rămas.

“Pescuiesc de când mă ştiu”, îmi spune nea’ Jiva, octogenarul Dunării. “De meserie? Acum” – glumeşte – „sunt de meserie pensionar.”

Dunărea, o viaţă plăcută

Industrializarea forţată din perioada comunistă l-a făcut, şi pe el, strungar. “Am lucrat şi la Reşiţa, şi la Braşov. Am lucrat la Porţile de Fier I, apoi la Orşova. De aici am ieşit la pensie.”

Îl întreb ce reprezintă pentru el Dunărea, care l-a tras înapoi acasă, ca un magnet. “E simplu: pentru mine, Dunărea este o viaţă plăcută. Timpul pe care îl pierd, îl pierd – că nu mai am unde – la pescuit: dimineaţa un pic, după-masa un pic. Când e soare, mă feresc.

Cum am ajuns la 80 de ani? Mult de tot m-a ţinut că am mâncat ce este curat. Nu a fost ca până acum, cu îngrăşăminte, cu chimicale… era totul original. Asta m-a ţinut. Şi aerul foarte plăcut de aici.”

Am trăit o copilărie zbuciumată, ca după război. Mai găseam câte un pistol, mai puneam câte un cartuş în foc, făceam năzbâtii… ~ Jiva Firulescu, pescar din Orşova, 80 de ani

Dunărea şi familia sunt pilonii vieţii lui, o viaţă despre care spune că a fost senină, umbrită de câte un nor ocazional. “Toţi de aici suntem familişti. Noi, acasă, am fost trei copii: doi fraţi şi o soră. Fratele a murit, am rămas eu şi sora. Are 85 de ani. Mama a murit când eram mic… Tata era un om liniştit. Şi dânsul a trăit până la 81 de ani.”

“Părinţii mei m-au educat să nu fur, să nu înşel, să respect. Şi pe copiii mei, la rândul lor, i-am învăţat să dea bună ziua. Dacă ai trecut de zece ori pe lângă un om, de zece ori să îl saluţi, că nu îl deranjezi! (…) În ziua de azi, părintele se bucură când face copilul năzbâtii. Ei, noi nu am fost aşa. Atât de mult ne-a educat, încât am educat şi noi copiii noştri!”

E o experienţă singulară să contempli Tabula Traiana alături de un bătrân de 80 de ani. E ceea ce se cheamă istorie vie. La capătul celălalt al arcului timpului, Centenarul.

“Mă cam depăşeşte subiectul. Nu prea am ţinut eu cont de Istorie… Am, sigur, o mândrie că pe aici, pe la noi, au venit romanii.” Gândul se mută apoi pe un alt război, de mai mare ecou pentru interlocutorul nostru:

“Era zbuciumul ăsta din timpul războiului. Cum sunt eu, ne cam gândim la asta, cum a fost. Viaţă grea! M-am născut în 1938. În ’45 am avut 7 ani deja, îmi dau seama. Nu am uitat nişte lucruri! Erau cadavre multe, mai ales că noi eram, aici, graniţă cu sârbii. Era foarte periculos.”

Era zbuciumul ăsta din timpul războiului. Cum sunt eu, ne cam gândim la asta, cum a fost. Viaţă grea. În 1945, aveam 7 ani. Nu am uitat nişte lucruri!

Ce crede Jiva Firulescu despre apatia şi ireverenţa tinerilor faţă de sacrificiile predecesorilor? Surprinzător, îi înţelege: “Nu au trecut prin ele. Dacă nu ai trecut printr-un lucru, nu poţi să îţi dai seama. În schimb, eu am trecut prin asta.”

“Nu ştiu dacă prind Centenarul. Deocamdată, ce să spun, mă simt foarte bine. Dacă mă duc cu undiţa la peşte… Până la 80 de ani, mergeam cu plasele – e foarte greu. Cine e pescar ştie.”

Viaţa i-a lăsat unele cicatrici invizibile, dar nu în suflet: “Mi-a plăcut. Vă spun un lucru, la anii ăştia: dacă faci ceva cu plăcere, nu forţat, nu, eu ştiu, «N-am bani, şi trebuie să fac cine ştie ce minuni». Să faci cu plăcere! Şi atuncea, totul este… nu bine, foarte bine! Să faci totul din inimă! Eu, cam toate, aşa le-am făcut.”

După 80 de ani, Jiva Firulescu îi vede pe români schimbaţi, o problemă pe care o pune în termeni simpli: “Românii s-au mai schimbat, sunt mai reci, nu sunt prietenoşi… Se ştie, cam în toată ţara, cum e cu serviciul!”

Bătrânul Poseidon, întinerit la Orşova

Cu privirea lui ataraxică şi chipul întinerit de razele soarelui, nea’ Jiva de la Orşova pare o zeitate a adâncurilor, un Poseidon anacronic într-o lume a agitaţiei păguboase.

