Tag

Basarabia

Unul a fost un geniu militar şi diplomatic, calităţi care i-au permis să se menţină pe scaunul de domnie timp de 47 de ani neîntrerupţi. Celălalt a fost un geniu al gândirii, ceea ce l-a făcut pe Gottfried Wilhelm Leibniz să-l numească “rege între filosofi şi filosofi între regi”. Ce ne învaţă Ştefan cel Mare şi Sfânt şi Dimitrie Cantemir, într-un reportaj special Matricea Românească la Chişinău.

Dacă am spune că în vechea urbe românească a Chişinăului nu există decât Ştefan cel Mare şi Sfânt, nu ne-am înşela. Ştefan este omniprezent: de la statui emblematice la tablouri monumentale în muzee, mergând până la bancnotele pe care, fără excepţie, chipul marelui domnitor este reprezentat, regele moldav este ubicuu. Situaţia nu s-ar putea prezenta altfel nici în Muzeul de Istorie a Moldovei, din localitate.

O sală dedicată Evului Mediu e dominată de un tablou aparţinându-i lui Eugen Maximovici, închinat personalităţii care a marcat istoria românilor. Pe pânza veche de 110 ani, Ştefan e reprezentat maiestuos: în plinătatea forţelor, cu mâna dreaptă pe paloş, coroana “în mâna stângă” şi cu o privire pe cât de hotărâtă, pe atât de luminoasă. E privirea omului care vede mai departe de sine însuşi. Pe vremuri, marii oameni se agăţau de sabie şi de cuvântul dat, azi domnii închipuiţi se agaţă de scaune prea puţin domneşti. Ştefan ne învaţă diferit.

“Este o lucrare realizată în anul 1907, e un tablou care îl reprezintă pe Ștefan cel Mare, cel care vine la putere, atunci când puterea era aruncată ca o minge, de la un os domnesc la celălalt. A știut să stea în fruntea țării și nu numai să o apere de dușmani puternici, în perioada respectivă, dar și să o ridice la o nouă treaptă, fâcând din ea acea poartă a creștinătății atât de respectată în epocă, ipostază pe care, cu regret, urmașii săi n-au reușit să o perpetueze”, remarcă Natalia Popovici, şeful Secţiei de Relaţii publice şi Educaţie muzeală de la Muzeul Naţional de Istorie a Moldovei.

Cum se explică, totuşi, cultul lui Ştefan cel Mare observabil la Chişinău? “Ştefan a rămas, peste timp, o mare personalitate. Este de notat că, şi în perioada sovietică, atunci când nu toţi domnitorii primeau recunoaştere, se studia despre Ștefan. Iată că despre el am învățat în perioada dată. În plus, avem monumentul situat în inima orașului. Este dezvelit în anul 1928, în jurul aniversării a 10 de ani de la unirea Basarabiei cu România. Autor a fost Alexandru Plămădeală, unul dintre marii sculptori de la noi.

Acest monument este un simbol, un loc unde se adună lumea, unde își dă întâlnire, unde se depun flori de diferite sărbători. Ștefan dintotdeauna a fost o personalitate, și faptul că timp de 47 de ani a stat în fruntea țării înseamnă că a știut să se ciocnească cu marii sultani ai Imperiului Otoman. O asemenea longevitate, luptele pe care le-a dus, amintindu-i sultanului turc că nu el este centrul Pământului, îl fac nemuritor”.

Pe vremuri, marii oameni se agăţau de sabie şi de cuvântul dat, azi domnii închipuiţi se agaţă de scaune prea puţin domneşti. Ştefan ne învaţă diferit

Ce caracteristică a personalității sale l-a ținut atât de mult pe scaunul domnesc? “Cred că era un diplomat, până la urmă. Ştia să tragă de frâu atunci când trebuia și în partea care trebuia. L-au mai ajutat perseverența, curajul. Dar era și ferm – cum spune cronicarul, «vărsa și sânge nevinovatu». Dar după cum ne-am convins, de-a lungul istoriei, uneori e nevoie și de duritate ca să supraviețuim. Eşti dur azi, ca mâine să fie mai bine. Duritate, nu în sensul de a nimici vieţi, ci de a lua hotărâri ferme în momentul potrivit și în locul potrivit.”

