Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

biografie

Iubește nespus poveștile frumoase scăldate în mireasma cafelei proaspăt măcinate. Destinul o poartă în Elveția, unde studiază Facultatea de Litere din cadrul Universității Miséricorde. Între biblioteci, cafenele și săli de lectură, se bucură de întâlniri providențiale, care au clădit omul și scriitorul de azi.  În 2008, după un proces de documentare susținut, Annie aduce în fața cititorilor o primă biografie dedicată omului de televiziune Tudor Vornicu. Isprava a fost cu repetiție, iar cu timpul a publicat mai multe biografii dedicate marilor personalități din diferite domenii. Ultima carte îl are în centru pe regretatul Sebastian Papaiani, actorul care a bucurat sufletele românilor prin devotamentul cu care a slujit scena și filmul. Azi, Bică, cum îl alintau cei dragi, ar fi împlinit 84 de ani. Emoția guvernează întâlnirea cu scriitoarea Annie Muscă, și asta, nu e rău. Am povestit despre debut, despre cum se făurește o biografie, ce presupune această specie literară, și inevitabil, despre anii petrecuți în compania marelui actor. Nu am fost singuri, de acolo de sus, Sebastian ne zâmbea.

 

 Interviul pe scurt:
  • Biografiile marilor români, piese rare în peisajul autohton: ”Cred că biografiile sunt rare în peisajul literar pentru că necesită ani de muncă, de documentare, de interviuri nesfârșite cu tot felul de oameni, cu personajul care poate fi mai mult sau mai puțin capricios (…) Biografia nu este nici pe departe o carte de interviuri, chiar dacă o parte din ea se bazează pe conversații. Biografiile pot fi rare și prin faptul că acestea trebuie să respecte anumite criterii; nu o poți face oricum; nu poți interveni în viața personajului tău, așa cum o poți face într-un roman, de pildă.”
  • O viață între două coperți: “Nu-mi propun să scot un om mai frumos decât este, dar știu că pot scoate lumina din el, fără a mă abate de la firul realității existente. Uneori îl las pe cititor să tragă singur concluziile sau să-și imagineze un anume scenariu.”
  • Papaiani ne-a făcut să zâmbim din nou: ”În timpul întrevederilor noastre, Papaiani era de o naturalețe cuceritoare. Uneori foarte vorbăreț, alteori foarte îngândurat. Dar niciodată părăsit de emoție, de vivacitate, de împăcarea cu sine, de simțul realității. Iubea oamenii, iubea viața.”

 

Alături de regizorul Pantelie Țuțuleasa

Alături de regizorul Pantelie Tuțuleasa

 

O vrânceancă prin bibliotecile elvețiene

S-a născută în Odobești, dar originile o duc în Arva, un sat aflat pe malul stâng al Milcovului. Nu visa că într-o bună zi va făuri biografiile unor mari personalități. Poate asta a fost cheia, să iei viața pas cu pas. Destinul a purtat-o pe Annie prin diferite locuri și i-a scos în cale oameni frumoși. Ajunsă în Elveția, a studiat la Facultatea de Litere din cadrul Universității Miséricorde. “Întreaga atmosferă din universitate a contribuit într-o oarecare măsură la ceea ce fac astăzi. Și aici mă refer la biblioteci, la sălile de lectură și, mai ales, la “saloanele” unde puteai citi presa de peste zi, așezat comod într-un fotoliu. Aș aminti aici una dintre întâlnirile mele binecuvântate din punct de vedere literar și uman, cu profesorul de literatură franceză, înzestrat cu darul scrierii, Raymond Delley“, își amintește Annie Muscă.

 

“Întreaga atmosferă din universitate a contribuit într-o oarecare măsură la ceea ce fac astăzi”

 

În România anilor 2000, biografiile erau flori rare în peisajul literar, însă peste hotare situația era total diferită.”M-am apucat de scris la câțiva ani buni după revenirea mea din Elveția, deși totul se conturase cumva acolo. Încă din primele mele sejururi la Fribourg, o dată pe săptămână, mai precis duminica după-amiaza, renunțam la o cafea ca să-mi cumpăr de la chioșc o revistă. La început a fost vestita Paris Match, apoi LIRE sau L’Hebdo. De la un timp, nu plecam fără Gala, pe care o cumpăram pentru glamourul ei ce spărgea cu succes monotonia remarcabilă și atrăgătoare a târgului fribourghez. În aceste reviste, căutam reportaje și portrete de oameni de litere, de actori, de capete încoronate“, a spus Annie pentru Matricea Românească.

