Tag

beletristică

Degete mici, romanul de debut al scriitorului Filip Florian, publicat în anul 2005, este astăzi unul dintre cele mai reeditate volume din literatura română contemporană. Succesul acestuia se datorează fără doar și poate registrului stilistic diferit, cu ușoare accente de realism magic, specifice prozei sud-americane, regăsibil în carte.

Intriga se construiește în jurul descoperirii unor oseminte într-un vechi castru roman, ce incită spiritele locuitorilor dintr-o mică stațiune balneo-climaterică. Groapa comună în care acestea au fost depozitate invită la numeroase speculații, cea mai vehiculată ipoteză fiind cea a unor execuții în epoca comunistă.

E de reținut faptul că autorul plasează acțiunea la începutul anilor ’90, când secretele detențiilor politice încep să fie dezgropate și revelate populației de rând. Astfel, nu-i de mirare că situl arheologic începe să roiască de personaje diferite, ce au sau nu legătură cu investigația. Din partea organelor statului se remarcă maiorul Maxim, Titu Maeriu – inginerul pensionat, reprezentant al foștilor deținuți politici, tânăra ziaristă Caterina, ce întreține amoruri cu procurorul militar Spiru, și soldatul Andrei Butîlchiu. Rolul acestora este însă mai degrabă unul decorativ, căci acțiunile lor nu contribuie cu nimic la descâlcirea firului narativ principal.

Degete mici, romanul de debut al lui Filip Florian, este astăzi unul dintre cele mai reeditate volume din literatura română contemporană

Locuitorii orașului W. se dovedesc a fi mult mai interesanți, cu povești savuroase de viață, aceștia fiind și cei care asigură dinamismul lecturii. Relatările acestora, prin intermediul lui Petruș, eul narativ, fac dese trimiteri la epoca interbelică, cu toate nostalgiile aferente. Tanti Paulina, gazda și tălmăcitoarea viselor lui Petruș, se bucură de găsirea întâmplătoare a unor galbeni în peretele casei, cu ajutorul cărora face o călătorie în Grecia. Buna sa prietenă, Lady Embury, cea care i-a prezis în cărți acest noroc, face dese incursiuni în tinerețea sa tumultuoasă, când a fugit de la pension pentru a se căsători cu un lord englez, un industriaș petrolier detașat la Ploiești.

Micul univers al localnicilor este completat și de fotograful Sașa cu dromaderul său Aladin, adus din Iordania, cât și de Dumitru M., cel mai bătrân locuitor al orașului și un bucătar rafinat, care vorbește despre experiența războiului și rechiziția bunurilor de către comuniști.

Toate aceste povești rămân însă dispersate, nu se leagă în niciun fel cu descoperirea de la castrul roman. Liantul dintre aceste două lumi este Petruș, prin calitatea sa de narator și arheolog, venit să analizeze misterioasele oseminte. Suferind de ulcer, printre ritualul ceaiului de sovârf și administrarea de ranitidină, își găsește și timp să o seducă pe Jojo, nepoata Eugeniei Embury. Erotismul acestor scene se rezumă la un vocabular preponderent fructifer, demonstrând bogăția registrului stilistic al acestui text:

Și nu avea doar popoul ca o căpșunică și călcâiele ca niște mere. […] Culorile împrăștiate pe fondul alb duc cu gândul la vișine sau la cireșele pietroase, la zmeură ori la rodii, dar atunci când pielea ta se lipește de pielea ei, când pe spate, chiar pe șina spinării, îi alunecă o bobiță de transpirație în care licărește la rându-i amurgul, când pe unul dintre genunchi i se ivește o pată de la apăsarea cotului tău, când pe gâtul ei pulsează tremurat omușorul, iar buricul i se strânge, apar unele după altele prunele, pepenii galbeni, fragii și strugurii albi, caisele și merele ionatane, și dudele, și câte și mai câte.

