Tag

Basarabia

Matricea Românească a luat drumul Basarabiei și a avut plăcerea de a-l cunoaște pe Părintele Efrem Docan de la Mănăstirea Țiganca, din localitatea Țiganca. Acesta ne-a relatat povestea cimitirului din proximitatea mănăstirii:

,,În vara anului 1941, în contextul politic în care România se găsea, mareșalul Antonescu a ordonat trupelor române să treacă Prutul, în seara zilei de 21 iunie, când începe bătălia de la Țiganca, cunoscută în arhivele militare ca una dintre bătăliile cu cel mai mare număr de pierderi de vieți omenești. Așa cum vedem în aceste arhive, se relatează faptul că în primele zile a avut loc un real masacru, având în vedere că ostașii romani erau nevoiți să treacă Prutul fie cu bărci de mici dimensiuni, fie pe un pod care se afla la conacul Valienatos, mai jos cu trei kilometri de localitatea Țiganca; în acel conac trupele sovietice își aveau sediul, de acolo coordonau bătălia. Așadar, decizia de a trece chiar în dreptul conacului Valienatos, a fost una greșită și de aceea în primele 3 zile ale războiului, pierderile de vieți omenești au fost foarte mari, erau aproximate în acele zile ca până la 5000 de suflete ce s-au pierdut în decurs de 3 zile. Acest fapt a însemnat un real eșec pentru armata romană. În acest context intervine și generalul Nicolae Dăscălescu; se distruge conacul Valienatos și încep a intra prin satul Țiganca ostașii români ajungând în dreptul localității Stoenești, unde se confruntă din nou cu armatele rusești cu care au o luptă și iarăși se pierd foarte multe vieți omenești. În organizarea de după eliberarea Basarabiei au fost implicați mai mulți ofițeri care au hotărât că în periferia statului Stoenești să se organizeze un cimitir militar, unde fusese înhumați în timpul luptelor 500-600 de suflete după care s-au mai adăugat până la 1200. Inițial cimitirul fusese prevăzut pentru 200 de gropi, dar în afară de acestea s-au mai făcut și gropi comune pentru că nu se apreciaseră corect numărul celor căzuți pe front, de aceea au fost aduși toți cei care au căzut pe câmpul de luptă din toate satele din zona și au fost înhumați aici în cimitirul de la Țiganca.”

 

 

Părintele ne-a relatat în continuare și alte aspecte privitoare la acest cimitir al eroilor români:

,,Primele date despre organizarea unui cimitir le avem în anul 1942 când un preot care fusese ofițer militar vine aici și identifică mai mulți ostași care erau înhumați, dar totodată în raportul care îl face către ministerul Apărării, preotul deplânge starea în care se afla cimitirul deoarece nu avea gard și zice el, ,,animalele pășteau printre cruci”. Atunci s-a făcut o organizare a cimitirului, dar din nefericire, odată cu ocuparea Basarabiei din nou de către sovietici, cimitirul a fost totalmente distrus, pe locul acestuia s-a construit fermă de porci vrând astfel să se șteargă din memoria sătenilor sau a celor care locuiau prin împrejurimi, faptul că aici sunt înmormântați ostașii care s-au luptat pentru eliberarea Basarabiei. Începând cu anul 1990 s-au făcut demersuri pentru reactivarea amplasamentului acestui cimitir si mai mult de atât, în anul 1998 s-a atribuit suprafața de teren necesară construii cimitirului, dar abia în anul 2006 au început lucrările de edificare. Acestea au fost finalizate și tot atunci a fost prezent și regele Mihai al României. Prin acel eveniment s-a făcut o restaurare pentru cei care și-au dat viața pe aceste câmpuri de luptă. Începând cu anul 2003 s-au făcut demersurile pentru a se înființa o mănăstire, vrând ca prin aceasta să se ofere o cinstire permanentă a eroilor, si nu una ocazională.”

 

 

,,S-a înființat mănăstirea în anul 2003, primii monahi au venit în anul 2004, de atunci lucrările au fost destul de anevoioase deoarece autoritățile erau ostile chiar și când se construia gardul ce împrejmuiește mănăstirea și cimitirul; de multe ori veneau persoane care vandalizau aceste locuri, iar preotul Dracania cu mai mulți săteni stăteau noaptea și păzeau materialele și acest amplasament ca să nu fie vandalizat deoarece se dorea de către autoritățile de atunci că lucrul acesta să nu se întâmple, să nu se mai trezească în conștiința celor de aici faptul că au fost eliberați de sub puterea sovietică. Analizând contextual politic care a dus la aceste lucruri, vedem că el niciodată nu a fost favorabil cinstirii eroilor romani și mai mult de atât vedem cum aceștia care la vârstă destul de fragedă s-au luptat pentru un ideal, acela de avea o țară întreagă, acela de avea o patrie și o acțiune puternică. Cu toate acestea vedem că nu a fost și pe placul vecinilor, însă prin lucrarea ce se face astăzi la cimitirul de onoare al eroilor romani se urmărește întărirea și dezvoltarea cultului eroilor și totodată să le păstrăm vie memoria pentru ca jertfa pe care au făcut-o ei în acele vremuri, în urmă cu 80 de ani, să nu fie zadarnică. Eforturile lor au fost incomensurabile, dacă ne gândim că erau tineri, erau oameni care aveau viitorul în față și totuși au preferat să fie în luptă pentru un ideal, idealul acesta se răsfrânge în mintea celor au prins acele vremuri și de multe ori bătrânii când ajung pe aici ne spun că ei au prins acele vremuri și mult doresc să le retrăiască deoarece până și educația care au prins-o în timpul perioadei românești, cele 4 clase românești, făceau mai mult decât cele 12 clase rusești. Vedem că acest sentiment al nostalgiei s-a mai păstrat la unii, dar din păcate cei mai mulți care au trăit acele perioade au fost deportați și din păcate nu mai sunt astăzi să ne mărturisească. În acest context, cimitirul de onoare este o mărturisire vie și o redeșteptare a conștiinței naționale pentru a prezenta adevărul istoric și arată faptul că fără jertfă nimic nu se poate înfăptui.”

 

 

Interviu realizat de Andrei Ispas

 

Alexandru vine pe lume în Chișinău, la finele anului 1890. Primește botezul ortodox în prima zi de Crăciun și este crescut în duhul blândeții și al temerii de Dumnezeu. Se face remarcat prin calitățile vocale, astfel, se înscrie la Școala de muzică din Chișinău, unde absolvă ”Magna cum Laude”. Tânărul predă cântul bisericesc la mai multe școli din Basarabia, iar ulterior la Școala eparhială de fete. Conduce corul acestei instituții pe cele mai înalte culmi și câștigă prețuirea Regelui Carol al II-lea. Compune melodia pentru poezia “Limba noastră“, care din 1995, este imnul de stat al Republicii Moldova. Ultimii ani din viață îl găsesc în plină activitate. Praznicul intrării Maicii Domnului în Biserică era aproape. Părintele Cristea își neglijează problemele de sănătate și depune o muncă istovitoare pentru ca totul să iasă exemplar. Avea să fie ultima apariție în fața publicului.

 

 1

 

O viață sub semnul muzicii bisericești

Ștefan și Elena așteaptă cu sufletul la gură venirea pe lume a lui Alexandru. Primul scâncet se aude pe 13 decembrie 1890, în Chișinău. Botezat în prima zi de Crăciun, pruncul este crescut într-o familie în care dimensiunea spirituală nu era deloc neglijată. Primele studii le face la școala de aplicație de pe lângă seminarul teologic. În toamna lui 1900, patruzeci de candidați se luptau pentru cele câteva locuri din cadrul Școlii Spirituale. Pe listele aspiranților îl găsim și pe Alexandru Cristea, care avea în față probele de religie și limbă rusă. Se prezintă bine, iar când listele se afișează, flăcăul este printre cei admiși. În timpul studiilor, se face remarcat prin calități vocale fără cusur. La disciplina cânt bisericesc, elevul Cristea avea nota maximă. Darul psalmodierii venea pe filieră paternă, Ștefan Cristea era un iscusit cantor la biserica Sfântul Gheorghe din Chișinău. În 1907, are loc examenul de absolvire, la care participă treizeci de elevi. La disciplina cânt bisericesc, doar Cristea și Iona Macovei reușesc să obțină nota maximă.

 

2

 

Își continuă studiile la clasa I, din secția a doua paralelă a seminarului teologic. Tulburările ivite în viața instituției, exmatricularea unui număr de aproximativ 88 de elevi și neputința autorităților bisericești de a îmbunătăți situația, l-au făcut să abandoneze. În data de 19 ianuarie 1909, Alexandru înaintează o cerere Direcției Școlii Spirituale pentru a susține examenul de învățător. Obține certificatul mult râvnit și predă disciplina, cânt bisericesc.

 

Traseul unui pedagog debutant

Mânat de setea perfecțiunii, se înscrie la Școala de Muzică din Chișinău. Intră cu nota zece, iar la vârsta de 38 de ani, Cristea absolvă cu mențiunea ”Magna cum Laude”. După, se înscrie la cursurile Conservatorului particular “Unirea”, unde obține cele mari mari note la canto, solfegiu, armonie, și inevitabil primește certificatul cu mențiunea “Laude”.

 

3

 

Debutează ca pedagog la 21 octombrie 1909, în cadrul școlii primare bisericești din comuna Otaci, județul Soroca. Prin hotărârile Consiliului Școlar Eparhial din 12 octombrie și 3 noiembrie 1911, este strămutat în comuna Tatarbunar. Aici, este numit maestru titular provizoriu la catedra de muzică a școlii primare bisericești. Nu prinde rădăcini, iar în toamna lui 1915, suferă al doilea transfer. De această dată, în orașul Ismail, unde a predat la trei instituții de învățământ. După unsprezece ani, dorul de casă îl mână la Chișinău. Profesorul Alexandru Cristea dorea să fie transferat la Liceul de băieți ”Hașdeu”. Cererea nu a fost aprobată, astfel, este repartizat la catedra de muzică vocală a Liceului Eparhial de fete din Chișinău.

 

Corul care a stârnit invidia concurenței

Înființată în 1864, Școala Eparhială de fete din Chișinău, era una din instituțiile de referință din acele vremuri. Corpul profesorul, un adevărat panteon al celor mai buni dascăli, a stârnit curiozitatea Reginei Maria și a Principesei Elisabeta, care în 1920 vizitează școala. Prin muncă și devotament, Alexandru Cristea a ridicat corul școlii pe culmi nebănuite. Cu peste o sută de concerte în cadrul serbărilor școlare și culturale, corala a câștigat aprecierea unor personalități precum Regele Carol al II-lea, Patriarhul Miron Cristea, Ministrul Instrucțiunii Publice domnul Anghelescu, și mulți alții. Repertoriul erau unul foarte bogat, de la cântări religioase, cum ar fi Îngerul a strigat de A Sequens, axioane și torpare grecești, până la melodii populare românești.

Poetul Sergiu Matei Nica, îl descria pe Cristea astfel: “Ca dirijor, Alexandru Cristea aprindea glasurile pe care le conducea. A fost cel mai impetuos și mai duios conducător de cor, care a zăpăcit invidia multora. Fără să-și arunce mâinile în toate părțile, ca pe niște vâsle fără cumpănă, fără să-și clocotească părul, ca într-o tremurare epileptică, Alexandru Cristea știa, în afară de zguduitoarea strângere a glasurilor într-o deplină armonie, să-și păstreze frumusețea ținutei și să sondeze respirația ascultătorilor săi.“

 

Când muzica e mai puternică decât moartea

Este uns preot în data de 23 august 1942, și repartizat la capela Școlii Eparhiale din Chișinău. De geniul muzical al părintelui Cristea se leagă actualul imn al Republicii Moldova. Poezia “Limba noastră”, pe versurile altui cleric de seamă, Alexe Mateevici. În 1939, melodia este interpretată cu ocazia manifestărilor jubiliare ale “Tinerimii române“, iar de acolo se răspândește în toată țara. Din mărturiile muzicologului Gheorghe C. Ionescu aflăm că “Limba noastră” figura în tematica pentru examenul de admitere la seminariile teologice din România.

 

4

 

În 1940, odată cu cedarea Basarabiei, părintele Cristea însoțit de familie, se refugiază în România. Întâmpină mari dificultăți financiare, dar nu se oprește din muzică. Între 1940-1941, ocupă catedra de religie-muzică a Gimnaziului “Ion Heliade Rădulescu” din București. Va reveni pe pământ basarabean, însă vremurile tulburi îl fac să poposească din nou în Capitală, unde este detașat la Liceul de băieți “Titu Maiorescu“ din București.

 

5

 

Din pricina bolii de cord, medicii i-au spus să nu se mai consume, însă părintele nu se menaja când venea vorba de muncă și muzică. La 21 noiembrie, Școala Eparhială de fete prăznuia Intrarea în Biserică a Maicii Domnului. Cu această ocazie, părintele Cristea a fost solicitat să pregătească un program. Repetițiile istovitoare, atenția la detalii, nopțile nedormite, i-au fost fatale. Face o treabă excepțională, dar asta îl costă viața. În dimineața zilei de 27 noiembrie 1942, după o suferință de-un ceas, sufletul părintelui Alexandru Cristea se înalță la cer. Este prohodit la cimitirul central ortodox din Chișinău, de profesori, preoți și elevi.

 

 

Surse: Maria Vieru-Iașaev, “Alexandru Cristea. Viața și activitatea reflectate în timp”, Ed. Civitas, 2001.

 

Profesorul universitar Vasile Vasile este unul dintre marii bizantinologi și muzicologi români. În ultimii ani s-a aplecat în mod special asupra lui Anton Pann, studiind aportul lui la cultura română. Rezultatul studiului s-a concretizat în volumul ”Anton Pann, personalitate complexă a muzicii și a culturii românești”. Este o carte care clarifică multe inexactități și care fixează relevanța lui Anton Pann pentru cultura națională. În interviul pe care ni l-a acordat, prof. dr. Vasile Vasile sintetizează biografia lui Pann și frânturi din contextul unui veac XIX neliniștit și aflat în plină schimbare.

 

Este Anton Pann recunoscut ca o mare personalitate culturală în timpul vieții lui?

Îmi vine să spun că da, numai că la timpul respectiv ierarhizări nu se făceau. Să ne gândim: el moare în 1854, Alecsandri era copil, Eminescu nu se născuse. Și atunci el trebuie raportat la cine? La Bolintineanu, la Grigore Alexandrescu, la cei din generația lui, care l-au cunoscut.

”S-a dus Pann, fiul Pepelei, cel isteț ca un proverb”, va sa zică Eminescu are cunoștință despre  Anton Pann, Alecsandri scrie despre el, Caragiale scrie despre el, și toți marii cărturari. Numai că scrisul despre Anton Pann a fost disipat, nu s-a scris masiv și concentrat.

 

Anton Pann

 

Ce ar trebui să se știe despre Anton Pann, care sunt lucrurile cele mai interesante și poate inedite pe care ni le spuneți despre el?

Anton Pann a avut public mai interesat de viața lui aventuroasă decât de creațiile lui. Trebuie înțeles că este realizatorul a aproximativ 100 de cărți, care sunt trecute prin mâna lui. Pentru aceste cărți el era traducător, uneori alcătuitor, îngrijitor, editor, tehnoredactor și tipograf. Chiar și tipografie și-a cumpărat. Și de asta spun că e placă turnantă în cultura română, pentru că în tipografia lui Anton Pann se tipăresc 15 cărți de muzică bisericească, iar trei sunt cărți de teorie, esențiale la timpul respectiv, pentru că se trecuse de reforma hrisantică și oamenii avea nevoie de elemente de referință. El tipărește tot ce avea nevoie un cântăreț la strană.

 

O Doxologie din cultul bisericii, inspirată dintr-un cântec oltenesc

 

Ceea ce puțină lume știe este faptul că foarte multe din creațiile lui sunt legate de ceea ce înseamnă înțelegerea și  receptarea românească. La Anton Pann găsim scări muzicale care nu există decât în folclorul românesc. Acum, sigur, sunt și lucruri hai să zicem mai deșuchiate: Anton Pann este cunoscut de foarte multă lume pentru melodia ”Bordeiaș, bordei, bordei” sau pentru ”Până nu mi te iubeam, dor, dorule…”, melodie asiatizată, turcizată. Uneori par lucruri șocante și mi-am făcut mulți inamici pe treaba asta,  uneori le zic colegilor mei: aduceți-vă aminte, cei care știți Doxologia hisar, că această linie melodică nu există la greci. De ce? Pentru că scara în care este scrisă este o scară oltenească, o găsim la ”M-a făcut maica oltean”!

Vreți să spuneți că linia melodică din aceste melodii oltenești este asemănătoare cu cea de la Doxologia hisar?