În Muzeul de Istorie de la Chişinău, în faţa căruia străjuieşte lupoaica de pe Capitoliu, şi care primeşte regulat expoziţii itinerante de la Iaşi şi de la Bucureşti, se găsesc mai multe piese de echipament militar, dintre care două tunuri datând din vremea lui Ştefan.

“Se pot admira cămaşa de zale, coiful, arbaleta, halebarda, spada, toate datând cu secolele XV-XVII. Sunt piese din echipamentul militar, utilizate de către ostașii domnitorilor atunci când mergeau să-și apere ființa națională. Acest punct”, spune cu umor şi tâlc Natalia Popovici (foto jos), “a fost întotdeauna pe «ordinea de zi», pe întreaga perioadă a Evului Mediu. De la Orheiul Vechi vin și cele două tunuri pe care le avem prezente în expoziție. Sunt descoperite mai recent. La Orheiul Vechi se fac săpături începând cu anul 1947, adică de peste jumătate de secol. Mai sunt și surprize. Mai «aruncă», din când în când, câte ceva acest vulcan stins, mai ridică la suprafață. Așa că nu știm – Orheiul Vechi poate să ne uimească în continuare.

Tunurile au fost descoperite la sfârșitul anilor ’90, de către o grupă de arheologi care făcea săpături pe teritoriul cetății și al palatului Pârcălabului. Atunci au fost ridicate la suprafață cele două piese de artilerie, care sunt o raritate nu numai în spațiul nostru, ci și în întreg spațiul românesc. Până la descoperirea în cauză, erau cunoscute patru astfel de piese, care se află în România. Acestea două sunt puţin mai evoluate, ca tip. Apare întrebarea: erau lucrate aici? Erau aduse din altă parte? Gândul ne poartă spre Lituania, spre arealul polono-lituanian. În plus, mai vin specialiștii cu ipoteza că poate este o captură de război a lui Ștefan, din anul 1497, atunci când a avut marea luptă din Codrii Cosminului. Se mai spune că unul dintre ele este original, și că celălalt este o copie. Poate că a fost făcută în Polonia, sau turnată la Orheiul Vechi. Ca lungime sunt identice, ca greutate, variază – unul are 26 de kilograme, celălalt 31.”

Tun din timpul lui Ştefan cel Mare, cel mai probabil o captură de provenienţă polonă, în Muzeul Naţional de Istorie a Moldovei

Tun din timpul lui Ştefan cel Mare, cel mai probabil o captură de provenienţă polonă, în Muzeul Naţional de Istorie a Moldovei

Românii (şi nu numai) din Chişinău sunt avizi de istorie. Dacă, în 2015, instituţia s-a bucurat de circa 73.000 de vizitatori, în 2016, cifra s-a ridicat până la 106.000, ne-au precizat oficialii instituţiei. “Importantă este continuitatea în a propune noi expoziţii atractive. Așa se menţine interesul, și se cultivă gusturile.”

Dacă Ştefan cel Mare şi Sfânt îi va cuceri prin exemplul de fermitate, vizitatorii superbului Muzeu din Chişinău vor fi seduşi şi de forţa spiritului. Aici pot fi admirate şi câteva cărţi vechi şi valoroase, purtând semnătura altui mare domnitor dar şi om de cultură moldav, Dimitrie Cantemir, respectiv a fiului său, Antioh.

”Nu am putut trece cu vederea activitatea marelui cărturar – mai puţin timp domnitor – , filosof, muzicolog, compozitor, Dimitrie Cantemir, cel care a trăit, cu întreruperi, timp de 22 de ani, la Poarta otomană și cunoștea îndeaproape istoria otomanilor.

