Tag

Basarabia

Familia, ca și concept funcțional, a fost mereu catalogată drept etapa primară a constituirii unei societăți. Iată de ce, atunci când urmărim scopul de a cunoaște mai îndeaproape cultura și salba de tradiţii a unui neam, trecem dincolo de cortina unui cămin și asistăm la taina existențială a membrilor acestuia. Grație faptului că provin din Basarabia, am avut fericita ocazie de a observa în detaliu tradiționalismul și ideile fundamentale pe care se bazează traiul în comunitățile familiale moldovenești.

Printre cele mai importante trăsături ale familiei basarabene se numără convenționalismul și rigorile pe care le respectăm, datorate, în mare parte, trecutului nostru sovietic. Optăm pentru mariaje timpurii, încheiate cam de la 20 de ani, și ne dorim, în mare parte, o droaie de copii cu care să ne asigurăm așa numita “cană cu apă la bătrânețe”. Până nu demult, era condamnabil concubinajul, mai ales că venea să încalce criteriile religioase. În definitiv, suntem o țară ortodoxă în care se oficiază în masă rituri specifice, precum cununii sau botezuri. Progresul, însă, nu a trecut dincolo de noi și, mai nou, mulți tineri aleg să își ia o perioadă de probă pentru conviețuire. Acest lucru, însă, nu poate garanta succesul sau insuccesul viitoarei familii. Reiterând cele relatate mai sus, observăm că aici, între Nistru și Prut, rămâne vitală respectarea anumitor canoane.

Printre cele mai importante trăsături ale familiei basarabene se numără convenționalismul și rigorile pe care le respectăm, datorate, în mare parte, trecutului nostru sovietic

Suntem mari iubitori de fast și suferim de grandomanie, mai ales când vine vorba de sărbători. La nunțile noastre se invită cel puțin câte 100 de oameni (nu neapărat toți să fie știuți de miri, dar asta e reversul plăcerii), și în trecutul nu foarte îndepărtat se jucau festivitățile două zile și două nopți, exact ca în basme. Am renunțat la tradiționala zestre în favoarea unui obicei interesant numit dezbrăcatul miresei, unde fiecare invitat de onoare este implicat. Procedeul presupune înconjurarea și îmbrăcarea, la propriu, a tinerilor sărbătoriţi cu tot soiul de cadouri, de la albituri până la obiecte de uz casnic.

Dar să nu o pornim prea repede cu narațiunea, și să o luăm de la începuturi. Când doi tineri decid să își unească destinele, trebuie să încheie logodna cam cu vreun an înainte, și nu pentru că ar fi asta o intermitentă necesitate, dar au nevoie de timp pentru a juca impozanta nuntă. Părinții viitorilor consorți încheie o înțelegere, udată din belșug cu vin și îndestulată cu bucate alese. Consensul sau tratativele se duc pe terenul socrilor mici, adică părinții fetei, fapt prin care se demonstrează supremația socrilor mari care vin să „inspecteze” terenul.

Pregătirile de nuntă, întinse pe un an întreg

Urmează apoi un an lung, în care tinerii aleg sala, și nu e o sarcină foarte ușoară, pentru că în ciuda abundenței acestui business, cel mai adesea ne ciocnim cu dificultăți. Per ansamblu, toate casele de nunți au aceleași standarde: feluri de mâncare tradiționale (printre cele mai frecvente se numără sarmalele, muliile – un soi de clătite minuscule și, desigur, peștele umplut), muzică lăutărească (aici familiile se întrec în inventivitate, ajungând să ia tarafuri imense) și dansatori care vor face atmosfera mai încinsă.

Imediat după selectarea localului potrivit, viitorii soți aleg biserica unde își vor uni destinele, iar aici țin să menționez o tendință frumoasă, și anume purtarea straielor naționale în cadrul ceremoniei. Acest lucru e ca un frumos memoriu sau omagiu adus trecutului. De cele mai dese ori, în lista preferințelor mirilor este ori Biserica de Lemn – un monument istoric şi arhitectural deosebit, aflat în inima Capitalei, ori o mănăstire din patrimoniul nostru cultural (Căpriana, Hâncu sau Suruceni). Această etapă este însoțită de un șir de condiționări, precum spovedania, dezlegarea, canonul, după care tinerii primesc permisiunea cununiei.

De ce am optat pentru descrierea meticuloasă a acestui ritual? În primul rând, pentru că marchează începutul unei vieți de familie, și în al doilea rând pentru că este o demonstrație evidentă a potențialului nostru empatic. Toate tradițiile care preced sau succed acest eveniment poartă pecetea unei repetiții seculare. De exemplu, închinarea colacilor către nași, atât în momentul când îi alegi drept părinți spirituali, cât și la ceremonie. Este o formă de legământ preluată încă de la strămoși, dar stilizată în contemporaneitate, când tineretul optează pentru a dărui atât colaci, cât și cadouri sofisticate nașilor.

Închinarea colacilor către nași, la nuntă, una dintre cele mai importante tradiţii asociate cu familia în Basarabia

Închinarea colacilor către nași, la nuntă, una dintre cele mai importante tradiţii asociate cu familia în Basarabia Foto: nunta.md

Și dacă nunta se petrece ca în basme în taina nopții, apoi a doua zi vine cu întremarea puterilor, la așa numita Zeamă. O scriu cu majusculă, pentru că este o tradiție înveterată ca tânăra familie să își invite cei mai apropiați invitați la o farfurie aburindă de ciorbă, numită la noi zeamă, și la un pahar de vin roșu rece.