Scara în sine este la ambele piese! E ușor de explicat cum s-a întâmplat asta:  el a stat mult pe la Tismana, chiar starețul de la Tismana i-a dat bani să-și cumpere casa din București. Și acolo el și-a instalat tipografia. Or, din păcate, lumea înclinată mai mult spre spre lucrurile deșuchiate l-a descalificat în mod nedrept pe Anton Pann. Eu am scris negru pe alb și am îngroșat: este cea mai importantă personalitate a culturii românești din prima jumătate a secolului XIX. Eminescu nu se născuse, Alecsandri abia crește, Caragiale abia crește. Din păcate, creațiile sale nu sunt cunoscute. Eu am găsit pe toate valea asta, în toată zona subcarpatică, locuri unde Anton Pann lăsa cărțile și-și spunea că-i vor fi plătite mai târziu, chiar dacă adesea nu-și mai primea banii.

Dar biografia lui este încă sub semnul întrebării, sunt unele ambiguități.

În primul rând nu se știe precis data nașterii, nu se știe originea lui. După părerea mea, anul este  1798, iar locul este Sliven, în Bulgaria de azi. La deces avea 56 de ani. Tatăl său avea meseria de căldărar, și astfel mai acționează o prejudecată: lumea trăiește cu impresia că era țigan. Dar căldărari  nu erau numai țiganii, erau și căldărari români, adică fabricanți de cazane de țuică.

 

O familie pierdută între Bulgaria, Basarabia și București

 

Mama lui Anton Pann, după ce-i moare soțul, îi ia pe cei trei copii și pleacă din Sliven. Nu era o chestie de joacă, era o situație de viață și de moarte, ea a rămas singură cu trei băieți. Doi au murit la asaltul Brăilei și a rămas Antonică. Cu Anton deci se mută la Chișinău și trăiesc acolo câțiva ani. Dar ce femeie isteață era: femeia asta a intuit pericolul lui Napoleon, și în 1812 de frică a trecut Prutul cu picioarele goale și a venit la București. Anton vine cu ea în București, aici a cântat apoi la foarte multe biserici.

Așa s-a întreținut, din cântat la strană?

Da da, din cântat și din profesorat. El peste tot semnează ”profesorul de muzichie”. Nicăieri nu spune ca că este poet, că este literat că este altceva. Profesorul Școalei Naționale de Cântări bisericești, acesta este Anton Pann.

Școala Naționala de Cântări bisericești? Asta era pe lângă Mitropolie?

Da, era pe lângă Mitropolie, sigur. Mitropolitul l-a ajutat în activitatea de îngrijire și tipărire de cărți, pentru că totuși cărțile alea sunt costisitoare, unele din ele au 500-600 de pagini. Păi la anii 1838-1840 cum se tipăreau asemenea cărți, hârtie, cerneală, toate celelalte… După asta vine perioada stagiului de la Vâlcea: Surpatele, Dintr-un Lemn. La 1821 fuge la Brașov cu mitropolit cu tot, mitropolitul l-a luat cu el pentru că-l aprecia.

 

Anton Pann forțează desprinderea de cântarea grecească din biserici

 

Puțină lume înțelege un lucru foarte important: odată cu Anton Pann se face această desprindere de cultura grecească, iar în cazul nostru desprinderea de cântarea grecească de la strana bisericească.

Pe vremea respectivă erau mulți cântăreți greci în București?

Da, da, scrie la un moment dat chiar Anton Pann despre această luptă a cântăreților români care vor să cânte românește. Grecii nu acceptau să cânte în limba română sub nici o formă, disprețuiau cântarea în limba română.

 

Vasile Vasile_4

 

Iar scrieri originale?

La timpul respectiv nu cred că se pune problema scrierilor originale. Nici ”Spitalul amorului” nu este o scriere originală, nu putea fi originală. Dar trebuie să știm că avea această percepție a valorii indiferent de limba în care vorbea.

 

Manuscrisul de la Tismana, slujba inedită a hramului mănăstirii

 

Avea avantajul mare că știa grecește, știa turcește și știa slavonă,  nu era o problemă pentru el comunicarea în limbi diferite. El este primul om care tipărește cântece de stea, el e primul care tipărește psalmii lui Dosoftei însoțiți de muzică.

Ce se mai păstrează azi din cărțile lui?

Trebuie să vă spun că e foarte greu de ajuns la rădăcinile lui Anton Pann. Singurul manuscris clar a lui Anton Pann este la mănăstirea Tismana, eu l-am avut în mână o singură dată, dar nu mi-am făcut o copie la timpul respectiv. Stareța mănăstirii mi-a primis că-mi face o copie și mi-o trimite, dar deși am insistat, asta nu s-a întâmplat încă.

Manuscrisul despre ce este?

Starețul de la Tismana, cel care i-a făcut casa din București, i-a cerut să-i facă o slujbă a Adormirii  Maicii Domului, care era hramul mănăstirii. Avem trei manuscrise, iar unul dintre ele ne interesează cel mai mult pentru că este scris clar de Anton Pann. Pe foarte multe manuscrise scrie ”de mine Anton Pann”, dar sunt transcrise de școleri, care, când copiau, copiau tot ce era pe hârtie. Manuscrisul acesta autentic de la Tismana e important și pentru că, fiind o slujbă scrisă special pentru sărbătoarea de Adormirea Maicii Domnului, ar fi util pentru atâtea biserici și mănăstiri să cânte această slujbă pe muzica lui Anton Pann.

 

Chipurile românilor din jurul granițelor – acesta este subiectul fotografiilor dintr-o neașteptată expoziție organizată la Academia Română în aceste zile. Coordonatorul este profesorul Radu Baltasiu, directorul Centrului de Studii în Probleme Etnice al Academiei. El este și autorul unora dintre fotografii, iar pe celelalte le-au realizat Ovidiana Bulumac, Ovidiu Bâlea, Emil Țîrcomnicu, Zavișa Jurj, Cătălin Alexa. Expoziția are patru arii de interes: Basarabia, goranii din Polonia (adică muntenii valahi), maramureșenii din Ucraina și timocenii din Serbia. Radu Baltasiu ne-a acordat un interviu despre românii care trăiesc în comunitățile istorice, împovărați adesea de dorința de a fi mai aproape de țara lor.

 

Expoziția pe care ați deschis-o zilele trecute este un gest aniversar față de comunitățile istorice românești din diaspora. Este și un gest recuperator, un mesaj de speranță?

Da, și una și alta. Am surprins chipuri ale românilor și imagini ale comunităților românești din sudul Poloniei, respectiv goralii sau muntenii valahi, ale maramureșenilor care au rămas în Ucraina, din zona Teceu, ale timocenilor, blajinii care au un dialect bănățeano-oltenesc foarte interesant și, de asemenea, câteva chipuri din Basarabia. Este o expoziție rod al multor kilometri, sunt zeci de mii de kilometri parcurși de-a lungul ultimilor 3-4 ani, împreună cu colegii cu care expun și, sigur, principala motivație este să contribuim și noi, după puterile noastre, nepermis de modeste, la sărbătorirea comunităților istorice.

 

Baltasiu_5

 

De ce ați simțit nevoia să faceți această călătorie în imagini?

Știți că România este unul dintre puținele state care au efectiv o ”corolă minunată”, să-l parafrazez pe Blaga, de comunități istorice, din păcate ignorate de către mass-media și de către majoritatea instituțiilor. În ultimii ani s-a agravat această ignoranță. Academia Română a ales să parcurgă sensul invers și să readucă la lumină, să reamintească opiniei publice despre existența acestor comunități, despre nevoile lor. În același timp, am dorit să arătăm chipurile luminoase și în suferință de altfel, cu excepția goralilor care o duc foarte bine acolo, sunt un model chiar și pentru noi, în special economic.

 

În Timoc sunt 300 de mii de români în suferință, în câteva zeci de localități

 

Ei trec printr-un proces interesant de redeșteptare națională. Practică o agricultură de înalt succes, îmbinată cu turismul, astfel au atras atenția autorităților poloneze la cel mai înalt nivel. Eu însumi am fost cu o echipă de la centrul pe care îl coordonez, anul trecut, într-o zonă lângă Noul Sas, o denumire foarte interesantă din Polonia. Reuniunea lor s-a desfășurat sub înaltul patronaj al președintelui Poloniei.

Nu același lucru li se întâmplă timocenilor!

În Timoc este o comunitate de români aflată realmente în suferință, în sensul că sunt cei mai mulți români din Serbia, aproape 300.000, în câteva zeci de localități, în care elementul românesc este și astăzi preponderent. Ei nu au școală și nici slujbă în limba română de foarte multă vreme. Spre deosebire de românii din Voivodina, timocenii nu au nici un fel de drepturi. Și spun, poate a suta oară, că n-ar fi rău atunci când statul român se grăbește să susțină necondiționat aderarea unor țări la Uniunea Europeană, să aibă în vedere și situația drepturilor comunităților românești din aceste țări, din reciprocitate, la nivelul standardelor pe care noi deja le aplicăm.

 

 

Chip de copil în expoziție

Surpriză și așteptare în expoziția ”Chipuri și locuri în comunități istorice românești”

 

Curiozitate, surprindere, dar și curăție sufletească, transmise prin doi minunați ochi albaștri. Care era atmosfera în care ați identificat acest chip?

Da, în Ucraina ne-am focalizat pe mutrișoarele unor copilași care văd pentru prima dată teatru și pentru prima dată teatru românesc. Cercetarea s-a făcut undeva în munții Carpați, în zona Teceului. A fost o experiență de nedescris chiar și pentru noi să facem aceste fotografii. O experință similară am avut și la o stână din zona cetății Hust, acolo unde Mihai Viteazul a avut cea mai la nord-vest cetate.

Chipuri de copii am văzut și în fotografiile reprezentative pentru comunitatea românească din Basarabia. Unii, un fel de actori.

Pentru zona Basarabiei am colaborat cu colegii de la Institutul de Etnografie și Folclor. Am scos în urmă cu doi ani o lucrare, un album-monografic, despre viața unor comunități din Republica Moldova și am reliefat și acolo câteva obiceiuri legate de Crăciun, de Anul Nou.

 

Colegii mei au surprins câteva chipuri de copii care efectiv se minunează în timp ce citesc în limba română

 

Ei prezervă foarte bine, aproape mai bine decât noi, aceste sărbători. De asemenea, am relevat ocupații. Ce să vă spun școala din Basarabia. Este un fenomen foarte interesant în sensul că ei nu au suficientă carte în alfabet latin. Colegii mei au surprins câteva chipuri de copii care efectiv se minunează în timp ce citesc în limba română.

Speranța pare că dă tonul expoziției. Care este mesajul pe care doriți să-l transmiteți prin acest proiect?

Anton Golopenția, unul dintre martirii pușcăriilor comuniste, principalul asistent al lui Dimitrie Gusti și unul dintre întemeietorii geopoliticii ca știință în România scria, la declanșarea celui de-al doilea Război mondial, că principalul pilon al politicii externe românești ar trebui să fie consângenii, altfel nu se justifică politica externă. Mesajul este să-i redescoperim, să ne trezim la viață, aflând sau reaflând despre acești consângeni care au probleme foarte seriose.

 

Baltasiu_8

 

În Timoc nu întâmplător  ne-am axat pe câteva fotografii din Lăpușna, ctitorie a lui Radu cel Mare, căreia de la an la an ploile îi șterg frescele. Tot Timocul este împânzit de ruine bisericești, mănăstirești realizate în Evul Mediu cu frățietate între cele două spații. O curioasă întorsătură a istoriei în momentul de față. Expoziția noastră este un semnal la trezie și la bucurie împreună.

Duminică se va sărbători Ziua Românilor de Pretutindeni. Ce mesaj le transmiteți?

Sunt instituții și actori instituționali care nu i-au uitat și îi roagă să țină aproape în continuare. O să facem tot ce putem!

 

 

În articolul de faţă, m-am aplecat cu profund respect ṣi apreciere, ȋn abordarea cȃtorva pagini din viaţa ṣi cariera de succes a celui ce a fost suveranul Romȃniei moderne, regele Carol I.

Conform unor filosofi germani ṣi istorici ai epocii sale, ȋntre firea ṣi soarta regelui există o nepotrivire ȋn toate privinţele, mai mult chiar, putem crede că mare parte a izbȃnzilor regelui se datorează tocmai acestei uimitoare nepotriviri. Regele a izbutit nu prin ceea ce era ṣi prin ceea ce avea, ci tocmai prin ceea ce nu era ṣi nu avea. El nu ṣi-a dobȃndit locul ȋn istoria lumii prin ȋnţelepciune ṣi bunătate sau prin tăria de nezdruncinat a voinţei sale, ci prin faptul că avea o foarte mare conṣtiinţă de sine, nu era ȋngămfat, deṣi era un om ȋnţelept, nu dădea dovadă de asprime ṣi, deṣi era un om bun, nu era ceea ce numim ȋn special un om slab. El a izbutit prin aceea că a putut ȋndura mai mult, a putut aṣtepta mai mult ṣi a avut mai multă răbdare decȃt orice domn pămȃntean. Regele a izbȃndit datorită prevederii ṣi răbdării sale binecuvȃntate.

Regele Carol s-a născut la data de 20 aprilie 1839, fiind al doilea fiu al Prinţului Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen ṣi al soţiei sale, Prinţesa Josephine, născută Prinţesă de Baden, a căror foarte fericită căsătorie a fost binecuvȃntată cu ṣase copii. Prinţul Karl Anton aprecia cu ocazia candidaturii la tronul Spaniei a celui mai mare dintre fiii săi, adică a Prinţului moṣtenitor, următoarele: ,,Nu calităţile familiei noastre, ci prezenţa anumitor defecte ȋn rȃndul altor familii dinastice au fost acelea ce au dus la faptul că dinastia noastră ṣi-a dobȃndit locul ȋn istorie”1, aprecierea trădȃnd atȃt modestie dar accentuȃnd cu tărie şi cȃt de importantă este lipsa unor trăsături negative din viaţa unui om.

De la tată, urmaṣii vor moṣteni mȃndria ṣi tăria de caracter, ei nu au dat dovadă de acea ȋnfumurare ce ţine de castă ṣi nici de prejudecăţi, nu au avut ȋn ei acea ȋntunecare a ȋngȃmfării. Spiritul care domnea ȋn casa Prinţului era acela al aleselor tradiţii ṣi al culturii. În sufletele copiilor săi au fost sădite de timpuriu măsura ṣi disciplina, simplitatea ṣi ordinea.

Influenţa Prinţesei, o femeie de nemaiȋntȃlnită fineţe ṣi sensibilitate, se făcea simţită peste tot ṣi un minunat sentiment de apartenenţă la familie ȋi lega pe toţi. A existat desigur ṣi o oarecare mȃndrie dată de nume ṣi de poziţia socială, dar a existat ȋn aceeaṣi măsură ṣi conṣtiinţa ȋnaltelor ȋndatoriri ce rezultau din acestea.

Se ȋnţelege lesne că lui Carol i-a fost hărăzită de la ȋnceput o carieră militară. Alături de fraţii săi mai mici, el a studiat mai multă vreme la Dresda cu dascăli particulari, fiind destul de bine pregătit pentru a lua cu foarte mare uṣurinţă examenul de sublocotenent. Ṣi mai tȃrziu, educaţia sa a fost una de profil militar. Cu doar cȃteva ȋntreruperi, regele Carol a dus o viaţă de ofiţer la Berlin ȋntre 1857 ṣi 1866. Pentru ȋnceput, el ṣi-a făcut serviciul la Regimentul de Artilerie de Gardă ṣi mai apoi la Regimentul al Doilea Dragoni de Gardă.2

În ciuda deselor ȋntreruperi ale vieţii sale de la Berlin ṣi cu toate că se bucura că avea prilejul de a ȋmbrăţiṣa cariera armelor, Carol simţea o apăsare grea dată de regulile stricte ale Curţii, dar ṣi de atmosfera reacţionară pricinuită de criza socială a timpului. În casa părintească, aflată ȋn partea de miazăzi a Germaniei, ȋn ȋnsoriţii ani ai copilăriei, fusese obiṣnuit să nu pună frȃnă ideilor sale, iar la Berlin oamenii gȃndeau diferit faţă de el.

De cel ce conducea politica prusacă, mai exact de Contele Bismarck, nu era foarte apropiat la vremea aceea. În ciuda relaţiilor formale, bazate pe nelipsita politeţe, Prinţul nu avea să fie nicicȃnd un apropiat al lui Bismarck. Acesta din urmă ṣtia prea bine că ȋn perioada ṣederii la Berlin, ȋndeosebi ȋn vremea conflictului, Prinţul ȋṣi arătase simpatia pentru duṣmanii Partidului Kreuzzeitung3, în plus, Cancelarul de Fier a avut ani de zile un sentiment de ură faţă de Regele Carol, deoarece ȋn vremea războiului franco-german, simpatia Romȃniei se ȋndreptase către Franţa.