Avem în expoziție două cărți ale sale, ce țin de istoria turcilor. Una este Sistema religiei mahomedane, o ediție din anul 1722, făcută în Rusia în timpul vieții – remarcabil, pentru că în timpul vieții au fost editate puține cărți ale cărturarului. Iar cea de-a doua datează din 1745. A fost făcută la Hamburg, în Germania, datorită străduințelor feciorului său, Antioh Cantemir, care a fost ambasadorul rușilor în Londra și în Paris, unde apare cartea în engleză și în franceză, iar mai apoi în germană”, a depănat istoria, pentru Matricea Românească, oficialul instituţiei.

“Cantemir era considerat unul dintre marii turcologi ai timpului. În 1714, când devine membru al Academiei din Berlin, va fi numit de către Leibniz «rege între filosofi, dar și filosof între regi». Este, cu siguranță, cea mai luminată minte din perioada respectivă, și rămâne un exemplu și până în prezent. Prin scrierile sale, adeseori ne îndeamnă să părăsim lenevia. Aceasta sună și contemporan, ca o povaţă să ne aplecăm spre carte.

Operele lui Dimitrie Cantemir au reprezentat un punct de referinţă în cultura epocii sale, după cum atestă şi imaginile alăturate

Operele lui Dimitrie Cantemir au reprezentat un punct de referinţă în cultura epocii sale, după cum atestă şi imaginile alăturate

Dimitrie şi Antioh Cantemir, două spirite deopotrivă româneşti şi universale

Dimitrie şi Antioh Cantemir, două spirite deopotrivă româneşti şi universale

Era un om universal. În afară de scrierile sale ce țin de geografie, de descrierea Moldovei, de momente ale vieții politice, de creșterea și descreșterea Imperiului Otoman, de sistemul religiei mahomedane, Dimitrie a inventat note muzicale pentru turci, a scris muzică. Una dintre piesele sale a servit drept imn pentru Imperiul Otoman. Aș spune că, atunci când ești trădat, ar urma să urăști omul – dar turcii au înțeles că este o personalitate, este un geniu și l-au apreciat la justa lui valoare. Cartea respectivă a fost reeditată de cinci ori până în 2002. Se bucură de un interes aparte până în prezent, deoarece Dimitrie Cantemir s-a bazat pe izvoare originale, întrucât a avut acces la arhiva otomană, la biblioteci, și avea legături cu multă lume «cu greutate» în perioada respectivă.”

Excepţia care confirmă regula că "natura se odihneşte pe urmaşi": Antioh Cantemir, aici expus ca autor al "Satirelor" în Muzeul Naţional de Istorie a Moldovei

Excepţia care confirmă regula că „natura se odihneşte pe urmaşi”: Antioh Cantemir, aici expus ca autor al „Satirelor” în Muzeul Naţional de Istorie a Moldovei

Despre Antioh Cantemir, autorul Satirelor, Popovici apreciază că “l-a moştenit pe tatăl său, venind astfel în contradicție cu fraza care spune că natura se odihnește pe urmași. Aici avem contrariul, deoarece a fost și el o personalitate, a fost fondatorul literaturii satirice ruse, și a scris, fiind ambasador, un Tratat unde spunea – și cred că este corect ceea ce spune – că «putem vorbi copiilor multe, dar numai prin exemple proprii vom face, vom mișca roata înainte și îi vom determina să facă lucruri frumoase și bune în această viață».”

Una dintre piesele lui Dimitrie Cantemir a servit drept imn pentru Imperiul Otoman. Aș spune că, atunci când ești trădat, ar urma să urăști omul – dar turcii au înțeles că este o personalitate, un geniu

Poate părea bizar de ce figuri nobile, princiare, conducători de state, aveau preocupări filologice. Răspunsul este, însă, simplu şi invită la emulaţie.