Dar să nu aveți confuzia că punem accent doar pe festinul nupțial. Nici pe departe, căci suntem fericiții posesori ai unui veritabil „bagaj” de tradiții. De exemplu, de sărbătoarea Sfântului Andrei, la noi se fură porțile fetelor nemăritate, fapt care demonstrează că au devenit ținta pețitorilor. La Înălțarea Domnului se fierbe lapte cu macaroane și se dă copiilor din mahala și, credeți-mă pe cuvânt, este un deliciu să sorbi din el după o joacă pe cinste.

Nici globalizarea, nici modernizarea nu au reușit să ucidă în noi substratul național

Familiile basarabene încearcă din răsputeri să conserve această zestre culturală, în ciuda tuturor evenimentelor nefaste din trecut, așa că de la mic la mare respectăm cu strictețe cele rămase din străbuni. Nici globalizarea, nici modernizarea nu au reușit să ucidă în noi substratul național. Așa că, de Crăciun, la noi se merge cu sorcova, de Sfântul Vasile, cu uratul, iar de Paști, coptul cozonacilor unește rude împrăștiate prin lume.

Dincolo de caracteristicile și specificul uzual, familiile noastre sunt, prin definiție, unite și apropiate, înconjurându-ne de anturajul unei stări generale de bine. Nu ne sperie rutina și, de cele mai multe ori, vom alege o seară cu cei dragi decât o vacanță solitară, pentru că doar în aceste clipe frumoase percepem existența ca pe un dar.

 

Foto deschidere: nunta.md

Preferințele literare, aici în Basarabia, în ultimii 7-8 ani au suportat transformări de toată frumusețea. Practic, am căzut dintr-o extremă în alta, ajungând să mediatizăm cărți chick-lit și să suferim de emfaza autorilor de idei pe Facebook. În linii generale, tendința nu este una rea, dacă e să o privim ca pe un exercițiu vital în formarea gusturilor literare și artistice, dar carențele în acest segment se răsfrâng adeseori în tendințele artistice ale tinerei generații.

Dincolo de această evoluție (sau regres, cine știe?) controversată, am avut parte și de unele erupții artistice pe piața cărții, cea mai impresionantă pentru actualitatea din Basarabia fiind apariția romanului lui Nicolae Dabija, Tema pentru acasă.

Pentru cititorul român de peste Prut, acest autor ar putea să rămână necunoscut sau enigmatic, însă aici, în matricea culturii basarabene, el se numără printre cei mai importanți scriitori ai perioadei independenței. Până la apariția cărții Tema pentru acasă, Dabija era un poet convins, care mai cocheta uneori cu eseistica, și un politician carismatic.

Nicolae Dabija a reușit să scoată la iveală subiecte demult închistate în istoria noastră, transformând un subiect damnat – deportările – într-o frumoasă poveste de dragoste

Lăsând de o parte rufăria murdară a politicii, care învolbură mult spiritele, Nicolae Dabija chiar a dat naștere unui fenomen literar de amploare, fiind practic un deschizător de uși. Dumnealui a reușit să scoată la iveală unele subiecte demult închistate în istoria noastră, transformând un subiect damnat – deportările – într-o frumoasă poveste de dragoste. Eroul central al narațiunii este un profesor de literatura română, care reneagă puterea comunistă în figura lui Stalin, atunci când portretul acestuia ia locul imaginii simbolice eminesciene. Fiind un reprezentant al intelectualității din Basarabia, Mihai Ulmu este condamnat la detenție în gulag ca urmare a unui proces simulat și derizoriu. Ce nu știe acest Mihai este pura și fierbintea dragoste a elevei sale, Maria Răzeşu, care grație unei fervori feminine pleacă în căutarea lui și îl ajută să evadeze.

O carte a îndrăznelii nobile

Deși subiectul în sine este deja tatonat de așa autori ca Soljenițîn, Vitkovski sau Applebaum, Nicolae Dabija i-a oferit o cu totul altă turnură, răsturnând stereotipuri și transformând un sentiment atât de onorabil în sursa supraviețuirii, fapt pentru care lucrarea sa a avut priză atât la publicul adult, cât și la cel puber.

Rezonanța și sensibilitatea acestui roman său au făcut posibilă introducerea acestuia în curricula academică a liceelor din țară, oferind un plus de valoare procesului educațional. În aceeași ordine de idei, lucrarea nu i-a lăsat indiferenți nici pe criticii literari ale căror opinii au fost, practic, unanime. De exemplu, Jean-Paul Gavard-Perret (poet și critic literar francez) menționează că: „Nicolae Dabija găsește uneltele literare potrivite ca să poată schimba bezna în lumină. Scenele sunt foarte expresive. Acest roman este o carte a îndrăznelii celei mai nobile, a luptei duse contra tuturor nedreptăților lumii. Autorul ne învață cum să înfruntăm legile forțelor brune sau roșii și cum să ne păstrăm demnitatea chiar și atunci când suntem îngenuncheați.”