Meditaţia îmi e întreruptă de un val – şi de o recomandare, la despărţire:

“Când mergi la peşte, nu trebuie să faci zgomot, să le pui radio… Aici e o vorbă: «Cutare e nebun». Noi suntem pescari liniştiţi, adică nebuni liniştiţi!”

Jiva Firulescu, 80 ani, din Orşova, expresia vie a sloganului revistei Matricea Românească nr. 1: „Dăinuim!” Foto: Ovidiu Iordache

Dacă eşti ceea ce ai, când nu mai ai, cine eşti?

Ce avem? Cine suntem?

Aparent uşor de răspuns, atunci când ne identificăm cu ceea ce avem… cu ceea ce posedăm… cu ceea ce simţim. NU! Nu suntem nimic din ceea ce se sfarmă, din ceea ce se pierde. Spune-i asta unui om care şi-a creat un nume, o reputaţie, un statut în societate… spune-i, şi te va considera nebun, inadaptat social. Spune-i acelaşi lucru unui ţăran dintr-un sătuc uitat de lume şi te va înţelege. Da! El te va înţelege mai bine, fiindcă el trăieşte în deplină comuniune cu natura, fiindcă el ştie că este parte din esenţă şi că moartea nu este altceva decât reîntoarcerea Acasă.

Suntem lumină! Ce poate fi mai frumos decât să conştientizăm asta? De ce trebuie să bâjbâim atât de mult prin beznă ca să realizăm asta? Prinşi în propriile noastre capcane, încătuşaţi în convenţii sociale, ne dăm singuri foc la aripi, acele aripi care ar trebui să ne poarte sus, să ne înalţe la starea cea dintâi.

Culege o păpădie plină de rouă într-o dimineaţă caldă de toamnă şi priveşte-o: e un miracol!

Ascultă-ţi inima bătând. Da! Bate! Fără ca tu să fi conştientizat asta până acum. Celulele tale îşi fac treaba fără ca tu să realizezi. Corpul tău este un microunivers. Dacă ajungem la această concluzie, înseamnă că ne apropiem de răspunsul la întrebările cu care am început articolul.

Pune-te în faţa oglinzii. Ȋţi vei vedea reflexia, desigur. Dezbracă-te de haine. Uită-ţi statutul. Uită-ţi numele pentru câteva secunde. CINE EŞTI? Dacă realizezi că eşti o minune chiar şi în această ipostază, felicitări! Harul Duhului Sfânt lucrează.

Cine mai era bietul Iov după ce pierduse tot? Cine mai era când şedea pe un morman de gunoaie, iar câinii îi lingeau rănile? Tot ce posedase până atunci dispăruse. A înţeles însă că salvarea este în el însuşi, în credinţă, în nădejde şi în răbdare. A înţeles că pe Dumnezeu Ȋl descoperi gol fiind de tot ceea ce crezi că eşti.

Desigur, în concepţia multora, Iov s-a ratat. A pierdut toate bunurile materiale pe care le acumulase până atunci. Iov era judecat şi arătat cu degetul. Şi totuşi, el s-a împlinit

Desigur, în concepţia multora, Iov s-a ratat. A pierdut toate bunurile materiale pe care le acumulase până atunci. Iov era judecat şi arătat cu degetul. Iov era chiar condamnat pentru că, în ciuda faptului că pierduse tot, continua să Ȋi mulţumească lui Dumnezeu pentru asta. Iov înnebunise de-a binelea! Cum să mulţumeşti când îţi este LUAT, nu DAT? Nu mai venea nimeni să îl ajute, ci doar să îl judece şi să îi batjocorească credinţa. Durerea lui este atât de profund reflectată în capitolul 19 al Cărţii lui Iov, în care acesta spune: „Câtă vreme veţi întrista voi sufletul meu şi mă veţi zdrobi cu cuvântările voastre? Iată a zecea oară de când mă batjocoriţi. Nu vă este ruşine să vă purtaţi aşa?”

În esenţă, Iov era batjocorit pentru credinţa lui în Dumnezeu… Iov era nebunul statornic în credinţă, adică în singurul lucru real, concret. Restul era pierdut. Iov este opusul bogatului căruia i-a rodit ţarina, din Noul Testament. De fapt, acela este adevăratul nebun… acela căruia hambarele nu îi mai ajungeau şi care se gândea să le dărâme pentru a construi altele mai mari.

Sigur, se poate vorbi şi scrie mult şi bine despre împlinire şi ratare. Se poate spune şi că acestea sunt noţiuni relative şi că diferă de la o persoană la alta. Ȋn final însă, invariabil, vom ajunge cu toţii la concluzia că există doar o singură Cale şi un singur Adevăr. Şi atunci nu vom mai jongla cu noţiuni relative.