“Un om ambițios poate să facă lucruri mari în viață. Ambițios, în sensul frumos al cuvântului, deoarece ambițiile sunt variate. Cum spune Constantin Gane, în lucrarea sa, Trecute vieți de doamne și domnițe, «Aveau ceva Cantemireștii aceștia, curgea ceva în sângele lor ce îi făcea nemulțumiți de tot și de toate». Numai în felul acesta dorești să îmbunătățești lucrurile și în așa mod te miști înainte. Dimitrie a avut întotdeauna ideea scuturării jugului otoman, de aceea a și făcut acel tratat cu țarul rușilor, Petru I. După nereușita de la Stănilești, însă, a fost nevoie să se retragă departe de pământurile care l-au născut. A fost unul dintre sfetnicii apropiați ai țarului. Însă gândul lui a fost mereu acasă.

A plecat în lumea umbrelor devreme, la 50 de ani. Putea încă să creeze, putea încă să lase multe și multe alte lucrări de care să se bucure astăzi urmașii. Să dea Dumnezeu să le cunoaștem și pe cele scrise!”.

Boala spiritului: «Aveau ceva Cantemireștii aceștia, curgea ceva în sângele lor ce îi făcea nemulțumiți de tot și de toate»

Boala spiritului: «Aveau ceva Cantemireștii aceștia, curgea ceva în sângele lor ce îi făcea nemulțumiți de tot și de toate»

Nu putem decât să o aprobăm pe experta Muzeului de la Chişinău, căci istoria românilor, se vede treaba, este o sursă nesfârşită de modele de verticalitate şi neatârnare…

Recunosc fără rezerve că, până a-l “întâlni” pe Nicolae Dabija într-o librărie din Chişinău, nu-i citisem poeziile, iar ceea ce aveam să descopăr mi-a depăşit toate aşteptările şi m-a obligat moral la o privire adâncă înlăuntru. Un ilustru filolog şi publicist român de peste Prut, Dabija este virtual absent în conştiinţa comună de la noi, ceea ce, dincolo de a fi o pierdere, este o enigmă şi o nedreptate, judecând după valoarea poeziilor sale, trimise de undeva de sus.

"Să nu se uite!"

“Aşchii de stele” (Editura Sprinten Infomar, Ploieşti), o colecţie de poezii de mici dimensiuni, în format de buzunar, cu ilustraţiile remarcabile ale autorului, îşi respectă promisiunea textelor stelare încă de pe copertă. “Doru-mi-i de dumneavoastră / Ca unui zid de o fereastră” este, fără dubiu, una dintre cele mai frumoase declaraţii de dragoste şi de prietenie care s-au scris în limba română, de la apariţia ei.

"Poem"

Că poezia nu se mai citeşte şi nu se mai cumpără, auzim în fiecare zi de la cei grăbiţi să-i cânte prohodul. Însă, chiar de-ar rămâne doar “Aşchii de stele”, poezia românească ar fi înviată.

Precum un cerc cu centrul în afara sa,
precum o secundă în care încape vecia,
precum un cer născocindu-şi propria stea –
poezia

este arta poetică a lui Dabija, cu care acesta îşi deschide, inspirat, lucrarea.

Eminescu îl urmăreşte şi-i apare ca predestinat, marele poet care şi-a ales poporul. „Când mă gândesc cât de mult ne iubesc izvoarele şi codrii, şi doinele”, mărturiseşte bardul,

"Eminescu"

Sensibilitatea lui Dabija mişcă plăcile tectonice pe care se susţine ego-ul, simbolismul său este primar şi operează la izvoare, sau, după cum singur declară (“Măreţie”) la “începuturi de letopiseţ”.

O melancolie profundă străbate lirica dabijiană. În Transnistria, de pildă, el este absorbit de o casă părăsită, văzută drept icoană “crăpată de frig, învineţită de ploi / în care sfinţii se-ncălzesc urcând pe ruguri”. Doina, sora mai mare a poeziei, e o dovadă a tristeţii Universului,

"Doina"

Leuşeniul e hotarul stropit cu lacrimi de culoarea lutului, unde sârma care separă românii e formată, tragic, din ghimpii trandafirilor, revers artificial al podului de flori.