Regele Carol I al României – începuturile

După abdicarea silită a lui Cuza, parlamentarii romȃni au trecut la alegerea unui domn străin, orientȃndu-se iniţial către Contele de Flandra, care a refuzat, probabil la ȋndemnul lui Napoleon. Trimisul romȃn, Ion Brătianu, sfătuit de acelaṣi Napoleon, a pornit fără să mai pregete spre Dusseldorf, către Prinţul Karl Anton, oferind tronul Romȃniei unia dintre fiii săi. Doar despre Carol putea fi vorba, deoarece prinţul moṣtenitor nu-ṣi putea părăsi patria, prinţul Anton se afla ȋntr-o călătorie ȋn Palestina, iar prinţul Frederik era ȋncă mult prea tȃnăr. S-a petrecut un lucru ciudat, ṣi anume că prinţul s-a hotărȃt fără să pregete să primească tronul. Deṣi, regele Prusiei s-a opus, spunȃnd că nu se cuvine ca un Prinţ de Hohenzollern să se supună sultanului, la aceasta, Prinţul Carol a replicat că era gata să recunoască suzeranitatea sultanului, dar că avea rezerve, deoarece dorea ca prin puterea armelor să elibereze de sub dominaţie otomană ţara care ȋl alesese ȋn fruntea sa ṣi să-i dea deplina independenţă pe cȃmpul de luptă.

Despărţirea de casa părintească a fost foarte grea, mama sa, pe care o iubea nespus, nu a fost de acord nici o clipă cu hotărȃrea luată. Singur tatăl său nu privea cu neȋncredere către viitor, se bucura pentru ȋndrăzneala fiului său, chiar dacă l-a sfătuit să dea dovadă de multă prudenţă. Prinţul Karl Anton a avut grijă ca fiul său, care ȋmplinise de curȃnd vȃrsta de 27 de ani, să fie ȋnsoţit de doi oameni care ȋl slujiseră cu deosebită credinţă: Baronul de Mayenfisch ṣi domnul von Werner. Nici unul dintre aceṣtia nu era interesat de probleme politice, baronul era legat de arheologie, iar celălalt de probleme administrative. Pe probleme politice, Prinţul Carol se putea sprijini doar pe sine ȋnsuṣi ṣi pe sfetnicii romȃni, care, ṣi aceṣtia nu erau destonici ȋn problemele politice ale străinătăţii, ṣi atunci domnitorul se va bizui doar pe propriul tact.

Intrarea Prinţului ȋn Bucureṣti s-a desfăṣurat precum o sărbătoare a poporului. Oamenii i-au ieṣit ȋn ȋntȃmpinare pe jos, călare sau ȋn căruţe, nenumărate căruţe ţărăneṣti, ȋntru totul primitive, mii de oameni i-au ieṣit ȋnainte ȋn momentul intrării sale ȋn oraṣ, ȋnsoţit de o gardă militară ṣi de sute de ţărani călare, ȋmbrăcaţi ȋn straie cu frumoase ȋnflorituri tradiţionale. În prima seară, pe care a petrecut-o la Goleṣti, a semnat primul act al guvernării sale, ṣi anume un decret. Îmbrăcat ȋn frac negru ṣi purtȃnd pe piept doar o decoraţie a familiei de Hohenzollern, a mers la Mitropolie, a permis ca feţele bisericeṣti să-l binecuvȃnteze ṣi a jurat ȋn prezenţa celor ce conduceau ţara ca ȋi va respecta legile ṣi ȋi va apăra drepturile, va face astfel ȋncȃt pămȃntul ţării să rămȃnă neṣtirbit.4

De la bun ȋnceput, Prinţul s-a simţit ca fiind mai presus decȃt orice partid ṣi decȃt orice curent, el trebuind să fie acea a treia putere nepărtinitoare, care stă alături de Adunarea Obṣtească ṣi de Guvern, aflȃndu-se pe aceeaṣi treaptă cu acestea. După zeci de ani, romȃnii au ȋnvăţat de la el ce ȋnseamnă lipsa de părtinire, căci nici un altul nu ar fi putut să-i ȋnveţe pe romȃni atȃt de bine aceasta decȃt Prinţul, care era altruist, drept ṣi răbdător. Marele cancelar Bismarck l-a sfătuit să-ṣi facă relaţii bune atȃt cu turcii cȃt ṣi cu ruṣii, dar, din păcate, relaţiile sale erau reci cu ambele puteri europene.

Prima sa grijă a fost consolidarea statului ȋn interior prin elaborarea unei noi Constituţii, la 11 iulie 1866. La dorinţa sa, s-a prevăzut dreptul de veto al Domnitorului ṣi, pentru mai multă siguranţă, s-a prevăzut ṣi ca Parlamentul să fie alcătuit din două camere. Cu mare atenţie ṣi cu nesfȃrṣită răbdare, Carol a urmărit zi de zi toate curentele politice, a ţinut cont de tot ce se petrecea ṣi a stăpȃnit toate neajunsurile din interiorul ţării, care deveneau mereu mai multe, ca ṣi toate pericolele din afară, ȋn special pe cel turcesc.

Pe lȃngă toate aceste responsabilităţi, ȋn primii săi ani de domnie, Prinţul a suferit cumplit datorită singurătăţii, iar nevoia de a avea lȃngă el o tovarăṣă de viaţă creṣtea tot mai mult ȋn sufletul său. Prinţul moṣtenitor al Prusiei i-a vorbit pe un ton elogios despre Prinţesa Elisabeth de Wied. Nu mai era tocmai tȃnără, vorbea fluent mai multe limbi străine, era plină de spirit ṣi demnă de toată dragostea. Prin scrisori s-a stabilit o ȋntȃlnire la Koln, iar de la Paris, Carol s-a străduit să ajungă cȃt mai repede cu putinţă acolo, pentru a o cunoaṣte pe cea care urma să-i devină soţie. După ce au conversat doar o oră, Prinţul Carol i-a cerut acesteia mȃna ṣi s-a ȋntors la Paris ȋn aceeaṣi zi, fiind deja logodnicul Prinţesei. Cȃnd a decis aceasta, Carol nu a ţinut cont de frumuseţea ei, ci mai degrabă de dorinţa unei soţii care să gȃndească asemeni lui ṣi care să-l asigure că ȋṣi va ȋndeplini responsabilităţile ȋn aceeaṣi măsură ca ṣi el. Căsătoria se va realiza peste cȃteva săptămȃni la Neuwied, ȋn Renania, ţinutul patrie al miresei. La doar cȃteva zile, Prinţul s-a ȋntors ȋn Romȃnia.5

Cȃnd a venit pentru a doua oară ȋn reṣedinţa sa, avȃnd de data aceasta alături o fermecătoare Prinţesă, Prinţul Carol a intrat ȋn Bucureṣti ȋntr-o minunată ṣi ȋnsorită zi, dar de data aceasta prin partea de miazăzi a oraṣului. De la ȋnălţimea pe care se găsea Gara Filaret, Prinţul s-a putut bucura de o ȋncȃntătoare panoramă a capitalei. Acesta cu siguranţă s-a gȃndit la toate lucrurile care se schimbaseră de cȃnd urcase pe tronul Romȃniei: calea ferată de circa 60 de km, care nu se mai afla acum ȋn mȃinile străinilor ci era sub autoritatea Poṣtei Romȃne, militarii aṣezaţi pe două rȃnduri erau deosebiţi de cei care ȋl ȋntȃmpinaseră atunci cȃnd venise pentru prima oară ȋn Bucureṣti. Totuṣi, ȋl aṣteptau vremuri tare ȋntunecate.

La puţine zile după victoria maiestuoasă de la Sedan, perechii princiare i s-a născut primul copil, o fetiţă cu totul ȋncȃntătoare. Cu siguranţă, cei doi ṣi-ar fi dorit să aṣeze ȋn leagăn un băieţel, care să fie moṣtenitorul tronului, dar ȋn sufletul lor sperau desigur că Dumnezeu le va dărui ṣi alţi urmaṣi.

Obţinerea neatârnării de Poartă

Criza orientală se apropia. Romȃnia ȋṣi dorea un singur lucru ṣi anume să obţină neatȃrnarea faţă de Imperiul Otoman, pentru a nu mai fi, nici măcar cu numele, dependentă faţă de turci. La jumătatea lui decembrie 1876, Prinţul i-a scris tatălui său, ȋn acele vremuri dificile ȋn care se aṣtepta izbucnirea războiului: ,,Nici venirea războiului ṣi nici gȃndul trecerii prin ţară a trupelor străine nu mă ȋngrijorează cu adevărat, mă ȋngrijorează mai curȃnd situaţiunea fără de nădejde a finanţelor noastre… Doar o pace trainică sau un război ar putea să ne mai fie de ajutor… Cu toate acestea, nu cred că marii comandanţi turci vor face marea greṣeală strategică de a trece Dunărea. În ceea ce ne priveṣte pe noi, nu avem să atacăm pe nimeni, dar vom face tot ceea ce ne stă ȋn putere, astfel ȋncȃt Romȃnia să nu fie un cȃmp de bătălie…”6

Declanṣarea războiului de independenţă de sub suzeranitate otomană a fost un moment decisiv pentru statul romȃn modern, punȃnd ţara ȋntr-un joc romȃno-ruso-turc dificil, dar grăitor pentru viitoarea evoluţie internă ṣi mai ales externă a Romȃniei. Ruṣii au fost zdrobiţi ȋn două rȃnduri la Plevna ȋn iulie 1877, suferind cumplite ȋnfrângeri din partea păgȃnilor. Imediat după prima ȋnfrȃngere, Ţarul l-a rugat pe Prinţul Carol să dea poruncă armatei sale să treacă Dunărea la Nicopole. Prinţul a stat ȋnsă ȋn cumpănă, nu voia ca armata romȃnă să se piardă pur ṣi simplu ȋn puhoiul militarilor ruṣi, el voia să comande singur armata sa ṣi să o facă ţinȃnd cont de interesele Romȃniei. Carol ȋi scria soţiei sale: ,,Ruṣii ar dori să trecem Dunărea, căci flancul lor drept este ȋn primejdie, deoarece turcii au respins la Plevna o brigadă rusească. Chiar la cucerirea oraṣului Nicopole ostaṣii romȃni ṣi-au făcut cu cinste datoria. Rămȃne ȋnsă, sub semnul ȋntrebării dacă ruṣii vor voi să recunoască aceasta…Ei ne pun piedici de tot soiul ṣi nu ar dori ca noi să intrăm nemijlocit ȋn luptă, căci nu sunt dispuṣi a recunoaṣte că eu ȋnsumi am comandat oṣtirea mea.”7

La 30 august/11 septembrie, ziua onomastică a Ţarului Rusiei, se avea ȋn vedere să se ȋncerce pentru a treia oară luarea cu asalt a Plevnei. Carol era ȋmpotriva acestui plan, căci militarii pe care ȋi avea sub comanda sa i se părea a fi prea puţin numeroṣi. Comandanţii oṣtirii ruseṣti nu s-au lăsat ȋnsă convinṣi de motivaţiile sale ṣi tȃnărul Prinţ s-a văzut nevoit să accepte, pentru a nu se crede că el nu vrea ca tȃnăra sa oṣtire să intre ȋn bătaia focului, ci să fie cruţată. Asaltul a dat greṣ, dar trupele romȃno-ruse au avut parte de o izbândă prin cucerirea redutei Griviţa. Pentru vitejia demonstrată, Ţarul Rusiei l-a decorat pe Prinţul Carol cu Ordinul Sfȃntul Gheorghe.

Au urmat alte confruntări grele, iar turcii au fost somaţi să se predea, după ce fuseseră conduṣi vijelios ȋn luptă de Osman Paṣa. Domnitorul consemna, după ce sorţii au hotărȃt victoria trupelor romȃneṣti: ,,Peste tot era numai jale ṣi durere, iar ȋn mijlocul valului de suferinţă se găseau militarii ruṣi ṣi romȃni, ce chiuiau de bucurie… Aproape de podul peste Vidin l-am ȋntȃlnit pe Osman Paṣa… M-am dus la el, i-am strȃns mȃna ṣi am spus că am toată admiraţiunea pentru felul ȋn care a ṣtiut să se apere; i-am spus, de asemenea, că numele său va rămȃne ȋn istoria acestui război. Deṣi avea o rană la picior ṣi se găsea ȋntr-o căruţă, el s-a ridicat ȋn picioare ṣi mi-a mulţumit. Acest om m-a cucerit pe de-a-ntregul; pe chipul său se pot citi nobleţea ṣi blȃndeţea; trebuie să spun, de asemenea, că este foarte simpatic.”8

Toată lumea s-a văzut datoare să recunoască meritele Prinţului Carol. Ruṣii au lăudat faptele de vitejie ale ostaṣilor romȃni, ȋi cinsteau ȋn diferite chipuri ṣi vorbeau despre cum au luat romȃnii parte cu cinste la luptele de la Plevna. După ce i-a mulţumit prin viu grai, dar ṣi telegrafic, Ţarul Rusiei i-a trimis o scrisoare oficială ȋn care acorda lui Carol Ordinul Sfȃntului Andrei cu Săbii. Acelaṣi suveran care cȃndva ȋi spusese că ar fi sub demnitatea unui membru al Familiei de Hohenzollern să se găsească sub suzeranitatea Semilunii, Împăratul Wilhelm, ȋi trimitea Ordinul Prusac ,Pour le Mérite” ṣi o depeṣă de apreciere sinceră.

Greutăţile ȋnsă nu ȋncetaseră. Tratativele de Pace de la San Stefano ṣi Berlin au pus Romȃnia ȋn faţa unor noi dificultăţi: dacă trecerea Dobrogei ȋn posesia ţării a fost primită ca o adevărată sărbătoare la care a luat parte ȋnsuṣi Prinţul, cedarea Basarabiei a fost o reală amputare morală, nu numai teritorială. La 18 octombrie 1878, Guvernul ţării a ajuns la o ȋnţelegere cu Adunarea Obṣtească pe problema conţinutului articolului 7 din Constituţia ţării, astfel ȋncȃt să corespundă pretenţiilor ridicate ȋn Convenţia de la Berlin. ,,Deosebirile de religiune nu constituie o piedică ȋn ceea ce priveṣte practicarea drepturilor cetăţeneṣti. Orice persoană, născută fie ȋn străinătate, fie ȋn ţară, are dreptul să ceară indigenatul…. care se poate acorda numai individual.” 9 Îndată după ce legea a fost votată, indigenatul a fost cerut ,,en bloc” de către mai mult de 900 de evrei ce luptaseră sub stindard romȃnesc ȋn Războiul de la 1877-1878.

Naşterea Regatului României

Pentru ȋntȃia dată după 14 ani, ȋn toamna lui 1880, Prinţul Carol avea să revină la Berlin ca domnitor neatȃrnat ṣi ca un comandant al unei oṣtiri care se acoperise de glorie. Încă de la ȋnceputul anului 1881, trimisul Romȃniei la Berlin a arătat că ar fi venit timpul ca Romȃnia să fie ridicată la rang de regat. Prinţul Carol ṣi-a dorit ca acest lucru solemn să se petreacă pe 10/22 mai, cu ocazia sărbătorii naţionale. Miniṣtrii au fost de acord, ȋnsă ȋntȃmplări ȋnsemnate ṣi neaṣteptate au ȋntrerupt planurile. La 1/13 martie, Ţarul Alexandru a fost victima unui atentat mȃrṣav, eveniment care a zguduit ȋntreaga lume civilizată. Ulterior, Prinţul Carol a cedat voinţei miniṣtrilor ṣi la 14/26 martie 1881 Romȃnia s-a proclamat Regat. Parlamentul a luat iniţiativa ṣi a prezentat ȋn faţa celor două Camere o lege cu următorul cuprins: ,,Articolul 1: Romȃnia se ridică la rang de regat. Prinţul său Carol, la fel ca ṣi urmaṣii săi, ȋṣi ia titlul de Rege. Articolul 2: Moṣtenitorul tronului va purta titlul de Prinţ Moṣtenitor al Tronului Romȃniei.” 10

Imediat după ce legea a fost votată ȋn unanimitate ȋn cele două Camere cu ȋnalţii prelaţi ȋn frunte, s-a plecat in corpore la palat, unde Prinţul Carol a amendat legea prin semnătura sa ṣi apoi va rosti aceste frumoase ṣi memorabile cuvinte: ,,Primesc, deci, titlul de Rege, nu pentru mine ca persoană, ci pentru mărirea ţării mele, pentru a se ȋndeplini astfel dorinţa ce ardea de multă vreme ȋn pieptul fiecărui romȃn. Titlul acesta nu schimbă, ȋnsă, ȋntru nimic legăturile ce s-au statornicit ȋntre mine ṣi poporul meu prin toate ȋntȃmplările prin care am trecut ȋmpreună ṣi prin toate acele lucruri pe care le-am săvȃrṣit ȋmpreună. Să dea Dumnezeu ca ȋntȃiul Rege al Romȃniei să aibă parte de tot atȃta iubire ca ṣi cel ce pȃnă astăzi a fost Prinţul Romȃniei. În ceea ce mă priveṣte, dragostea acestui viteaz ṣi nobil popor, căruia i-am ȋnchinat ȋntreg sufletul meu, ȋmi este mai de preţ decȃt toată mărirea unei coroane.”11

La 10/22 mai 1881 a avut loc la Bucureṣti marea sărbătoare a ȋncoronării ṣi, ȋn ciuda tuturor sfaturilor primite de la miniṣtrii săi, Prinţul a dorit cu orice preţ o coroană din oţel, care să fie făcută de meṣterii de la Arsenal dintr-un tun capturat la Plevna. Prin aceasta, Prinţul a dorit să arate că acea coroană regală a fost cȃṣtigată pe cȃmpul de luptă, că noul regat este un stat modern, nelegat ȋn nici un chip de obiceiuri vechi, dar ȋntărit prin prezentul său ṣi avȃnd ȋn faţă un viitor măreţ. Coroana reginei a fost făcută de meṣteri romȃni, din aur curat, fără podoabe ṣi fără pietre scumpe.