Foto deschidere: montaj după crossinthewilderness.blogspot.ca

De ce s-au speriat americanii de credinţa noastră? Pentru că, români fiind, avem alt set de valori morale, care încă rezistă. Până când, doar Dumnezeu ştie.

Asta mi-a spus un susținător de suflet al Matricei Românești, al cărui nume discreția ne obligă să îl trecem sub tăcere. Un lucru e cert: omul știe ce spune, prin prisma domeniului în care își desfășoară activitatea. Preot sau diplomat, Dumnezeu sau diavolul? Nici una, nici alta.

Acest „americanii” trebuie luat plastic, „cum grano salis”, la fel ca și întreaga mărturisire. Pentru români, sintagma „americanii” desemnează, de multe ori, civilizația vestică, mai mult decât țara care a trimis oameni pe Lună, fiind descriptivă mai degrabă pentru o mixtură de popoare față de care, deși în netă inferioritate tehnologică și în poziție de cvasi-absolută subordonare economică, noi românii ne clamăm superioritatea intangibilă: cea morală.

„Pentru ei”, a continuat omul, „e incredibil cât de statornici spiritual sunt românii, și asta îi încurcă. Pentru că, în Occident, totul e fluctuant, deschis, modelabil ca apa. Iar aici au dat peste altceva , la care nu se așteptau.”

Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheena. (Sfânta Evanghelie după Matei, 10:28)

E ușor să respingi afirmațiile interlocutorului meu ca aiurelile unui fanatic religios, cum ar spune mai marele României, dar dovezi circumstanțiale tind să îi dea dreptate. Într-un studiu realizat de către Stephen Bullivant, profesor de teologie și sociologie a religiei la Universitatea St Mary’s din Londra, intitulat „Tinerii Europei și Religia”, și bazat pe un sondaj pan-european (2014-16), țări cu ortodoxie puternică, precum România, Grecia, Serbia, Bulgaria șamd nu figurează în eșantion, ceea ce înclină decisiv balanța în favoarea tezei că trăim într-o Europă post-creștină. Publicația britanică The Guardian, cea care preia rezultatele studiului, comite aceeași eroare a parțialității și omisiunii – ceea ce, pentru o entitate atât de venerabilă, nu e scuzabil și se poate explica doar prin părtinire. Multe adevăruri se împlinesc exclusiv prin rostire repetată. Așa funcționează publicitatea. Așa funcționează știrile false. Așa se aleg președinții.

Cui i-e frică de credința românilor? Probabil celor care sunt deranjați de faptul că nădejdea în Dumnezeu le strică planul de afaceri, proiecția economică, profitul. E greu să fii manipulat când singura publicație după care îți conduci viața e Evanghelia. E greu să fii nemulțumit și să-ți dorești mereu altceva când morala creștină te îndeamnă la simplitate și tihnă. E greu să devii pionul industriei plăcerilor când crezi în familie și în liniștea pe care ea ți-o oferă. E greu să aparții tuturor (și, de fapt, nimănui) când, vorba celebrului tricou al brazilianului Kaká, îi aparții lui Iisus şi eşti ancorat în credinţa ta.

Românii nu au avut multe în istorie, dar credința și limba i-au ținut lipiți, împreună. Și asta, cum ar zice interlocutorul meu, îi sperie și-i irită pe mulți. Ei nu vor avea liniște până ce ultimul român nu va renega ceea ce este, devenind ei. Iar acest „ultim român” suntem fiecare dintre noi, cei care credem în ce nu vedem, în dauna iluziilor văzute.

Foto deschidere: cortina ridicată înaintea de premiera piesei „Amerika” după Franz Kafka, la Teatrul Excelsior din Bucureşti, martie 2018

Românul s-a născut poet şi naţionalist şi moare corporatist şi multinaţional, adică al nimănui. O demonstrează cazul unui tânăr român decedat la doar 33 de ani, angajat în multinaţională.

Vedeţi clădirea de peste drum? mă întreabă un bătrânel cumsecade, fiu al Ardealului, arătând cu capul mamutul din sticlă, această Pipera a Clujului în care, nu-i greu de ghicit, robotesc (cel mai potrivit cuvânt) mii de suflete. E aici de vreo 3 ani. Din cauza lor s-au scumpit toate. Încerc să lămuresc acest lor, şi îl întreb dacă se referă la IT-işti. Da, la ei, vine răspunsul hotărât. Dacă ei au bani, costul vieţii creşte pentru toţi. Chiar şi pentru cei care nu au. Dacă nu ai, trebuie să te descurci cumva.

Bătrânelul cu care vorbesc n-are de unde să ştie asta, însă fenomenul nu e o noutate, e doar o apariţie târzie, ca atâtea altele, în peisajul românesc. I se spune gentrificare şi e definit, încă din 1964, ca un soi de “regenerare urbană” a cartierelor arondate claselor de condiţie mai joasă, prin care chiriaşi din generaţia YUPPIE (tineri profesionişti urbani sau Young Urban Professionals) ajung să preia locuinţele foştilor rezidenţi, urcând chiriile la cer şi izgonindu-i în proces pe foştii locuitori. E ceea ce s-a întâmplat şi în Mărăşti, şi în alte zone din Cluj.