 

Alături de regizorul Dan Puican

Alături de regizorul Dan Puican

 

Din tainele unui biograf iscusit

Lucrurile s-au legat frumos, iar în 2008, după lungi sesiuni de cercetare și documentare, cititorii au avut în față biografia omului de televiziune Tudor Vornicu.  Ulterior, Dan Mihăescu, Dumitru-Dorin Prunariu, Dan Puican și mulți alții, au devenit eroii lui Annie. Am decis să intru în chestiuni ce țin de bucătăria unui scriitor, așa că am întrebat care sunt ingredientele unei biografii de calitate. “În primul rând, o biografie de calitate înseamnă din start de la un an de muncă în sus. Biograful renunță la el, deși conștient sau nu, lasă fără îndoială pe alocuri amprenta personală asupra scrierii sale. Poate că acesta ar trebui să fie ceva mai “tehnic”, mai rece, dar atunci n-ar mai face literatură și nici n-ar mai avea puterea să-l interpreteze pe omul din fața lui, care nicidecum nu poate fi încadrat în anumite tipare. Personajul vine cu bune și rele, cu emoție”, precizează Annie.

 

“Biograful renunță la el, deși conștient sau nu, lasă fără îndoială pe alocuri amprenta personală asupra scrierii sale”

 

Visuri, dorințe, tristeți, bucurii, toate cuprinse între două coperți. Pare de neimaginat să poți  înmagazina o viață de om, de aceea am întrebat-o pe Annie cum e să fii în rolul celui care prezintă generațiilor viitoare chipul unei personalități ilustre. “În primul rând te încearcă sentimentul de responsabilitate față de viața omului din fața ta. Toate vorbesc: conștiința, respectul, discreția, înțelegerea, răbdarea. Nu-mi propun să scot un om mai frumos decât este, dar știu că pot scoate lumina din el, fără a mă abate de la firul realității existente. Uneori îl las pe cititor să tragă singur concluziile sau să-și imagineze un anume scenariu“, clarifică scriitoarea Annie Muscă.

 

Cu actorul Sebastian Papaiani

Cu actorul Sebastian Papaiani

 

Când cerul ți-l scoate în cale pe Sebastian Papaiani

Dialogul curge frumos, interlocutorul, de un rafinament excepțional. Fără să băgăm de seamă ajungem în punctul culminant și discutăm despre ultima biografie apărută anul trecut la editura Terra din Focșani. Intitulată ”Sebastian Papaiani. De la început până la sfârșit“, cartea este o invitație de a evada din agitația cotidiană și de a petrece timp de calitate cu Bică. Este o carte de suflet și pentru suflet, cu o documentare extrem de serioasă la care s-a muncit cinci ani de zile. Primii doi, au constat în dialoguri savuroase cu Papaiani, dar după ce a plecat la cer în 2016, Annie a muncit și mai mult, conștientă că are o misiune de dus la capăt. “Sebastian Papaiani ajunsese la vârsta la care dorul de cei plecați îl întorcea adesea în urmă, tocmai acolo, în inima poveștilor trăite odinioară. Nu făcea parte din categoria celor care și-ar fi dorit “cu ardoare” să devină erou de carte, însă, nu o dată mi-a mărturisit cât de mult își dorea ca povestea vieții strămoșilor săi să fie spusă într-o carte. Mi-a vorbit ore în șir, ceasuri din noapte despre părinții săi, mai ales despre tată, motiv pentru care am dedicat tatălui un capitol special. Îl lăsam să-și ducă șirul amintirilor, așa cum îi dicta inima și nu cum îmi arăta lista mea de întrebări, pe care am abandonat-o cu desăvârșire după prima noastră întâlnire“, mărturisește Annie.