Aceste coroane au fost sfinţite la 10/22 mai 1881 de către Mitropolitul Romȃniei, de faţă fiind Prinţul Moṣtenitor de Hohenzollern ṣi cei doi fii ai săi, Prinţul Ferdinand ṣi Prinţul Carol. La această sărbătoare au luat parte nu doar reprezentanţii statului, ci ṣi delegaţii ce au sosit din toate judeţele ţării. După aceasta, coroanele au fost duse de un alai nesfȃrṣit la Palatul Regal, unde, luȃnd coroana sa, Prinţul a rostit: ,,Cu mȃndrie primesc această coroană, care este făurită dintr-un tun, este stropită cu sȃngele eroilor noṣtri ṣi sfinţită de Biserică, o primesc drept simbol al neatȃrnării ṣi puterii Romȃniei”.12

După ridicarea statului la rang de Regat, viaţa suveranului ei a curs ani la rȃnd fără mari ȋncercări sau frămȃntări sufleteṣti. Totuṣi, cei ce se aflau ȋn preajma regelui nu vorbeau niciodata despre bunătatea sa, ci numai despre asprimea sa, sau răceala manifestată. Supuṣii se temeau de el, deṣi nu l-a auzit nimeni vorbind răstit, ci doar dȃnd porunci scurte, cu glas hotărȃt. Privirea sa ageră putea lovi ca un trăsnet. Dorea ca toţi cei aflaţi ȋn preajma sa să fie asemeni lui, adica punctuali ṣi din cale afară de corecţi. Nu ȋṣi ierta sieṣi nimic, de aceea toţi cei de la palat tremurau de frica lui. Cu toate acestea, asprimea sa nu era decȃt o mască. Gȃndea ca era de datoria lui să se poarte astfel. În sȃnul familiei sale, ȋn acele puţine ceasuri pe care le putea petrece cu ai săi, la care ţinea nespus de mult, masca aceea cădea de pe chipul lui.

Se ȋntȃmpla ca Regina să fie deseori bolnavă ṣi să rămȃnă luni ȋn ṣir ȋn scaunul cu rotile, fapt care apăsa greu asupra căminului regal. Pe măsură ce au trecut anii, Regele s-a ȋngrijit ca acest cămin să fie ȋnnoit ṣi să i se aducă anumite schimbări, devenind cu vremea un palat de poveste.

Magia Peleşului şi dinastia

Primăvara ṣi toamna, perechea regală nu obiṣnuia să locuiască la palat, ci ȋntre zidurile groase ale Mănăstirii Cotroceni, de la porţile palatului se mergea circa o jumătate de oră pȃnă la aceasta, fiind aṣezată ȋntr-un parc minunat. Ceva mai tȃrziu, ȋn 1893, se va construi acolo un castel pentru cel ce avea să fie urmaṣul la tron.

Pentru regele Carol, ridicarea castelului de la Sinaia (1873-1914) a fost o reală recreere. Aici, la Castelul Peleṣ, s-au contopit frumuseţea locurilor ṣi meṣteṣugul cioplitului ȋn lemn, pentru a da naṣtere unui lucru cu adevărat deosebit. Nici nu este de mirare că aici Regele, care era mai tot timpul prins cu treburile statului, reuṣea să-ṣi găsească liniṣtea ṣi să se odihnească. În holul castelului numit ,,Peleṣ” după pȃrȃul care curge pe lȃngă el, sunt dăltuite aceste versuri minunate ale poetului Vasile Alecsandri: ,,Eu, Carol ṣi al meu popor/ Făcut-am ȋntr-un gȃnd ṣi-un dor/În zile grele-al meu regat/ Ṣi-n timpi de pace-al meu palat.”13

Acest castel, care poartă numele de ,,Peleṣ” ṣi este ȋnconjurat de cei mai frumoṣi brazi din Munţii Carpaţi, acest castel de unde se zăresc o pădurice de foioase ṣi frumoasele creste ale munţilor, i-a dat Regelui tot ceea ce i-a făgăduit. El nu a fost doar izvorul bucuriilor sale ȋn anii ȋn care a fost nevoit să lupte, a fost chiar ṣi leagănul dinastiei sale. El l-a ȋnvăţat să zămbească din nou pe bărbatul cel sobru ṣi glacial, a făcut să răsară iar soarele după ce ȋntreg cerul fusese acoperit multă vreme de nori.

Abia la zece ani după ce Regele a pus pentru prima dată piciorul ȋn mȃndrul său castel, adică abia ȋn 1893, avea să se nască primul vlăstar al Casei de Hohenzollern ȋn Romȃnia. Nici măcar nu a fost propriul său fiu cel căruia Regel ȋi va da numele său, ci a fost fiul nepotului său, dar l-a iubit de la ȋnceput ca ṣi cȃnd ar fi fost copilul său.

Nepotul regelui ṣi prezumtivul urmaṣ la tron, Prinţul Ferdinand, venise ȋn Romȃnia ȋn anul 1889 ṣi adusese multă bucurie ȋn viaţa Regelui. Desigur că legătura sufletească cu ai săi Regele o păstrase, de altfel ea nu a fost ruptă nicicȃnd, la tot ce se petrecea ȋn viaţa sa luau parte ṣi rudele sale aflate pe meleagurile natale.

La ȋnceputul anului 1893, Prinţul Ferdinand al Romȃniei a luat ȋn căsătorie pe frumoasa ṣi foarte tȃnăra Prinţesă Maria a Marii Britanii ṣi Irlandei. Juna Prinţesă de doar 17 ani era fiica cea mare a Prinţului de Edinburgh ṣi a consoartei sale, Marea Ducesă Maria a Rusiei. Romȃnia i-a fost recunoscătoare Regelui său pentru această strălucită alianţă, prin care dinastia romȃnă se lega cu toate marile dinastii ale lumii. Cu nespusă bucurie a fost acceptată căsătoria urmaṣului la tron, iar cȃnd ȋn ȋntreaga ţară s-a vestit naṣterea primului Hohenzollern romȃn, a fost o ȋnflăcărare care putea fi asemănată doar cu ceea ce s-a văzut după victoria de la Plevna. Astfel, Regele a reuṣit să-ṣi prefacă ȋn realitate visul său de a pune temelia unei dinastii ȋn Romȃnia ṣi a făcut aceasta nu doar aṣa cum se cuvine, ci ṣi ȋn mod strălucit.

Regelui Carol i-a fost cu putinţă să ajungă aici numai prin aceea că, deṣi s-a aflat pe tron, a continuat să rămȃnă om ṣi, jertfindu-se pe sine, ṣi-a sacrificat ȋntreaga sa fiinţă pe altarul datoriei. Iată un model demn de urmat pentru generaţiile de astăzi, iată o pagină magistrală, răsfoită asemeni unui roman, din viaţa unui făuritor de vieţi ṣi destine, ȋn persoana atemporală a Regelui Carol I al Romȃniei. Înălţimea Ta, noi ne mȃndrim de-a pururi cu tine!

 

 

Note bibliografice:

1 Mite Kremnitz, Regele Carol al Romȃniei. Povestea unei vieţi, Bucureṣti, Editura Corint, 2014, p.21

2 Sorin Liviu Damean, Carol I al Romȃniei (1866-1881), Bucureṣti, Editura Paideia Ṣtiinţe-Seria Istorie, 2000, p.38

3 Este vorba despre susţinătorii ideilor exprimate ȋn publicaţia Neue Preussische Zeitung (denumită ṣi Kreuzzeitung), idei conservatoare ṣi profund antidemocratice

4 Mite Kremnitz, op.cit., p. 47

5 Ioan Scurtu, Monarhia ȋn Romȃnia (1866-1947), Bucureṣţi, Editura Danubius, 1991, p.32

6 Apostol Stan, Putere politică ṣi democraţie ȋn Romȃnia (1859-1918), Bucureṣti, Editura Albatros, 1995, p.67

7 Ibidem, p.77

8 Ioan Scurtu, op.cit., p.58

9 Dumitru Suciu, Monarhia ṣi făurirea Romȃniei Mari (1866-1918), Bucureṣti, Editura Albatros, 1997, p. 82

10 Ibidem, p. 94

11 Apostol Stan, op. cit., p. 81

12 Dan Berindei, Societatea romȃnească ȋn vremea lui Carol I (1866-1876), Bucureṣţi, Editura Militară, 1992, p. 112

13 Ibidem, p. 123

Bibliografia consultată:

Berindei, Dan, Societatea romȃnească ȋn vremea lui Carol I (1866-1876), Bucureṣţi, Editura Militară, 1992

Damean, Sorin Liviu, Carol I al Romȃniei (1866-1881), Bucureṣti, Editura Paideia Ṣtiinţe-Seria Istorie, 2000

Kremnitz, Mite, Regele Carol al Romȃniei. Povestea unei vieţi (traducere din limba germană ṣi note de Roland Schenn; Prefaţă de Prof. Dr. Sorin Liviu Damean), Bucureṣti, Editura Corint, 2014

Scurtu, Ioan, Monarhia ȋn Romȃnia (1866-1947), Bucureṣţi, Editura Danubius, 1991

Suciu, Dumitru, Monarhia ṣi făurirea Romȃniei Mari (1866-1918), Bucureṣti, Editura Albatros, 1997

Stan, Apostol, Putere politică ṣi democraţie ȋn Romȃnia (1859-1918), Bucureṣti, Editura Albatros, 1995

Anton Pann a fost elogiat de către istoricul literar Alexandru Mica drept un ziditor al culturii române, într-o conferinţă susţinută la Muzeul Literaturii Române. Matricea Românească are detaliile.

 

Trebuie să-l iubim pe Anton Pann, pentru că el ne-a dat imnul. Locul lui este asigurat în cultura românească fie şi doar pentru asta, dar fiul Pepelei merită să fie iubit pentru mult mai mult, căci el este cel dintâi culegător de folclor românesc și bineînțeles, compozitorul imnului naţional, consideră istoricul literar, folcloristul şi interpretul Alexandru Mica.

Acesta a susținut miercuri, 26 septembrie 2018, o conferință intitulată „Anton Pann şi folclorul românesc”, organizată de Muzeul Național al Literaturii Române în colaborare cu Filiala Bucureşti – Critică, Eseistică şi Istorie Literară, a Uniunii Scriitorilor. Filologul a reiterat meritul lui Anton Pann și locul lui în panteonul culturii românești de peste două veacuri.

Alexandru Mica a amintit în Anul Centenarului contribuția lui Anton Pann la cultura română, denumindu-l zămislitor de cultură românească, și notând faptul că Anton Pann trebuie iubit pentru multe lucruri, atât pentru imnul naţional, cât și pentru patrimoniul cultural și liturgic pe care l-a lăsat în urmă generațiilor. Toată lumea mă întreabă ce motiv sau interes aș avea să aduc în actualitate muzica lui Anton Pann. Totul a început dintr-un periplu muzical ce cobora mult în istorie. Așa am configurat marea antologie a cântecului popular românesc de la 1540 până în 2011, care include 662 de piese folclorice vocale și 158 instrumentale. Este un corpus de valori cu adevărat inestimabil, pentru că reprezintă momentele de vârf ale inspirației românului dintotdeauna, în diverse epoci ale viețuirii sale. Din această antologie nu lipseşte niciuna dintre speciile poetico-folclorice cunoscute și consacrate în folcloristica națională”, subliniază Mica.

Trecând prin momentele de vârf ale folcloristicii naționale, istoricul literar ajunge la primul moment consistent în miezul evoluției cercetării sale, reprezentat de Anton Pann. ”Cum am scris deja într-o antologie intitulată «Spiritul balcanic și mirajul Europei», Anton Pann a fost întâiul culegător de folclor muzical românesc în adevăratul sens al cuvântului. El nu s-a erijat și nu s-a considerat culegător propriu-zis, așa cum înțelegem termenul în zilele noastre, dar el practic asta a făcut, a peregrinat prin toată România, venind de la Chișinău și oprindu-se în toate zonele din Moldova, Muntenia, Oltenia, unde a întreprins numeroase activități de promovare a bogatului tezaur al folclorului românesc, dar și a propriei creații literare. El contează și ca scriitor. Anton Pann este un ziditor al culturii române prin întreaga sa activitate”, apreciază Mica.

Toate eforturile lui Anton Pann sunt o omagiere a limbii române

El răspândea limba română încântându-i și îndemnându-i pe români să cânte în această limbă:

Cântă, măi frate Române, pe graiul şi limba ta

Şi lasă cele streine ei de a şi le cânta.

Cântă să-nţelegi şi însuţi și câţi la tine ascult:

Cinsteşte, ca fieşcare, limba şi neamu-ţi mai mult

, intonează Mica.

”Vă imaginați ce impact au putut să aibă aceste îndemnuri în lumea culturală a țării, atunci când limba română era o floare rară, care abia începea să se înjghebe. Lucra la ea Mihai Eminescu, după ce lucraseră Alecsandri, poeții Văcărești, Grigore Alexandrescu și alții. Anton Pann venise din Bulgaria ca fiu al unui căldărar și al unei grecoaice. Se pare că era aromân, altfel nu se înțelege de unde știa atât de bine românește. Tatăl l-a părăsit de mic și a rămas cu trei frați, toți trei murind în războiul ruso-turc. El, împreună cu mama sa, a peregrinat prin Chișinău, unde a învățat limba rusă și unde a făcut un salt la Marea Catedrală a Basarabiei. Războiul de la 1812 l-a izgonit și de acolo și a venit în București, unde a început să practice psaltirea. Aici, a început o muncă asiduă de valorificare a muzicii care se auzea în capitala României, dar mai ales în domeniul cântărilor liturgice, în care el devenise specialist de la început în anii petrecuți la Chișinău în cor, ca psalt”, afirmă istoricul.

Tatăl Nostru și alte cântări liturgice sunt izvodite de Anton Pann

Acesta subliniază că Anton Pann a fost foarte apreciat pentru munca sa și în rândul Bisericii.

Tatăl Nostru și alte cântări liturgice sunt izvodite de el și au rămas ca atare în patrimoniul cântărilor liturgice ortodoxe române. Anton Pann, spre deosebire de alții, nu intervine pe text să mai schimbe sensul, «îmbrăcămintea exterioară» cum am spune, ceea ce pentru noi astăzi este un mare privilegiu, pentru că aflăm și cum se vorbea în mediul rural sau de unde proveneau cântările respective, cum se pronunța limba, ce melodii circulau pe această limbă. Nu întâmplător Alecsandri, cel mai mare poet al momentului acela, i-a recunoscut meritul lui Anton Pann și spunea: «În Panteonul literar al României, imaginea lui Anton Pann poartă un sigiliu caracteristic și multiinteresant. Ea ne apare cu înțelepciunea filosofică a strămoșilor de frunte și cu râsul malițios al lui Pepelea pe buze»”, amintește Mica.

Pentru prima oară în secolul XIX, Pann a surprins cântecul românesc în mediul în care acesta s-a născut. El fu un veritabil arhelog muzical, dotat cu un spirit ascuțit în cercetarea și evaluarea folclorului.

Pentru omul tânăr de astăzi, descoperirea acestui amalgam de cântece diferite din colecțiile lui Anton Pann ar putea să pară un lucru ciudat și de neînțeles. Pe acela care se poate transpune în epoca în care a trăit și a activat Anton Pann, contactul cu astfel de cântări (bisericești, grecești, muscelești) nu-l mai descumpănește’’, concluzionează istoricul Alexandru Mica.

