Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

Biblie

Hristos, Inima Sfintei Scripturi

A treia necesitate atunci când citim Scriptura este aceea ca ea să fie hristo-centrică. Dacă suntem în acord cu conferința moscovită din 1976, care decretează că „scriptura constituie un tot-unitar”, unde vom găsi întregimea și coerența ei? În persoana lui Hristos. El este firul unificator ce trece prin întreaga Biblie, de la prima până la ultima propoziție. Iisus se întâlnește cu noi la fiecare pagină. Toate se leagă datorită lui. „În el, toate se țin la un loc” (Col. 1:16).

Majoritatea studiilor scripturistice de către comentatorii vestici contemporani au adoptat o abordare analitică, spărgând fiecare carte în ceea ce pare a fi sursele originale. Legăturile sunt astfel aduse la lumină, ceea ce face ca Biblia să fie redusă la o serie de unități izolate. A existat o reacție recentă împotriva acestui curent, fiindcă mulți critici ai Bibliei din Apus și-au afierosit mare parte din atenția lor către modul în care aceste unități primare au ajuns să fie legate laolaltă. Această abordare este cu siguranță primită cu bucurie de către Ortodoxie. Este important să vedem unitatea scripturii, precum și diversitatea ei, sfârșitul ce îmbrățișează întregul, și, de asemenea, începuturile împrăștiate. Ortodoxia preferă, în general, o abordare „sintetică” mai degrabă decât una analitică a hermeneuticii, văzând Biblia mai degrabă ca un tot unitar integrat, unde Hristos este pretutindeni, ca legătură unificatoare.

Precum am văzut, este exact efectul citirii Sripturii în contextul cultului Bisericii. Căci lecturile din ziua Buneivestiri și a Sfintei Sâmbete ne clarifică faptul că pretutindeni în Vechiul Testament sunt diferite indicatoare și pietre topografice ce indică taina lui Hristos și a mamei Sale, Maria. Interpretând Vechiul Testament în lumina celui Nou, și a Noului în lumina celui Vechi, așa cum ne încurajează lecturile Bisericii, descoperim cum întreaga Scriptură își găsește punctul de convergență în Mântuitorul.

Ortodoxia face uz extensiv de această metodă „tipologică” de interpretare, în timp ce semnele, simbolurile lucrărilor Mântuitorului pot fi detectate  în scrierile Vechiului Testament. De exemplu, Melchisedec, regele-preot al Salemului care a oferit pâine și vin lui Avraam (Facere 14:18), este și el recomandat drept un „tip” al lui Hristos nu doar de către Părinți, cât și de către însuși Noul Testament (Evrei 5:6; 7:1-19). Piatra ce a izvorât apă în pustia Sinaiului (Ieșire 17:6, Numeri 30:7-11) este, de asemenea, un simbol al lui Hristos ( 1 Cor. 10:4). Tipologia explică alegerea acestor lecturi, nu numai în cazul Sfintei Sâmbete, ci prin toată cea de-a doua jumătate a  Postului Mare. De ce sunt lecturile din facere din săptămâna a VI-a dominate de figura lui Iosif? De ce citim din Cartea lui Iov în Săptămâna Luminată? Fiindcă Iosif și Iov, amândoi au suferit în mod inocent și au prevestit suferința mântuitoare a lui Hristos pe Cruce.

Putem descoperi multe alte corespondențe între Vechiul și Noul Testament uzitând concordanțele biblice. De multe ori, cel mai bun comentariu este o simplă concordanță, sau o ediție a Bibliei cu adnotări bine alese. Toate se leagă, precum zice și Părintele Alexandru Schmemann, „creștinul este cel ce, oriunde s-ar uita, găsește pe Hristos și se bucură de El”. Acest lucru este profund adevărat mai ales în cazul creștinului biblic: oriunde s-ar uita, la fiecare pagină, găsește pe Hristos.

 

Biblia ca experiență personală

Conform Sfântului Marcu Ascetul (sec. V-VI), „ cel ce este smerit în gândurile sale și antrenat în lucrul duhovnicesc, când citește Sfintele Scripturi, va pune în aplicare totul asupra sa, și nu a aproapelui său”. În cercetarea noastră scripturistică trebuie să fim cu băgare de seamă pentru o aplicare personală. Întrebarea noastră nu este simplă: „Ce înseamnă”, ci „ Ce înseamnă pentru mine?”. Precum spune și Sfântul Tihon „Însuși Hristos vorbește cu tine”. Scriptura este un dialog direct și intim cu Mântuitorul – Hristos se adresează mie, și inima mea îi răspunde. Acesta este cel de-al patrulea criteriu al citirii Bibliei.

Voi vedea toate narațiile din Scriptură ca parte a propriei mele povești. Descrierea căderii lui Adam este deopotrivă și o poveste a propriei mele experiențe. Cine este Adam? Numele său înseamnă „om”, „bărbat”: eu sunt Adam. Mie mi se adresează Dumnezeu când spune „Adame, unde ești?” (Gen. 3:9). De multe ori ne întrebăm „Unde este Dumnezeu?” , dar adevărata întrebare este cea pe care Dumnezeu o pune lui Adam și fiecăruia dintre noi: „Unde ești tu?”.

Cine este Cain, ucigașul fratelui său? Sunt eu însumi; întrebarea provocatoare a lui Dumnezeu („ Unde este Abel, fratele tău” – Facere 4,9), se adresează lui Cain cel dinlăuntrul fiecăruia dintre noi. Calea către Dumnezeu stă în iubire pentru oameni și nu există nici o altă cale. Neglijarea fratelui sau a surorii mele duce la înlocuirea imaginii lui Dumnezeu cu semnul lui Cain, căci, prin aceasta, îmi resping propria mea umanitate esențială. Același sens îl au toate serviciile din Postul Mare, și mai ales Canonul Sfântului Andrei Criteanul: „Eu sunt omul căzut între tâlhari”, zicem (Luca 10:30); „eu sunt fiul Tău cel tânăr, cel ce și-a risipit averea pe care mi-ai dat-o… iar acum sunt înfometat și însetoșat” (Luca 15:11-14). „Cine sunt oile, cine sunt caprele? Întrebau părinții pustiei Egiptului (Mat. 25:31-46). „ Oile sunt cei cunoscuți de Dumnezeu”, răspundeau ei, ”iar caprele, sunt eu”.

Trei sunt pașii ce trebuie urmați în lecturarea Scripturii. În primul rând, reflectăm că ceea ce avem înscris în Scriptură reprezintă istoria sacră: istoria lumii de la crearea sa, istoria poporului ales de Dumnezeu, istoria lui Dumnezeu Însuși întrupat în Palestina, istoria „lucrărilor minunate” (Fapte 2:11) de după Cincizecime. Nu trebuie să uităm că ceea ce găsim în Biblie nu este o ideologie, nici o teorie filosofică, ci o credință istorică.

În al doilea rând, observăm particularitatea și specificitatea acestei istorii sacre. În Biblie îl găsim pe Dumnezeu intervenind la vreme cuvenită și în anumite locuri, intrând în dialog cu persoane umane în mod individual. Vedem chemarea distinctă a lui Dumnezeu adresată diferitelor persoane: lui Avraam, Moise și David, Rebecăi și lui Rut, lui Isaia și profeților. Vedem venirea în trup a lui Dumnezeu, într-un anumit colț al lumii, la un moment dat și dintr-o anume mamă. Acest eveniment nu trebuie să ne fie pricină de scandal, ci de binecuvântare: dragostea divină este universală în scopul ei, dar mereu personală în expresie.

Acest sens al specificității Bibliei este un element vital în gândirea scripturistică ortodoxă. Dacă într-adevăr iubești Biblia, vei iubi și genealogiile și detaliile legate de datări cronologice și geografice. Cel mai ușor mod de a aduce la viață studiul Scripturii este a merge într-un pelerinaj în Țara Sfântă, căci vei păși pe unde a călcat Hristos, vei merge aproape de Marea Moartă, vei urca muntele ispitirii, vei vedea și vei simți, probabil, pustia,  la fel cum a simțit-o Mântuitorul în cele patruzeci de zile de singurătate. Vei bea din fântâna unde Iisus a vorbit cu samariteanca. Vei naviga apele Mării Galileii, unde vei avea răgaz să sesizezi liniștea apelor. Vei păși în noapte în Grădina din Ghetsimani și vei sta în întuneric dedesuptul acelor măslini antici și vei vedea în vale luminile orașului. Gustă din plin aceste caracteristici ale peisajului istoric și ia cu tine înapoi experiența aceea în lecturile tale zilnice din Scriptură.

Mai avem apoi un ultim pas: după retrăirea istoriei biblice în toate particularitățile sale, le vom aplica în mod direct asupra noastră. Ne vom spune nouă: „acestea nu sunt doar locuri distante, evenimente ale trecutului îndepărtat. Ele aparțin întâlnirii mele cu Domnul. Acele povești mă includ și pe mine”.