 

“Adunai din ochii lui sclipiri de viață care te însoțeau până la următoarea întâlnire”

 

Bică rămâne în memoria publicului prin rolurile cu care ne-a descrețit frunțile. Păcală, plutonierul de miliție Căpșună din seria B.D, Ieremia din Toate Pânzele sus, ori Gogu din Nea Mărin miliardar, sunt doar câteva frânturi din geniul actoricesc de care a dat dovadă puștiul născut în mahalaua cosmopolită a Piteștilor. Annie a avut binecuvântarea să petreacă clipe de calitate alături de Papaiani, iar munca la carte i-a dat posibilitatea să afle câte ceva despre omul din spatele personajelor.“În timpul întrevederilor noastre, Papaiani era de o naturalețe cuceritoare. Uneori foarte vorbăreț, alteori foarte îngândurat. Dar niciodată părăsit de emoție, de vivacitate, de împăcarea cu sine, de simțul realității. Iubea oamenii, iubea viața. Adunai din ochii lui sclipiri de viață care te însoțeau până la următoarea întâlnire. E curios cum “un ins care se pregătea să devină octogenar îți furniza optimismul clipelor. Da, ai putea spune că era mai ușor pentru el să privească viața cu neajunsurile ei. Trecuse prin niște etape sumbre “ale vieții care îl căliseră“, destăinuie în final Annie Muscă.

 

 

Cu mult înainte de a fi academician, Sabina Ispas a încercat de două ori să intre la facultate și n-a fost acceptată: dosarul ei nu era curat. Iar pentru că viața nu era ușoară, a lucrat cot la cot cu muncitorii necalificați, în ceea ce consideră acum că a fost stagiul ei de pregătire pentru viață. Acum, ea este membră a Academiei Române, și director de peste două decenii al Institutului de Etnografie și Folclor ”Constantin Brăiloiu”. Am rugat-o să ne povestească despre începuturile sale în viața intelectuală și profesională și a acceptat, cu speranța că astfel va fi de folos celor care își caută, printre obstacolele puse de-a curmezișul drumului, rostul și calea. Vă invităm să ascultați interviul audio sau să parcurgeți sinteza sub formă de text.

 

 

  • Timp de doi ani la rând am dat la facultate la București, dar Universitatea de aici nu m-a primit. Erau anii ’59-’60, încă se punea problema unei note sociale. Adică dosar. Am primit un sfat binevoitor de la o persoană care cunoștea reglementările discrete și mi-a spus că aș putea pleca mai bine să încerc la Iași sau la Timișoara. Pentru că Bucureștiul și Clujul nu-și vor deschide porțile pentru cineva ca mine. Și am ales Iașiul, pentru că era mai aproape de București.
  • Iașiul: un mare, subtil, elegant și statornic centru de cultură. Este unul dintre marile centre culturale ale României.
  • O să vi se pară ciudat ce vă spun. Perioada aceea în care a trebuit să lucrez, să-mi formez o altă viziune asupra muncii decât cea intelectuală, acea perioadă pentru mine a fost foarte utilă. M-a disciplinat, pentru că eu aveam mai degrabă înclinații artistice.
  • Am absolvit Liceul Lazăr, Școala medie nr. 22, așa cum se numea atunci. Și am dat mai întâi la teatru, pentru că, în copilăria și adolescența mea, părinții mei mi-au oferit posibilitatea să urmez cursuri de pian, balet, frecventam opera, teatrele, concertele, deci aveam o bună educație clasică. Știam să și brodez la data aceea!

 

O colegă de la Suceava îmi spunea mereu: ”Sabina, ghinișor, că nu dau turcii!”