Ilustraţie deschidere: edusoft.ro

Autor

Alexandru Filimon

Alexandru Filimon

Este jurnalist și absolvent al Facultății de Științe Politice, Universitatea București. Domeniile de interes se extind asupra analizei politice în România și Republica Moldova, precum și în sfera psihosociologiei și culturii. A publicat variate articole în publicații precum Cotidianul, Adevărul Moldova, ziarul Puterea, revista Timpul, Ziua Veche, Dilema Veche, Historia, Bucureștii Vechi și Noi, Manager Expres, Catchy, Lapunkt etc.
Alexandru Filimon

Editor
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Românii sunt probabil unicul popor care iartă purtând ranchiună. Și când scriu asta mi-o asum, deoarece și eu îmi port mie ciudă pentru tăcerea îndelungată. De când nu am mai scris pe Matricea Românească, am avut timp să mă gândesc asupra naturii noastre umane. Fie aici, în Basarabia, fie dincolo de Prut avem unități de măsură a iertării. O ajustăm față de politicienii noștri, pe care îi tot credităm, față de penuria cu care am învățat să trăim, dar mai ales față de trecut, pe care preferăm să îl tot ascundem sub preș, în speranța că acesta va dispărea de la sine.

Am decis să scriu acest material după ce am participat la o lansare de carte inedită. Este vorba despre volumul semnat de istoricul, profesorul și cercetătorul Octavian Țîcu, Homo Moldovanus Sovietic. Dincolo de stratul academic al lucrării, acesta este o reflectare recalcitrantă a adevărurilor demult trecute sub tăcere. Și pentru că am pornit de la conceptul de iertare, ar trebui să argumentez care este legătura dintre prezenta lucrare și maniera în care noi, românii, suntem în stare să iertăm, să acceptăm schilodirea la care am fost supuși.

Prezentul volum dezvăluie, dând la o parte stratul de praf ideologic, realitățile apariției și formării conceptului de moldovenism, așa cum acesta ne-a fost inoculat de-a lungul întregii perioade sovietice. De la instaurarea puterii bolșevice și până la ultima respirație a marelui Imperiu roșu, autorul disecă problematica, scoțând la iveală repercusiunile asupra genezei noastre identitare. Așa se face că natura noastră mioritică (da, acest lucru poate suna sarcastic, dar nu am intenția să scuz o atitudine asumată timp de decenii) a favorizat cumva creșterea germenelui ideologic al moldovenizării, transformând spațiul dintre Nistru și Prut într-un adevărat laborator politic, un sistem de marcare spirituală și culturală.

Vă veți întreba ce semnifică atunci iertarea? Judecând după realitățile acelor vremuri și după prezentul nostru, iertarea este cumva egalată cu resemnarea, cu acceptarea tacită a unui viitor incert, lipsit de adevăr și deformat în ultimul hal. Cu toate că am tot iertat mâna tâlharului de spirite, am mocnit în noi și am răbufnit doar când și alți asupriți au făcut-o. Probabil am luat porunca biblică de a întoarce obrazul prea în serios…

lansare de carte peste Prut homo moldovanus despre iertarea la români interior

Homo Moldovanus Sovietic, o lectură esențială pentru cei care vor să afle cum peticul de pământ românesc, Basarabia, a devenit experimentul reușit al unui călău, care i-a înstrăinat capacitatea de a ierta Foto: arhiva personală Corina Moisei

Iertarea din prezent s-a transformat cumva, în spațiul românesc, într-un act de complezență, de curtoazie, prin care facem schimb de politețuri. Nu mai punem în sensul acestui mecanism nimic din încărcătura spirituală care ar trebui să subziste și, în momentul când ni se întoarce aceeași monedă, ne plângem de fariseism. Poate că ar fi cazul să ne iertăm pe noi înșine? Să iertăm slăbiciunile pe care le-am avut de-a lungul istoriei, pentru a regăsi calea corectă? Sau poate trebuie să încetăm a ne considera victime ale alegerilor greșite, ale acțiunilor incoerente și să începem a percepe iertarea ca pe o obligație morală?

Iertarea acum şi aici

Revenind la cartea lui Octavian Țîcu, aș spune că aceasta este un prim pas spre iertare, spre acceptarea nonșalantă, firească a faptului că noi, basarabenii, în mod labil, am devenit parte a unei mașinării ideologice, care ne-a tot alimentat idealurile existențiale, hrănindu-ne cu firimiturile de la masa boierilor. Da, acest lucru nu exclude suferința pe care am trăit-o, nici nu scuză puterea excesivă a călăilor, dar cel puțin ne aduce o urmă de demnitate și verticalitate națională, de care avem atât de multă nevoie în prezent.

Deci, ce e cu această iertare din spațiul românesc? Avem sau nu nevoie de ea? Cu siguranță ea este necesară acum și aici, când observăm frenetica schimbare a vectorilor morali, când societatea se mulează pe tot mai multe scheme occidentale, crezând că se apropie de perfecționismul străin. Iertarea este, de fapt, prima etapă a reconcilierii dintre trecut și viitor, un soi de spovedanie pentru urmași, iar cunoașterea istoriei este acel confesoriu în care ne refugiem întru înțelegerea corectă a eului colectiv. În acest sens, cartea Homo Moldovanus Sovietic este o lectură esențială pentru cei care vor să afle cum acest petic de pământ zbuciumat, Basarabia, a devenit experimentul reușit al unui călău, care i-a înstrăinat capacitatea de a ierta.

Despre valorile ce unesc un neam. Astfel s-a numit tema ediției de anul acesta a taberei de la Nemțișor, tabără la care am avut bucuria să particip pentru a doua oară. În pofida faptului că data organizării sale era destul de apropiată de perioada de admitere la facultățile din nord-estul României, m-a surprins că numărul participanților a depășit recordul anilor anteriori: peste o mie de tineri au venit să înțeleagă cum pot contribui la realizarea unirii naționale, dorită cu ardoare cu fiecare an ce trece peste istoria țării. Tineri români din țară, din Basarabia și din străinătate s-au adunat în poiana împrejmuită de brazi, din zona Nemțișorului, ghidați de dor și de dragostea de patrie.

Pentru că tabăra are, în principal, caracter creștin-ortodox, am învățat că esențiala valoare care ține un neam unit este credința. Am fost încurajați să credem. Să credem în Dumnezeu, în noi, în ceilalți. Să credem din toată ființa că putem schimba lucrurile în bine și să luptăm pentru crezul nostru. Să ne stabilim idealul și să ne încredem în el, căci, așa cum spune și Anatole France, „pentru a realiza lucruri mari trebuie să și visăm. Trebuie să credem, nu numai să plănuim”. Cu acest crez ne-am rugat împreună, iar când peste o mie de inimi se roagă concomitent pentru aceeași țară, cum să nu fie ea binecuvântată?

Seminarele s-au transformat ușor în reale lecții de istorie. Ni s-a vorbit de sacrificiul, suferința și curajul celor care, cu secole în urmă, au luptat până la ultima suflare pentru acest pământ. Din păcate, cărțile de istorie nu prezintă și acele scene în care țăranii se aruncau voluntar în goana războiului pentru a-și apăra glia, murind acoperiți de sângele dușmanului și cu zâmbetul pe buze că și-au împlinit datoria față de patrie, sau cele în care frontul devenea leagănul celor mai strânse prietenii, demonstrate în bătaia obuzelor. Când ni se povesteau astfel de lucruri, puteam vedea o lucire tainică, adâncă, în ochii celorlalți: scânteia unui imbold mut, a unei speranțe înnoite.

Când peste o mie de inimi se roagă concomitent pentru aceeași țară, cum să nu fie ea binecuvântată?

Ne-am bucurat de prezența părintelui diacon Adrian Sorin Mihalache, licențiat în matematică și teologie, cu master în psihologie, filosofie, teologie și fizică teoretică, cel care ne-a invitat la o conferință pe baza temei propuse. De la dumnealui am învățat că nu poți uni un neam dacă tu însuți ești dezbinat lăuntric, că unirea trebuie să înceapă din interiorul fiecăruia dintre noi. Că ar trebui să ne unim în cadrul țării, iar după să primim alături teritoriile pierdute, și că fiecare persoană deține o putere extraordinară, pe care de multe ori nici nu o cunoaște, deci nici nu o valorifică. Suntem mulți și suntem puternici. Ce ne oprește să luptăm pentru ce ne dorim?

Am realizat poate una dintre cele mai mari hore din țară, am refăcut cursul istoric pe perioada unui mileniu și am fredonat împreună frumoasele cântece patriotice românești. Unul dintre cele mai profunde momente a fost acela al defilării voluntarilor cu un tricolor de mari dimensiuni (foto deschidere), care a trezit în noi conștiința că suntem români, că avem o patrie care ne strigă. Am văzut mulți tineri cu lacrimi în ochi, lacrimi care se amestecau cu ploaia ce începuse să cadă din ce în ce mai năvalnic, de parcă și cerul plângea pentru țară. În acele clipe, nu mai eram români veniți de pretutindeni, locuitori ai altor țări, eram doar români, trăind la fel bucuria revederii.

Din ce în ce mai mulți tineri, îndrumați de preoți și profesori, sunt implicați în evenimente similare, iar acesta este un lucru bun. Este un semn că se dorește din ce în ce mai ardent o îmbunătățire a situației generale și unitate. Încet, lucrurile se mișcă, se transformă, și poate dacă nu aș fi trăit o astfel de experiență, nu aș fi crezut că ne îndreptăm spre schimbare. Din spate vin forțe noi, bine informate și cu țeluri precise. Aparent, totul stagnează. În realitate, se apropie o furtună.

Ecaterina Savitsky este unul dintre acei oameni speciali care, tineri fiind, ştiu sã sintetizeze prin existenţa lor creativã ceea ce ţine de meşteşugurile tradiţionale şi ceea ce ţine de domeniul artei, al creaţiei originale.

Ĩn ceea ce o priveşte, nu putem vorbi doar de un alt artizan popular îndemânatic care încondeiazã ouăle în tehnici strãvechi şi care aplică o serie de simbolistici specifice acestei tradiţii populare  (oul încondeiat fiind un simbol al regenerãrii şi purificãrii naturii, dar şi o subtilă evocare a sacrificiului christic).

Ecaterina Savitsky s-a nãscut in Republica Moldova şi a absolvit Academia de Muzicã, Teatru şi Arte plastice din Chişinãu în 2008. Are o activitate artisticã serioasã şi prezenţe pe simezele şi în cadrul unor concursuri naţionale şi internaţionale cu premii şi nominalizări notabile in România, Bulgaria şi Canada.

Ceea ce impresioneazã însã la acest artist este mai curând modalitatea de a extrapola motivele tradiţionale ale meşteşugului încondeierii ouălor în domeniul creaţiei independente, în maniera în care o fac marii artişti ce îşi trag seva inspiraţionalã din rodul artelor populare şi le transformã în declaraţii artistice personale.

artistul plastic Ecaterina Savitsky arta Republica Moldova oua incondeiate interior 1

Arta „semnată” de către artistul plastic Ecaterina Savitsky este o declaraţie personală

O privire aruncatã asupra galeriei de imagini a artistei, Hand painted eggs, va observa transpunerea unor motive standard: crucea, steaua, motivele vegetale, linia, spirala, în creaţie de sine stătătoare.

Va observa abordarea novatoare şi interferenţa cu motive ale artei abstracte, ale artelor decorative de secol XX (art nouveau, art deco). E o decoraţiune care nu oboseşte ochiul ca în arta populară, unde accentul cade pe abundenţă, ci îl lasã sã reflecte asupra motivului ales, sã vadã echilibrul liniilor şi al culorilor.

Este clar cã suntem, ca la toţi marii artişti, în lumea artelor plastice influenţate de tradiţiile populare, dar filtrând şi informaţiile acumulate de artist, precum şi propria imaginaţie.

Acestea fiind spuse, vã lãsãm sã citiţi interviul acordat de Ecaterina Savitsky pentru Matricea Românească.

Matricea Românească: Ce ne puteți spune despre proiectul Hand Painted Eggs?

Ecaterina Savitsky: Este un proiect înființat de mine în anul 2004, cu scopul de a aduce pe teritoriul Republicii Moldova tradiția încondeierii ouălor în tehnica huțulă cu ceara în volum, o tehnică în care mai pot fi ghicite fragmente de datină și de tradiție primordială.

Matricea Românească: Care este opinia dumneavoastră cu privire la situația patrimoniului imaterial / tradiţii şi meşteşuguri din Republica Moldova şi România?

Ecaterina Savitsky: Majoritatea meșteșugurilor contemporane practicate în Republica Moldova au ajuns într-un ultim stagiu de atrofie, fiind rupte de tradiție și transformate într-o producție pseudo-tradițională, în care nu există nimic autentic și nimic informativ. În căutarea de prosperitate economică, și, uneori, pur și simplu prin îmbogățirea materială, valorile spirituale și-au pierdut prioritatea, trecând pe un loc secundar. Însă, meșteșugurile cu adevărat tradiționale, care stau la baza spiritualității, sunt ceea ce unește diferite comunități de oameni stabilite pe același teritoriu geografic. Nevoia renașterii tradițiilor naționale comune pentru Republica Moldova și România a devenit foarte actuală și importantă pentru acestea, atât pentru fiecare stat independent în parte, cît și pentru întregul patrimoniu european.

Matricea Românească: Sunt autoritățile abilitate suficient de implicate în salvgardarea fondului patrimonial național?

Ecaterina Savitsky: În Republica Moldova există organizații implicate în salvgardarea fondului patrimonial cultural național, însă corupția, birocrația și absența mijloacelor financiare adecvate, necesare pentru documentarea, conservarea și protejarea acestuia, stagnează și stopează majoritatea proiectelor. Dar, există și partea bună a lucrurilor: sunt implementate și realizate multe proiecte datorită oamenilor din domeniul culturii, științei și oamenilor particulari, care sunt dedicați păstrării și valorificării tradițiilor autentice.

artistul plastic Ecaterina Savitsky arta Republica Moldova oua incondeiate interior 2

Doar prin grijă faţă de patrimoniu, identitatea culturală a unui popor supravieţuieşte

Matricea Românească: În baza experiențelor culturale avute, considerați că discutăm despre anumite linii de ruptură, atunci când analizăm comparat protecția patrimoniului imaterial din Republica Moldova și din afara granițelor?

Ecaterina Savitsky: Sunt de părere că există o mare diferență între metodele și realizările ce țin de protecția patrimoniului imaterial din Republica Moldova și al statelor din afara granițelor acesteia. În ultimele două decenii de independență, nu am fost în stare să elaborăm o strategie viabilă și durabilă, un plan de acțiuni în acest domeniu și, cel mai grav, nu am fost în stare să păstrăm o bună parte din obiectivele de patrimoniu cultural. Legislația este imperfectă, deoarece nu sunt aplicate în practică nici măcar prevederile legale în vigoare.

Matricea Românească: Ce obiective asumate regăsim în spatele acestui proiect personal?

Ecaterina Savitsky: Creaţia artistică întotdeauna evoluează în raport cu societatea, fiind sensibilă la orice schimbare. Arta fiind creată de personalităţi, reflectă starea societăţii. Ca să fie salvată tradiția și ca să și-o asume și generațiile care vor urma, mi-am propus obiectivul de a sparge tiparele acestui meșteșug de sezon, plasându-l în dimensiunea atemporală a artei propriu-zise. Țin să transform oul încondeiat dintr-un obiect religios, într-un obiect de design pentru interior sau într-un suvenir de calitate, ce a păstrat valorile și realizările multor generații și care redă atitudinea și viziunea asupra lumii a poporului nostru, abordate în mod contemporan.

Matricea Românească: Cum caracterizați apetența publicului pentru arta populară?

Ecaterina Savitsky: Arta populară explică și justifică relațiile între oameni, valoarea culturii spirituale a unui individ și a omenirii în general, aceasta este interfața oamenilor, motiv pentru care, în toate timpurile, răufăcătorii au căutat să șteargă din memorie normele tradițional culturale stabilite de conștiința națională.

artistul plastic Ecaterina Savitsky arta Republica Moldova oua incondeiate interior 3

Ecaterina Savitksy: „În toate timpurile, răufăcătorii au căutat să șteargă din memorie normele tradițional culturale stabilite de conștiința națională”

Matricea Românească: Manifestă societatea un interes exponențial pentru artă?

Ecaterina Savitsky: În ultimii ani, interesul pentru artă devine tot mai răspândit printre oamenii simpli, o pot spune referindu-mă la experiența proprie și la cea a soțului, el fiind un pictor ce practică tehnica clasică, cu ulei pe pânză. Dacă, inițial, printre clienți și admiratori se numărau turiștii străini, diplomații și oamenii de afaceri, acum tot mai des se interesează de artă oamenii cu venituri medii.

Matricea Românească: Care sunt principalele dificultăți pe care le întâmpinaţi în promovarea acestei arte deosebite, în spaţiul de cultură european?

