Pe când avea vreo 4 ani l-am întrebat pe Iacob ce ar vrea să se facă atunci când va fi mare. S-a gândit câteva secunde și-a mi-a răspuns cu simplitatea celui care știe ce vrea: ”un băiat cu un zmeu”. Răspunsul era plin de poezie. Vedeam în el libertatea celui care își centrează atenția pe vânturile care bat în înalt. Bogăția celui care știe să se joace. Intuiția creatoare a celui care poate să prindă vântul într-o bucată de hârtie. Dar mai era acolo și răbdarea de a înălța un zmeu. Când vânturile sunt potrivnice, este nevoie de răbdare și tenacitate pentru înălțarea căutată.
Amintindu-mi acum de acest episod, mai găsesc în răspunsul lui Iacob vioiciunea deschiderii către nou și răbdarea de a-l împlini. În exercițiul imaginației este o disponibilitate creativă pentru nemaivăzut și nemaifăcut. Dar pentru ca imaginația să rodească este nevoie și de sacrificiul rutinei vecine cu depresia.
Imaginație și rutină
Imaginația și creativitatea sunt asociate copilului. Pentru că el aparține noului. El însuși este o ființă care irumpe din neștiut într-o lume care caută și protejează ordinea și inteligibilitatea. Copilul nu este recuperat complet de regulile familie, culturii, timpului. Dar este în curs de îmblânzire. Tot ceea ce el are este noutate, imaginație, creativitate și nemaipomenit. Pe măsură ce creștem, regulile de aur ale eficienței și ale responsabilității ne țin pe poteci deja bătute și inhibă capacitatea de explora noi orizonturi. Iar dacă această rigiditate devine predominantă, presupusa maturizare se transformă într-o vremelnică îmbătrânire. Ca și cum la capătul ieșirii din adolescență ne așteaptă un bătrân sigur pe el, inflexibil și veșnic indispus de posibila pretenție a noului.
…răbdarea de ”a crește în jos” (James Hillman)
Față de nou avem o atitudine ambivalentă. Pe de o parte, suntem atrași de el, de stranietatea care ne îmbogățește viața. Pe de altă parte, ne temem de el, de ceea ce poate răsturna în comoda așezare a vieții noastre. Ca atare, societatea trăiește în tensiunea dintre cultivarea noului și limitarea lui. Iar progeniturile acestei tensiuni sunt copiii și bătrânii. Copii pe care îi poți găsi și printre cei de optzeci de ani. Bătrâni pe care îi poți regăsi și în rândul celor de cincisprezece ani. Copii care trăiesc doar din planuri și imaginație, dar care nu au deprins răbdarea și rutina de a duce la capăt un proiect. Bătrâni care au experiență, care știu dinainte despre ce este vorba, dar care resping cinic orice iese din tiparul celor știute de ei.
Puer Senex
Într-o astfel de societate bătrânii din noi își mai fac planuri doar la început de an. Ca și cum doar atunci avem voie să punem bun început. Momentul acela în care ne jurăm că vom face ceea ce nu am mai făcut. Vom călători, vom citi, vom slăbi, vom alerga, vom învăța limbi străine, vom lua carnetul, vom întemeia o familie, vom merge la sală, vom picta, vom merge mai des la munte, vom merge mai des la mare, vom renunța la obiceiuri toxice. Restul anului este momentul în care copiii din noi eșuează în a reuși să se țină de plan.
Praznicul nașterii Domnului este și despre Noul Început, despre deschiderea nemaivăzută de drum a Dumnezeului care s-a făcut om pentru ca omul să poată deveni Dumnezeu (Sfântul Grigorie de Nazians). Copilul Divin care se naște în ieslea din Bethleem face posibil ”bunul început” care încununează în cadrul duhovnicesc al spovedaniei iertarea rigidităților noastre deturnante. Restul narațiunii hristice, rememorate atât de fiecare liturghie în parte, cât și de întregul an liturgic, este despre răbdarea de ”a crește în jos” (James Hillman), despre asumarea până la capăt a sacrificiului de sine reprezentat de înălțarea pe cruce.
Maturizarea are nevoie atât de deschiderea noului, cât și de stabilitatea experienței. Astfel, arhetipul cel mai potrivit acestei teme a creșterii nu este cel al Bătânului, antipod rigid al volatilității Copilului. Ci este cel al Copilului Bătrân (Puer Senex), adică al Noului și al Imaginației însoțite de Stabilitate și Răbdare. Orientați de un astfel de model, rezoluțiile Anului Nou pot fi oricând trăite, fără a trăda necesitatea împlinirii lor. Este nevoie doar de imaginația și de răbdarea unui băiat cu un zmeu.