***

Câteva ore mai târziu, discut cu un profesor din Cluj despre acelaşi subiect, care îi trezeşte un rictus amar. “Îi vezi dimineaţa mergând ca nişte roboţei către clădirea lor, cu ecusoanele de pontaj gata pregătite la gât. Nu par animaţi de nimic, nu li se citeşte nici o expresie pe faţă, au o singură grijă evidentă: să ajungă mai repede în clădire.”

View this post on Instagram

#Pipera de #Cluj, locul unde se concentrează industria IT din capitala Ardealului. #corporatism #muncă #români #identitate #MatriceaRomânească

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Mar 13, 2018 at 12:23am PDT

Ceea ce ar putea părea un acces de luddism al locuitorilor din Cluj, exasperaţi de invazia IT-iştilor ca personajele lui Hitchcock de invazia păsărilor, e ceva mai mult decât atât. Nimeni nu poate nega impactul pozitiv al industriei IT nu numai asupra economiei Clujului, ci şi asupra imaginii României în genere. Identificarea “capitalei” Ardealului cu un puternic centru zonal nu face decât să sporească investiţiile în regiune, investiţii care se reflectă în calitatea vieţii tuturor, cu bunele şi cu relele de rigoare. Căci o investiţie în IT nu înseamnă doar locuri de muncă şi salarii grase pentru sectorul IT. Ci înseamnă, pe cale de consecinţă, şi câştiguri pentru industria bunurilor de consum / industria plăcerilor, de la cele mai mici la cele mai mari, de la cele mai „josnice” la cele mai înalte (a se citi cultură). Toţi beneficiază: de la patronii de restaurante de lux cu preţuri comparabile cu Dorobanţiul bucureştean, la agenţii de turism şi organizatorii de concerte. E o legătură axiomatică între bani mulţi, plictiseală şi deciziile proaste de cumpărare, atât de abil speculate de către comercianţi.

***

Însă nimeni n-are nimic cu munca la Cluj, că doar de aceea e aici Ardeal. Ceea ce li se impută muncitorilor e mai degrabă orbirea, goana după bani mulţi, făcuţi în condiţii istovitoare, şi irosiţi repede. Şi nici măcar lor: ci sistemului care le vinde un vis, care nu-i românesc şi care le întinde un contract faustian. Clujul era, şi încă e, locul răgazului, dar bucureştenizarea lui e o realitate galopantă.

Criza morală prin care trec tinerii ce vânează salarii de mii de euro, clacând ulterior din pricina sacrificiilor cu care banii vin, nu e însă nici bucureşteană şi nici clujeană, dar devine românească.

Îmi povesteşte Profesorul: “Verişorul meu provenea dintr-o familie cu posibilităţi din Moldova şi a terminat ASE-ul. Nu îi lipsea nimic, dar a vrut să fie independent. Aşa că s-a înhămat la o slujbă care l-a absorbit, încât a ajuns repede să muncească zi-lumină. După câţiva ani de uzură, cu duminici muncite şi nopţi nedormite, s-a îmbolnăvit grav şi a fost internat. Inima îi cedase. A murit la 33 de ani, iar motivul decesului, consemnat în certificatul emis de autorităţi, a fost descris exact astfel: surmenaj în multinaţională.”

Am mai auzit poveşti de corporatişti care la 29 de ani sunt abonaţi la cardiolog, aşa că nu mă miră, dar nici nu-mi sună a normalitate.

***

Se vorbeşte mult, în aceste zile, despre echilibrul dintre viaţa personală şi cea profesională. Însă el nu trebuie să degenereze în echilibrul dintre viaţă şi moarte. Într-o lume în care fala corporatiştilor români e că au cele mai “tari” abonamente de sănătate la clinici private, poate ar fi mai sănătos să ne întrebăm de ce e nevoie de aceste abonamente. Poate pentru că sistemul îşi protejează investiţiile, chiar dacă, declarativ, o face din grijă şi mărinimie paternă?

***

Bunicii noştri munceau pe rupte un pământ pe care îl iubeau, făceau câte 8 copii, iar Regina Maria era suverana lor, nicidecum o clinică privată. Aşa au trăit 80, ba chiar 100 de ani.

Derulaţi repede în 2018, şi veţi găsi tineri corporatişti români aflaţi în pragul colapsului, la nici 33 de ani. Fericirea, cum ar zice Einstein, e relativă, iar moartea e la tot pasul, cum ne-a arătat recent cazul fotbalistului Davide Astori. Să n-o invităm deci la o cafea, pentru că, femeie fatală ce este, are prostul obicei să accepte.