 

  • Atunci când am picat la facultate, trebuia să rezolv problema de bază a subzistenței. Și am acceptat să lucrez. M-am angajat. Aș spune că a fost o experiență deosebit de interesantă, și n-a durat doar câteva luni. Am fost întâi zilieră. Apoi am lucrat la baza de aprovizionare și desfacere a Ministerului Metalurgiei și Construcțiilor de Mașini. Aici am găsit o lume foarte interesantă: dactilografa era soția unui fost general, iar cea care m-a inițiat în probleme de facturare făcuse o școală economică la Viena!
  • Ar prinde bine oricui astăzi o experiență de acest tip (munca non-intelectuală, n.red.), pentru că te învață diversitatea lumii. Când am terminat cu lucrurl și m-am dus în sfârșit la facultate, mi-au dat și o adeverință! Asta mi-a prins bine.

 

Memoria culturală rezistă cam două-trei generații. După aceea trebuie să umplem niște goluri de informație

 

  • Am vrut mai întâi să dau la facultatea de istorie. Dar la Istorie chiar era nevoie de un dosar impecabil, istoria era o facultate ideologică. Pe urmă am vrut la Filozofie, nu mi-am dat seama că Filozofia era și mai afectată de politică. Am încercat apoi la o școală de dactilografie în limbă engleză. O inspirație nefericită, pentru că am trăit un moment neplăcut, m-au scos din examen spunându-mi că ei pregătesc dactilografi de limbă străină pentru posturi cu implicații politice și că nu se poate să dau examenul.
  • Din toate acestea am învățat că în viață e bine să-ți dorești numai ce știi că ți se cuvine.
  • Am făcut la un moment dat chiar și o școală de mânuitori de păpuși. Și acuma știu!
  • Una dintre colegele mele, care era din Suceava, îmi spunea mereu: ”Sabina, ghinișor, că nu dau turcii!” Asta însemna că trebuie să faci lucrurile cu grijă și fără pripeală.
  • Memoria culturală rezistă cam două-trei generații. Asta înseamnă între 25 și 50 de ani. După aceea intervin modificările. Trebuie să umplem niște goluri de informație, trebuie să completăm unele contururi.
  • Am ales Facultatea de Limbă și Literatură Română între altele și pentru că eram foarte atașată de lectură. Și pentru că în familia mea erau multe, multe cărți. Și la părinți, și la unchi, peste tot.
  • Bucureștiul este un oraș foarte folcloric.

 

Iată cum se formează folclorul: aud, văd, miros, gust, simt tactil, înregistrez, învăț, decodez, asimilez, imit, repet, accept sau neg, și inovez. Ăsta-i procesul

 

  • Bucureștiul a fost de la început un punct de întâlnire a multor neamuri, multor culturi, multor religii și limbi. Ca folclorist am făcut de-a lungul anilor observații în urma cărora am concluzionat că aici a fost o dejugătoare. Adică: treceau oamenii Dunărea, când veneau din Asia mai apropiată, nu chiar din China, iar după Giurgiu locul cel mai apropiat era Bucureștiul. Unde trebuie să fi fost o dejugătoare, adică spațiul în care negustorii își lasă animalele să se odihnească, să se adape, au la dispoziție fân, iar stăpânii animalelor pot să se odihnească mai mult sau mai puțin confortabil, încheie legături noi. Deci istoria Bucureștiului este istoria unui nod de întâlnire de toate tipurile.
  • Folclorul este un proces. Multă lume are despre folclor o părere ușor arheologică, tradiționalistă și romantică. Perioada actuală este dominată de oralitatea folclorică, iar aceasta se transmite prin sistemul audiovizual.
  • Iată cum se formează folclorul: aud, văd, miros, gust, simt tactil, înregistrez, învăț, decodez, asimilez, imit, repet, accept sau neg, și inovez. Ăsta-i procesul. Și acest proces este astăzi într-o desfășurare spectaculoasă.
  • Societatea de astăzi e o societate folclorică. Și este ajutată să fie folclorică de sistemele spectaculoase de transmitere a informației.

 

Silvia Iorgulescu scrie pe Matricea Românească despre perioada albă din cariera lui Nicolae Grigorescu, pictorul sufletului românesc.

Nicolae Grigorescu este „pictorul sufletului românesc”. Formula sună a gol. Este clasicul clişeu, „şlagărul conceptual” la care se apelează cu încredere, atunci când, neștiindu-se mai nimic despre o persoană „mare”, se ştie măcar atât: că este o emblemă la care te raportezi cu respectul (fals) care crezi că i se cuvine. Fals, pentru că este al altora, fals pentru că nu este asumat.