"Leuşeni"

În pofida dimensiunilor liliputane, poezia lui Nicolae Dabija nu e o poezie uşor manevrabilă, însă e o poezie care, deşi încărcată emoţional, te uşurează de spaime şi-ţi oferă refugiu. E-un colţ de Românie prins în filele unei cărţi pe cât de mici pe-atât de grandioase. E o poezie a exilului şi-a dorului de matcă, de matrice, după cum reiese din celebra sa definiţie a basarabenilor:

Ostateci
exilaţi
cu tot cu ţară.

Poetul nu refuză pocalul suferinţei, înţelegând că de jertfa lui depinde salvarea celor mulţi (de altfel, Dabija a şi avut de pătimit, de-a lungul vieţii, pentru activitatea sa pro-românească). Arta lui este o “ripostă dată zeilor”, dar e în egală măsură şi-o apostazie contra puterilor vremelnice.

"Îndrăgostit"

Dar poate cea mai importantă temă a poeziei lui Dabija este iubirea, manifestă atât la nivel personal, faţă de-o iubită mereu evanescentă, cât şi la nivel suprapersonal, faţă de-o Ţară concomitent sfâşiată şi sfâşietoare.

"Legendă"

E o iubire religioasă, sincronizată cu ritmurile cosmice,

Şi pomii iubesc.
Sunt martor
şi-adeveresc:
un ulm
s-a-ndrăgostit
de-o fată cu ochi de cicoare
şi-a-nflorit
o dată cu prima ninsoare.

"retraşi în imnuri şi poeme / eram, ca dincolo de morţi"... Nicolae Dabija

"Şi doar poemele acele / de dragoste şi dor cumplit"... Nicolae Dabija

După ce citeşti poezia lui Nicolae Dabija te simţi ca după o spovedanie, sau după o vizită la mamă, sau după o îmbrăţişare cu sufletul pereche: gol, autentic, şi emoţionat până la lacrimi – prea puţin important dacă de fericire sau de tristeţe. Este o dovadă că marile adevăruri nu se spun prin multe cuvinte, ci cu multă iubire. Nu trebuie să urci pe munţi, ca să cunoşti aerul rarefiat al înălţimilor – aceasta este puterea cuvântului lui Nicolae Dabija.

"Sfârşit de poem"

"Singur"

De v-ar intra “aşchii de stele” în suflet, ca să vă vindecaţi de bolile veacului!

Lapsus

N-am uitat să scriu câteva cărţi de poeme,
n-am uitat să iubesc o femeie şi câteva poiene
În viaţa asta scurtă, cât un scăpărat de chibrit…
… Am uitat doar să fiu fericit.

Nota Matricea Românească: [usr 5]

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:


Multă lume s-a mirat, atunci când echipa Matricea Românească a ales să străbată sute de kilometri şi să treacă iarna o graniţă şi un râu mitic, pentru a lua pulsul Chişinăului, uitând un lucru esenţial: acesta este al doilea cel mai numeros oraş, ca populaţie vorbitoare de limbă română, după Bucureşti.

La Chişinău am auzit o limbă română cristalină, vorbită cu pofta şi puritatea celor care, zeci de ani la rând, s-au văzut nevoiţi să îşi ascundă identitatea de ochii necruţători ai santinelelor ideologice. “Pe vremea comuniştilor, limba română devenise, pentru noi, «limbă de bucătărie». O vorbeam în casă, încercând pe cât posibil să n-o uităm, să nu ne uităm poeţii, să nu ne uităm poveştile şi doinele”, l-am auzit mărturisindu-ne pe un domn respectabil, cu o tristeţe şi o emoţie indescriptibile în vocea-i tremurată.

Limba română are o bogăţie pe care noi, cei de “acasă”, uităm adesea să o recunoaştem, “splituiţi” între conştiinţa apartenenţei la aceste locuri blestemate şi binecuvântate deopotrivă, şi veleităţile noastre occidentale. Nu e “fun” să fii român când poţi foarte bine să te dai vestic. Până la urmă, conducem maşini străine, îmbrăcăm haine fabricate prin ţări asiatice, folosim telefoane mobile produse tot în Extremul Orient, mergem în “city break” şi mâncăm “indian” în aşteptarea „Valentine’s Day”. Ce ne mai rămâne al nostru, la urma urmei? “Hint”: sufletul.