Ecaterina Savitsky: A fi un meșter popular în Republica Moldova, înseamnă a fi pe cont propriu în ceea ce ține de promovarea, expunerea și mediatizarea acestei arte. Pentru a ajunge la publicul larg din Republică și în afara ei, sunt necesare mijloace financiare, un promotor sau manager cultural. Cea mai gravă dificultate este imposibilitatea, uneori, de a te deplasa la expoziții internaționale reprezentative, la care se promovează țara și cultura ei.

artistul plastic Ecaterina Savitsky arta Republica Moldova oua incondeiate interior 4

Arta pe care o propune Ecaterina Savitsky a fost remarcată atât în România, cât şi în Occident

Matricea Românească: Este componenta arhaică acel inefabil ce conferă specificitatea culturii tradiţionale în cadrul patrimoniului mondial?

Ecaterina Savitsky: Cu siguranță, componenta arhaică din tradiția primordială este un factor decisiv ce conferă o specificitate a culturii noastre tradiționale în cadrul patrimoniului mondial. Astăzi, când procesul globalizării se declanșează vertiginos peste toate domeniile vieții, punând într-un real pericol identitatea culturală, artele și meșteșugurile tradiționale, ce abordează un alt mod al neamului nostru de a fi și de a dăinui peste spații și timpuri, sunt de o stringentă actualitate.

Matricea Românească: Considerați necesară brevetarea unui program național de educație în spiritul respectului pentru artă și patrimoniu?

Ecaterina Savitsky: Este absolut necesară implementarea politicilor de perspectivă a patrimoniului național, în scopul educației în spiritul respectului și promovării valorilor artei tradiționale!

artistul plastic Ecaterina Savitsky arta Republica Moldova oua incondeiate interior 5

Artele şi meşteşugurile tradiţionale sunt contraponderea perfectă la globalizare, crede artistul plastic Ecaterina Savitsky

Matricea Românească a sărbătorit un 27 martie istoric pentru Ţară aproape de tinerii români basarabeni, dându-le în dar gânduri bune şi un crâmpei – tangibil – de speranţă.

Scriam zilele trecute despre riscul Centenarului, despre formula inedită a unui nou produs bun de vândut, și chiar mă apăsa această realitate, care se dovedește parțial a fi adevărată. De ce spun  parțial? Pentru că, astăzi, am avut o revelație, care aidoma unei guri proaspete de aer mi-a redat speranța.

Am pășit din nou pragul Liceului în care am învățat. Lăcaș de studiu în cele mai bune tradiții, Liceul Teoretic „Hyperion” este un loc în care revin mereu cu mult entuziasm și drag de oameni. De această dată mi-am îndeplinit, sper cu brio, misiunea de mesager, aducându-le unor adolescenți dornici de carte Revista inaugurală Matricea Românească, la fericita ocazie a Centenarului Unirii Basarabiei cu România (27 martie 1918 – 2018). Nu cred că am fi putut găsi un prilej mai prielnic, mai încărcat de simbolism.

Matricea Românească le-a făcut o surpriză de 27 martie elevilor basarabeni. Ascultă aici scrisoarea transmisă de către conducerea Asociaţiei tinerilor de la Liceul Teoretic „Hyperion” din Durleşti

Și pentru că venisem la alma mater-ul unde m-am format doisprezece ani, m-am pregătit ca la carte, însă am renunțat la discurs în favoarea unei discuții lejere cu copiii, care s-au dovedit a fi atât de curați, de simpli și de prietenoși încât, preț de câteva clipe, m-am mândrit de viitorul nostru. Am văzut în privirile lor niște scântei jucăușe, niște frânturi de optimism care cu siguranță va da roade pe un teren fertil.

Le-am vorbit copiilor despre pasiunea scrisului, despre importanța cărților, despre curajul strămoșilor și despre necesitatea acută de a cultiva elite, care vor reuși aidoma celor din Sfatul Țării să ridice țara din genunchi. M-au privit cu atenție, mi-au fixat ideile în caiete și au pus întrebări, de parcă le-aș fi adus o rețetă unică a succesului

Le-am vorbit despre pasiunea scrisului, despre importanța cărților, despre curajul strămoșilor și despre necesitatea acută de a cultiva elite, care vor reuși aidoma celor din Sfatul Țării să ridice țara din genunchi. M-au privit cu atenție, mi-au fixat ideile în caiete și au pus întrebări, de parcă le-aș fi adus o rețetă unică a succesului.

Știți de ce scriu aceste lucruri? Deoarece ele fac diferența, ele ne asigură un loc în posteritate. Nici banii, nici corporațiile, nici chiar promisiunea unui viitor asigurat nu aduc atâta satisfacție cât niște copii luminoși care vor realiza schimbarea, vor aduce viitorul și progresul la ei acasă. Sunt niște pui de români mândri, alimentați cu dragoste și multă credință, care vor revendica vreodată ceea ce ni se cuvine pe bună dreptate și vor purta în inimi însemnele demnității române, reîntregind o țară și dăruind speranță.

Corina Moisei

Corina Moisei

Basarabeanca din echipa Matricei Româneşti. Artist în suflet, dependentă de cărți și de cultură, în toate formele ei
Corina Moisei

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

„A fost ratată, în România, şansa scrierii unei noi istorii privind Primul Război Mondial?” s-au întrebat participanţii la masa rotundă cu tema «Scrierea unei noi istorii a Primului Război Mondial. Oportunitate sau șansă ratată?», organizată săptămâna trecută la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti, de către Societatea de Ştiinţe Istorice din România şi instituţia gazdă. Matricea Românească vă oferă cele mai interesante intervenţii de la o manifestare de primă importanţă pentru istoriografie, care a adus istoria românilor şi Centenarul Primului Război Mondial în prim-plan.

Prof. univ. dr. Bogdan Murgescu: Top 5 cărţi recente despre Centenarul Primului Război Mondial şi al Marii Uniri

Am făcut un test cu câţiva colegi, întrebându-i care este, în opinia lor, un „top 5” al lucrărilor apărute în România în ultimii cinci ani, cam de când a început discuţia despre Centenarul Primului Război Mondial şi al Marii Uniri, lucrări care împing înainte cunoaşterea istoriografică.

Întrebarea pentru colegi a fost grea şi a născut răspunsuri interesante, dar şi foarte diverse. Este clar că a face un top 5 al celor mai remarcabile cărţi româneşti din ultimii ani despre Centenarul Primului Război Mondial este dificil. Nu avem o “opera magna” despre Primul Război Mondial, titlu care îi revine ediţiei clasice a lui Constantin Kiriţescu, “Istoria războiului pentru întregirea României: 1916-1919” (1921).

Totuşi, voi aminti câteva titluri:

Liviu Maior – Doi ani mai devreme – care arată că, deşi Primul Război Mondial a început pentru Vechiul Regat  în 1916, pentru peste jumătate dintre românii care trăiau în acea vreme, a început în forme foarte crude şi contondente încă din 1914.

Radu Tudorancea, Institutul Iorga – Frontul de acasă. Propagandă, atitudini şi curente de opinie în România Primului Război Mondial – o carte care s-a bucurat de puţină discuţie, deşi poate trebuia mai mult, despre „Războiul de acasă”.

Alin Ciupală – Bătălia lor. Femeile din România în Primul Război Mondial

Lucian Boia – Germanofilii

Adrian Silvan Ionescu – „Războiul cel Mare. Fotografia pe frontul românesc” (album foto)

şamd

Lect. dr. Alin Matei: „Suntem în epoca post-naţională”

Nici nu ştiu dacă ar trebui să ne aşteptăm la o istorie completă, la o istorie mare a Primului Război Mondial.

Avem puţine tentative de a scrie mari istorii. Istoricii au înţeles magnitudinea demersului. Suntem în impas.

Azi, suntem în epoca post-naţională. Ca exemplu, anul trecut a apărut o lucrare despre efectul războiului asupra minorităţilor – asupra „devianţelor”, cu multe ghilimele.

masa rotundă istoriografie România Primul Război Mondial în istoria românilor şi Centenarul Primului Război Mondial

Istoricii prezenţi la manifestare au analizat felul în care istoriografia românească de azi a fructificat (sau nu) Centenarul Primului Război Mondial şi al implicării României în marea confruntare militară Foto: ssir.ro

Prof. dr. Dumitru Preda: „Avem peste 1 milion de români căzuţi în Primul Război Mondial. Istoria trăită nu poate fi uitată”

Ca tânăr cercetător, îmi dădeam seama în comunism de ce nu puteam vorbi despre o problemă sau alta. Ca să dau un exemplu, Războiul se termina în 1917, nu în 1918, iar despre campania din 1919, nici nu aveai voie să vorbeşti! În schimb, se publica în România Războiul Republicii Sfaturilor, cu succes inclusiv internaţional, dintr-o propagandă pe care vecinii noştri au ştiut mereu să o facă mult mai bine decât noi.

Azi, la Centenarul marii conflagraţii, trebuie să constatăm cu regret că problematica românească e tratată şi cunoscută superficial [la nivel internaţional] şi se încheie cu blitzkrieg-ul lui [August von] Mackensen și [Erich von] Falkenhayn din 1916… Nu mai spun că marile bătălii din vara anului 1917 sunt trecute sub tăcere, deşi au fost singurele victorii ale Antantei pe acest front răsăritean.

1 milion de soldaţi ruşi au luptat aici, mulţi dintre ei din Basarabia, iar victoriile noastre pe frontul din Moldova s-au datorat unei colaborări excelente între artileriştii români şi cei ruşi.

A fost o jertfă uriaşă, de peste 1 milion de români căzuţi. Era, îmi amintesc, câte o troiţă în fiecare sat din Oltenia, Muntenia, Moldova… Căzuseră câte 2-3 membri din aceeaşi familie, iar lucrurile acestea nu se pot uita. Nu e vorba de patetism, e vorba de istorie trăită, de istoria oamenilor.

Istoria e o armă politică teribilă. (…) Istoria educă şi pregăteşte cetăţeni capabili să apere democraţia.

Centenarul nu e doar despre 1918, este din 1914 până în 1920 şi!

C.S. II dr. Cosmin Popa: „Trebuie să recunoaştem că avem ruşi căzuţi în bătăliile din Moldova cel puţin la nivelul românilor”

Avem tendinţa de a transforma multe lucruri într-un prohod.

Autorităţile au ignorat Centenarul Primului Război Mondial, preferând să se concentreze pe Centenarul Marii Uniri, şi pe acesta transformându-l într-un şir de pomeni militarizate.

Nu cred într-o mare istorie a Primului Război Mondial, într-una care să trateze tot. Istoriile occidentale sunt istorii ale războiului din perspectiva Marii Britanii, a Franţei, frontul răsăritean e expediat din câteva rânduri. Este datoria noastră profesională ca istorici români să schimbăm situaţia. (…)

Trebuie să lămurim problema aliatului rus. Nu este de ajuns să vorbim, fugitiv, despre ruşi în Dobrogea şi în Moldova. Ci este necesar să amintim că refacerea Armatei Române din 1917 s-a realizat în spatele frontului asigurat de aliatul rus – aşa cum l-a asigurat el, mai bine sau mai rău – , şi trebuie să recunoaştem că avem ruşi căzuţi în bătăliile din Moldova cel puţin la nivelul românilor. Să încercăm să mergem mai departe cu această investigaţie istorică.

S-a bătut multă monedă pe istoria diplomatică, pe ezitările politice şi pe planul lui Brătianu – constând, de altfel, într-o serie de premise care nu s-au adeverit. Asta arată un Stat care se bazează excesiv pe demersuri diplomatice. Trebuie, deci, să scriem şi o istorie militară.

 

Foto deschidere: greatwarproject.org

La ora la care citiţi aceste rânduri, Corina e într-o maşină, în drum spre casă – undeva, aproape de Chişinău. Dar întoarcerea ei peste Prut, după aproape cinci luni petrecute în echipa Matricei Româneşti, nu e un eşec, cum s-ar părea la prima vedere. E o victorie, ba chiar un triumf. În urma ei, tânăra româncă lasă un oraş care nu va mai fi niciodată acelaşi, fără această floare curată care i-a parfumat aleile. Poate că Bucureştiul n-a ştiut să o preţuiască, dar ea a iubit Bucureştiul şi România.

O basarabeancă de 25 de ani venită să cucerească Bucureştiul. Dar, şi aici e marea surpriză, nu pentru a face videochat – aşa cum v-aţi fi aşteptat, desigur, conduşi de stereotipurile despre basarabeni, ci pentru a lucra în cultură, şi pentru a pune direct şi indirect umărul la o reapropiere poate iluzorie, alteori atât de tangibilă, dar mereu dorită de cei care înţeleg cu adevărat istoria României şi simt româneşte.

Despre basarabeni, se cred şi se spun multe în societatea românească, dovadă a ignoranţei cu care am fost condiţionaţi (ca-n Minunata lume nouă), dar şi a auto-păcălirii flagrante în care psihicul nostru colectiv se află nu atât faţă de noi înşine, cât faţă de Istoria noastră. Sigur, suntem campioni mondiali la eludat procesele (de conştiinţă): românul nu e antisemit, dar îi măscăreşte pe evrei în discuţii private, nu e rasist, căci bancurile maligne cu unguri şi ţigani nu se numără şi nu contravin moralei creştin-ortodoxe cu care ne mândrim atât, nu e dezbinat, deşi prejudecăţile faţă de olteni, moldoveni, basarabeni şamd proliferează.

Corina era “la zi” cu tot ce se crede despre basarabeni, şi asta o afecta, însă nu atât de mult încât să o debusoleze. La scepticismul celor care i-au cântat din prima zi prohodul, prevăzând că “Marele Oraş”, sau megalopolis-ul bucureştean. cum îi plăcea ei să-i spună, o va “mânca de vie” în numai trei luni, ea a opus o formulă infailibilă: muncă – onestitate – smerenie. A strâns din dinţi, departe de casă, departe de mumă, de iubire, din dorinţa de a-şi urma visul şi de a contribui, în anul de graţie 2018, prin Cuvânt. Pe care nu doar şi l-a urmat – şi l-a împlinit.

Copilă bună a unei Moldove sărace, dar mai pure şi mai umane în multe privinţe decât Patria Mamă, străină de luptele noastre meschine pentru interese, funcţii şi laudele Boierului, ea nu putea pricepe, uneori, de ce viaţa de aici e “nebună” pentru nimic, de ce toată această goană falsă în care ne învârteam, mânaţi de exigenţele nenaturale ale habitatului din sticle şi betoane. Am înţeles-o, şi n-am putut să nu o apreciez.

Însuşi numele Basarabia ţipă sub condeiele ruseşti. Căci Basarabia nu însemnează decât ţara Basarabilor (…) Pe la 1370 Mircea I Basarab, care se intitula Despota Dibridicii, adică despotul Dobrogei, Domn al Silistrei şi al ţărilor tătăreşti, întinsese marginile domniei sale până la Nistru de-a lungul ţărmului Mării Negre, cucerind aceste locuri de la tătari. Pentru capătul veacului al XIV-lea stăpânirea Valahiei asupra acestor locuri e necontestabilă.

(Mihai Eminescu în ziarul Timpul, 1 martie 1878)

Acolo unde dădea de greu, mai tânărul meu discipol se ambiţiona şi răzbea – lucru pe care nu l-am mai văzut aici de ani de zile – arătându-şi zi după zi, pas cu pas, etica, valoarea, conştiinciozitatea. Dovadă supremă de umilinţă, în marele frig al Albei Carolina, acest copil a împărţit pliante timp de două ore, înaintea lansării Revistei Matricea Românească nr. 1 în capitala noastră de suflet. Lucru pe care elitiştii de la Bucureşti şi de aiurea nu l-ar fi făcut niciodată. Cel ce vrea să muncească îşi suflecă mâinile şi o face. Leneşul spune: este un leu în drum.

Învăţam de la ea expresii frumoase – şi o învăţam la rândul meu unele neaoşe, regăţene dar nu numai, râdeam când o auzeam spunând că şi-a plătit comunalele, a se citi utilităţile, când auzeam că Matricea Românească e o Asociaţie Obştească, iar apartamentele au odăi, sau când îmi explica echivalentul rusesc al vreunei expresii.

La plecare, Corina mi-a spus un lucru esenţial: pentru ea, Centenarul nu e onorat prin expoziţii şi vernisaje sforăitoare, făcute pentru a “pune bifă” şi a ne „peria” unii pe alţii, ci se reflectă în starea de spirit a oamenilor. Câţi români simt la fel ca ea, în 2018?

Bunătatea şi românitatea nu sunt apanajul unei majorităţi “alese”, nici al unei etnii sau confesiuni. Dacă vom descoperi şi vom cultiva mai mulţi oameni de calitatea Corinei, unirea sufletească a tuturor românilor va fi, ca la 1918, premisa cea mai sigură a unirii geografice. La Matricea Românească, ne mişcă să ştim că pe locul doi în topul vizitelor pe matricea.ro se află Republica Moldova. În sine, statistica înseamnă că sângele românesc apă nu se face, iar sufletul românesc vibrează la fel peste tot, indiferent de (şi faţă de) hotare vremelnice.