Un eveniment notabil este sosirea unor antropologi argentinieni, motiv de speranță cu privire la progresul investigației, cât și de observare a unor vechi obiceiuri socialiste ce încă sunt înrădăcinate în mentalitatea autorităților. Mai mult, vizita acestora este un bun prilej de a face o incursiune în istoria recentă a Argentinei. Printre detaliile interminabile despre Cupele Mondiale de fotbal (vezi și Băiuțeii), naratorul creionează epoca „los desaparecidos” ce corespunde perioadei 1974-1983, când, în urma unei lovituri militare de stat, aproximativ 30.000 disidenți au fost răpiți, și cel mai probabil, aruncați din avion deasupra estuarului Rio de la Plata.

Dar, dimensiunea realistă a narațiunii ocupă cam jumătate din roman, cealaltă parte fiind rezervată unei dimensiuni fantastice, în tradiția eliadescă a opoziției dintre sacru și profan. Călugărul Onufrie, zis și Moțatul, este o apariție stranie, cu calități asemănătoare unui personaj de basm. Smocul de păr negru-albăstrui, ce-i crește neîncetat și trebuie tăiat la un interval de patru ore, este rezultatul unei pofte ciudate a mamei sale de a devora ficații cruzi a patruzeci și nouă de rațe în timpul sarcinii.

De la traiul solitar în munți, la îngroparea unui urs în parc, sau vindecarea miraculoasă în urma unui atac cerebral, povestea lui Onufrie este captivantă și enervantă deopotrivă

Legătura lui Onufrie cu acțiunea principală este simpla lui apariție la groapa comună, dar trecutul său este prezentat în cele mai mici detalii. De la traiul solitar în munți cu prietenia și corespondența neobișnuită cu omul care se credea Sfântul Gheorghe, descinderea în civilizație timp de doi ani când a avut cele mai diverse slujbe, îngroparea unui urs în parc, sau vindecarea miraculoasă în urma unui atac cerebral, povestea lui Onufrie este captivantă și enervantă deopotrivă.

Faptul că nu există o legătură reală între cele două dimensiuni narative, împarte cititorii în două tabere. Cei plictisiți de această simplă înșiruire de fapte, sau cei fascinați de amestecul inedit de planuri. Onufrie, care așteaptă venirea Maicii Domnului și întocmește o Evanghelie din coajă de molid despre minunile Fecioarei, este un predicator al revelației divine precum Vespasian Moisa, cu diferența că adepții săi îl urmează în mod natural, nu sunt racolați prin intermediul vreunei organizații.

Degete mici este un roman complex, cu o acțiune mistică creată pe baza unor substraturi de factură politică. Este de apreciat imaginația scriitorului în construcția planului fantastic, dar, stranietatea acestor fapte neînchegate cu restul evenimentelor înfrânează dinamismul narațiunii. Totodată, multitudinea personajelor și a detaliilor sale biografice încarcă textul excesiv, căci multe dintre ele oricum rămân suspendate în aer, fără nicio legătură cu intriga inițială. Intrigă care este rezolvată în final, când oricum aproape că ai uitat de la ce a pornit construcția romanului.

 

Filip Florian, Degete mici, Editura Polirom, Iași, 2010, 252 pagini

Copiilor abuzaţi din România, Doina Ruşti le-a dedicat un roman zguduitor: Lizoanca este povestea lor. Matricea Românească vă oferă recenzia unei cărţi cutremurătoare.

Secolul XXI a adus cu el progresul și tehnologizarea, a promis veșnicie și a creat posibilități, însă a venit la pachet cu devalorizarea echilibrului statutar la om, mai ales în segmentul protecției copilului. Atât în Europa, cât și aici, în Moldova, ia amploare fenomenul abuzului sexual asupra infanților, în mediul urban, dar mai ales în cel rural. Coloanele de știri autohtone sunt pestrițe de noutăți în care copiii cad pradă unor părinți ingrați sau rude mârșave care, în loc să îi îngrijească cât timp consorții lor muncesc în Italia sau Spania, le distrug nevinovăția pentru propriile lor plăceri trupești.