Asemenea, se ştie prea bine, Eminescu este „poetul nepereche”, iar Blaga este „filosof poet și poet filosof”. Intensitatea și originalitatea acestor formule s-au șters, a rămas numai ambalajul de vorbe, până și el prăfuit.

O astfel de vorbă mâncată de caria plictiselii semantice nu mai are mari șanse să fie resuscitată ori să trezească vreun ecou în mintea sau în inima omului modern, bombardat cu „formule” şi sastisit de sloganuri.

Și totuși, ea poate fi pusă într-o nouă lumină atunci când, de exemplu, afli – dintr-o notiţă muzeografică din Casa memorială de la Câmpina – că Nicolae Grigorescu suferea de hipermetropie. Legătura nu-i tocmai evidentă și, la prima vedere, trimite exclusiv la un mare ghinion. Un pictor suferind de o boală de ochi este o ironie lipsită de subtilitate a destinului. Ciudată soartă să-ți fie refuzată acuitatea de percepere a realității exact prin simțul esențial care-ți mediază geniul!

Nicolae Grigorescu suferea de hipermetropie. Un pictor suferind de o boală de ochi este o ironie lipsită de subtilitate a destinului

Hipermetropia înseamnă vedere neclară, imprecizie a contururilor; înseamnă difuz şi vag. Lucrurile apropiate se împăienjenesc, iar distanţa celor îndepărtate nu este corect aproximată, ci distorsionată în sensul unei mai mari apropieri decât cea reală. Capacitatea de focalizare este redusă, în timp ce efortul de a o menține este un proces fizic dureros. Şi, în plus, inutil. Degradarea este continuă, iar ochelarii sunt simple obiecte neputincioase.

Şi totuşi, în aceste umile instrumente de vedere pictorul își punea mereu noi speranțe. În zadar. Episoadele de limpezire care-l făceau să creadă în vindecare nu se datorau lor, ci erau aleatorii. Profita de ele pentru a picta cu mai multă fervoare. Boala revenea însă și urmau inevitabilele perioade de temperată încăpăţânare creativă.

Perioada albă a lui Nicolae Grigorescu a fost și cea mai “românească”

Nu a încetat să picteze nici când vederea îi slăbea. Tablourile din ultima parte a vieţii sunt cele mai amprentate de difuz şi eteric, lucru evident şi pentru un neofit. Ele aparţin aşa-numitei „perioade albe” – de sinteză, de deplină maturitate şi maximă originalitate – nu întâmplător şi cea mai „românească”.

Contemporanii au văzut îndată schimbarea care le contraria simţul realităţii şi au hotărât că tablourile au o slabă calitate. Pictor la modă, Grigorescu a înregistrat un declin de vânzări pe piaţa de artă şi, la moartea lui, s-a spus că geniul său nu trebuie judecat după valoarea ultimelor creaţii.

Într-adevăr, acestea contrariază, pentru că din ele este abolită înregistrarea „credibilă” a realităţii. Imaginile sunt neclare, contururile sunt şterse, cromatica este predominant alburie, iar lumina este consubstanţială oricărei reprezentări. Vagul unor forme, „pixelarea” unor imagini, diluarea eterică a culorii refuză convenţia şi elimină detaliul semnificativ după care recunoaştem instinctiv că ne aflăm într-o realitate palpabilă şi identificabilă.

Aici graniţele sunt şterse – poate fi foarte bine o realitate, ca şi o irealitate sau o meta-realitate. Se poate intra, din imagine, direct în „a fost odată”. „Peisajele” şi „personajele” – ţărani dintr-un imuabil spaţiu rural românesc – sunt vag individualizate, detaliile specifice sunt estompate, nesemnificative, şi prin aceasta esenţializate. Ele sunt plasate într-un indeterminat care se confundă cu veşnicia şi transmit nu date personale, ci biografia unei mentalităţi, a unei stări de fapt şi a unui fel de a fi, inefabile şi permanente. Din toate impreciziile picturale se întreţese cu precizie o reţea sufletească. Ne aflăm în plină Lume albă a mentalităţii populare, în care dăinuie eroii unui ethos. Care poate lua chipul Mioriţei, al horei, al basmului, al cântecului de jale sau de leagăn.