Trădarea, de exemplu, este parte a poveștii personale a fiecăruia. Nu am fost, oare, toți trădați de cineva la un anumit punct în această viață, și nu am cunoscut toți ce înseamnă să fii trădat? Iar acele amintiri nu au lăsat răni vii și adânci în sufletul nostru? De aceea, lecturarea trădării lui Iisus de către Sfântul Petru și restaurarea sa de după înviere, ne face să ne vedem pe fiecare dintre noi drept un actant al acelei povești. Imaginându-ne ce au simțit atât Petru cât și Hristos la acel moment imediat după trădarea, ne împropriem sentimentele lor. Eu sunt pentru, în situația trădării, dar pot fi, de asemenea, și Hristos? Reflectând astfel, văzând cum Mântuitorul înviat cu o dragoste lipsită întru totul de sentimentalisme, restaurează relația cu Petru, văzând cum Petru, pe de altă parte, a avut curajul și smerenia de a primi această restaurare, ne întrebăm: Cât de mult mă asemăn lui Hristos ca să iert pe cei ce m-au trădat? Și, după propriul meu act de trădare, sunt eu capabil să accept iertarea celorlalți, sunt eu capabil să mă iert pe mine însumi?

Să luăm alt exemplu, cel al femeii păcătoase, care a golit vasul cu mir pe picioarele lui Hristos (Luca 7:36-50) și pe care unii o identifică drept Sfânta Maria Magdalena, deși nu aceasta este interpretarea ortodoxă de bază. Pot eu să mă văd asemenea ei? Pot eu să mă fac părtaș al generozității ei, în spontaneitate și dragoste impulsivă? ”Păcatele ei, deși multe, sunt iertate, căci mult a iubit”. Sau sunt eu, oare, calculat, rău, timid, ținându-mă pe mine în lesă, niciodată dorind să mă afierosesc întru totul unui lucru, fie el bun sau rău? Precum spuneau și Părinții Pustiei, „mai bine cineva care a păcătuit, dacă el știe că a păcătuit și se pocăiește, ca o persoană ce nu a greșit și se consideră pe sine drept”.

O astfel de abordare personală înseamnă citirea Bibliei nu în mod detașat, asemenea unor observatori obiectivi, ci absorbind informația, luând aminte la fapte. Biblia nu este doar o lucrare de literatură, sau o colecție de documente istorice, deși poate fi abordată și la acest nivel. Ea este, mai mult decât toate, o carte sfântă, ce se adresează celor credincioși, ce trebuie citită în dragoste și credință. Nu vom profita întru totul de citirea Evangheliilor dacă nu ne vom face părtași de dragostea lui Hristos. „Inima vorbește către inimă”: pătrund în adevărul viu al Scripturii numai când inima mea răspunde cu dragoste la inima lui Dumnezeu.

Citirea Scripturii într-o astfel de manieră – în ascultare, ca membru al Bisericii, găsindu-l pe Hristos pretutindeni, văzând totul ca parte a experienței personale –  vom simți ceva din puterea și tămăduirea ce se regăsesc în Biblie. Deși întotdeauna pe calea explorării biblice, ne vom găsi abia la începuturi. Suntem asemenea cuiva ce vrea să exploreze un ocean fără de margini cu o barcă micuță. Dar, indiferent de cât de mare este acea aventură, noi o putem începe astăzi, la acest ceas, în acest moment.

La cel mai înalt moment al crizei sale duhovnicești, luptându-se cu sine singur, în grădină, Sfântul Augustin a auzit vocea unui copil ce striga: „Ridică-te și citește, ridică-te și citește”. Și-a luat de jos Biblia și a citit; și ceea ce a citit a schimbat cu totul viața sa. Să facem și noi asemenea: să ne ridicăm și să citim.

„Cuvântul tău este făclie picioarelor mele și lumina cărărilor mele” ( Ps. 118:105)

 

Cum citim Sfânta Scriptură? – Partea I
Cum citim Sfânta Scriptură? – partea a II-a

 

Întemeierea monarhiei israelite, semn al centralizării celor 12 triburi evreieşti după sosirea lor în pământul Canaan, pe care îl cuceresc în timpul lui Iosua Navi, reprezintă un fenomen social, politic, cultural şi religios de o deosebită importanţă, atât pentru istoria Israelului cât şi pentru cea a Orientului Mijlociu.

După ce deprind formele de civilizaţie ale unei culturi sedentare, începând să locuiască în case şi să practice agricultura, israeliţii sunt nevoiţi să treacă în defensivă, fiind ameninţaţi de neamuri străine agresive, precum filistenii, principalii inamici, amoniţii, amaleciţii, sirienii ori moabiţii. Pentru a putea combate eficient aceasta ameninţare permanentă din exterior şi pentru a putea gestiona eficient situaţiile de criză, cum erau calamităţile naturale ori invaziile, era nevoie de existenţa unei autoritaţi centrale eficiente, dorită din ce în ce mai mult de către popor.

O unificare a triburilor a fost realizată de către profetul Samuel, ultimul reprezentant al instituţiei Judecătorilor, ce cârmuiseră Israelul timp de două secole, însă ea se baza pe un model de conducere teocratic, în care autoritatea era emanată direct de la Divinitate, prin preoţi. Acest sistem nu  a satisfăcut triburile israelite, care s-au adresat lui Samuel.

Epoca domniei lui Saul, ce a durat aproximativ 20 de ani, în ciuda victoriilor iniţiale împotriva amoniţilor  şi a filistenilor, este totuşi una şovăielnică, a începutului, în care numeroase obiceiuri ale societăţii tribale – cum ar fi oprirea pârgăi din prada obţinută – se manifestă încă puternic, iar populaţia nu dovedeşte încă suficientă coeziune pentru a face faţă ameninţărilor externe majore. Acest lucru, alături de nerespectarea de către Saul a poruncilor divine, vor conduce la îndepărtarea bunăvoinţei lui Dumnezeu de la poporul ales şi de la conducătorul acestuia, căruia i se vesteşte, prin gura profetului Samuel, că Domnul Îşi va găsi un bărbat după inima Sa şi-i va porunci Domnul să fie conducătorul poporului Său, deoarece tu nu ai împlinit ceea ce ţi s-a poruncit de la Domnul

Samuel, care după ce îi duce această veste pleacă pentru totdeauna de lângă Saul, va fi aşadar trimis din nou de către Dumnezeu, în Betleemul Iudeii, pentru a unge un nou rege, în locul aceluia care voise să-şi asume şi autoritatea religioasă asupra Israelului. El se opreşte în casa lui Iesei, unde îl alege pe cel de-al şaptelea şi cel mai mic dintre fiii acestuia, David, descoperindu-i-se de către Domnul că acesta va fi noul stăpân al Israelului. În acest răstimp, cuvintele rostite de Dumnezeu prin gura profetului: Astăzi a rupt Domnul regatul lui Israel de la tine şi l-a dat altuia, care e mai bun decât tine, lucrau în mintea lui Saul, care era chinuit tot mai des de un duh rău, după cum spune Scriptura. Curtenii săi au socotit că regelui îi va face bine să se delecteze ascultând muzică, drept pentru care au căutat un tânăr priceput în a cânta la harpă. Astfel îşi va face intrarea David la curtea regelui Saul – nu peste mult timp, tânărul betleemit va face dovada alegerii lui de către Dumnezeu pentru a domni peste Israel, pe parcursul a ceea ce urma să fie cea mai glorioasă perioadă a statului evreu.

Dupǎ venirea sa la curtea regelui Saul, tânǎrul David se va bucura de simpatia monarhului, care îl numeşte purtǎtorul sǎu de arme. Foarte curând însǎ, fiul lui Iesei, care nu era soldat, a avut prilejul sǎ-şi dovedeascǎ vitejia.

Iscându-se un nou război între evrei şi filisteni, aceştia din urmă au invadat Israelul, aşezându-şi tabăra la Efes-Damim, în timp ce israelitenii pe o colina lângǎ Valea Stejarului. Pentru a evita o nouǎ vǎrsare de sânge, un uriaş din armata filisteanǎ, pe nume Goliat din Gat, a lansat o provocare evreilor, spunându-le să trimită un om să se lupte cu el, ca printr-o luptă solitară să decidă soarta întregii bătălii. Faptul cǎ timp de 40 de zile nimeni din tabǎra israelitǎ nu a dat curs acestei provocǎri se explicǎ prin dimensiunile luptǎtorului filistean, care, potrivit Sfintei Scripturi, era înalt de şase coţi şi o palmă, adicǎ 3 metri şi 12 centimetri, purta o platoşă ce cântărea cinci mii de sicli de aramă, echivalentul a aproximativ 57.5 kilograme şi o suliţă al cărei fier era greu de şase sute de sicli.

Fiind trimis în tabǎra evreilor pentru a le aduce provizii celor trei fraţi ai sǎi care se aflau sub arme, David a auzit la rându-i provocarea lui Goliat şi s-a oferit să lupte cu acesta, cerându-i voie lui Saul să-l lase, în ciuda opoziţiei fratelui său Eliab, spunându-i regelui că Dumnezeu, Care îl scǎpase din ghearele leilor şi urşilor pe când era pǎstor, îl va izbǎvi şi din mâinile potrivnicului sǎu.