Foto deschidere: jobboom.com

Matricea Românească desfăşoară o serie de autor indispensabilă pentru a înţelege poezia românească a evurilor trecute şi prezente, aducându-vi-l mai aproape pe George Coşbuc, cel care, în Fire de tort (1896), ne-a învăţat că o familie nu se vinde nici înaintea feţelor împărăteşti. “Cântec” este o perlă a creaţiei sale poetice, dar şi o expresie a dragostei părinteşti: cu doar un an înainte, autorului i se năştea singurul copil, Alexandru.

George Coşbuc este «responsabil» pentru, probabil, unele dintre cele mai recognoscibile începuturi de poezie din literatura română, ceea ce nu face decât să îi sporească mitul. “A venit un lup din crâng” e tocmai asta: una dintre cele mai cunoscute introduceri în lumea candoarei şi-a iubirii părinteşti, în pofida aparenţelor: un lup, fioros ca toţi lupii, iese “din crâng” – doar foamea îl scoate pe lup din pădure! – şi caută în sat “copiii care plâng”. Nota bene, suntem în era de dinainte de Monsters, Inc., când copiii încă se speriau natural, şi nu «ajutaţi» de o regie elaborată în studiouri de animaţie.

Lumea lui Coşbuc nu e despre efecte speciale, ci despre oameni speciali, fără efecte. Când lupul poposeşte la poarta lui, părintele îşi apără odrasla cu o verticalitate propriu românească, şi cu umorul care ne-a luminat, în istorie, cele mai întunecate momente: “Lup flămând cu trei cojoace / Hai la maica să te joace”. Invitaţia la papară e, cum altfel, declinată de musafirul nepoftit (“Eu chemam pe lup încoace / El fugea-ncotro vedea.”). Lupul nu trebuie privit aici în forma lui animală: el poate fi, conotativ, orice – de la un om, la o autoritate. Reacţia părintelui român, intrepid până la moarte pentru ai lui, va fi, de-a pururi, aceeaşi.

Istoria nu ne-a lăsat pe noi, românii, niciodată să ne tragem sufletul, instanţă manifestă şi-n micro-universul lui Coşbuc, unde pericolul la adresa familiei se repetă. Un om sărac, dornic poate de ajutoare, pune întrebări despre copiii netrebuincioşi, în speranţa unei afaceri neaşteptate („Poartă-se copiii bine? / Dacă nu, să-i vâr în sac!”). Din nou, dragostea de tată şi de mamă îşi află replica, într-unul dintre cele mai faimoase schimburi din poezia românească („Puiul meu e bun și tace / Nu ți-l dau, și du-te-n pace! / Ești sărac dar n-am ce-ți face! / Du-te, du-te!” și s-a dus.”).

Acolo unde natura şi sărăcia n-au răzbit, trebuie că vor răzbi banii, suprema forţă a universului făurit de oameni, cea care face şi desface vieţi. La poarta părinţilor soseşte, deci, ca-n apogeul Ispitirilor lui Iisus, “un negustor / Plin de bani, cu vâlvă mare”, care cumpără copiii nedoriţi, neiubiţi. Calmă în faţa sălbăticiei şi-a neghiobiei, iubirea izbucneşte în faţa cinismului: “Și-am ieșit și l-am certat: / —«N-ai nici tu, nici împăratul / Bani să-mi cumpere băiatul! / Pleacă-n sat, că-i mare satul, / Pleacă, pleacă!» și-a plecat”.

Nu se pot da sfaturi viitorilor or proaspeţilor părinţi despre ce înseamnă să fii părinte, iar cursurile de parenting, importate din culturi străine, n-au nici un efect, ca toate scamatoriile inventate să escamoteze banii naivilor. Însă “Cântecul” lui George Coşbuc, nepreţuit deşi nu costă nimic, se poate da, şi-ar fi cel mai minunat cadou. De gheaţă de-ai fi, dintr-însul “înveţi” să iubeşti, dacă asta ar fi posibil. Şi este: e una dintre minunile poeziei.

Câtă iubire părintească e cuprinsă în aceste versuri minunate:

—”Puiul meu e bun și tace

Nu ți-l dau, și du-te-n pace!”

Mai puţin Disney şi mai mult Coşbuc, dragi părinţi ai României celei noi!

Cântec

A venit un lup din crâng
Și-alerga prin sat să fure
Și să ducă în pădure
Pe copiii care plâng.
Și-a venit la noi la poartă
Și-am ieșit eu c-o nuia:
„Lup flămând cu trei cojoace,
Hai la maica să te joace” —
Eu chemam pe lup încoace,
El fugea-ncotro vedea.