Dabija găsește uneltele literare potrivite ca să poată schimba bezna în lumină

Cu acest punct de vedere, suntem în unanimitate de acord, deoarece sămânța efortului literar transpus în această carte a prins rădăcini în inimile noastre. Țin minte cum plângeam la unele scene emoționale, înăbușindu-mi revolta, căci mintea mea de liceeană refuza să accepte un astfel de destin, o nedreptate atât de mare. Peste ani, când deja această carte se păstra pe rafturile memoriei mele, am scos-o cu grijă ca să vă povestesc despre inocența și magia istoriei celor două suflete, dragostea cărora a răzbit prin mrejele întunecoase ale suferinței și deznădejdii.

Deci, pe final, care este Tema pentru acasă oferită de Nicolae Dabija? Este o sumă de pilde și de principii, de care oamenii nu pot face abstracție, pe care trebuie să le trăim intens la cele mai înalte stări ale condiției umane, rămânând fideli demnității și credinței în bine, în moralitate și în eternitatea unei națiuni.

Ilustrație deschidere: timpul.md

Corespondenta Matricea Românească din Basarabia, Corina Moisei, își povestește participarea la un meci al echipei de fotbal FC Sfântul Gheorghe Suruceni, promovată în Divizia Națională.

Fotbalul și trăirile mele au fost mai mereu la limita unei vecinătăți confortabile: eu nu mă preocupam de el, iar el nu îmi invada spațiul. Iată de ce, ajunsă la „onorabila” vârstă de douăzeci și patru de ani, toate cunoștințele mele se rezumau la câteva detalii insignifiante. Toate bune și frumoase, până am avut parte de o mică incursiune în culisele acestui joc pur bărbătesc, grație unui domn de o amabilitate și inteligență deosebită, care a decis că pentru cultura mea generală ar fi util un rendez-vous cu sportul-rege.

Iată-mă instalată comod în tribunele stadionului, pe un frig de crăpau pietrele, dar entuziasmată ca o adolescentă. Pe câmp își fac apariția două echipe, FC Sfântul Gheorghe Suruceni – eroii acestui articol – și adversarii lor – echipa Zimbru II. Primii au deja alura unor învingători, însă în limitele bunei modestii, deoarece își țin spinările drepte și poartă cu mândrie uniforma neagră cu reflexe aurii. Interesantă opțiune, nu? Jocul promite a fi unul fulminant, iar suporterii sunt pregătiți să își vocifereze ovațiile.

Echipa basarabeană de fotbal FC Sfântul Gheorghe Suruceni a fost fondată în anul 2003 și evoluează pe un stadion de 1500 de locuri

Echipa basarabeană de fotbal FC „Sfântul Gheorghe” Suruceni a fost fondată în anul 2003 și evoluează pe un stadion de 1500 de locuri Foto: arhiva personală

Nu o să scriu despre strategiile de joc sau fenomenalele goluri pe care echipa a reușit să le dea, căci aș comite un sacrilegiu din poziția mea de profan, ci despre spiritul Clubului, care poartă amprenta unei tinereți nonșalante. Totul începe de la atitudinea fotbaliștilor, care în mare parte sunt tineri cu vârste cuprinse între 16 și 30 ani. Încurajările reciproce și îndemnurile sunt, probabil, cartea lor de vizită pe parcursul întregului meci. Este interesantă tactica antrenorilor de a-i striga cu frumosul apelativ „Copii!”, de parcă ar fi cu toții o mare familie. Asta îi motivează să nu mimeze accidentări și să nu fugă de dificultățile unor atacuri, ci dimpotrivă, să le depășească cu ușurință, dând dovadă de o naturalețe și o perseverență demne de apreciat.

Este interesantă tactica antrenorilor de a-i striga pe fotbaliști cu frumosul apelativ „Copii!”, de parcă ar fi cu toții o mare familie

Aceste rezultate evidente sunt rodul muncii și al eforturilor depuse de către echipa managerială și antrenori, care în decursul unui sezon fotbalistic au ridicat echipa până la posibilitatea intrării în Divizia Națională (prima divizie, n.n.), vis realizat cu succes la ultimul meci, din 30 mai.

Și pentru că vorbim despre o echipă renăscută din cenușă ca Pasărea Phoenix, iată câteva detalii despre Sfinți. Echipa FC Sfântul Gheorghe a fost formată în 2003 și, până în 2007, ea a fost reprezentată de către șapte formații de tineret, cu vârste cuprinse între 10 și 18 ani. În 2007, echipa sub 18 ani a celor de la FC Sfântul Gheorghe a devenit Campioana Republicii Moldova. În sezonul 2008-2009, clubul a intrat în a doua ligă din Moldova – Divizia A, echipa promovând în Divizia Națională.

Surucenii și-au rescris istoria în Divizia Națională

Anul 2017 a prins FC Sfântul Gheorghe în Divizia A și cu o sete nebună de realizare a obiectivului central: Divizia Națională, iar visul lor a devenit realitate după o îmbinare de perseverență, talent și suflu nou. Administrația Clubului, formată din tineri cu experiență în domeniul fotbalistic sau doar fani fideli care au decis să dezvolte sportul la ei acasă, au reușit să aducă împreună Sfinții pe piedestalul învingătorilor.