Ingǎduindu-i-se să lupte cu uriaşul, David nu a luat armura, deoarece nefiind soldat de profesie aceasta îl stânjenea în mişcări, ci s-a înarmat cu toiagul, praştia şi cinci pietricele de râu. Mergând asupra lui Goliat, el a reuşit sǎ îl loveascǎ pe acesta cu o piatra în frunte, provocându-i, se pare, paralizia, şi putând astfel sǎ îi taie capul. Biruinţa lui David a însemnat victoria armatei israelite.

În urma acestei victorii, Saul l-a făcut pe David căpetenie de oşti. De asemenea, David a legat o prietenie strânsă cu fiul regelui, Ionatan, însă încă de la început tatăl acestuia a căpătat ură împotriva lui, deoarece la întoarcerea armatei israelite, femeile îi primeau cântând Saul a biruit mii, iar David zeci de mii. Aceasta punere în inferioritate l-a mâniat pe cel dintâi rege evreu, care l-a bănuit pe David că ar dori sǎ îi uzurpe tronul. Nici căsătoria lui David cu Micol, fiica sa, nu a avut darul să uşureze ura lui Saul faţă de acesta, din contră, el a devenit vrăjmaşul noului ales al lui Dumnezeu, pe care a cǎutat sa-l ucidă de două ori.

Duşmǎnia nejustificatǎ a regelui faţǎ de el îl va sili pe David sǎ fugǎ de la curte, fiind urmǎrit de oamenii lui Saul şi uneori de acesta însuşi prin ţinuturile de sud ale Israelului. În rǎstimpul desfǎşurǎrii acestei urmǎriri, David a avut de douǎ ori ocazia sǎ il ucidǎ pe rege, reuşind sǎ se strecoare pe furiş în tabǎra acestuia, însǎ a refuzat de fiecare datǎ sǎ ridice mâna asupra unsului lui Dumnezeu. Aceasta dovadǎ de credinţǎ şi nobleţe din partea celui pe care îl prigonea i-a pricinuit lui Saul urmǎtoarea exclamaţie:  Tu eşti mai bun decât mine, căci mi-ai răsplătit cu bine, iar eu ţi-am răsplătit cu rău. (…) De acum ştiu că fără îndoială vei domni şi regatul lui Israel va fi tare în mâna ta.

Deznodǎmântul cuvintelor celui dintâi rege evreu era mai apropiat decât îşi imagina regele, deoarece chiar şi urmǎrit, David îşi consolida poziţia, devenind cǎpetenia unui grup de nemulţumiţi şi cǎsǎtorindu-se cu fetele mai multor familii iudaice proeminente din zonǎ, precum Abigail, fosta soţie a lui Nabal, stǎpânul Maonului, ori Ahinoam din Izreel.

In cele din urmǎ însǎ, convins fiind că Saul niciodată nu va înceta să-l prigonească, David a fugit la regele filistean al Gatului, Achiş, acolo unde regele israelit nu îl putea ajunge. Sosit la curtea monarhului străin, David i-a cerut acestuia o cetate în care să îşi stabilească locaşul, iar acesta i-a dat Ţiclagul, unde tânǎra căpetenie își va constitui un mic stat semiindependent. Ulterior, aceasta cetate va rǎmâne definitiv în stăpânirea evreilor. Perioada în care David şi ai săi au locuit în Ţiclag a fost de un an şi patru luni, iar în răstimpul acestei şederi ei i-au atacat pe gheşureni, ghirzeni  şi amaleciţi, populatii migratoare care provocaseră mari stricăciuni evreilor. Aceste atacuri împotriva aliaţilor regelui filistean Achiş erau urmate de masacrarea întregii populaţii, pentru ca nimeni să nu îi vestească stăpânului din Gat acestea.

Perioada exilului lui David se va sfârşi odată cu înfrângerea regelui Saul şi a oastei israelite de către filisteni în bătălia de pe muntele Ghelboa, soldatǎ cu moartea monarhului evreu şi a trei dintre fiii sǎi. Sosise astfel momentul ca David sǎ îşi asume în fapt autoritatea ce îi fusese datǎ prin ungerea de către Samuel.

După moartea lui Saul şi a trei dintre moştenitorii săi în bătălia de pe muntele Ghelboa, David va părăsi feuda sa de la Ţiclag, îndreptându-se, la porunca Domnului, spre cetatea Hebron. Aici, căpeteniile lui Iuda, care vedeau de mult timp în el pe adevăratul lor protector, independent de autoritatea centrală, l-au ales ca rege peste acest trib. Autoritatea davidică nu a fost însă recunoscută îndată în întreg Israelul. Generalul Abner, comandantul armatei regale, l-a luat pe Işboşet, ultimul dintre fiii lui Saul, care nu luase parte la bătălia de pe muntele Ghelboa şi l-a înscăunat rege peste seminţiile lui Israel, peste care a domnit doi ani. Această dispută internă dintre David şi moştenitorul lui Saul, care îşi stabilise capitala la Mahanaim, peste râul Iordan, prefigura scindarea statului israelit în două regate independente după moartea regelui Solomon.

Începutul domniei regelui David, care a stăpânit în Hebron, potrivit Scripturii, timp de şapte ani şi şase luni, a fost marcat de un război civil, generalul Abner  încercând să-l înlăture de pe tron. Împotriva acestuia s-au ridicat cei trei fii ai Ţeruiei, sora lui David, numiţi Ioab, Asael şi Abişai, vechi partizani ai fiului lui Iesei, care îl însoţiseră în tot timpul prigonirii sale de către Saul. Cele două oşti s-au întâlnit la iazul Ghibeonului, unde generalii din Hebron au obţinut victoria împotriva armatei veniaminene.

Scriptura înfăţisează ulterior creşterea în timp a popularităţii lui David, în timp ce la curtea lui Işboşet domnea anarhia. Acesta din urmă îşi va pierde încă mai mult din influenţă după asasinarea generalului Abner, principalulsău protector, de către Ioab, comandantul oştilor lui David. În cele din urmă, alţi doi comandanţi din armata sa, numiţi Baana [ba-A-na] şi Rechab, au profitat de slăbiciunea monarhului pentru a-l asasina, ducându-i capul la David în Hebron  şi sperând să obţină o plată bună pentru fapta lor. David însă va face tot posibilul pentru a se disocia de moartea lui Işboşet, ucigându-i pe cei doi asasini. La fel procedase conducătorul din Hebron şi la moartea lui Abner, arătând întregului popor faptul că nu el poruncise generalului Ioab să-l ucidă. Chiar dacă neimplicarea lui David în aceste două asasinate rămâne discutabilă, cert este că atitudinea lui îndurerată la moartea celor doi principali oponenţi a plăcut poporului.

Astfel, după ce s-a aflat de moartea lui Işboşet, întreg Israelul s-a adunat la David în Hebron, adresându-i următoarele cuvinte: Iată, noi suntem oasele tale şi carnea ta. Încă de pe când Saul domnea peste noi, tu ai povăţuit pe Israel şi Domnul a zis către tine: Tu vei paşte pe poporul Meu Israel şi tu vei fi rege peste Israel. Astfel a devenit fostul păstor betleemit  conducătorul tuturor triburilor israelite, pe când nu avea decât 30 de ani, domnind asupra lor timp de 33 de ani.

La puţină vreme după ce fusese uns rege, David a adunat armata şi a pornit împotriva iebuseilor, care stăpâneau cetatea Ierusalimului. Aceştia i-au batjocorit iniţial pe asediatori, urcând oameni cu handicapuri pe ziduri şi spunând că aceştia vor fi suficienţi pentru a apăra fortăreaţa. Însă trupele lui David au reuşit să cuprindă mai întâi oraşul de jos, cucerind ulterior şi fortificaţia de pe muntele Sion. După ce a cucerit Ierusalimul, David a întărit această cetate şi s-a folosit de meşterii tâmplari, pietrari şi zidari trimişi de către Hiram, regele oraşului fenician Tir, pentru a-şi construi aici un palat, în care va locui până la moarte. Se înfăptuiau astfel paşii decisivi spre centralizarea statală a Israelului, David consolidându-şi domnia şi prin două victorii împotriva filistenilor, care îl atacaseră îngrijoraţi fiind de creşterea puterii sale în regiune.

Pentru a desăvârşi autoritatea sa şi prestigiul Ierusalimului, mai era însă nevoie ca aici să fie adus şi simbolul autorităţii religioase, Sfântul Chivot, care îi însoţise pe israeliteni în tot timpul peregrinărilor şi războaielor pe care le purtaseră. Potrivit unui cercetător, această acţiune a regelui David, de aducere a Sfântului Chivot la Ierusalim, semnifica pe de-o parte continuitatea regatului unit cu trecutul, şi, pe de altă parte, un început complet nou, o epocă nouă, care se va sfârşi abia odată cu distrugerea Primului Templu, în anul 586 î.Hr.