Cât timp vom spune “mama” şi nu “mother” ca prim cuvânt, înseamnă că avem o obligaţie pe viaţă faţă de limba română

La Chişinău, în Basarabia (“copil înfăşurat în sârmă ghimpată”, cum spune celebrul gând al lui Grigore Vieru), am auzit poate cea mai curată limbă română, după cea a mamei, din trei decenii de viaţă. Iar asta spune multe despre rezistenţa limbii noastre în faţa valurilor istoriei. Aici nu vorbim despre regionalisme, vorbim despre încăpăţânarea frumoasă şi trainică a unei limbi seculare şi despre resursele-i nebănuite de a se reîmprospăta în cele mai neaşteptate locuri, pe – în teorie – cele mai virane terenuri. Limba română este un trandafir imun şi la betoane, şi la noroaie, care îşi croieşte singur drum către marginile cerului.

Atunci când l-am auzit pe vicepreşedintele Academiei de Ştiinţe a Moldovei rugându-ne a-l aştepta “să-mi îmbrac ochii”, am fost nu doar încântaţi, ci şi răscoliţi pe interior şi umpluţi de sensuri intrinseci, pentru că geniala limbă română tocmai dăduse unei acţiuni banale – punerea ochelarilor – o dimensiune ritualică.

“Am făcut două păcate”, mi-a spus şi un scriitor român de peste Prut, referindu-se la cele două cărţi pe care le-a scris. În Basarabia caii poartă “obrăzari”, clădirile sunt aşezate “în mâna dreaptă” (n.r., pe dreapta) sau “în mâna stângă”, alcoolul te „loveşte în cap”, însoţitorii sunt “alăturaşi”, şi tot în frumosul nostru pământ românesc se face mare diferenţă între “fudulie şi mândrie”. Iar asta ar trebui să ne dea de gândit.

Mândriţi-vă deci că sunteţi români, şi nu vă fuduliţi că ştiţi engleză, inundându-vă casele şi vieţile cu ea. Trebuincioasă este, fără îndoială – însă, cât timp vom spune “mama” şi nu “mother” ca prim cuvânt, înseamnă că avem o obligaţie pe viaţă faţă de limba română.

Foto deschidere: „Sfatul Ţării”, veche publicaţie de limbă română din Basarabia, fotografiată în Muzeul de Istorie de la Chişinău

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

 

Îl cheamă Ioan Ciuntu şi este consilierul cultural al Mitropoliei Basarabiei, preot paroh al Bisericii “Sfânta Teodora de la Sihla” din Chişinău. L-am întâlnit în capitala Moldovei după ce, impresionaţi de minunea arhitectonică pe care locaşul de cult unde îşi desfăşoară activitatea o reprezintă, l-am contactat spre a cunoaşte viaţa spirituală a comunităţii pe care o păstoreşte. Ne-a răspuns amical şi prompt solicitării, confirmând că există capitale şi capitale. Chişinăul este şi va rămâne un oraş de suflet pentru ceea ce înseamnă Matricea Românească, în sensurile sale profunde.

I-am ascultat gândurile preţ de mai bine de 30 de minute, timp în care ne-a mărturisit ideile sale despre cultură, credinţă, politică şi Patrie, nu fără a ne stârni pe de o parte tristeţea, iar pe de alta admiraţia şi speranţa. În oameni ca protoiereul Ioan Ciuntu, om de cultură şi fost membru al Parlamentului Republicii Moldova, identitatea românească a moldovenilor are un gardian şi un luminător. După cum singur mărturiseşte în cartea pe care ne-a dăruit-o la despărţire, “Lucrurile frumoase cu oameni frumoşi la suflet se fac”.