De ce scriu despre asta? Deoarece mi se pare infam să treci sub tăcere aceste probleme acute, sângerânde. Iată de ce manifestul Doinei Ruști, transpus în romanul Lizoanca, nu m-a putut lăsa indiferentă. Cartea promitea să fie una șocantă, încă de pe copertă, unde cronica descria în manieră succintă linia de subiect, dar nu m-am așteptat să mă bântuie atâta după lecturare. Să zic că am fost șocată este ca și cum nu aș spune nimic, deoarece acest roman s-a dovedit unul atât de sensibilizant și în egală măsură dur, încât am fost de câteva ori la un pas de a renunța la el. Dar ceva din tăria mea lăuntrică m-a ținut și mai departe pe linia de plutire și am parcurs romanul cu strângere de inimă.

Atunci când am pus punct lecturii, am adunat toate rămășițele emoționale pentru a scrie această recenzie și am încercat să înțeleg fenomenul Lizoanca dincolo de aspectul ei literar. Condiția fetei aflate la pubertate și evoluția ei psiho-emoțională într-o capsulă socială de tip rural au dat romanului structura unei fabule, pe cât de odioase, pe atât de triste. Paradoxul este că eroina principală se pretează benevol stării de agonie spirituală, acceptând acțiunile incestuoase ale consătenilor ca pe o normalitate, ca pe o existență absolut firească. Pasajele înțesate cu elemente de tentă sexuală poartă o doză de disconfort, făcându-mi dificil raționamentul final în favoarea vreunei părți în acest conflict de decenii.

Acest roman s-a dovedit unul atât de sensibilizant și în egală măsură dur, încât am fost de câteva ori la un pas de a renunța la el

Lizoanca este de fapt portretul viu al tuturor copiilor abuzați care, din inocență sau de teamă, acceptă acest permanent supliciu. La cealaltă extremă stă imaginea satului, construită dintr-o sumă de minciuni și sorți ruinate, care puse cap la cap devin într-un final logice. Violența tatălui Lizoancei, care îmi dăduse bătăi de cap deoarece părea a fi nefondată, și-a găsit rădăcinile în aversiunea acestuia pentru mama sa, care se nenorocise și îi distrusese și lui viața, prin imoralitate, iar ea, la rândul său, nu fusese altceva decât încă o victimă a unor maturi ingrați. Puzzle-ul devine firesc și închegat pentru cititor aproape la jumătatea narațiunii, când prezentul și trecutul se împletesc într-o alegorie dinamică. Malaxorul numit „destin” i-a înghițit pe toți, transformându-i pe unii în victimele perfecte, iar pe alții în călăi, în jocul lor murdar fiind antrenată acea Lizoanca, țapul ispășitor, în cârca căreia sunt aruncate mai toate păcatele.

De ce mi-a plăcut acest roman? La această întrebare este dificil de răspuns, deoarece fundalul emoțional al cărții te secătuiește, dar Doina Ruști a reușit să respecte rigorile unei cărți moderne, apelând la limbajul curent, la actualitate și mai ales la construcția unor personaje destul de complicate. Anturajul și istoria poartă amprenta unui dinamism, oferindu-ne posibilitatea de a concluziona, ținând cont de propriul nostru vector valoric.

Lizoanca este de fapt portretul viu al tuturor copiilor abuzați din România

Am apreciat maniera în care au fost dezbătute problemele școlarizării, standardizarea forțată și apatia socială, care în mediul rural sunt pe ordinea de zi. În roman, Doina Ruști a condamnat vădit indiferența personajelor, „rupând” orice stereotipuri și a relevat cititorului un spectru întreg de întrebări, la care avem de dat răspunsuri dacă ne dorim o evoluție sănătoasă a societății.