Fiind acum stăpân peste întreg Israelul şi reuşind să-şi consolideze autoritatea, David a avut mână liberă pentru a extinde graniţele statului iudeu, transformându-l într-una dintre cele mai însemnate puteri din regiune. O perioadă de neaşteptată prosperitatea se deschidea astfel în istoria poporului ales.

După consolidarea pe plan intern a domniei sale, regele David a iniţiat o politică externă fără precedent în istoria Israelului, trecând de la războiul defensiv la cel ofensiv. Acţiunea monarhului israelit se bucura şi de un context internaţional favorabil, dată fiind slăbiciunea momentană a Imperiului Egiptean şi a statelor din Mesopotamia, vechii hegemoni ai regiunii. Astfel, după ce ocupă mare parte din statele filistene situate în regiunea de coastă a Palestinei, el respinge atacul regelui aramean Hadad-Ezer, a cărui stăpânire se afla în zona sudică a Siriei de astăzi, purtând ulterior o campanie soldată cu subjugarea Damascului şi cu extinderea teritoriului statului evreu până la Eufrat.

De asemenea, David îşi va întinde stăpânirea şi asupra regatelor situate la răsărit de râul Iordan, în regiunea Idumeii, profitând de un casus beli pe care i l-a oferit noul rege amonit, Hanun, insultându-i pe solii evrei veniţi la înmormântarea tatălui său. După ce iniţial statul amonit fost învins de armata israelită comandată de generalul Ioab, anul următor Hanun va relua ofensiva, bizuindu-se pe sprijinul sirienilor de la răsărit de Eufrat. În replică, David va lua personal comanda oştilor sale şi, trecând Iordanul, îi va învinge decisiv pe aliaţi în bătălia de la Valea Sărată. Ulterior, şi regatele moabiţilor şi edomiţilor din această regiune se vor supune dinastului din Ierusalim.

Succesele militare ale lui David s-au datorat în mare parte organizării unei armate bine pregătite şi echipate şi a unei administraţii centralizate eficiente. Aceste instrumente ale statului evreu vor fi cheia prosperităţii sale din această perioadă, asigurând depăşirea cu bine a unor calamităţi precum foametea ori ciuma, menţionate în Cartea a II-a a Regilor. La acestea a contribuit însă şi stabilitatea internă manifestată până spre sfârşitul domniei lui David, datorată în mare parte drepturilor aproape egale ce erau oferite popoarelor supuse în raport cu israeliţii. Astfel, un militar hitit, pe nume Urie, reuşise să atingă un grad înalt în oastea regală.

Familia regală, având numeroşi membri, a fost marcată de o întreagă serie de conflicte, cauzate de o aparentă incapacitate a regelui de a-şi struni copiii. Astfel, după ce întâiul născut al lui David, Amnon, o necinsteşte pe sora sa vitregă, Tamara, fratele acesteia, Abesalom, o răzbună ucigându-l pe moştenitorul regelui, şi devenind astfel următorul la tron. Chiar dacă a fost în cele din urmă iertat pentru acestă faptă, Abesalom a continuat să comploteze, de data aceasta împotriva propriului său tată, pe care dorea să-l înlăture de la domnie. Conspiraţia sa îşi va găsi adepţi atât în rândul populaţiei, cât şi al marilor dregători, precum Ahitofel, fiul reuşind să-i izgonească pe David şi pe credincioşi acestuia din Ierusalim peste Iordan. Bătrânul monarh va reuşi totuşi să reia iniţiativa mulţumită unei rețele de spioni, care îi dezvăluie planurile lui Abesalom. Generalii davidici vor reuşi în cele din urmă să învingă oastea uzurpatorului în pădurea Efraim, Ioab ucigându-l pe cel de-al doilea moştenitor al tronului, în ciuda ordinului lui David de a-l prinde nevătămat.

Un ultim conflict în cadrul familiei regale va avea loc în ultimul an de domnie al lui David, al 40-lea, între Solomon, următorul la tron după porunca lui David, şi, un alt fiu al regelui, dornic să domnească. Tentativa acestuia din urmă de a se autoîncorona va fi însă zădărnicită de monarh, care, prevenit din timp, porunceşte ca Solomon să fie încoronat oficial, arătându-l astfel în ochii întregului popor ca moştenitor legitim. Bătrân, bolnav şi epuizat de o viaţă agitată, David îşi va da obştescul sfârşit înainte de a împlini 70 de ani, lăsându-i fiului său o moştenire măreaţă si dându-i următorul sfat: să păzeşti legământul Domnului Dumnezeului tău, umblând în căile lui şi păzind legile lui, poruncile lui, hotărârile Lui şi aşezămintele Lui, precum sunt scrise în legea lui Moise, pentru ca să îţi fie bine cunoscut tot ce vei face, oriunde şi oriîncotro te vei întoarce.

 

Bibliografie:

  1. Biblia sau Sfânta Scriptură (Cărțile I, II Regi), editura IBMBOR, București, 1993;
  2. Flavius Josephus, Antichități iudaice, vol. I, editura Hasefer, București, 2004;
  3. Hârlăoanu, Dr. Alfred, Istoria universală a poporului evreu, editura Zarkony, București, 1992;
  4. Kung, Hans, Iudaismul, editura Hasefer, București, 2005;
  5. Dimont, Max I., Evreii, Dumnezeu si istoria, editura Hasefer, București, 2007;
  6. Moscati, Sabatino, Vechile civilizații semite, editura Meridiane, București, 1975;
  7. Oliphant, Margaret, Atlasul lumii antice, editura M.A.S.T., Slovacia, 1999;
  8. Eisenberg, Josy, O istorie a evreilor, editura Humanitas, București, 2006.

 

 

Biserica ne invită să luăm aminte și să cercetăm cu seriozitate și atenție una din cele mai profunde dintre pildele rostite de Mântuitorul Iisus Hristos și, totodată, singura pildă care a fost tâlcuită de Mântuitorul Iisus Hristos: este vorba de pilda semănătorului. De aceea, trebuie să luam seama la ce înseamnă cuvântul lui Dumnezeu și, cu atât mai mult, la cum ne raportăm noi la acest cuvânt dumnezeiesc. Cum împlinim cuvântul lui Dumnezeu și cum îl facem pe acesta să rodească în sufletele, în inimile, în mințile și în trupurile noastre.

Este singura pildă pe care Mântuitorul a tălmăcit-o, a explicat-o ucenicilor pentru că aceștia erau oarecum în derută, pentru că înainte de pilda semănătorului, Mântuitorul spusese mulțimilor pilda celor doi datornici și confuzia și deruta ucenicilor venea din faptul că aceste pilde puteau foarte ușor să fie înțelese în fel și chip. Mântuitorul le rostea aceste pilde și după ele spunea doar atât: „Cine are urechi de auzit, să audă”(Matei 11, 15). Însă înainte de a le explica, între rostirea pildei și explicarea ei, Mântuitorul le explică, totuși, ucenicilor cum este cu vorbirea în pilde și le spune: „Vouă vă este dat să cunoașteți tainele împărăției lui Dumnezeu, iar celorlalți în pilde, ca, văzând, să nu vadă și, auzind, să nu înțeleagă”(Luca 8, 10). Ceea ce înseamnă că pentru primirea mesajului hristic și evanghelic este nevoie de o disponibilitate spirituală deosebită și mai este nevoie de ceva, mai este nevoie de o voință foarte puternică, prin care noi să ne supunem exigențelor Evangheliei. Așa se explică cuvântul Mântuitorul, care este, într-adevăr, greu de înțeles și foarte, foarte dur: „ca, văzând, să nu vadă și, auzind, să nu înțeleagă”(Luca 8, 10).

Mântuitorul își ia ca un tablou aplicativ la fiecare pildă elemente cunoscute de către ascultătorii Săi. Adică, în cazul nostru, pilda semănătorului are un tablou aplicativ care are legătură cu una din ocupațiile de bază ale contemporanilor Mântuitorului, este vorba de agricultură. Și tot ceea ce se regăsește în pildă se regăsea și in viața de zi cu zi. Și, ca să dăm câteva exemple, în Țara Sfântă, mai ales în vremea aceea, mai puțin în zilele de astăzi, întâi se semăna și apoi se ara. De aceea, exista drumul acela care îngrădea ogorul respectiv și îl delimita de alte țarini, și atunci, nu neapărat din neglijența semănătorului, mai cădeau pe acest drum care era de hotar boabe de grâu sau ce era semănat. Și dacă semănătorul nu era atent, într-adevăr, veneau păsările cerului și mâncau foarte repede boabele rămase. De asemenea, fiind o zonă pietroasă, de multe ori întâlneai în țarini porțiuni foarte mari în care terenul era pietros și doar un strat mic de pământ vegetal acoperea piatra și, într-adevăr, grâul sau ceea ce se semăna încoțea foarte repede, dar foarte repede se și usca, pentru că nu avea rădăcini, nu avea profunzime. De asemena, acest tablou, în care vedeai în țarini tufe mari de mărăcini, de buruieni sau de spini este iarăși un element adevărat. De aceea, când Mântuitorul Iisus Hristos vorbește despre cele patru părți de sămânță și vorbește despre cele patru soluri sau de randamentul dat de cele patru soluri, se inspiră din realitate. De aceea v-am amintit despre acest tablou aplicativ.