Fiecare meci al „sfinților” ține cu sufletul la gură suporterii din tribune

Fiecare meci al „sfinților” ține cu sufletul la gură suporterii din tribune

Fiecare meci de fotbal în parte ne-a ținut cu sufletul la gură, atât pe noi, presupușii adulți, cât și pe cei mici, care au venit să facă galerie pentru eroii lor. Emoțiile pozitive și freamătul provocat de fericirea suporterilor este atuul fanilor echipei, care reușesc să anime stadionul, chiar dacă nu folosesc obișnuitele scandări fotbalistice.

Peste stadionul din orășelul Suruceni se lasă seara. Una obișnuită pentru finalul de mai, când soarele îmbrățișează tandru verdeața din jur. Echipa adversă se retrage în vestiar și doar învingătorii de la Sfântul Gheorghe, cu ultimele forțe, își dau un binemeritat duș spumos, cu șampanie. Ei au promovat cu brio în Divizia Națională și au reușit să își rescrie istoria. Iar eu, din postura mea de mic observator, nu am putut să nu arunc pe hârtie această fericire necondiționată din ochii lor, exuberanța lor molipsitoare și entuziasmul cu care privesc în viitor, așa că le urez succes și ne revedem în Națională, cu noi forțe!

Cu drag, din Basarabia!

Corina Moisei, corespondenta Matricea Românească în Basarabia, scrie despre acei ani de liceu care formează caractere. O cronică despre educație, profesori și modele în viață.

Platon definea educația ca fiind „arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta aptitudinile native pentru virtute ale acelora care dispun de ele.” Dar cine sunt acei meșteșugari care au rolul de a ne plăsmui aptitudini și capacități? Indubitabil, aceștia sunt dascălii. Iată de ce vreau să dedic acest articol, scris la început de iunie, liceului din care vin.

Nu este pentru nimeni un secret faptul că provin dintr-o țară micuță: Republica Moldova, în care tradiția, frumosul și educația își au un loc de frunte. Am crescut într-un orășel din suburbia Capitalei, și anume orășelul Durlești, care se mândrește cu oameni gospodari și primitori. De mic copil, am avut parte de cea mai aleasă grijă combinată cu dragostea imensă a mamei, care în afară de cariera maternă a reușit să educe, în calitatea sa de profesor de Limba și Literatura Română, câteva generații de tineri aleși. Iată de ce, ajunsă la vârsta de 6 ani, am optat pentru Școala Nr. 65 „Mihai Eminescu”, a cărei activitate număra pe atunci câteva decenii și care reușea să „dea în vileag” cele mai deosebite talente.

Printre amintirile cele mai vii din copilărie se numără concursurile de artă teatrală ale Cercului Dramatic „Ștefănel”, sub îndrumarea talentatei doamne Niculina Scripnic (trecută în neființă) și a doamnei Veronica Moisei. Această echipă temerară nu se dădea în lături de la concurență cu școli de profil artistic și aduceam astfel acasă trofeele cele mai de preț la nivel municipal sau republican.

Actori în devenire, evoluând în „Capra cu trei iezi”

Portofoliul meu de june actor a început cu nemaipomenita înscenare a poveştii lui Pinocchio, în care mi-a revenit rolul Malvinei. Deși îmi lipseau doi dinți din față și abia îmi târam rochia, am reușit să primesc ovațiile publicului. Dar dincolo de acest rezultat frumos, se oglindea o muncă titanică a conducătoarelor noastre, care reușeau să îmblânzească un stol de pici din clasele primare.

La Liceul Teoretic „Hyperion” din Chişinău, Basarabia, se formează caractere, cu ajutorul unor profesori dedicaţi misiunii lor

La Liceul Teoretic „Hyperion” din Chişinău, Basarabia, se formează caractere, cu ajutorul unor profesori dedicaţi misiunii lor Foto: arhiva personală

Au urmat piese ca ”Soacra cu trei nurori”, „Capra cu trei iezi” sau „Dracul din ulcior”, în care am jucat cu pasiunea unor potențiali actori profesioniști, repetițiile fiind extenuante, dar oferindu-ne satisfacția unor rezultate frumoase. Jucam indiferent de condițiile climaterice, de lipsa de timp sau de decorul adeseori sărac, dar făceam din fiecare idee o mică bijuterie în pandantivul cultural al școlii. Entuziasmul și zâmbetele erau cartea noastră de vizită atunci când așteptam cu sufletul la gură să ieșim în scenă sau să auzim rezultatele. Eram o droaie de copii cu tocmai două mame, care ne cocoleau sau ne muștruluiau când lenea ne dădea târcoale.

Jucam indiferent de condițiile climaterice, de lipsa de timp sau de decorul adeseori sărac, dar făceam din fiecare idee o mică bijuterie în pandantivul cultural al școlii

Iată de ce, când doamna Niculina a plecat la Ceruri, răpusă de o boală crâncenă, am deplâns-o cu toții ca niște copii rămași prea devreme orfani. Dar i-am dus cinstea și mai departe, purtând stindardul artei pe tot parcursul anilor școlari. Nu ne-am lăsat învinși de greutăți, ci am continuat munca cu o echipă deja reformată, în care a intrat armonios doamna Oxana Durleșteanu, profesoara care aduce materia literaturii universale la dimensiunile unei iubiri necondiționate, pe care o port și acum pentru cărți.