Totuși, țin să vă reamintesc că Lizoanca de Doina Ruști este o lectură dificilă, mai ales pentru cei care țin mult la sensibilitatea propriilor terminații nervoase. O să aveți de a face cu fațeta urâtă a naturii umane, cu vicii și jargoane, cu imprecațiile unor vieți ruinate. Un roman realist cu o evoluție dificilă, dar care merită fiecare clipă investită, deoarece vine să asigure un contact direct între cititor și comunitate, deschizându-i acestuia cortina către metehnele omenești de care este îmbuibată societatea contemporană.

 

Doina Ruști, Lizoanca, Editura Polirom, București 2017, 344 pagini

Romanul Inocenții al Ioanei Pârvulescu este un dans stilistic în care autoarea împletește candoarea cu rememorarea, istoria cu imaginația și amintirea cu uitarea, pentru a recrea lumea de vis a copilăriei anilor `60, o epocă de factură postbelică și de instaurare deplină a regimului comunist. În ciuda nuanțelor vădit autobiografice, perspectiva narativă a fetiței Ana este prelucrată și rescrisă prin ochii adultului ce consemnează cu nostalgie faptele unui trecut îndepărtat. Cuvinte meșteșugite despre o lume tainică ne poartă în mijlocul unui peisaj aproape de basm.

În Brașov, pe strada Maiakovski, fostă și viitoare Sfântul Ioan, supraviețuiește și în ziua de azi o casă cu memorie și conștiință, o casă ce respiră istorie și sentimente prin toți porii săi și care este, din umbră, personajul principal al romanului. Bătrână și misterioasă, cu trei etaje ce adăpostesc familia numeroasă a urmașilor și rudelor mamei-mari, ea este martorul tăcut al schimbărilor politice, dar mai ales al poveștilor de viață ale locuitorilor săi. Din ungherele-i întunecate se desprind bucuriile și tristețile a trei generații unite prin forța circumstanțelor, dar, mai ales, prin cea a iubirii.

„Câtă răbdare și cât noroc îți trebuie la recitire, până să dai de capăt șaradelor trecutului! Cât de greu înțelegi unele lucruri pe care nu le-ai trăit direct și cât de diferit le înțelegi în timp, chiar și pe cele la care ai asistat sau ai contribuit.”

Ana, Matei, Dina și Doru, frați și verișori, sunt „Cireșarii” acestei lumi atât de îndepărtate, micii exploratori, curioși și înzestrați cu un spirit de aventură specific tuturor copiilor acelor vremuri, alimentat în principiu de lecturi precum Winnetou sau Tom Sawyer. În plină eră a tehnologiei digitale, suprasaturate de trăirile virtuale, întâmplările descrise de Ioana Pârvulescu sunt un balsam peste rănile celor care tânjesc după simplitatea de altădată, cât și o incursiune melancolică în propriul trecut. Jocurile pe stradă cu toți copiii din cartier, schimburile de ciungă, șervețele, timbre sau magneți, iscodirea rudelor mai în vârstă în căutarea de istorisiri senzaționale, cotrobăitul prin sertarele secrete, tălmăcirea vieții adulților, toate acestea constituie universul feeric al Brașovului anilor ’60, reprodus cu multă delicatețe și savoare de către autoare.

„În schimb, pentru noi copiii, casa era mereu proaspătă și atrăgătoare, un loc de explorat, fără cusur, fără margini și fără moarte.”

Printr-o adresare directă către cititor, urmărind un fir narativ dictat de memoria afectivă și nu de o cronologie a faptelor, evenimentele sunt relatate cu fervoare. Copilăria este un tărâm fermecat, o buclă a timpului în care naratorul se poate întoarce oricând pentru a-i retrăi magia și a desluși tainele neînțelese, căci personajele sale nu mor niciodată. Mama-mare și tata-mare, Tanti și Nenea Ionel, tații casei, toți sunt nemuritori în amintirea colectivă a casei și a locuitorilor săi.