Pilda Mântuitorului vorbește despre semănător, despre sămânță, despre patru feluri de sămânță sau patru părți din sămânță și vorbește despre patru randamente – pământ care rodește sau nu rodește sămânța semănată. Mântuitorul le explică ucenicilor această pildă, spunându-Le că semănătorul este Fiul Omului, este Mântuitorul Iisus Hristos. Sămânța este cuvântul lui Dumnezeu, iar pământul suntem noi, cei care putem fi receptivi sau putem fi nereceptivi la cuvântul lui Dumnezeu.

De aceea, Mântuitorul vorbește în primul rând despre sămânța care cade pe lângă drum, nu în țarină, pe pământ bătătorit. Acolo, Mântuitorul le explică ucenicilor că este vorba despre cei care trăiesc în lume și sunt copleșiți de tot ceea ce are lumea, sunt oamenii lumești. Oamenii lumești care, din cauza valorilor acestei lumi, ajung să își transforme sufletul, inima și mintea într-un pământ bătătorit, un pământ tare, ca de drum. Adică, altfel spus, cuvântul lui Dumnezeu ajunge să se adreseze minții, dar înainte să fie cugetat cum trebuie de minte și înainte să coboare în inimă, vine diavolul, ca o pasăre răpitoare, și ia cuvântul lui Dumnezeu, spune Mântuitorul: „ca nu cumva să se întoarcă și să fie iertați.”(Marcu 4,12). Deci este omul lumesc care trăiește după valorile lumii acesteia și respinge tot ceea ce vine de la Dumnezeu, de la Biserica Sa.

Sfântul Apostol Pavel exemplifică extraordinar de frumos și de bine, în prima Epistolă a sa către corinteni, la capitolul doi, această stare de nereceptivitate la care se referă Mântuitorul cu sămânța care cade lângă drum. El spune că omul firesc nu primește cele care vin de la Duhul lui Dumnezeu, socotindu-le pe acelea nebunie, pentru că nu le înțelege, pentru că acelea se judecă duhovnicește. Adică tot ce vine de la Dumnezeu, de la Duhul lui Dumnezeu, de la Duhul Sfânt se judecă duhovnicește, nu trupește sau lumește. Așa se explică această nereceptivitate.

După aceea avem sămânța care cade pe loc pietros. Mântuitorul se referă la cei care sunt receptivi la cuvântul lui Dumnezeu, care îl primesc chiar cu bucurie, dar aceștia ajung să cadă și să se lepede de cuvântul lui Dumnezeu și de Dumnezeu Însuși când apare prima încercare sau prima prigoană. Adică aceștia nu prevăd și nu își asumă și ceea ce urmează după ce primesc cuvântul lui Dumnezeu. Aceștia sunt creștinii de zile mari, creștini de o lună, de o săptămână sau de zi. Să știți că Mântuitorul Iisus Hristos s-a confruntat cu acest gen de credincioși, care îl urmau câteva zile și după aceea îl părăseau, pentru că aveau de-a face cu mânia fariseilor, cu ostilitate saducheilor, a cărturarilor și atunci se lăsau păgubași. De aceea, spune Scriptura, în aceștia Mântuitorul nu se încredea.

Al treilea fel de sămânță, spune Mântuitorul, a căzut și a fost sufocat de spini și de mărăcini și nu a mai crescut, a fost înăbușit, adică nu a mai rodit. Prin acest exemplu, Mântuitorul se referă la oamenii care trăiesc în lume și vor să placă și lui Dumnezeu, dar vor să iubească și cele ale lumii. Se referă la cei care slujesc la doi domni, și lui Dumnezeu, și lumii, cu patimile și poftele acesteia. La aceștia se referă Mântuitorul când vorbește de grijile lumii acesteia. De aceea, dacă ați fost atenți în decursul slujbelor duminicale, ați auzit că la „Heruvic” la strană se cântă: „grija cea lumească să o lepădăm”. Ei bine, un asemenea om nu dă dovadă de receptivitate și, până la urmă, atașamentul de ceea ce este efemer va fi mai puternic decât cele care vin de la Dumnezeu și care țin de împărăția lui Dumnezeu.

Și, în fine, este pământul cel bun, cel roditor, iar aici sunt creștinii care primesc cuvântul lui Dumnezeu și acest cuvânt al lui Dumnezeu rodește în sufletele, în mințile, în trupurile și în inimile acestora. Mai mult decât atât, aceștia ajung să Îl mărturisească și să îi învețe și pe alții. De aceea, aici este o învățătură extraordinară. În primul rând, în cei care rodește cuvântul lui Dumnezeu rodul poate să fie însutit, fie de treizeci la sută, fie de șaizeci la sută, pentru că apar în evanghelii diferitele procente, care sunt, până la urmă, niște numere simbolice, dar arată că și între cei receptivi, care primesc cuvântul lui Dumnezeu, care rămân atașați de Dumnezeu și de Biserica Sa, randamentul, să îl numim așa, sau rodirea cuvântului este și aici diferit. Fericitul Ieronim spunea că sută la sută s-ar referi la slujirea fecioarelor, șaizeci la sută la slujirea văduvelor, iar treizeci la sută la slujirea celor care sunt căsătoriți. Dar aceasta este o interpretare personală a Fericitului Ieronim.

Ce trebuie să mai reținem este că Sfântul Apostol Pavel le dă sfaturi duhovnicești și pastorale, totodată, de o extraordinară valoare, tuturor ucenicii pe care i-a numit episcopi în marile orașe ale Imperiului Roman, cum ar fi Efesul, Corintul, Tesalonicul sau alte orașe mari, în special lui Timotei și lui Tit. De exemplu, lui Timotei, în prima epistolă îi spune: „Să păzești porunca fără pată, fără vină, până la arătarea Domnului nostru Iisus Hristos”( I Timotei 6,14), adică până la a doua venire a Mântuitorul. Cum putea să o păstreze Timotei, pentru că el a trăit câțiva ani pe pământ? Sfântul Pavel revine în a doua epistolă și îi explică lui Timotei cum trebuie să facă acest lucru, prin selecționarea celor credincioși și destoinici, care să păstreze și să dea generațiilor viitoare cuvântul lui Dumnezeu nealterat.

Biserica ne dă un exemplu și răspunsul îl vedem în pilda semănătorului. Nu tot pământul este bun, curat, fără pată, nu toți au inima curată și bună și rodesc întru răbdare, cum spune Sfântul Pavel, ci unii sunt fie precum sămânța căzută pe drum sau între mărăcini sau pe loc pietros. Adică pentru cei al căror sufletul, a căror mintea și a căror inimă se transformă în drum, în piatră și în mărăcine, pentru aceia și învățătura este stricată, este alterată.

De aceea, am încercat să ne amintim și să pătrundem în profunzimea acestei pilde a semănătorului plecând de la explicația pe care Însuși Mântuitorul a dat-o. Ceea ce înseamnă că noi trebuie să fim într-adevăr, după cum Mântuitorul se exprima în pildele sale, „să fim sare pământului, să fim lumina lumii”(Matei 5, 13-14) și să nu fim precum cei care „aruncă mărgăritare înaintea porcilor”(Matei 7,6), Mântuitorul citând în acest caz din pildele înțeleptului Solomon. Adică să nu devenim nu doar infertili cu privire la rodul cuvântului lui Dumnezeu în sufletele și în inimile noastre, dar, mai mult decât atât, noi nu trebuie să batjocorim acest cuvânt, să nu îl interpretăm după mintea noastră și să nu punem bazele a tot felul de derapaje din acestea de la învățătura Mântuitorului Hristos, care este învățătura Bisericii.