Răbdare, timp şi lucruri mici, făcute temeinic. Acestea, crede interlocutorul nostru, cel care a acordat un interviu extins pentru Matricea Românească, ce va fi publicat săptămâna viitoare, compun reţeta renaşterii naţionale în viitor. “Se spune că aceste categorii se opun unirii cu România: deputaţii, adică parlamentarii, preşedintele şi vameşii. Oamenii, însă, vor revenirea la Patrie. Mai repede vom contribui noi – preoţii şi oamenii de cultură – la unirea cu Patria, decât politicienii. […] Suntem un popor – şi punctum! Nu putem să punem la discuţie şi a revizui cu alte noi naţionalităţi inventate – moldoveni, mâine-poimâine mai apare alt hibrid… Să rămânem aşa cum Dumnezeu ne-a lăsat pe pământ, fiecare în cadrul naţiunii sale, cu demnitate şi având Coloana lui Brâncuşi, fiecare dintre noi, acolo pe interior.”

Preotul Ioan Ciuntu şi Biserica “Sfânta Teodora de la Sihla” vorbesc lumii cu gravitatea pătimitorilor: pe vremea comuniştilor, biserica locului trebuia să fie dinamitată, aidoma clopotniţei Catedralei metropolitane. A avut finalmente o soartă mai “uşoară”: a fost transformată, după 1944, în sală de dansuri şi sport, respectiv – halucinant – în Muzeu al Ateismului Republican.

Se spune că aceste categorii se opun unirii cu România: parlamentarii, preşedintele şi vameşii. Oamenii, însă, vor revenirea la Patrie. Suntem un popor – şi punctum!

Îndemnul acestei personalităţi pentru români? “Să rămânem buni copii ai lui Dumnezeu, să nu uităm că pe acest pământ străbun a fost mult sânge vărsat şi multe lacrimi cu imperiile cu care am fost prinşi într-o situaţie sau alta, şi că numai credinţa şi iubirea pentru fraţii noştri, mai mici şi mai mari, de pe stânga şi dreapta Prutului, ne vor salva. Noi trebuie să iubim pe toţi de pe faţa Pământului, dar ar fi un mare păcat să iubeşti pe toţi străinii, şi să te urăşti cu fratele tău!

Ştefan cel Mare şi Sfânt, un exemplu pentru românii de pretutindeni al puterii credinţei în Dumnezeu şi în neam

Ştefan cel Mare şi Sfânt, un exemplu pentru românii de pretutindeni al puterii credinţei în Dumnezeu şi în neam

Doar în dragoste şi în unitate să lucrăm, rămânând buni creştini, cu rugă către bunul Dumnezeu ca să reverse a Sa milă şi a Sa lumină, în creierele şi în minţile noastre, ca să topească gheţarii şi să ne aducă la acel ceas fericit când ne vom fi acel popor miruit de la Dumnezeu, care în acest spaţiu european ne-am afirmat şi graţie marelui voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt, numit atletul lui Hristos la porţile Europei. Şi noi, fiecare, trebuie să fim atleţi ai neamului nostru şi ai credinţei străbune. Numai aşa am putea să topim răutatea, zâzania, iar pe diavolul să îl facem să lăcrimeze cu lacrimi de crocodil.

Şi voi zice şi eu, că a dat Dumnezeu ca, pe cei din stânga şi din dreapta Prutului, să-i «blestem» ca să fie toţi norocoşi şi să-i mănânce Raiul!”.

Preotul Ioan Ciuntu, una dintre cele mai respectate personalităţi ale vieţii spirituale şi culturale din Basarabia

Preotul Ioan Ciuntu, una dintre cele mai respectate personalităţi ale vieţii spirituale şi culturale din Basarabia

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Ca în orice poveste frumoasă de iubire, Chişinăul te surprinde tocmai pentru că n-ai aşteptări de la el. Înainte de a-i trece hotarele, vorba unui cântăreţ-cameleon cu multe vise aclamat aici, anticipezi un oraş comunist, gri şi din betoane monumentale, pentru ca stereotipurile culturale să-ţi fie demontate înainte să te poţi dumiri. Da, Chişinăul e un fost oraş comunist, gri pentru că iarna nu-i permite să fie altfel, iar coloşii arhitecturali sunt o marcă a capitalei Moldovei, la fel ca bomboanele Bucuria. Însă Chişinăul anului 2017, rupt între trecut şi viitor, îşi lămureşte prezentul cu vivacitate şi eleganţă.