Instruire de elită

La început de nou mileniu, cadrul administrativ în frunte cu doamna directoare Valentina Untilov și directorii adjuncți Tamara Pasat, Veronica Moisei, Ana Ralea și Valentina Roșioru a reușit să ridice școala la rangul Liceului Teoretic „Hyperion”, în care am primit cea mai selectă instruire, nu doar în materii formale, dar și în activități de inspirație artistică.

Din spectacolul „Suntem un pom - Pomul Creangă”

Din spectacolul „Suntem un pom – Pomul Creangă”

Această „metamorfoză” ne-a lansat la un nivel nou, plasând liceul în rândurile celor mai bune instituții de învățământ, cu talente neobișnuite și oameni frumoși la chip și suflet, așa cum este doamna Lucia Lozov, care dăduse o cu totul altă formulă ideii de reciclare, oferindu-ne nouă, fetelor, posibilitatea de a crea ținute de modă din lucruri menite să fie aruncate și de a defila cu ele în fața întregului colectiv școlar. Dumneai îi datorăm, în egală măsură, și apariția unui veritabil muzeu al artei tradiționale, în care păstrează cu sfințenie lăicere (covoare țărăneşti de lână), icoane, vase de lut sau vechi mașini de cusut, toate aranjate într-un tandem frumos. Lecțiile de educație tehnologică erau învăluite mereu de o atmosferă specială, de parcă am fi ajuns cu toții în casa bunicilor, cu arome îmbietoare și imagini ospitaliere.

Pe lângă artisticul activităților culturale, am fost fericita elevă a unei maestre profesoare de limbă franceză, doamna Eugenia Onufrei, care a reușit să ne ofere plimbări pariziene prin lecții de civilizație și concursuri de talente. Pe fundalul cântecelor lui Edith Piaf sau Charles Aznavour, am descoperit ritmicitatea și grația tradițiilor francofone.

Nostalgia anilor de liceu

Anii de liceu au clădit în mine veritabila dorință de a avea frumosul pe ordinea de zi și de a face parte cu mândrie din generația în blugi, lipsită de frustrări și de temeri. Participările în cadrul concursurilor declamatorii, precum cel dedicat marelui actor Valeriu Cupcea, au fortificat în mine aptitudinile artistice, dându-mi certitudinea unui viitor luminos.

Din spectacolul „Chirița în provincie”

Din spectacolul „Chirița în provincie”

Am memorat pozitivismul unor tradiții practicate cu regularitate ca în cazul Galei Laureaților, în care cei mai buni discipoli – la braț cu mentorii lor – erau remunerați pentru muncă asiduă și perseverență, sau ca în cazul acelui Ultim Sunet care încununa procesul educativ printr-o retrospectivă optimistă. Toate aceste evenimente veneau să ne motiveze, să ne inspire, să ne educe, așa că am ales cu toții să le conservăm în arhivele memoriei ca pe niște medalioane spirituale.

Dascălilor mei le datorez integritatea și creativitatea mea

Nu există cuvinte de laudă suficiente prin care aș mulțumi cadrelor didactice, însă respectul meu profund față de devotamentul lor îl exprim în slove clădite aici. Cred că voi păstra o temeinică fidelitate până la adânci bătrâneți pentru valorile modelate și crescute în mine de mâinile răbdătoare ale dascălilor mei, cărora le datorez integritatea și creativitatea mea.

Sper că Liceul Teoretic „Hyperion” va păstra vie flacăra talentului, astfel ca și copiii mei în viitor să fie părtași ai marii taine educaționale. Pentru realizarea acestui obiectiv, tânăra echipă managerială, în frunte cu doamna Tamara Pasat, actualul director, lucrează de zor, stabilind noi obiective de performanță, care în timp vor da roadele scontate.

Orașele, ca și oamenii, sunt vii prin definiție, astfel că le poți resimți acut lipsa sau te poți îndrăgosti cu ușurință de formele, culoarea sau aroma lor. Tot ce contează e să le lași să te marcheze spiritual sau sufletește. Iată de ce, atunci când am pornit spre București, am lăsat în urmă absolut toate îndoielile sau prejudecățile vehiculate în Moldova despre această capitală. Am pornit la drum cu ferma convingere că voi lăsa acolo o parte din inima mea. Și nu m-am înșelat.

Ajunsă dimineața devreme pe strada Doamnei, la numărul 14-16, am resimțit forfota citadină, proprie Capitalei bucureștene cu oameni grăbiți, care prind un taxi sau merg pe jos, sau care își croiesc drumul, încet, dar sigur printre imensele construcții arhitecturale. Urma să petrec în inima Bucureștiului 3 zile, fapt care îmi inspira o nebănuită și ușoară fericire. Mi-am luat bagajul din cala autocarului și am pornit în căutarea hotelului la care urma să mă cazez. L-am găsit destul de ușor, grație unei doamne receptive și amabile, care părăsindu-și propriul itinerar m-a însoțit până la destinație.

Hotelul „Venezia”, amplasat în imediata apropiere a Centrului Vechi, m-a găzduit cu ospitalitatea de rigoare într-o suită impecabilă, cu vedere spre piața Kogălniceanu. De aici călătoria mea, inițial formală, a luat turnura unei viitoare prietenii cu această capitală, care parcă respiră prin toți porii săi. Am prins trei zile de ploi, care nu au reușit să îmi domolească elanul de a cunoaște fiecare străduță, fiecare ulicioară și fiecare amprentă culturală. Ca orice turist care se respectă, am decis să renunț la șabloane, precum excursiile dirijate, și să o iau “la pas” prin București. Am avut noroc de prieteni, care cu promptitudine și sinceritate m-au ghidat spre unele puncte de reper pe care mi le doream în „portofoliul” meu de voiaj.