 

 

Tot din Viața Sfântului Antonie reiese și ceea ce stă la temelia tuturor virtuților creștine, anume smerenia, opusul mândriei – păcatul căderii diavolului. Opoziția dintre aceste două trăsături este prezentată plastic la Sfântul Ioan Scărarul: „Precum chiparosul ce crește drept în sus nu-și pleacă niciodată ramurile spre pământ, tot astfel cel măreț cu inima nu poate dobândi smerenia. Bărbatul mândru dorește să poruncească și, cu toate că prin aceasta s-ar putea întâmpla să-și agonisească pieirea, totuși nu se încumetă a-și părăsi năravul…Precum întunericul este potrivnic luminii, tot astfel și mândria se opune oricărei virtuți”.[1] Revenind la cele relatate de Sfântul Atanasie cel Mare, vedem cum întemeietorul monahismului egiptean era o pildă de smerenie prin aspect și prin tot ceea ce făcea: „(Sfântul Antonie ) era blând și plin de smerită cugetare. Si, fiind așa, cinstea rânduiala Bisericii și, mai presus de orice, socotea pe orice cleric mai presus de el în cinste… Nu se deosebea de alții nici prin înălțime, nici prin mărime, ci prin purtări și prin curăția sufletului. Căci, fiindu-i sufletul netulburat, netulburate îi erau și simțurile din afară. Iar bucuria sufletului i se vedea în seninătatea feței. Si din mișcările trupului i se vedea și i se cunoștea starea sufletului. Deși trăise în munte și îmbătrânise acolo, nu avea purtări de sălbatic, ci era blând și cuviincios. Iar cuvântul lui era dres cu sarea dumnezeiască”[2]. Faptul că smerenia se află la temelia tuturor celorlalte virtuți și că de fapt ea este cea răsplătită de Dumnezeu o arată și un alt Părinte al pustiei, Sfântul Isaac Sirul: „Atunci, însă, când cu o conștiință dreaptă omul vede că rămâne neînsemnat înaintea acestor întâmplări (a încercărilor prin care trece în viață), să știe că a ajuns la o adevărată măsură a smereniei. Semnul ei este pacea și liniștea pe care o are în tot ce i se întâmplă și lipsa oricărei tulburări. Aceasta e odihna pe care o dă smerenia ca un rod al desăvârșirii. Pentru oricine a intrat în ea, oricare ar fi ispita care-l supără, odihna o covârșește”[3].

Așa cum smerenia reprezintă temelia oricărei virtuți, ea trebuie să aibă la rândul ei un fundament. Acesta este, în opinia Sfinților Părinți, conștiința că tot ceea ce avem și noi înșine ființăm numai datorită bunătății lui Dumnezeu, Creatorul și Proniatorul tuturor. Această opinie se găsește sintetizată de către Sfântul Maxim Mărturisitorul, în Tâlcuirea la rugăciunea Tatăl nostru, incluse în Filocalie: „Căci oricine este smerit, este desigur și blând…smerit, ca unul ce se știe pe sine având existența împrumutată”[4].

Această conștiință a filiației noastre divine are un dublu rol – de a da naștere smereniei și de a întări credința, fără de care nicio faptă a omului nu are valoare în plan transcendent, așa cum o arată Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Romani XIV, 23: „Și tot ce nu este din credință, păcat este”. Această succintă afirmație este detaliată de către Sfântul Grigorie de Nyssa, în scrierea sa, Despre desăvârșire: „Fiindcă Sfântul Apostol Pavel ne spune că tot ce nu este din credință este păcat, este absolută nevoie ca acela care înțelege aceasta să mărturisească cum că tot cuvântul, sau lucrul, sau gândul care nu duce la Hristos, duce în genere la ceea ce este potrivnic lui Hristos. Ceea ce este în afară de lumină și de viață, nu este cu putință să nu fie în întuneric sau în moarte. Deci, dacă ceva nu este săvârșit, sau vorbit, sau gândit potrivit cu Hristos, atunci, negreșit, acest lucru este potrivit numai cu ceea ce este potrivnic Celui bun. De aceea, este lămurit că cel ce se arată în felul acesta se leapădă de Hristos, devenind străin de El, atât prin cele ce gândește, cât și prin cele ce face sau vorbește”[5].

Perpetua raportare la Dumnezeu trebuie să marcheze orice aspect din viața credinciosului, potrivit cuvintelor Apostolului neamurilor: „De aceea, ori de mâncați, ori de beți, ori altceva de faceți, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceți” (I Corinteni X, 31). Așa cum arată teologul grec Georgios Mantzaridis, însemnătatea acestor cuvinte se referă la viața noastră în ansamblu: „Înnoirea cea întru Hristos se vede din întreaga raportare a omului la viață și la problemele ei și dă manifestărilor lui o anumită nuanță”[6]. Bineînțeles că nici credința nu este singură, ea devenind lucrătoare prin iubire: „După Sfântul Antonie, mintea prin care Dumnezeu este iubit este străjerul treaz care nu permite intrarea patimilor și a rușinoaselor aduceri aminte în suflet. Sufletul va spori în raționalitate pe măsura statornicirii în relația iubitoare cu Dumnezeu”[7]

În fine, și după dobândirea virtuții, Sfinții Părinți învață că omul nu trebuie să cadă în delăsare, deoarece trăinicia acestui dar este asigura prin statornicia în bine, faptă cu faptă, gând cu gând și vorbă cu vorbă, așa cum vedem într-un din Epistolele Sfântului Vasile cel Mare: „Căci dacă Hristos este viața noastră (cf. Coloseni III, 4: „Iar când Hristos, Care este viața voastră, Se va arăta, atunci şi voi, împreună cu El, vă veți arăta întru slavă”.), urmează că și vorba noastră trebuie să fie pusă în legătură cu Hristos, gândul și întreagă lucrarea noastră trebuie să depindă de poruncile Lui, iar sufletul nostru să reproducă chipul Lui”[8]. Mai mult decât atât, viețuirea întru Hristos nu privește, în opinia Părinților, numai activitățile omului, ci și momentele când acesta se află în repaus, cuprinzând gândurile, dorințele, idealurile, visele acestuia, etc.

Mai ales atunci când suntem în repaus, după cum putem vedea în Viața Sfântului Antonie, diavolul ne încearcă mintea cu felurite ispitiri, aceasta nefiind în acel moment distrasă de nimic altceva: „În zgomotul pe care demonii îl făceau, Antonie vedea semnul neputinței acestora: dacă ar fi fost cu adevărat puternici, era suficient ca un singur demon să vină și să-l piardă. In timp ce demonii își făceau terifiantul număr, Antonie, epuizat de puteri, stând pe spate, se ruga în gând. La un moment dat, a constatat că prin acoperiș o rază de lumină se cobora spre el. În același timp demonii au început să se îndepărteze, iar durerile trupului au încetat. A înțeles că era vorba despre prezența lui Dumnezeu care se făcea evidentă”[9]. Tot astfel, vedem că: „Sfântul Antonie era convins că diavolii își adaptau ispitele și nălucirile în funcție de gândurile noastre. De aceea, în minte trebuie să fie adus mereu Hristos : când se ruga Sfântul Antonie, diavolii dispăreau ca fumul, țipând că rugăciunea lui Antonie îi ardea”[10]. În general, așa cum arată Părintele Vasile Răducă: „Sfinții au luptat cu imaginarul, cu gândurile, cu diversele lor predispoziții și ispite și erau conștienți de acest nivel al luptei lor, dar au luptat efectiv și direct cu demonii, conștienți și de aceasta”[11].


[1] Sfântul Ioan Scărarul, Cuvântul XXIII: Despre nebuna mândrie în care cuvânt și despre gândurile cele necurate ale blasfemiei, în: „Scara raiului” (trad. †Nicolae Corneanu), Ed. Învierea, Timișoara, 2004, pp. 208, 210.

[2] Sfântul Atanasie cel Mare, Viața Cuviosului Părintelui nostru Antonie, p. 278.

[3] Sfântul Isaac Sirul, Cuvântul XXXVII, în: „Cuvinte către singuratici”, p. 364.

[4] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Tâlcuire la Tatăl nostru (trad. Pr. Dumitru Stăniloae), în: „Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși”, vol. II, Ed. IBMO, București, 2008, p. 323.

[5] Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre desăvârșire (trad. Teodor Bodogae), în: op. cit., p. 475.

[6] Georgios Mantzaridis Morala creștină, p. 64.

[7] Cf. Pr. Vasile Răducă, Monahismul egiptean, p. 76.

[8] Sfântul Vasile cel Mare, Epistola 159. Către Eupaterios și fiica lui, în: „Scrieri. Partea a treia” (trad. Pr. Constantin Cornițescu, Teodor Bodogae), Ed. IBMBOR, București, 1988, p. 346.

[9] Sfântul Atanasie cel Mare, Viața Cuviosului Părintelui nostru Antonie, p. 272.

[10] Pr. Vasile Răducă, Monahismul egiptean, p. 89.

[11] Pr. Vasile Răducă, Monahismul egiptean, p. 92.