Ieri pe drum un om sărac
Întreba pe la vecine:
—”Poartă-se copiii bine?
Dacă nu, să-i vâr în sac!”
Și-a venit la noi la poartă
Și-am ieșit eu și i-am spus:
—”Puiul meu e bun și tace
Nu ți-l dau, și du-te-n pace!
Ești sărac dar n-am ce-ți face!
Du-te, du-te!” și s-a dus.

Și-a venit un negustor
Plin de bani, cu vâlvă mare,
Cumpăra copii pe care
Nu-i iubește mama lor.
Și-a venit la noi la poartă
Și-am ieșit și l-am certat:
—”N-ai nici tu, nici împăratul
Bani să-mi cumpere băiatul!
Pleacă-n sat, că-i mare satul,
Pleacă, pleacă!” și-a plecat.

(Fire de tort, 1896)

Mult râvnita criptomonedă Bitcoin, sau cărţi şi educaţie, într-o lume care valorizează câştigul imediat? Posibile răspunsuri, mai jos, într-o opinie Matricea Românească.

Să tot fie un an şi jumătate de când, asaltat de informații privind Bitcoin, noua monedă a umanității, care promite să ne revoluționeze însuşi modul de viață, am verificat dintr-o curiozitate explicabilă, cu ajutorul Fratelui cel Mare Google, rata de conversie a monedei – minune. La acea vreme (2016), un bitcoin se vindea contra a 1700-2000 de lei.

„Un salariu de profesor român pentru un bitcoin!”, mi-am zis, ca un Richard al III-lea al erei digitale. După care am abandonat complet problema, tratând-o – precum majoritatea conaţionalilor – drept o modă, efemeră ca orice modă, un moft. Bitcoin? În România? Loc unde, probabil, 9 milioane de oameni încă au toaleta în curte? N-o să prindă niciodată, zise flegmatic românaşul din mine.

Repede-nainte până în noiembrie 2017, când bitcoin – ul a depăşit bariera psihologică de 10.000 de dolari, trimițând trepidații din China până în spațiul carpato-danubiano-pontic.

Faceți abstracție de faptul că bitcoin e o monedă extrem de volatilă, care îşi poate pierde 25%, 50% sau 99% din valoare într-o singură zi. Riscul e regula jocului, în finanțe ca şi în viață. Jocul de siguranță e valabil în snooker, nu în existența ultrarapidă de secol XXI, unde e sinonim cu paralizia, uitarea şi moartea – indivizilor şi afacerilor. În plus, nu era dolarul cea mai sigură monedă din lume în octombrie 1929, puțin înainte de Marțea Neagră care a dezvăluit – nu atât volatilitatea oricărei monede, cât inconsistența unui mod de viață uman? Ce a urmat, se ştie.

Imaginați-vă că, posedat de febra bitcoin, aş fi achiziționat, speculativ, în 2016, când criptomoneda era în scutece, doi bitcoini. Nu mai mult. În continuarea speculației, m-aş fi „retras” recent, pe creasta valului, băgând în buzunar circa 20-30.000 de dolari.

Ar fi urmat, în cazul fericit, probabil noi investiții, mai mult sau mai puțin inspirate: o casă mai mare, sau un troller mai mare şi călătorii în jurul lumii. Reversul era egalmente posibil: explozia „mămăligii” bitcoiniene şi pierderea investiției inițiale.

Dar, viața nu se construieşte pe „ce-ar fi fost”. Bitcoin, ca orice monedă din această lume, nu există, iar Papa Francisc are perfectă dreptate când spune că „banii sunt o iluzie”. O iluzie, ce-i drept, girată de încrederea a miliarde de oameni. Zeii greci nu mai există pentru că oamenii şi-au confecționat zei mai buni, iar vechii idoli au devenit ridicoli, relicva unui trecut prăfuit. Ce ne face să ne îndemnăm pe trecerea de pietoni când semaforul arată verde e tocmai încrederea că totul va decurge „aşa cum trebuie”, iar un psihopat nu se va plictisi de aşteptat şi nu va demara în trombă, ucigându-ne cu zâmbetul pe buze. Similar, ce ne face să ne lăsăm acasă dimineața soția (mai tânără sau mai bătrână) e încrederea mutuală că totul va merge cum trebuie, iar fiecare se va achita cu, onestitate, in absentia, de obligațiile matrimoniale – şi nu în bitcoini! Fără încredere – în partener, țară, viitor – am fi sclavii fricii. Iată de ce trăim printre sclavi, sute de ani după abolirea sclaviei.

Dar să revenim la bitcoinii noştri! Sigur că vă puteți îmbogăți din bitcoin, cumpărând ieftin (la momentul oportun) şi vânzând scump. Nu e nevoie de nici o inteligență pentru asta. Adevărata inteligență rezidă în a investi în voi, în cultura voastră şi în educația voastră.