Impresionată de jovialitatea bucureştenilor

Am început cu o promenadă pe Bulevardul Elisabeta, oprindu-mă la Librăria Humanitas Cișmigiu, o locație șic pentru cititorii versați, care dincolo de colecția imensă de titluri mai dispune și de o cafenea. Ulterior, mi-am continuat calea până la patiseria Paul, unde în compania unui bun prieten am depănat idei, impresii și planuri de viitor. Am rămas profund impresionată de libertinismul bucureștenilor, care știu ce și cum să aleagă, unde să își petreacă timpul și ce să discute. Au o jovialitate și o naturalețe debordantă, care aici în Chișinău este oarecum închistată de prejudecăți.

Replica Columnei lui Traian m-a lăsat fără cuvinte, aceasta fiind o construcție imensă, pe lângă care oamenii par furnici

Deși oboseala se făcea simțită, am decis să nu cad în plasele unei sieste, ci să descopăr în continuare frumusețea Capitalei bucureștene, așa că am pornit de-a lungul unuia dintre cele mai mari bulevarde, Calea Victoriei, care face legătura între mai multe locații ale vestigiului cultural. În ciuda rafalelor ploii și a faptului că eram udă leoarcă, am decis să vizitez Muzeul Național de Istorie a României, care serba chiar atunci ”Zilele MNIR 45”, un omagiu adus aniversării instituției. Pentru un preț simbolic (aici bucureștenii chiar sunt fericiți, par rapport la realitățile chișinăuene) am avut parte de o incursiune formidabilă în toate expozițiile permanente, și anume:

Columna lui Traian, care reprezintă o sumă de fresce și descoperiri arheologice, parte a patrimoniului roman. Ţin să menționez modul impecabil în care sunt dispuse relicvele, minuțiozitatea cu care sunt documentate și conservate. Toate aceste elemente fac expoziția și mai atractivă turiștilor. Amplasată oarecum heliocentric, această replică a Columnei m-a lăsat fără cuvinte, aceasta fiind o construcție imensă, pe lângă care noi, oamenii părem furnici în mușuroi.

– Tezaurul istoric – o colecție impresionată de piese unicat din aur, bronz și alte metale prețioase, obținute din diferite regiuni ale țării, în care au fost așa-numitele tezaure (tezaurul de la Craiova, tezaurul de la Sâncrăieni, tezaurul de la Peretu, brăţările dacice din aur descoperite la Sarmizegetusa Regia, tezaurul de la Surcea etc.). Pe lângă comorile antice, în expoziție au fost încorporate și bijuteriile familiilor regale, începând de la coroane până la inele, brățări, toate de o frumusețe rară.

O basarabeancă în capitală Bucureşti Centrul Vechi Bookfest interior 1

Muzeul Naţional de Istorie a României, din Bucureşti Foto: psnews.ro

Pe lângă acest program consolidat de expoziții, Muzeul dispune și de o colecție de uniforme militare din perioada Marelui Război, pe unele dintre care – grație unui lucrător amabil – am putut chiar să le probez. Același angajat al Muzeului mi-a relatat în amănunt problematica funcționării instituției, care necesită fonduri și investiții serioase, ca să își conserve potențialul cultural.

Centrul Vechi, perla mondenităţii bucureştene

Cu sentimente dedublate, pe de o parte entuziasmul turistului, iar pe de altă parte tristețea dificultăților ascunse după perdea, am pornit spre Centrul Vechi. Acestui compartiment al Bucureștiului i-aș dedica câteva paragrafe, căci este o perlă a mondenității bucureștene. Înțesat de localuri șic, pasaje ascunse la prima vedere și desigur, marea mea iubire, Cărturești Carusel, Centrul Vechi se poate înscrie în rândul locațiilor obligatoriu de vizitat.

O basarabeancă în capitală Bucureşti Centrul Vechi Bookfest interior 2

Pasajul Vilacrosse, o atracţie faimoasă în Centrul Vechi bucureştean

Cu pavajele conservate în timp și o serie de monumente arhitecturale, acesta oferă turistului opțiuni variate de a-și petrece reușit timpul. Grație faptului că mi-am stabilit un scop inițial, am purces încrezătoare spre strada Lipscani 44, unde Caruselul cărților mă aștepta cu ușa larg deschisă.

Bucureştenii au o jovialitate și o naturalețe debordantă, care aici în Chișinău este oarecum închistată de prejudecăți

Fie că sunt sau nu influențată de marea mea dragoste pentru cărți, această librărie m-a impresionat în primul rând prin anturaj, colorit, vivacitate.