Ne vom mai uita, deci, că cineva e basarabean sau greco-catolic, atunci când e bun român? Ce contează finalmente în balanţa Istoriei, în ochii lui Dumnezeu? Citiţi Pilda Bunului Samaritean – şi veţi înţelege.

Încă un lucru: basarabenii nu ne „iau” locurile de muncă. Să ni le ia, până la urmă, dacă ni le fac mai bine, neîntinaţi de capitalismul fără suflet ai cărui hoheri devenim tot mai mult.

Până nu va seca Prutul, legăturile dintre noi nu vor seca. Iar când vom seca fluviul secular, în emoţia de a-l trece mai repede, ca odinioară Milcovul în poezie, atunci legăturile noastre de sânge şi de lacrimi se vor împlini.

Matricea Românească a participat la prezentarea unor cărți – document de o valoare istorică incontestabilă și de o importanță majoră pentru reîntregirea tabloului nostru istoric: „ Foametea în Moldova sovietică (1946-1947) ”, semnată de către cercetătorul științific Anatol Țăranu și „ Rädda Barnen și Securitatea ”, semnată de către istoricul și diplomatul Vadim Guzun.

Omul este una dintre ființele cele mai adaptabile dificultăților. Nu se știe dacă acest fapt poate fi pus pe seama evoluției biologice, a rădăcinilor adânci în istorie sau, pur și simplu, se datorează unei rezistențe psihologice deosebite. Cu toate acestea, el, acest homo sapiens modern, rămâne a fi un soldat nedeclarat, dar înrolat în armata existenței proprii.

Cu toate acestea, câteva episoade sângeroase din istoria umanității au dat lovitura de grație popoarelor slabe, decimându-le populația cu o viteză fulminantă. Printre cele mai acute crize care au atins vertiginos fața omenirii se numără și foametea de la 1946 – 1947, cea care a „măturat”, vorba contemporanilor, podurile românilor din dreapta și din stânga Prutului, dar nu numai.

Despre acest subiect foarte sensibil, de astfel nerecunoscut nici până acum de unul dintre vectorii majori ai apariției acestui fenomen, fosta nomenclatură sovietică, dar și de urmașii săi, au fost duse discuții în cadrul unui eveniment de o deosebită importanță, organizat de către Facultatea de Litere a Universității din București cu sprijinul Cristinei Bogdan, prodecan al Facultății gazdă. A fost vorba despre prezentarea volumelor Foametea în Moldova sovietică (1946-1947), semnat de către cercetătorul științific cordonator al Academiei de Științe din Republica Moldova Anatol Țăranu, respectiv Rädda Barnen și Securitatea: Documente româno-suedeze, 1946-1949, semnat de către istoricul Vadim Guzun.

Foametea în Moldova sovietică Anatol Țăranu Rädda Barnen și Securitatea 1946-1947 Vadim Guzun

Evenimentul a fost găzduit de către Facultatea de Litere a Universității din București, și moderat de prodecanul Cristina Bogdan. Foto: Facultatea de Litere

Aceste două cărți-document, căci anume această catalogare este propice, reprezintă fațetele în reflexie simetrică a unei probleme de ordin istoric, care încă necesită elucidare completă, ținând cont de adevărurile istorice. Așa precum a menționat și Cristina Bogdan, evenimentul a avut scopul de a dezvălui realități despre situația populației afectate de foamete de pe ambele maluri ale Prutului, dar și despre curajul unei fundații de dincolo de Cortina de Fier, venite să ofere o mână de ajutor indispensabilă victimelor.

Importantă pentru înțelegerea noastră este reprezentarea nemijlocită a acestui fenomen de foamete colectivă, care nu doar a lovit în fizicul românilor, ci și a accelerat acel proces de dirijism social, numit sovietizare. În aceeași ordine de idei, această molimă, care de altfel s-a vrut a fi o metodă de înfierare a populației băștinașe, s-a dezvoltat în proporții și maniere diferite, deoarece Basarabia se afla atunci în componența nemijlocită a U.R.S.S., pe când România era situată doar pe poziția de republică – satelit.

Basarabia înfometată. Un studiu de Anatol Țăranu

Antiteza sângeroasă pe care românul a resimțit-o în acele vremuri era, așa cum a menționat Excelența sa Mihail Gribincea, Ambasadorul Republicii Moldova la București, că soarele, cu care poporul se însoțise de secole, a devenit în vara secetoasă a anului 1946 echivalentul morții, al suferinței. Idee reluată în discursul dumneai și de către filologul și profesorul de Istoria artei Ileana Stănculescu, ce a menționat: „Soarele pe care românii îl iubesc atât de mult a devenit pentru ei un inamic„.

Ce nu știau, dar posibil intuiau, oamenii acelor vremuri era faptul că acel gigantic mecanism, acea frustrantă și malefică mașinărie sovietică își arogase rolul decident în privința lor. Datele istorice completează și confirmă aceste spuse, deoarece în timp ce românii mureau răpuși de foamete, chipurile din cauza secetei, plătind un tribut al roadelor muncite, în haznalele de la Moscova putrezeau peste 1.000.000 tone de grâne.

Intervine aici întrebarea firească: oare nu am avut de a face cu un genocid? Cu riscul de a fi atacată de specialiștii în Drept, voi răspunde afirmativ, căci în ciuda lipsei unei componențe unitare din punct de vedere etnic, au fost uciși oameni aflați în aceeași clasă socială, egalată atunci de sovietici. În favoarea acestei afirmații ne vin datele de ordin fiscal, care de facto au și provocat marea criză alimentară a acelor ani.

Foametea în Moldova sovietică Anatol Țăranu Rädda Barnen și Securitatea 1946-1947 Vadim Guzun

Cercetătorul Anatol Țăranu expune, în noul său volum „Foametea în Moldova sovietică”, o compilație de acte de importanță istoriografică majoră. Foto: Facultatea de Litere

Anatol Țăranu a menționat în speță despre situația existentă în Basarabia acelor vremi: „Faptul majorării volumului colectărilor de cereale pentru anul 1945 este confirmat și de deficitul cronic de material de însămânțare în Republică. Conform situației de la începutul anului 1946, nivelul de asigurare cu semințe a colhozurilor era doar de 88%, iar al gospodăriilor individuale – de 71%. Deficitul de semințe era compensat prin împrumut de la stat. Pentru asigurarea semănatului din primăvara anului 1946 statul le-a împrumutat colhozurilor din Republică 4857 de tone de cereale, iar gospodăriilor țărănești individuale – 7200 de tone. E relevant dezechilibrul împrumuturilor acordate colhozurilor și gospodăriilor țărănești în condițiile în care nouă din zece hectare de pământ din raioanele din dreapta Nistrului erau lucrate de gospodării individuale”.

Foametea în Moldova sovietică Anatol Țăranu Rädda Barnen și Securitatea 1946-1947 Vadim Guzun

Tabel din volumul „Foametea în Moldova sovietică”, în care se reflectă bilanțul colectivizării forțate începând cu 1945

Desigur, nu infirmăm prezența unor condiții climaterice nefavorabile, dar acest fapt nu justifică rea voința guvernării comuniste, care încerca de fapt, în defavoarea propriului popor (situația nu era mai propice nici în alte enclave sovietice) să colecteze o cantitate impunătoare de bunuri agricole, care urma să fie exportată. Datele statistice demonstrează că, în timp ce o foamete crâncenă „mătura” viețile oamenilor, indiferent de vârstă, gen și activitate, puterea centrală de la Kremlin exporta circa 6.000.000 tone de grâne.

Foametea în Moldova sovietică Anatol Țăranu, Rädda Barnen și Securitatea 1946-1947 Vadim Guzun

Extras din volumul cercetătorului Anatol Țăranu, „Foamea în Moldova sovietică (1946-1947), în care se regăsește bilanțul mortalității în urma foametei din anii 1946-1947

A nu se înțelege că acei călăi s-au rezumat doar la cereale. În același volum Foametea în Moldova sovietică (1946-1947), Anatol Țăranu scoate în vileag cifre înspăimântătoare, astfel: „În afară de cereale statul sovietic a stors din țăranii Moldovei în anul foametei 1946, 25.659 de mii de ouă, 419,9 tone de brânză, 12.792 tone de lapte, 8607 tone de fructe, 4477 de tone de legume, 10.082 tone de sfeclă de zahăr și alte produse agricole”.

Și pentru că o foamete dură tulbură mințile și lipsește de discernământ victimele, Basarabia a fost lovită în plin și de canibalism, o halucinantă dorință de a păstra vie flacăra vieții. Cercetătorul Anatol Țăranu menționează în volumul său câteva cifre, care în prezent ar părea rupte de realitate și oripilante: „Per ansamblu, în Republică, din ianuarie până la 15 februarie 1947, au fost înregistrate 39 de cazuri de canibalism, cu 40 de victime”.

Rädda Barnen și Securitatea, un volum despre filantropie și despre luptă

Dacă Anatol Țăranu ne-a prezentat un compendiu de documente de certă valoare istorică incontestabilă, care pe bună dreptate ar servi drept probă într-un potențial proces al umanității, în cazul istoricului Vadim Guzun și al volumului său Rädda Barnen și Securitatea avem în față unul dintre puținele episoade luminoase ale acelei dificile perioade, întruchipat în asistența umanitară acordată de asociația „Salvați copiii” din Suedia, direcționată către populația din regiunea Moldovei din dreapta Prutului, prin crearea cantinelor sociale, prin distribuția de alimente, de medicamente, dar și de haine persoanelor afectate.

Foametea în Moldova sovietică Anatol Țăranu Rädda Barnen și Securitatea 1946-1947 Vadim Guzun

Istoricul Vadim Guzun a efectuat cercetări chiar în arhivele suedeze, unde se păstrează mărturiile acțiunii umanitare efectuate de misiunea „Salvați Copiii”. Foto: Facultatea de Litere

Cu vaste incursiuni în arhivele suedeze, autorul demonstrează importantele reușite ale unei acțiuni de caritate care a salvat nenumărate vieți românești nu doar de efectele imediate provocat de foamete, ci și de cele ulterioare.

Însoțit și de o proiectare a filmului documentar realizat de misiunea suedeză, volumul lui Vadim Guzun dezvăluie munca acerbă și eforturile inedite pe care societatea „Salvați copiii” și le-a asumat prin sosirea în imediata apropiere a lagărului ideologic comunist.

Documentar realizat de către misiunea suedeză „Salvați copiii”, despre acțiunile de caritate întreprinse în zona Moldovei de pe malul drept al Prutului

Evenimentul de prezentare a acestor două cărți – document, care a fost găzduit în data de 21 februarie de biblioteca Facultății de Litere, cu sprijinul și efortul prodecanului Cristina Bogdan, era o necesitate de ordin moral, deoarece trecutul ne oferă cele mai veridice lecții despre cât de malefic poate fi omul pornit împotriva omului și cât de morbid poate să devină un regim politic cu aspirații pozitive. Aceste volume cu cifre pe post de mărturie sunt rezultatul unei munci de cercetare impresionante, fapt pentru care merită deplina admirație și necesită a fi introduse pe listele de cărți obligatorii spre lectură. Matricea Românească salută admirabilul efort pentru Adevăr, reflectat în cele două cărți.

Ion Druță, autorul unor lucrări de anvergură pentru literatura română de peste Prut, din Basarabia, precum „ Frunze de dor ”, „ Casa mare ” sau „ Povara Bunătății Noastre ” este subiectul unui portret literar pe Matricea Românească.

A citi este înainte de toate o virtute, o prerogativă care implică respect și apreciere față de munca scriitorului, dar și față de truda acestuia, căci cine dacă nu el stă nopți întregi deasupra foii, încercând să construiască lumi în care să ne topim sufletele. Iar autorii care definesc apetitul unui cititor sunt, de regulă, cei de la începutul drumului. În cazul meu, acel scriitor care mi-a trezit pasiunea pentru carte a fost Ion Druță, de loc din Basarabia, devenit ulterior membru de onoare al Academiei Române.

Dar să începem cu începutul, căci așa se cuvine să intrigăm cititorul. Ion Druță s-a născut la 3 septembrie 1928 într-un frumos sat românesc numit Horodiște, în acele vremuri parte componentă a județului Soroca al României mari. A văzut lumina zilei în familia lui Pentelei Druță, zugrav bisericesc, și al Soficăi, de origine ucraineană. După instaurarea puterii comuniste, Ion Druță a absolvit școala de silvicultură și cursurile superioare (n.r. pe atunci echivalentul facultății) de pe lângă Institutul de Literatură „Maxim Gorki” al Uniunii Scriitorilor din U.R.S.S..

Druță va debuta la începutul anilor ’50, creând într-un final o colecție de patru volume cu diferite nuvele, povestiri și un roman. Anume aceste patru volume le-am descoperit în biblioteca mamei mele și le-am savurat încă în anii de gimnaziu. Este foarte important să înțelegem că lucrările lui Ion Druță nu au vârstă și nici nu au intenția să delimiteze cititorul printr-un plafon de percepție. Bătrân sau tânăr, cititorul va simți aromele scriiturii lui din care transcend cele mai firești trăiri umane. M-aș încumeta să afirm că acest autor a reușit să focalizeze atenția cititorului pe satul basarabean, drept punct major de reper.

Chiar dacă a scris într-o perioadă istorică dificilă, Ion Druță s-a încumetat să meargă dincolo de aranjamentul superficial al claselor sociale, punând în capul mesei munca, meritocrația și râvna basarabeanului de la sat. Am crescut cu drag de țară grație lucrărilor sale, care parcă respiră prin adevăr. Aș merge până la punctul în care aș spune că Druță este unul dintre cei mai sinceri prozatori din spațiul românesc din Basarabia.

Totodată, trebuie apreciată maniera în care autorul și-a îmbrăcat personajele în naturalețe, fără a le colora sau șlefui unghiurile. Ion Druță recompune tradițiile, transformând scrisul într-un mesaj de anvergură. Opera sa completă, adunată în patru volume, include titluri precum: Frunze de dor, Balade din cîmpie, Ultima lună de toamnă, Povara Bunătății Noastre, Clopotnița, Horodiște, Întoarcerea țărânii în pământ, Biserica albă, Toiagul păstoriei. Ele fac parte, pe bună dreptate, din fondul de aur al literaturii române contemporane din Basarabia.

Între „ Frunze de dor ” și „ Casa mare ”: Ion Druță despre satele din Basarabia

Sensibilitatea și emoțiile pe care Ion Druță le pune în imaginile din lucrările sale se resimt cu fiecare rând. Drept exemplu, iată un fragment din emblematica și prima sa lucrare Frunze de dor, apărută la 1957, ce a avut în total douăsprezece reeditări:

Se varsă-n lăicer bătătura, zîmbeşte ghiveciul cu flori, dar fuge urzeala, fuge urzeala şi ce greu se mişcă sulul – Doamne, Doamne, Doamne! Ca să n-o apuce pe neprins de veste, de la o vreme a început să-şi ascundă sub plapumă rochiţa – poate să vie pe la zori badea Gheorghe după topor ori după scară, şi ce-a crede, văzînd-o dormind?

Câtă omenie și cumsecădenie a pus pe urmerii personajelor sale Ion Druță! Acest lucru a transformat scrierile sale într-o minunată cronică a vremii, din care putem afla cu ușurință cum trăia și respira satul basarabean de după cel de-al Doilea Război Mondial.

Ion Druță Basarabia Frunze de dor Casa Mare Povara Bunătății Noastre

„Frunze de dor”, primul roman druțian, cu peste 12 reeditări. Foto: cartier.md

Totodată, Ion Druță îmbină drama socială cu tradițiile locale, transformându-și cadrul literar într-un tablou al epocii. Este și cazul dilogiei Povara Bunătății Noastre (1968), care urmărește destinul unui sat din câmpia Sorocii, Ciutura, în anii de dinainte de Primul Război Mondial și până în 1945 (prima parte), apoi în primii ani ai regimului sovietic instaurat după cel de-al Doilea Război Mondial (cea de-a doua parte). În această bijuterie literară, autorul descrie un incendiu, spunând, prin vocea personajului:

A ars Ciutura ? Să tot ardă mult și bine, n-a văzut el pojaruri prin Rusia? De atâta vreme lumea e numai foc și pară — mare lucru dacă mai ard două sute de căsuțe ? O fi ars Ciutura, nu-i vorbă, dar cerul de deasupra satului a rămas? Vatra satului, acolo, la încheietura celor două dealuri, stă pe loc? Și dacă ai un cer frumos și două dealuri împreunate, e greu să-ți sufleci mânecile și să dregi un sat de iznoavă?!