Prin urmare, de-ați avea bani cât pentru un bitcoin sau doi, puneți mâna şi vă faceți biblioteci. Citiți. Investiți în „bula” numită creierul vostru, care nu se va „sparge” niciodată, oricât aţi „pompa” în ea. Bitcoinii nu sunt reali. Cărțile şi înțelepciunea din ele, da! Iar ele nu se vor devaloriza niciodată, indiferent de cum „merge” Bursa. Cărțile sunt calea spre îmbogățire, atât spirituală cât şi financiară. Ele vă vor deschide sipete pline cu bogății nebănuite. Aşa că, apucați-vă de „minat”, dar nu bitcoin, ci săpați după cunoaştere. Cum spune o frumoasă expresie neaoşă, „orice cal de curse ajunge gloabă, dar nu orice gloabă a fost cal de curse”.

Poate orice prost să aibă bitcoini? Desigur. Însă doar un om inteligent va folosi cum trebuie noii „talanți” ai secolului XXI.

View this post on Instagram

Mult râvnita monedă Bitcoin, sau cărți și educație, într-o lume care valorizează câștigul imediat? Posibile răspunsuri pe www.matricea.ro #Bitcoin #carte #educație #viitor #editorial #cultură #MatriceaRomânească

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Jan 18, 2018 at 5:54am PST

Foto deschidere: thongtincointiemnang.com/

Recenzie de film românesc MR: Octav, cu Marcel Iureş şi Victor Rebengiuc, este o peliculă ce încălzeşte sufletul şi ne reaminteşte valorile care nu sunt negociabile şi nu se vând.

De fiecare dată când un film românesc își face apariția pe firmament, încerc sentimente contradictorii. Pe de o parte, nerăbdare și entuziasm. Pe de alta, teamă. Teamă că respectiva peliculă va cădea în clișeele cu care producțiile românești post-decembriste ne-au obișnuit: atmosferă gri și deprimantă, obsesii comuniste, în fine multă durere și tristețe, de parcă românii n-au bucuria sănătoasă a vieții – cu mici excepții, care confirmă regula.

Octav (2017, regia Serge Ioan Celebidachi), văzut de către Matricea Românească la premiera bucureșteană pentru presă de luni seara, e o surpriză frumoasă, chiar dacă are el însuși păcatele lui, pe care le vom expune, dimpreună cu virtuțile, în cele ce urmează.

Filmul gravitează în jurul unei retrocedări tergiversate, dar finalmente de succes, care îl aduce pe octogenarul Octav (Marcel Iureș) înapoi acasă, după ani de exil în Franța, pricinuit de venirea la putere a comuniștilor și confiscarea proprietăților familiei.

Intriga nu e complicată, iar evoluția filmului e în linii mari previzibilă, ceea ce nu e neapărat rău: spectatorul nu e păcălit la Octav, el știe pentru ce a venit. În Octav nu veți vedea efecte speciale, și nici decoruri sofisticate (excepție Vila Golescu din Câmpulung Muscel, utilizată la maximum și veritabil personaj al filmului, prin prisma rolului crucial jucat în el). Veți vedea în schimb emoție și suflet. Adică lucruri invizibile. Octav e antidotul perfect la abrutizarea prin, şi „cu ajutorul” tehnologiei.

Da, Octav e un film de artă, dar o artă românească în care omul sfințește locul, iar familia e mai importantă decât banii. Spuneam în titlu că acest Octav e un Singur Acasă autumnal, care încălzeşte sufletul, și îmi mențin părerea, numai că în el „băieții răi” sunt – mai mult decât oamenii – timpul și amintirile ce „intră prin efracție” în sinapse demult închise.

Marcel Iureș interpretează un personaj frământat – chinuit de amintirea mamei și a marii sale iubiri din copilărie, Ana – a cărui salvare din iadul nostalgiei e tocmai acțiunea. Dacă iadul este amintirea a ceea ce a fost, fără posibilitatea de a schimba ceva, cum s-a spus, Octav capătă o șansă la o viață nouă tocmai pentru că știe să își negocieze ieșirea din cea veche.

Ajutat de „spiridușul” Victor Rebengiuc – Spiridon, în film – dar și de jocul remarcabil de dezinvolt al puștilor puși să-i recreeze copilăria (Alessia Tofan, 11 ani, merită aplaudată și urmărită), Iureș salvează filmul de compromiterea prin abuzul de rememorări și sedentarismul acțiunii. Dacă ochiul și rațiunea vor avea unele obiecții, comentarii si rezistențe, sufletul va pleca satisfăcut de la Octav, și acesta este marele triumf al filmului semnat de fiul marelui dirijor Sergiu Celibidache, pe care Iureș – după propria-i mărturisire – l-a întruchipat voit.

Octav – clip de prezentare

E un film care stă sub semnul muzicii (scena tată-fiu, dintr-una din scăpările în vis ale lui Octav, este momentul-cheie al peliculei) şi al identităţii. Dacă ar fi să rezum Octav la o întrebare, aceasta ar fi, în perfect echilibru cu spiritul Matricei: “Renunţăm la ceea ce ne-a făcut – şi, dacă da, unde ne duce asta?”.