BIBLIOGRAFIE

SURSE:

  1. Sfântul Atanasie cel Mare, Viața Cuviosului Părintelui nostru Antonie (trad. Pr. Dumitru Stăniloae), în: „Epistole și Viața Cuviosului Părintelui nostru Antonie”, col. Scrieri și traduceri de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, vol. VIII, Ed, IBMO, București, 2010.
  2. Sfântul Grigorie de Nyssa, Dialogul despre suflet și înviere (trad. Teodor Bodogae), în: „Scrieri. Partea a doua”, col. PSB, vol XXX, Ed. IBMBOR, București, 1998.
  3. Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica (trad. Pr. Dumitru Fecioru), Ed. IBMBOR, București, 2005.
  4. Sfântul Ioan Scărarul, Cuvântul XXIII: Despre nebuna mândrie în care cuvânt și despre gândurile cele necurate ale blasfemiei, în: „Scara raiului” (trad. †Nicolae Corneanu), Ed. Învierea, Timișoara, 2004.
  5. Sfântul Isaac Sirul, Cuvântul I (trad. Arhid. Ioan Ică jr), în: „Cuvinte către singuratici” Partea a II-a, Ed. Deisis, Sibiu, 2007.
  6. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Tâlcuire la Tatăl nostru (trad. Pr. Dumitru Stăniloae), în: „Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși”, vol. II, Ed. IBMO, București, 2008.
  7. Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheza 33 (trad. Arhid. Ioan Ică jr), în: „Cateheze. Scrieri II”, Ed. Deisis, Sibiu, 2003.
  8. Sfântul Vasile cel Mare, Regulile Mici (trad. Iorgu D. Ivan), în: „Scrieri. Partea a doua”, col. PSB, vol. XVIII, Ed. IBMBOR, București, 1989.
  9. Sfântul Vasile cel Mare, Epistola 159. Către Eupaterios și fiica lui, în: „Scrieri. Partea a treia” (trad. Pr. Constantin Cornițescu, Teodor Bodogae), Ed. IBMBOR, București, 1988.
  10. Evagrie Ponticul, Tratatul practic sau monahul, în: „Scrieri alese” (trad. Radu Duma), Ed. Herald, București, s.a.
  11. Isihie Sinaitul, Scurt cuvânt de folos sufletului și mântuitor despre trezvie și virtute. Suta întâi, în: „Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși”, vol. IV (trad. Pr. Dumitru Stăniloae), Ed. IBMO, București, 2010.

LUCRĂRI GENERALE:

  1. Mantzaridis, Georgios, Morala creștină (trad. Cornel Constantin Coman), Ed. Bizantină, București, 2006.
  2. Răducă, Pr. Vasile, Monahismul egiptean, Ed. Nemira, București, 2003.
  3. Stăniloae, Pr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1978.

Dobândirea virtuților în viziunea sfinților părinți – partea I

Dobândirea virtuților în viziunea sfinților părinți – partea III-a

Dacă eşti ceea ce ai, când nu mai ai, cine eşti?

Ce avem? Cine suntem?

Aparent uşor de răspuns, atunci când ne identificăm cu ceea ce avem… cu ceea ce posedăm… cu ceea ce simţim. NU! Nu suntem nimic din ceea ce se sfarmă, din ceea ce se pierde. Spune-i asta unui om care şi-a creat un nume, o reputaţie, un statut în societate… spune-i, şi te va considera nebun, inadaptat social. Spune-i acelaşi lucru unui ţăran dintr-un sătuc uitat de lume şi te va înţelege. Da! El te va înţelege mai bine, fiindcă el trăieşte în deplină comuniune cu natura, fiindcă el ştie că este parte din esenţă şi că moartea nu este altceva decât reîntoarcerea Acasă.

Suntem lumină! Ce poate fi mai frumos decât să conştientizăm asta? De ce trebuie să bâjbâim atât de mult prin beznă ca să realizăm asta? Prinşi în propriile noastre capcane, încătuşaţi în convenţii sociale, ne dăm singuri foc la aripi, acele aripi care ar trebui să ne poarte sus, să ne înalţe la starea cea dintâi.

Culege o păpădie plină de rouă într-o dimineaţă caldă de toamnă şi priveşte-o: e un miracol!

Ascultă-ţi inima bătând. Da! Bate! Fără ca tu să fi conştientizat asta până acum. Celulele tale îşi fac treaba fără ca tu să realizezi. Corpul tău este un microunivers. Dacă ajungem la această concluzie, înseamnă că ne apropiem de răspunsul la întrebările cu care am început articolul.

Pune-te în faţa oglinzii. Ȋţi vei vedea reflexia, desigur. Dezbracă-te de haine. Uită-ţi statutul. Uită-ţi numele pentru câteva secunde. CINE EŞTI? Dacă realizezi că eşti o minune chiar şi în această ipostază, felicitări! Harul Duhului Sfânt lucrează.

Cine mai era bietul Iov după ce pierduse tot? Cine mai era când şedea pe un morman de gunoaie, iar câinii îi lingeau rănile? Tot ce posedase până atunci dispăruse. A înţeles însă că salvarea este în el însuşi, în credinţă, în nădejde şi în răbdare. A înţeles că pe Dumnezeu Ȋl descoperi gol fiind de tot ceea ce crezi că eşti.

Desigur, în concepţia multora, Iov s-a ratat. A pierdut toate bunurile materiale pe care le acumulase până atunci. Iov era judecat şi arătat cu degetul. Şi totuşi, el s-a împlinit

Desigur, în concepţia multora, Iov s-a ratat. A pierdut toate bunurile materiale pe care le acumulase până atunci. Iov era judecat şi arătat cu degetul. Iov era chiar condamnat pentru că, în ciuda faptului că pierduse tot, continua să Ȋi mulţumească lui Dumnezeu pentru asta. Iov înnebunise de-a binelea! Cum să mulţumeşti când îţi este LUAT, nu DAT? Nu mai venea nimeni să îl ajute, ci doar să îl judece şi să îi batjocorească credinţa. Durerea lui este atât de profund reflectată în capitolul 19 al Cărţii lui Iov, în care acesta spune: „Câtă vreme veţi întrista voi sufletul meu şi mă veţi zdrobi cu cuvântările voastre? Iată a zecea oară de când mă batjocoriţi. Nu vă este ruşine să vă purtaţi aşa?”

În esenţă, Iov era batjocorit pentru credinţa lui în Dumnezeu… Iov era nebunul statornic în credinţă, adică în singurul lucru real, concret. Restul era pierdut. Iov este opusul bogatului căruia i-a rodit ţarina, din Noul Testament. De fapt, acela este adevăratul nebun… acela căruia hambarele nu îi mai ajungeau şi care se gândea să le dărâme pentru a construi altele mai mari.

Sigur, se poate vorbi şi scrie mult şi bine despre împlinire şi ratare. Se poate spune şi că acestea sunt noţiuni relative şi că diferă de la o persoană la alta. Ȋn final însă, invariabil, vom ajunge cu toţii la concluzia că există doar o singură Cale şi un singur Adevăr. Şi atunci nu vom mai jongla cu noţiuni relative.

 

Foto deschidere: montaj după crossinthewilderness.blogspot.ca

Craiova, supranumită în trecut Orașul celor o mie de palate, găzduiește în inima sa una dintre bibliotecile române de o frumusețe și istorie aparte, Biblioteca Județeană Alexandru și Aristia Aman. Despre legendele și farmecul acestui veritabil leagăn pentru carte și cultură, Matricea Românească a discutat cu Directorul în exercițiu al Instituției, Lucian Dindirică.

Donația de suflet a cuplului Alexandru și Aristia Aman

Oficialul ne-a deschis ușile spre trecutul tumultuos al acestei biblioteci, care s-a născut din patriotismul și din dorința sinceră a cuplului Aman, Alexandru și Aristia, de a transmite orașului Craiova cele mai importante comori – cele ale spiritului. Drept dovadă a acestei dorințe de netăgăduit servesc și extrasele din testamentele lor, prin care donatorii lasă cu limbă de moarte tot avutul material și spiritual orașului natal. Alexandru Aman (1820-1885) a fost magistrat și fratele mai mare al lui Theodor Aman. Împreună cu soția sa, Aristia Aman (1833-1904, născută Grigorie Lăceanu), acesta a lăsat Primăriei un fond cultural impresionant, compus din case, tablouri, cărți, obiecte de artă. Condiția a fost înființarea unui așezământ public de cultură denumit Fundaţia “Alexandru şi Aristia Aman”, ce s-a deschis la 21 decembrie 1908, fiind compus din bibliotecă, pinacotecă și muzeu.

Pentru cultura poporului din oraşul meu natal Craiova, îi leg biblioteca mea, precum şi toată colecţia mea de tablouri originale ale familiei mele, obiecte de artă şi toate mobilele. Cu acestea să se înfiinţeze o bibliotecă liberă şi un muzeu pentru răspândirea cultului de frumos în sine – Alexandru Aman (14 noiembrie 1884)

Grație acestui început prolific, Biblioteca a devenit, așa cum notează conducătorul instituției, un templu al culturii, care de-a lungul vremii a primit în spațiile sale donații vaste, de la oameni de valoare ai timpului. Printre donatorii cei mai renumiți, directorul Bibliotecii îl menționează pe primarul Craiovei de la începutul secolului XX, Nicolae P. Romanescu, cel care în urma morții unicului său fiu, aviatorul Ionel Nicolae Romanescu, decide să doneze orașului întreaga sa avere, iar în special Bibliotecii un fond de peste patru mii de volume de carte, în limbile germană și franceză, inclusiv operele complete ale lui Voltaire, exact după moda vremii.