O basarabeancă în capitală Bucureşti Centrul Vechi Bookfest interior 3

Librăria Cărtureşti Carusel, din Capitală Foto: carturesticarusel.ro

O construcție renovată care pune la dispoziția clientului o gamă imensă de titluri, obiecte de decorațiuni și birotică, precum și un sector întreg dedicat ceaiului și cafelei, care se știe bine sunt cei mai buni tovarăși ai lecturii. M-am perindat printre rafturi cu aviditatea unui copil pierdut în fabrica de bomboane și evident nu am putut ieși cu mâinile goale. Cred că în acest răstimp, am cam pierdut legătura cu spațiul, căci nu mi-am dat seama cum am parcurs cele trei etaje, pline ochi cu ”bunătățuri” pentru cititoare. Mi-a plăcut contrastul dintre albul imaculat și cotoarele volumelor, precum și fundalul muzical relaxant, toate la pachet cu amabilitatea consultanților, ce a făcut această introspecție și mai plăcută.

Cişmigiul, o comoară verde

Și pentru că ador mișcarea, nu m-am lăsat pradă unei leneviri, iar a doua zi dimineață am decis că pot face o plimbare mai îndelungată, chit că nu știam mare lucru din topografia bucureșteană. Am parcurs, cred, câteva cartiere bune, oprindu-mă să admir astfel de locuri ca: Biserica Stavropoleos, Muzeul Curtea Veche, Parcul Cișmigiu sau Biserica ”Adormirea Maicii Domnului” de pe strada Batiște.

Este greu să transmiți emoțiile în cuvinte, mai ales când acestea sunt rezultatul îndeplinirii unui vis, dar încerc să nu ridic penița de pe hârtie și să îmi continui confesiunea. Bucureștiul m-a primit în măruntaiele cartierelor sale, dezvăluindu-mi locuri minunate, în care voi reveni cu siguranță. Un punct specific pe care țin cu tot dinadinsul să îl notez este fabulosul verde impregnat în toată capitala.

O basarabeancă în capitală Bucureşti Centrul Vechi Bookfest interior 4

Parcul Cişmigiu din Bucureşti, colţ de Eden Foto:mercibynovotel.ro

Parcurile Cișmigiu și Izvor sunt doar câteva dintre comorile naturale ale Bucureștiului, dar ele m-au cucerit. Aerul proaspăt, pomii seculari și apele liniștite, toate s-au îmbinat într-un decor de poveste, care pare rupt din Grădina Edenului, iar eu m-am simțit un soi de Alice în Ţara Minunilor, pornită să observe fiecare centimetru. Bătrâneii ieșiți la plimbare și cuplurile îndrăgostite completau perfect atmosfera, lăsându-mi plăcuta ocazie de a-i observa în cele mai mici detalii.

BookFest, visul devenit realitate (după 6 ani)

Finalul narațiunii mele este însă dedicat evenimentului central, pentru care am pornit în această călătorie: BookFest 2017. Mi-au luat cam șase ani ca să ajung la el, dar a meritat efortul, deoarece am avut fericita ocazie să văd cumulate sub același acoperiș toate editurile române, existente în prezent pe piața cărții românești. Mare mi-a fost fericirea să văd stand-ul Polirom, unde noutățile literare și titlurile incitante îmi provocau palpitații, sau spațiul editurii Humanitas, unde titlurile din colecția Raftul Denisei îmi făceau din ochi.

Părăsind Bucureștiul, am înțeles că mi-am găsit a doua patrie, și sunt ferm convinsă că voi reveni cât mai des

Pentru o fracțiune de secundă am simțit nevoia de a lua de-a fir a păr fiecare raft și sunt sigură că aș fi stat acolo nu o zi, ci zece. Dar mi-am potolit pornirile și am purces la o achiziție, oarecum cumpătată de carte. Zic oarecum, deoarece într-un final am ieșit cu vreo 20 de titluri, unele recomandate cu drag, altele absolut noi.

O basarabeancă în capitală Bucureşti Centrul Vechi Bookfest interior 5

BookFest, un eveniment care, iată, generează turism cultural în Capitala României Foto: arhiva personală

Dacă aș descrie într-o propoziție BookFest-ul, aș spune că e raiul cititorilor, iar eu am fost parte la acest festin. Revenită acasă, am păstrat până și pungile cu logo-urile editurilor, ca pe o probă veridică a prezenței mele acolo.

Părăsind Bucureștiul, am înțeles că mi-am găsit a doua patrie, și sunt ferm convinsă că voi reveni cât mai des, căci am lăsat acolo o parte din dragostea mea pentru frumos, pentru poeticul urban.

Cu drag, din Basarabia!

 

Foto deschidere: wikimedia.org

Corina Moisei

Corina Moisei

Basarabeanca din echipa Matricei Româneşti. Artist în suflet, dependentă de cărți și de cultură, în toate formele ei
Corina Moisei

Este o frumoasă după-amiază, cu temperaturi ridicate și cu un soare generos. Mă îndrept, aproape în fugă, deoarece am numai 5 minute ca să ajung, spre un local șic din inima Capitalei, „Zen Sushi”. Nu am în program o întâlnire de afaceri sau o ieșire cu prietenele. Fuga mea se datorează unui eveniment frumos, care îmi incită interesul cu atât mai mult cu cât o are în centrul atenției pe buna mea prietenă și colegă de liceu Anastasia Popescu. Jurnalistă de profesiune, aceasta a decis să „pună în capul mesei” rolul de tânără mămică, fapt care i-a reușit la superlativ.