Căminul de pe strada Maiakovski este la intersecția dintre realitate și imaginar. Pe de o parte, asistă neputincios în fața capriciilor vremii și poartă cu sine povara instalării comunismului, a demolării suratelor vecine, a Brașovului redenumit Stalin, dar, pe de altă parte, este și leagănul năzbâtiilor celor mici. Genealogia complexă a neamului este un prilej continuu de intrigi palpitante și întâlniri cu personaje de poveste: anticarul ciudat, frații bunicii, turistul belgian rătăcit etc., toți contribuind fără să știe la șlefuirea personalității copiilor.

„Dar se vede că trecutul trebuie să rămână, în viețile noastre, la fel de plin de posibilități ca și viitorul. Depinde de fiecare pe ce cale a viitorului e în stare să-și plaseze viața și în ce variantă a trecutului, din o mie, e în stare să-și găsească urma.”

Mai mult, casa este și locul unde joaca se împletește cu educația, prin activitățile ce lasă loc explicațiilor de geografie ale strămătușii, fostă directoare de școală, ale mamei pasionate de chimie, și ale tatălui priceput la matematică. Armonia conviețuirii unei familii de intelectuali se traduce așadar printr-un amestec al dimensiunilor culturale de care frații și verișorii beneficiază din plin.

Reperele istorice ce stabilesc cadrul temporal al romanului Inocenții sunt referirile cu privire la ocupația Cehoslovaciei de către ruși, vizionările la televizorul alb-negru ale primilor pași pe Lună, cât și ale unor seriale americane din epocă, dar, facem și un salt în tinerețea părinților și a bunicilor și aflăm despre partizanii (rezistența anticomunistă) ce trăiau în munți, despre prizonieratul în Siberia, fabrica chimică de la Ozun sau noul Hotel Aro.

Cartea Inocenții a Ioanei Părvulescu este presărată cu imagini ce par desprinse dintr-un almanah al bunelor maniere. Ritualul aranjării și pregătirii meselor festive amintește de rețetele Sandei Marin, iar interacțiunea nepoților cu cei în vârstă sunt un amestec de blândețe și severitate precum în La Medeleni. E atâta tandrețe în acest text – un amestec de fericire și tristețe, prin care naratoarea dă glas unei istorii cvasi-personale, revăzute prin ochii omului matur ce își privește cu nostalgie și acceptare propriul trecut.

„Trecutul e scris cu cerneală simpatică. Ai nevoie de căldură ca să-i vezi literele reconturate, după ce multă vreme au stat ascunse ca și cum n-ar fi fost. Trebuie să-i acoperi coala albă și întinsă de o flacără sau să sufli abur prin gură peste el, pentru ca invizibilul să se transforme în vizibil și, încetul cu încetul, în fraze cu sens. Deși, de cele mai multe ori, câteva cuvinte esențiale rămân șterse, albe, loc gol și taină nedezlegată, cufundate pentru totdeauna în apele nemișcate ale timpului în care înotăm. Ale timpului în care ne înecăm.”

 

Foto deschidere: librariaeminescu.ro

Degete mici, Filip Florian: realism magic pe fundal comunist

23 Noiembrie 2017 |
Degete mici, romanul de debut al scriitorului Filip Florian, publicat în anul 2005, este astăzi unul dintre cele mai reeditate volume din literatura română contemporană. Succesul acestuia se datorează fără doar și poate registrului stilistic diferit, cu...

Lizoanca – o Lolită a satului românesc

20 Iunie 2017 |
Copiilor abuzaţi din România, Doina Ruşti le-a dedicat un roman zguduitor: Lizoanca este povestea lor. Matricea Românească vă oferă recenzia unei cărţi cutremurătoare. Secolul XXI a adus cu el progresul și tehnologizarea, a promis veșnicie și a creat...