Dar mai este ceva Octav: o lecţie de generozitate, dublată de una de nobleţe.

„Atunci când iese din scenă, în secvenţele finale, Octav o face împăcat. (…) O să vă rog să observaţi că personajul meu nu îşi înjură ţara, nu o scuipă, nu zice un cuvânt urât, deşi ea l-a purtat prin tribunale. Asta ţine de o eleganţă a omului, pentru că el revine acasă şi îşi reia viaţa, are o atitudine, are un bun-simţ. Filmul nu se răsteşte nici la istoria personală, nici a statului român, nici a jurisprudenţei”, a explicat Marcel Iureş pentru Matricea Românească, la conferinţa de presă ulterioară vizionării filmului.

“Octav” are premiera pe 4 octombrie, la Sala Palatului din Bucureşti.

Foto deschidere: captură Octav

“Mai puţin este mai mult”, spune un poster demotivant care a făcut istorie pe Internet. Şi completează sarcastic: “Asta dacă nu stai lângă cel care are mai mult. Atunci «mai puţin» este doar jalnic”.

Demoralizante sau doar provocatoare, vorbele par să se verifice în contemporaneitate (dar poate că lucrurile au stat la fel dintotdeauna; noi nu putem trăi decât un prezent subiectiv), unde a avea mai mult e parcă sinonimul nescris şi dramatic al lui a fi mai mult. Altfel spus, superior celui de lângă tine – privat de resurse, oricare ar fi ele. Se pare că adagiul celebru rămâne în picioare: toate fiinţele sunt desigur egale, dar unele fiinţe sunt mai egale decât altele.

Economicul – barometrul suprem, de toate zilele al existenţei – vine, în sprijinul teoriei, cu statistici ce nu lasă loc de interpretare: companiile cu mai mulţi angajaţi decât competitorii îşi probează vitalitatea şi performează tocmai în virtutea forţei lor de recrutare a (teoretic) celor mai buni. Pe reţelele de socializare, brandurile care au milioane de adoratori sunt şi cele care dictează direcţiile în cultură şi societate, respectiv un magnet pentru noi generaţii de consumatori: succesul, nu-i aşa, atrage succes. În fotbal ca şi în alte sporturi, cluburile care au mai multe fonduri şi mai mulţi suporteri sunt, obligatoriu, şi cele care monopolizează vitrina cu trofee. „Celui ce are i se va da”, spune Biblia. “Dar de la cel ce nu are i se va lua şi ce are” (Marcu 4, 25).

Mai mult a ajuns să fie echivalat – necritic şi inconştient, căpătând statut de sinapsă în mentalul colectiv prin forţa brută a repetiţiei – cu mai bine.

Mai puţin este mai mult. Sau nu? Foto: despair.com

În această paradigmă a glorificării abundenţei, ca simbol (primejdios) al capacităţii, a nu uita virtuţile şi rostul penuriei este o binecuvântare. Şi poate că scenografa Maria Miu are dreptate, când spune într-un interviu pentru TVR: „Pe vremuri, făceam foarte mult din sărăcie. Acum sunt mulţi bani, dar lipsesc ideile.”

Greutatea circumstanţelor poate fi un filtru util contra capriciului

Este un gând care mă bântuie, după ce, la începutul anului, citeam două fraze absolut ziditoare ale arhitectului chilian Alejandro Aravena, câştigătorul Premiului Pritzker (Nobel-ul domeniului său) pe 2016: “Greutatea circumstanţelor poate fi un filtru util contra capriciului. Un mediu de privaţiuni te opreşte din a face lucruri care nu sunt strict necesare – în vreme ce abundenţa poate duce la o cultură în care faci doar pentru că îţi permiţi”.

Aravena, un arhitect vizionar şi pionier al proiectelor revoluţionare de locuinţe sociale care exploatează puţinătatea convertind-o într-un atu, vorbeşte cu autoritate.

Dar el nu este vreun original: cu multe veacuri în urmă, în secolul IV d.Hr., Sfântul Ioan Gură de Aur observa că “nu strică lipsa cât strică surplusul”.

E o lecţie de viaţă căreia românii – supuşi aproape permanent în istorie penuriei – i-au dat o strălucită expresie. Căci nu e totul a avea mult. Ci mult mai meritoriu este să ai puţin – şi să cucereşti lumea în pofida tuturor obstacolelor, înmulţindu-ţi talanţii.

Întrebaţi-le, doar, pe fetele de la CSM Bucureşti, câştigătoarele unei cupe continentale la handbal fără să aibă la dispoziţie o sală adecvată în care să evolueze.

Foto deschidere: montaj

Notă: text inclus în Revista „Mesagerul Sfântului Anton”, numărul noiembrie-decembrie 2016.