O dovadă de patriotism care nu a rămas străină de noi căci, așa cum notează domnul Dindirică: „Patriotismul secolului XIX cred că nu poate fi comparat cu nici un alt fel de patriotism. Foarte multe declarații de astăzi sunt de fațadă sau de populism ieftin, care este mascat în patriotism. Patriotismul autentic este acesta, pe care vi l-am spus: să-ți lași toată averea pentru oraș, să lași cu limbă de moarte să se întâmple asta, asta și asta, din banii tăi, pe terenurile tale, în casele tale, doar pentru a crește cultura orașului tău. Iată o dovadă de patriotism, nu doar la nivel declarativ! Patriotismul cred că izvora și din sentimentul acesta de apartenență la o comunitate, din conștiința faptului că trebuie să ne dezvoltăm așa cum suntem, fără a ne uita mai departe de granițele orașului, și încercând să ridicăm  comunitatea în care viețuim, după propriile puteri”.

Tot în rândurile binefăcătorilor Bibliotecii, dar din contemporaneitate, se numără academicianul Dinu C. Giurescu, cel căruia puterea comunistă i-a confiscat și i-a distrus prin foc două biblioteci personale, precum și Dan Berindei. Amândoi au semnat câte un contract cu Biblioteca, iar funcționarii instituției sunt mandatarii care vor duce mai departe moștenirea lor în fonduri distincte, separate: „Biblioteca Academicianul Dan Berindei”, respectiv „Biblioteca Dinu C. Giurescu”.

Exponatele patrimoniale cu care se mândrește Biblioteca Aman

Printre exponatele cele mai de preț ale instituției se numără un manuscris Da Vinci, o litografie de secolul XIX, după un original care se află la Vatican, dar și un volum semnat de către Erasmus din Rotterdam, de la 1512, ambele incluse în colecția de patrimoniu, care numără circa 536 de volume de epocă. Un fapt aparte, ce ne-a atras atenția, este vasta colecție de Biblii, care din spusele directorului, au fost editate pe întreg teritoriul Țării Românești în diferite perioade istorice. Totodată, instituția dispune și de un fond de carte de circa 700.000 de unități de bibliotecă, cuprinzând atât cărți în format clasic tipărit, cât și digital. Aproximativ 40.000 de cărți reprezintă fondul tradițional, adică volume românești tipărite înainte de 1900, și cărți străine înainte de 1940.

Manuscrisul lui Leonardo Da Vinci, unul dintre exponatele remarcabile din fondul patrimonial de carte administrat de Biblioteca Aman din Craiova

Manuscrisul lui Leonardo Da Vinci, unul dintre exponatele remarcabile din fondul patrimonial de carte administrat de Biblioteca Aman din Craiova

În ciuda acestor bogății, cu care Biblioteca Aman se mândrește, există probleme stringente pe care directorul instituției încearcă să le soluționeze. ”Conduc această instituție, nu singur, ci împreună cu un colectiv de oameni inimoși. Este o instituție care, pentru noi, craiovenii, reprezintă un adevărat simbol local, una dintre cele mai importante instituții culturale ale orașului, care freamătă efectiv de cultură și care a reușit să polarizeze utilizatorul de toate vârstele și din toate categoriile sociale publicului. Am avut grijă și avem grijă în continuare să fim pe placul tuturor. Nu știm dacă suntem iubiți, dar știm că suntem folosiți și acest lucru este dat de numărul foarte mare de utilizatori care ne trec pragul, afirmă oficialul.

 Voiesc… ca în casele mele din acest oraş cu tot locul şi dependinţele lor din strada Kogălniceanu, Primăria Craiovei să înfiinţeze şi să întreţină o bibliotecă publică în etajul de jos, un muzeu cu o galerie de tablouri la etajul de sus al acestor case – Aristia Aman (14 mai 1901)

Bibliotecă versus Internet: lupta pentru supraviețuire

Lucian Dindirică se arată a fi un fervent luptător cu Internetul, menționând că ”bătălia între carte și Internet este una care se duce pe viață și pe moarte. Însă, contează foarte mult ce înțelegi, dacă asta ți se spune din familie, dacă așa te educă părinții. Contează foarte mult, de asemenea ce se întâmplă la școală, contează cu atât mai mult ce se întâmplă la Universitate, și abia apoi vine și rolul nostru, acela de a încerca să «agățăm» posibili viitori noi utilizatori. Nu mă feresc să spun că jucăm «parșiv» în acest joc cu Internetul. De cele mai multe ori, folosim mijloace neortodoxe, dar cu scopul de a atrage copiii către bibliotecă. Până la urmă, dacă dorești să folosești biblioteca, într-un final, trebuie să iei o carte acasă. Nu am inventat noi această logică. De aceea, spun că ducem o bătălie cu Internetul, însă, pentru noi, la Craiova, consider această bătălie pe jumătate câștigată, din partea Bibliotecii, deoarece ne putem lăuda cu o frecvență foarte mare, o medie de 600 de cititori pe zi, ceea ce nu este puțin lucru. Avem vârfuri, în sesiune, care ating 2200 – 2300 de utilizatori. Este clar că sunt tineri care vin să învețe, dar care și înțeleg rolul primordial al bibliotecii în cercetare. Acest lucru nu poate decât să ne bucure”.

Lucian Dindirică, omul de cultură care aduce Biblioteca Aman mai aproape de inimile cititorilor de toate vârstele

Lucian Dindirică, omul de cultură care aduce Biblioteca Aman mai aproape de inimile cititorilor de toate vârstele

Întrebat de Matricea Românească cum vede diferența dintre bibliotecă și Internet, liderul instituției apreciază că doar prima dispune de ”informația reală. De câte ori suntem întrebați, trebuie să spunem că avem săli de Internet, în care tinerii participă la fel de fel de programe care țin de această arie. Și le spunem: «Folosiți Internetul pentru a vă găsi bibliografia adecvată unei anumite teme de cercetare. Căutați pe internet cărțile sau aparițiile noi». Și noi, tot de pe Internet aflăm care sunt aparițiile noi, tot pe e-mail primim ofertele cu noile apariții de la edituri. Cumpărăm și ebook-uri, pentru că lumea aceasta este nebună, se mișcă într-un ritm alert. Avem și ebook-uri, dar cu adevărat cărțile pe care trebuie să le cercetăm sunt acelea de pe rafturile bibliotecii, nu cele puse online”.

Meritoriu este că în ciuda dificultăților pe care o astfel de instituție culturală ”clasică” le întâmpină, ea a reușit să coaguleze un public loial și să incube sentimente nobile față de carte și față de citit, începând cu cei mici, prin joc, și terminând cu cei în vârstă, care au prins vremurile când doar cartea era sursă de informare continuă. Biblioteca Aman din Craiova este, pe bună dreptate, un bastion al culturii românești, dovadă vie a potențialului cultural românesc, chiar și în contemporaneitate, în condițiile unei societăți consumeriste.

Foto deschidere: Fațada Bibliotecii Aman așa cum arăta ea în iunie 2016

Corina Moisei

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Biblie

Cum citim Sfânta Scriptură? - partea a III-a

6 martie 2024 |
Hristos, Inima Sfintei Scripturi A treia necesitate atunci când citim Scriptura este aceea ca ea să fie hristo-centrică. Dacă suntem în acord cu conferința moscovită din 1976, care decretează că „scriptura constituie un tot-unitar”, unde vom găsi...

Despre Prorocul DAVID

10 iunie 2021 |
Întemeierea monarhiei israelite, semn al centralizării celor 12 triburi evreieşti după sosirea lor în pământul Canaan, pe care îl cuceresc în timpul lui Iosua Navi, reprezintă un fenomen social, politic, cultural şi religios de o deosebită importanţă,...

Considerații teologice la Pilda Semănătorului

25 martie 2021 |
Biserica ne invită să luăm aminte și să cercetăm cu seriozitate și atenție una din cele mai profunde dintre pildele rostite de Mântuitorul Iisus Hristos și, totodată, singura pildă care a fost tâlcuită de Mântuitorul Iisus Hristos: este vorba de pilda...

Dobândirea virtuților în viziunea sfinților părinți – partea II-a

10 decembrie 2020 |
Tot din Viața Sfântului Antonie reiese și ceea ce stă la temelia tuturor virtuților creștine, anume smerenia, opusul mândriei – păcatul căderii diavolului. Opoziția dintre aceste două trăsături este prezentată plastic la Sfântul Ioan Scărarul:...

Reflecţii despre Iov – îndemn la simplitate

31 martie 2018 |
Dacă eşti ceea ce ai, când nu mai ai, cine eşti? Ce avem? Cine suntem? Aparent uşor de răspuns, atunci când ne identificăm cu ceea ce avem… cu ceea ce posedăm… cu ceea ce simţim. NU! Nu suntem nimic din ceea ce se sfarmă, din ceea ce se pierde....

Biblioteca Aman - o nestemată a patriotismului oltenesc de viță veche

16 noiembrie 2017 |
Craiova, supranumită în trecut Orașul celor o mie de palate, găzduiește în inima sa una dintre bibliotecile române de o frumusețe și istorie aparte, Biblioteca Județeană Alexandru și Aristia Aman. Despre legendele și farmecul acestui veritabil leagăn...

 
×

Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit

Durează mai puțin de 5 minute și nu costă nimic dar ne ajuți să ne ducem misiunea mai departe.

Redirecționează