Să fi fost un incident de biografie personală mijlocul prin care Grigorescu a reuşit să dea contur nemăsurabilului şi să zugrăvească nu o „radiografie” a realităţii concrete de pe meleaguri româneşti, ci instantanee de suflet românesc? Nu prea contează. Rămâne că acest detaliu – dacă-l cunoaştem – poate să fie mijlocul prin care putem să redăm strălucirea iniţială a unei sintagme acurate şi să ne reconectăm la înţelesul ei profund. Grigorescu, pictorul sufletului românesc…

Doamne, n-am isprăvit

cântecul pe care mi l-ai șoptit.

Nu-mi trimite îngeri de gheață și pară

în orice sară.

 

Nu pot pleca. Arborii îmi șoptesc;

florile calea-mi ațin și mă opresc.

Despre toate-am început o cântare

de laudã și naivă mirare.

Magda Isanos este un nume care nu se aude la orele de limba română, nici nu figurează în curriculă la segmentul lecturi obligatorii. Puțini sunt cei care măcar o dată au trăit versurile ei. Și anume verbul „a trăi” este cel cuvenit. Pentru că moartea i-a răpit prea repede învelișul terestru și a rămas să dăinuie doar cu slova scrisă. Un vlăstar tânăr implantat în sol fertil de poezie românească, născută dincolo de Prut, în Basarabia sfâșiată de dor.

Revista „Licurici”, în care a debutat poeta Magda Isanos

Revista „Licurici”, în care a debutat poeta Magda Isanos

A văzut lumina zilei în 1916, într-o frumoasă zi de april, ca fiică a lui Mihai Isanos și a Elisabetei, medici de profesiune. Copilăria ei a fost cumva dictată de influențele paternale, poeta urmând școala primară la Costiujeni, spital unde lucrau părinții ei, în imediata apropiere a Chișinăului, iar liceul la Școala eparhială de fete din Basarabia, care în perioada interbelică reprezenta o instituție educațională de elită. Debutează în clasa a VI-a, cu poezia „Aș vrea un basm”, în numărul 2 al Revistei „Licurici” din 1 aprilie 1933:

Aș vrea un basm, dar cine să mi-l spună

cînd a tăcut de-o vreme chiar și vîntul ?

E focul stins și noaptea-i fără lună,

și muzei mele i-a-nghețat cuvîntul.

Era o fată și-un bunic bătrîn ;

erau povești și maci aprinși în lunci ;

parfum și greieri ce cîntau în fîn –

și-i mult de tot de-atunci

Bătrînu-i mort acum, și buzele-i sunt mute.

El doarme-n sânul bunului pământ,

și de-ar trăi, azi, cine să-i asculte

poveța înțeleptului cuvînt?

A scârțâit o mobilă prelung,

și vântul parcă plânge la ferești –

neostenite clipele se scurg.

Nu-i nimeni să m-adoarmă cu povești.

Totuși, tinerețea ei și-a găsit făgașul în Iași, în perioada interbelică. Fiind cucerită de atmosfera orașului care o adoptase, Magda Isanos a optat inițial pentru un tandem cu literatura, înscriindu-se la Facultatea de Litere din Iași, dar ulterior a abandonat acest drum în favoarea jurisprudenței, continuându-şi studiile la Facultatea de Drept. A devenit o avocată de succes, dar acest lucru nu a împiedicat-o să fie și un om al culturii, similitudine la care vibrează și proiectul nostru, susținut de firma de avocatură Bulboacă și Asociații.

A mers cu perseverență pe calea sortită de Providență și penița ei nu s-a oprit din râvna așternerii poeziei pe hârtia viitorului. Rimele ei purtau o sensibilitate aparte și jucau cu cele mai fine strune ale inimii, reliefând sentimentalismul ei de femeie feciorelnică, pentru care destinul nu a lăsat prea multe pagini la îndemână.