Intru atent în incinta locației din Chișinău și mare îmi este fericirea să văd copii, mămici cu prunci sugari, cu pici ștrengari și cu mult zâmbet, dar și tătici curajoși, preocupați de idilica feerie a micilor odrasle. Încerc din priviri să o găsesc pe Năstica – așa se dezmiardă la noi în Basarabia Anastasiile. Frumos, nu? O găsesc înconjurată de prietene, care îi sorb fiecare cuvânt și, credeți-mă, ea chiar are ce spune. Năstica debordează de naturalețe, iar rochia de culoarea zmeurei parcă vine să întregească atmosfera evenimentului. Ea îmi spune cu sinceritate că a muncit mult și că își dorește din tot sufletul să ajungă pe piața românească. Mai ales, visează să își vadă această carte la Cărturești, că îi e dragă inimii rețeaua asta de librării. I se citește în priviri bucuria faptului împlinit, pentru că își lansează cartea pentru copii „Povestea lui Cosmin”.

Mămici și pitici, la rând pentru autografe

Mămici și pitici, la rând pentru autografe Foto: Irina Spinei

Literatura pentru copii, în Republica Moldova, este încă la faza primelor tentative, de aceea curajul Anastasiei este demn de laudă. Puțini s-ar încumeta să creeze pentru o nișă îngustă, cu un public atât de special. Dar ea a găsit inspirație, dorință și o echipă frumoasă, formată din Aliona Bereghici (ilustratoarea cărții) și Angela Titencov (redactorul cărții).

Literatura pentru copii în Republica Moldova este încă la faza primelor tentative, de aceea curajul Anastasiei este demn de laudă. Puțini s-ar încumeta să creeze pentru o nișă îngustă, cu un public atât de special

Mă așez liniștită pe scaun și admir publicul. S-a creat un joc frumos de culori, zgomote, frânturi de gângurit sau rugăminți copilărești: „Vreau jucăria aia, mami!”. Autoarea încearcă să împace întreg publicul, să mai schimbe două vorbe cu mămicile, să le zâmbească prietenelor de la clubul „Mămica alăptează” în care activează și să își vadă puiucul – inspirația și cosmosul ei, Cosmin. I se acordă cuvântul și ea vorbește cu modestie despre rodul muncii ei, despre principala sa fericire și despre cum este să scrii pentru copii. I se alătură, în aceeași notă, doamna Bereghici și doamna Titencov, care au doar cuvinte „de bine” pentru Năstica și pentru perseverența ei.

Număr mare de participanți, la lansarea cărții „Povestea lui Cosmin”

Număr mare de participanți, la lansarea cărții „Povestea lui Cosmin”

Îmi procur o carte și aștept cuminte rândul la autografe, iar ca să nu pierd timpul, dialoghez cu co-echipierele Anastasiei. Doamna Bereghici emană căldură și afișează un zâmbet sincer, care parcă te îmbie spre comunicare. Spune despre ea că e freelancer și că dă culoare istoriilor de circa 7 ani. Doamna Titencov, la rândul ei, îmi povestește despre colaborarea cu autoarea, despre micile ei nuanțe de originalitate în text și despre cât este de important să reanimăm literatura pentru copii. Ambele inspiră certitudinea că mai avem oameni talentați aici, în Basarabia.

Literatura pentru copii este, în Basarabia, în „faza primelor tentative”

Literatura pentru copii este, în Basarabia, în „faza primelor tentative”

Mă apropii cu exemplarul meu de Anastasia, care așterne cu un scris citeț și caligrafic un autograf, cu dedicație surioarei mele. Loredana mă aștepta acasă cuminte și a ascultat atent fiecare slovă din istoria băiatului cu părul de culoarea mierii – Cosmin. Ea a dat aprecierea versată poveștii, la ai ei cinci ani și jumătate, și a adormit îmbrățișându-și cartea.

Imagine de la evenimentul de lansare a cărții „Povestea lui Cosmin”

Imagine de la evenimentul de lansare a cărții „Povestea lui Cosmin”

Familia în Basarabia: rigori, tradiţii, idealuri

13 iulie 2017 |
Familia, ca și concept funcțional, a fost mereu catalogată drept etapa primară a constituirii unei societăți. Iată de ce, atunci când urmărim scopul de a cunoaște mai îndeaproape cultura și salba de tradiţii a unui neam, trecem dincolo de cortina unui...

„Tema pentru acasă” - un bestseller basarabean

30 iunie 2017 |
Preferințele literare, aici în Basarabia, în ultimii 7-8 ani au suportat transformări de toată frumusețea. Practic, am căzut dintr-o extremă în alta, ajungând să mediatizăm cărți chick-lit și să suferim de emfaza autorilor de idei pe Facebook. În linii...


Ani de liceu. Per aspera ad astra - cronicile lui Hyperion

6 iunie 2017 |
Corina Moisei, corespondenta Matricea Românească în Basarabia, scrie despre acei ani de liceu care formează caractere. O cronică despre educație, profesori și modele în viață. Platon definea educația ca fiind „arta de a forma bunele deprinderi sau de a...


Povestea lui Cosmin, istoria unui „boț de om”

22 mai 2017 |
Este o frumoasă după-amiază, cu temperaturi ridicate și cu un soare generos. Mă îndrept, aproape în fugă, deoarece am numai 5 minute ca să ajung, spre un local șic din inima Capitalei, „Zen Sushi”. Nu am în program o întâlnire de afaceri sau o ieșire...