Dramaturgia lui Ion Druță parcurge, la rându-i, rectiliniu evoluția principalelor sale teme, ajungând să oglindească stări firești pentru oameni simpli, căci anume simplitatea a devenit carte de vizită pentru acest autor. Și ce poate fi mai sfânt și mai simplu decât „ Casa Mare ”? Pe această idee și-a construit piesa de teatru cu titlu omonim, care a fost montată pentru prima dată în anul 1961, la Teatrul Central al Armatei Sovietice de la Moscova, iar în 1962 la Teatrul Muzical-Dramatic “A. S. Puşkin” din Chișinău.

Ion Druță Basarabia Frunze de dor Casa Mare Povara Bunătății Noastre

Piesa „Casa Mare” s-a bucurat de câteva reprezentații de succes, fiind jucată inclusiv la Teatrul Național din București. Foto: tnme.md

Casa Mare este o lucrare profund poetică, unde personajele își trăiesc tristețile într-o comuniune spirituală. O avem, pe de o parte, pe văduva Vasiluța, care se condamnă la singurătate, iar pe de altă parte pe flăcăul Păvălache, fustangiul clasic întors pe drumul bun.

Casa mare este o metaforă în care se cuprinde drama tuturor satelor golite de viața lor firească, în urma războaielor, drama oamenilor a căror soartă se înscrie sub însemnul neîmplinirii dragostei autentice. Chiar și ultima replică a Vasiluței reliefează profunda tristețe, dar și speranța pe care o încearcă: „Ce păcat că avem numai un singur pământ şi un singur cer deasupra lui…”.

Ion Druță a reușit să intre în inimile cititorilor săi, și nu mă refer aici doar la impunătorul număr de traduceri ale operelor sale, ci la angajamentul pe care l-a creat, căci odată ce începi să îi citești o lucrare, fii sigur că nu te vei opri până nu vei savura fiecare pagină, cu sete și ardoare.

Iar dacă românii din dreapta Prutului îi au pe George Coșbuc, Marin Preda sau Liviu Rebreanu drept portavoce a satului românesc, atunci românii din Basarabia, exact ca într-o oglindă, îl au pe Ion Druță.

Fabula românească și-a luat un tot mai mare avânt de-a lungul istoriei, condiționată fiind fie de realitățile vremii, fie de coloritul social tot mai vivace. Cert este că această specie a reușit să adune sub umbrela sa cei mai renumiți și mai atenți condeieri ai criticii umane. Continuând șirul oamenilor faimoși care au reinventat, au luminat fabula românească, astăzi a venit rândul lui Alecu Donici (1806 – 1865), fabulistul din Basarabia care a fost numit, de către Mihai Eminescu, „cuib de-nțelepciune”.

Alecu Donici se naște la 1806, în Orhei, regiune din Basarabia, în familia clucerului Dimitrie Donici și a Elenei, născută Lambrino. Este cel mai mare fiu dintre cei patru, astfel că, respectând canoanele vremii, alege educația militară, absolvind liceul de profil din Sankt Petersburg. În 1825 va fi detașat ca sublocotenent în regimentul „Ekaterinburg”, în Sudul Basarabiei. Invocând anumite motive familiale, Alecu Donici va reveni pentru scurt timp la baștina sa, activând o perioadă la Chișinău, apoi la Iași și la Piatra Neamț.

Alecu Donici fabula românească traduceri Basarabia

Casa memorială Alecu Donici din Orhei, Basarabia

Devenit în timp, mare exponent pentru fabula românească, Alecu Donici va debuta literar cu traduceri din Alexandr Sergheevici Pușkin și Ivan Andreievici Krâlov, fiind menționat în 1835 drept traducător în revista moscovită „Teleskop”. În aceeași ordine de idei, Donici va colabora cu Constantin Negruzzi, efectuând traduceri ale unor opere precum „Satire și alte poetice compuneri” de Antioh Cantemir, poemul lui Pușkin „Țiganii” (scris de poetul rus după vizitarea Basarabiei), „Torentele și oamenii” de Mihail Lermontov, „Tunsul” de Aleksandr Veltman și alte creații ale clasicilor literaturii universale, preponderent ruse.

Despre Alecu Donici se va spune că reușea să observe cele mai ascunse metehne ale firii umane, iar fabulele sale, inspirate cu precădere din traduceri ale lucrărilor lui Ivan Andreievici Krâlov, poartă nu doar conotația uzuală a acestor opere, ci per a contrario, merg pe maniera parabolelor, cu morală adaptată direct de autor după bunul său plac. Probabil acel curaj cu care figurile literaturii ruse jonglau, l-a inspirat pe Donici să iasă dincolo de tiparele cu care era obișnuită fabula românească.

În anii 1840, respectiv și 1842 editează, în două ediții succesive, volumul „Fabule”, conținând opere proprii și traduceri din patrimoniul fabulistic universal. Astfel, cele două ediții îi vor aduce faima încă în timpul vieții, consacrându-l drept un autor tenace, căruia nu îi scapă cele mai atente detalii ale caracterului uman. În portofoliul său se numără titluri de mare impact literar, precum sunt: Antereul lui Arvinte, Musca la arat, Racul, broasca și știuca, Doi cîini.

Alecu Donici, activistul civic emblematic pentru fabula românească

Dincolo de activitatea sa literară, Alecu Donici a avut și o carieră importantă în domeniul administrativ și publicistic. La Iași, a deținut o funcție în Epitropia școlilor, apoi una de asesor (n.r. asistent de judecător) al Curții de Apel, activând și în calitate de membru al divanului obștesc.

Donici se va alătura inițiativelor culturale legate de dezvoltarea învățămîntului public, a presei periodice, a teatrului național din perioada sa. A întreținut legături strânse cu aproape toți literații moldoveni, colaborând la periodicul „Albina Românească”, condus de către Gheorghe Asachi, „Dacia literară”, „Propășirea” și la alte publicații periodice. În afară de fabule, acesta a compus poezii și piese de teatru. Creația lui Donici a fost înalt apreciată de Mihail Kogălniceanu, Grigore Alexandrescu, Vasile Alecsandri și alți contemporani. Însuși Mihai Eminescu îl situa printre scriitorii care „și-au încuscrit talentul individual cu geniul poporului…”.

Este important să observăm cum Alecu Donici a reușit să conserve limbajul popular românesc din Basarabia, îmbinând caracterele specifice omului cu întruchipări de animale, clădind astfel o barieră între realitate și morală. Un astfel de exemplu este fabula „Vulturul și paingul” (n.r. paing – păianjen, regionalism din zona moldavă):

Pin nouri, vulturu, spre muntele Ceahlău,
Întinsă zborul său.
Pe cea mai naltă stâncă a lui, el se așază
Și lumea dedesupt privind se desfătează.

Un șir de munți măreți, Moldova de o parte;
A ei câmpii, păduri; a ei frumoase sate!
Și ape: Bistrița, Moldova și Siret,
Pe șăsuri vesele, se văd curgând încet.

– Să fie lăudat al tău, o, Joe! nume,
Pentru aripele ce tu mi-ai înzestrat;
Cu care mă ridic la înălţimea lumei,
Pe unde nimene a fi n-au cutezat!

Aceste vulturul rosteşte bucuros.
– Da’ ştii, prietene, că eşti lăudăros!
Paingul de pe muşchi atunce îi răspunde.
Dar uită-te de vezi: şi eu sunt oare unde?
Se uită vulturul şi vede, înadins,

Paingul lângă el, cum mreaja a întins.
– De unde te-ai luat?
Întreabă el mirat.
Şi cum te-ai târâit?

– Să-ţi spun adevărat,
Paingul au răspuns,
Pe coadă-ţi am venit,
Tu însuţi m-ai adus;

Cu-a mea putere, eu nici aş fi îndrăznit,
Iar de acum nu am de tine trebuinţă.
Aici, statornica să-mi fac vreau locuinţă!
El bine n-au sfârşit şi un vârtej de vânt,
Cu mreaja lui cu tot, îl suflă la pământ.

Cum socotiţi şi dumneavoastră;
Dar eu gândesc că-n lumea noastră,
Sunt mulţi asemene ca şi paingul meu,
Ce fără ostenele se trag în sus mereu,
De coada unui mare;
Şi cărora le pare
Că singuri vrednicesc şi că li s-au căzut;
Când spre căderea lor
Nu trebuie mai mult,
Decât un vântişor.

 

Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Antologia fabulei românești”, ediție îngrijită de Adrian Săvoiu și apărută la Editura Art, 2017, dar și a volumului V din „Eminescu. Opere”, apărut la editura Gunivas (Chișinău) în 2008, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă și Asociaţii SCA.

Echipa Matricea Românească omagiază azi un simbol din poezia românească, Grigore Vieru, omul care a cântat în versuri, cu sensibilitate și delicatețe, condiția de femeie și de mamă. Descoperiți mai jos cinci poezii semnate de către prolificul poet, dedicate celor mai scumpe ființe din scurta sa viață. 

Astăzi este o zi deosebită. Nu pentru că ar fi acea invenție modernă a zilei îndrăgostiților, ci pentru că astăzi, în îndepărtatul an 1935, venea pe lume un poet deosebit, un bărbat care prin versurile sale pline de patos a cucerit inimile tuturor femeilor, tuturor mamelor: Grigore Vieru.

Poezia românească în interpretarea lui este un dar frumos, o recunoștință pe care femeile întregii lumi o meritau cu prisosință. Și aici nu încape modestie sau smerenie, deoarece Grigore Vieru le „cântă” pentru nopțile nedormite, pentru cămășile spălate, pentru copiii alinați la sânul lor și pentru truda mâinilor lor.

poet Grigore Vieru poezia românească femeie mamă

Grigore Vieru a transpus în versuri cele mai sincere sentimente față de condiția de femeie și mamă. Foto: emancipareafemeii.blogspot.com

El, din postura sa de bărbat, a înțeles condiția dificilă de a fi femeie într-o lume dictată, cu precădere, de reguli patriarhale. A înțeles că nu puterea fizică împinge fericirea la destinatarii săi, ci grija atentă cu care orice femeie, aidoma unei furnici, își construiește căminul familial.

Despre obiectul adorației sale a scris Grigore Vieru în poezia Femeie, o mostră a gentileții și a neprihănirii de îndrăgostit:

Îmi place
să te ghemui la pieptu-mi
când pe cer tunetul
se dă fioros de-a dura.
Îmi place
să văd cum se sperie buzele tale
când, rușinoase,
ating băutura.
Îmi place
când te sperii de nimică…
Bunăoară, de-o furnică
nimerindu-ți după gât.
Ești gingașă, mică –
mugur înveselind copacii…
și totuși
pe umerii tăi
se reazămă
cerul de pace!

Tot cu delicatețe și fidelitate Grigore Vieru va scrie și această lucrare, Cântec de femeie, prinos în poezia românească, adus frumuseții de femeie în rol de soție:

Sărută-mă mereu, mereu,
Să nu văd fața mării eu.

Sărută-mă neîncetat,
Să nu văd malul sidefat.

Sărută-mă necontenit,
Să nu văd cerul înflorit.

Sărută-mă așa frumos,
Să nu văd nici un chiparos –

Să-mi spui pe urmă, tu, bărbate,
Ce mândre sunt aceste toate.

În lucrările sale, Grigore Vieru nu a detașat figura maternă de postura-i de femeie, ci dimpotrivă a reușit să le unească, demonstrând lumii întregi că și femeia obosită, trudită este obiect al iubirii și al respectului.

Pentru a exemplifica această naturalețe, iată lucrarea Aer verde, matern, în care marele poet român unifică cele două ipostaze într-un simbol curat, al ploii:

După mamă,
după copii
și după iubită
n-am mai aproape pe nimeni
ca ploaia.
Numai de obrazul mamei
mă lipesc așa
ca de ploaie.
Numai pe copii
îi las să mi se urce așa
în spate.
Și numai cu iubita
mă împletesc în dragoste
așa.
Am sentimentul că dacă orbesc,
aș putea să văd cu stropi de ploaie.
Cu ploaia
aș putea să-mi cânt plaiul
de mi-ar seca graiul.

Ploaie, tu –
Aerul meu verde, matern!
Nu știu alții cum sunt,
dar eu,
Fără tine, mă usuc
ca o foaie.
Toate
cântecele mele neînțelese
sunt rugăciuni pentru ploaie.

Grigore Vieru a trecut, în scrierile sale, prin toate etapele metamorfozei pentru o femeie, de la inocenta iubită până la consoarta cu care bărbatul își împarte viața, transpunând această evoluție în poezia Joc de familie, o frumoasă odă a fericirii diurne:

Duminică dimineața,
Copiii noștri amândoi
Se urcă în pat
Între noi.
Ne scot de pe degete
Palidele inele,
Le duc la ochi
Și se uită la mama și tata
Prin ele.
O, golul rotund al inelelor
Se umple atunci
De văzul copiilor luminos
Și-n toată lumea
Nu există joc mai frumos!

Și, desigur, Vieru nu a scăpat ocazia de a alinia frumos în familie rolul de femeie, împărțit cu același respect cuvenit între soție și mamă, în lucrarea „Inel rotund”:

Ar trebui alături
De-al iubitei nume,
În sclipetul verigii,
Să-l scriem și pe-al mumei.

Ca, supărați, vreodată –
Crescut inelu-n carne –
Furia să nu-l smulgă
Și-n hăuri să-l răstoarne.

Ca să-l purtăm statornic
Pân’ când prin el, spre soare,
Răzbi-va grâul verde
Și curge-vor izvoare.

Ar trebui alături
De-al iubitei nume,
În sclipetul verigii,
Să-l scriem și pe-al mumei.

Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Aproape”, ediție îngrijită de Emilian Galaicu-Păun și apărută la Editura Cartier, 2017, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă și Asociaţii SCA.

Interviu cu Părintele Efrem Docan de la Mănăstirea Țiganca

15 iulie 2021 |
Matricea Românească a luat drumul Basarabiei și a avut plăcerea de a-l cunoaște pe Părintele Efrem Docan de la Mănăstirea Țiganca, din localitatea Țiganca. Acesta ne-a relatat povestea cimitirului din proximitatea mănăstirii: ,,În vara anului 1941, în...




File din romanul unei vieţi de succes. Regele Carol I al Romȃniei

10 noiembrie 2018 |
În articolul de faţă, m-am aplecat cu profund respect ṣi apreciere, ȋn abordarea cȃtorva pagini din viaţa ṣi cariera de succes a celui ce a fost suveranul Romȃniei moderne, regele Carol I. Conform unor filosofi germani ṣi istorici ai epocii sale, ȋntre...


Măsura iertării la români. Studiu de caz

19 septembrie 2018 |
Românii sunt probabil unicul popor care iartă purtând ranchiună. Și când scriu asta mi-o asum, deoarece și eu îmi port mie ciudă pentru tăcerea îndelungată. De când nu am mai scris pe Matricea Românească, am avut timp să mă gândesc asupra naturii...

Suntem mulți și suntem puternici

8 august 2018 |
Despre valorile ce unesc un neam. Astfel s-a numit tema ediției de anul acesta a taberei de la Nemțișor, tabără la care am avut bucuria să particip pentru a doua oară. În pofida faptului că data organizării sale era destul de apropiată de perioada de...


Avem speranţă! Gânduri la un 27 martie istoric

27 martie 2018 |
Matricea Românească a sărbătorit un 27 martie istoric pentru Ţară aproape de tinerii români basarabeni, dându-le în dar gânduri bune şi un crâmpei - tangibil - de speranţă. Scriam zilele trecute despre riscul Centenarului, despre formula inedită a unui...

Războiul care a făcut România Mare, sub lupa istoricilor: “Trebuie lămurită problema aliatului rus. În toate bătăliile din Moldova avem ruşi morţi cel puţin la nivelul românilor” / “Să nu facem, din Centenar, istorie de parastas!”

7 martie 2018 |
"A fost ratată, în România, şansa scrierii unei noi istorii privind Primul Război Mondial?" s-au întrebat participanţii la masa rotundă cu tema «Scrierea unei noi istorii a Primului Război Mondial. Oportunitate sau șansă ratată?», organizată săptămâna...

Un mărţişor rOMân

1 martie 2018 |
La ora la care citiţi aceste rânduri, Corina e într-o maşină, în drum spre casă – undeva, aproape de Chişinău. Dar întoarcerea ei peste Prut, după aproape cinci luni petrecute în echipa Matricei Româneşti, nu e un eşec, cum s-ar părea la prima vedere....




Cinci poezii cu și despre femeie semnate de către Grigore Vieru

14 februarie 2018 |
Echipa Matricea Românească omagiază azi un simbol din poezia românească, Grigore Vieru, omul care a cântat în versuri, cu sensibilitate și delicatețe, condiția de femeie și de mamă. Descoperiți mai jos cinci poezii semnate de către prolificul poet,...