Bulevardele-i largi, aerisite, pe care lumea grăbeşte încet într-o dovadă suplimentară de latinitate, îl fac o Barcelona a Estului. Chişinăul are, în multe privinţe, un urbanism superior Bucureştiului, chiar dacă problemele sunt aceleaşi în ambele cetăţi de scaun: trotuarele sunt în reparaţii de la facerea lumii, politicienii promit fără acoperire, clădirile vechi sunt renovate în mai mulţi ani decât au fost construite, mastodonţii imobiliari apar peste noapte şi-n cele mai nepotrivite locuri.

Şi totuşi, Chişinăul e un oraş greu de pus în cuvinte, care dă întâietate imaginaţiei. Nu degeaba aici sunt sărbătoriţi, pe o frumoasă alee din Parcul Central, marii poeţi români, de la Arghezi la Alexei Mateevici. Chişinău e un oraş al poeziei, cu abisurile ei de melancolie şi cu exaltările ei de speranţă, un oraş care pare clădit pe idealuri.

Plimbându-te pe Bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt, fost Lenin, într-o zi mohorâtă de februarie, nu poţi decât să-ţi închipui cum arată, primăvara, teii înfloriţi ai Chişinăului.

Plimbându-te pe Bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt, fost Lenin, într-o zi mohorâtă de februarie, nu poţi decât să-ţi închipui cum arată, primăvara, teii înfloriţi ai Chişinăului

“E un oraş al contrastelor”, mi-a mărturisit o localnică. “Aici oamenii săraci au maşini de lux, şi toţi încercăm să supravieţuim, undeva la linia de plutire. Chişinăul are părţi frumoase, locuri minunate, dar din cauza proastei gestiuni uneori arată foarte rău”.

Dacă vă sună cunoscut, e pentru că, separaţi de graniţe mai mult sau mai puţin imaginare, trăim aceleaşi probleme. Iar asta, poate mai mult decât sângele comun, ne face fraţi. Parcul Central de aici e un Cişmigiu asanat, forfota pieţei mari, colorat Babilon al mercantilismului, e comparabilă cu a Oborului nostru.

Sigur că Londra, Paris sau Bali sunt mai atrăgătoare decât Chişinăul, însă asta nu le face mai relevante pentru o existenţă. Poate că, înainte să ne grăbim să ne facem rezervare către cele mai exotice destinaţii ale lumii, în încercarea de a ne lărgi orizonturile şi a ne “redescoperi” şi „reinventa” muşcând cu nesaţ din culturile străine şi imaginându-ne diferiţi (pentru că ce-i al nostru, nu-i aşa, ne repugnă), ar trebui să începem cu locurile de care suntem legaţi ombilical. Un gând: poate cunoaşterea României începe, de fapt, la Chişinău.

Există oraşe în care te rătăceşti, şi oraşe în care te regăseşti. Chişinău, capitala moldavă cu suflet românesc, va face mereu parte din a doua categorie. Şi, pe veci, din matricea românească.

Mai jos, un fotoreportaj „semnat” Marius Donici. Cuvinte: Teodor Burnar

[vox id=”12768″]

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Manifest pentru limba română

13 Februarie 2017 |
Multă lume s-a mirat, atunci când echipa Matricea Românească a ales să străbată sute de kilometri şi să treacă iarna o graniţă şi un râu mitic, pentru a lua pulsul Chişinăului, uitând un lucru esenţial: acesta este al doilea cel mai numeros oraş,...

Chişinău, capitala moldavă cu suflet românesc

7 Februarie 2017 |
Ca în orice poveste frumoasă de iubire, Chişinăul te surprinde tocmai pentru că n-ai aşteptări de la el. Înainte de a-i trece hotarele, vorba unui cântăreţ-cameleon cu multe vise aclamat aici, anticipezi un oraş comunist, gri şi din betoane monumentale,...
1 8 9 10