Destin și Moarte

Scria cu profundă atenție la detalii și păstrând o undă de gingășie în tot spectrul ei literar. Se datora acest fapt în mare parte dragostei sale și râvnei pentru frumos, transmise și de către soțul ei, Eusebiu Camilar, scriitor și poet român, cu care se căsătorea la 31 martie 1933. Despre iubirea ei față de el, Magda Isanos scria:

Eu sunt foarte fericită, cred că nu e exagerat să spun că ne iubim în fiecare zi mai mult. Ne-am pus verighetele, ne stau foarte bine, nici largi, nici strâmte… Zeby îmi aduce flori din oraș, îmi lustruiește pantofii, și nu mă lasă să fac treabă, de parc-aș fi o principesă în exil. Câteodată mi-i frică. Atâta fericire poate supăra pe Dumnezeu

Magda Isanos a intrat și în grațiile societății Noua Junime, înființată din inițiativa lui George Călinescu, la întrunirile căreia citea din poeziile ei. Dar începuse Războiul. Ca un tunet pe neprins de veste. Au urmat acei ani, pe care poeta îi numea anii „plânsului pe prispe de lut”, în singurătate, atacată de o boală care nu îi cruța inima și cu frica zilei de mâine. În ultimele luni de viață, punea în gura unuia dintre personajele dramei „Focurile” o replică fatalistă: „Dac-aș ști că prin moartea mea se schimbă măcar un strop din nedreptățile lumii, sunt gata să mor…”.

Placă comemorativă pe casa unde au locuit Magda Isanos și Eusebiu Camilar

Placă comemorativă plasată pe casa unde au locuit Magda Isanos și Eusebiu Camilar

S-a stins din viață la doar douăzeci și opt de ani din cauza unei miocardite severe, lăsând în urmă o singură fiică, Elisabeta – la rândul ei viitoare poetă -, un soț îndurerat, pe omul de cultură Eusebiu Camilar, și o colecție de poezie românească, impregnată de tristețe, frumusețe și candoare. De fiecare dată când recitesc versurile ei, în fața ochilor apare portretul unei femei tinere, joviale, un înger care s-a reîntregit prea repede cu Cerul…

Când scriu aceste rânduri, mă revăd în anii studenției, cu cartea în mână și cu muzica lui Vali Boghean dată tare în difuzor. Vocea lui ușor răgușită și versurile dulci-amărui se așterneau calm și ușor pe sufletul meu îndrăgostit de cultură, ca primii fulgi de iarnă. Acum, când sunt departe de casă, muzica devine un alinător perfect al melancoliei mele.

Cântecul „Rugă pentru părinți”, versuri Adrian Păunescu

De ce am decis să scriu despre Vali Boghean? Răspunsul este unul simplu. Într-o lume în care vanitatea naște „vedete” artificiale, rareori mai poți întâlni un talent natural. Și atunci, tot ce vrei și poți să faci este să absorbi cât mai mult din seva pură a acestuia.

Vali Boghean, un îmblânzitor de dor din Basarabia

Vali Boghean, un îmblânzitor de dor din Basarabia. Foto: agora.md

Mezinul unei familii numeroase, al paisprezecelea copil (!), Vali Boghean are o carismă și o ingeniozitate muzicală deosebită. Este un compozitor, un muzicant și un instrumentist în care fierbe sânge de basarabean, îndrăgostit de artă și frumos. El privește iubirea nu prin lentilele roz cu care ne-am obișnuit, ci ca pe o sursă inestimabilă de inspirație. Cântecele lui debordează de emoție, de căldură și de imagini admirative față de femeie, față de neam, față de părinți.

„Boschetar”, un hit care a topit inimile basarabencelor

De fiecare dată când iese în scenă, acest muzicant o face cu o modestie și cu un bun-simț, care nu se mai întâlnește atât de des în rândurile reprezentanților estradei contemporane. Își ia chitara sau saxofonul și ne plimbă pe versuri catifelate și acorduri muzicale calde.

Cântecul „Galbenă gutuie”, versuri Adrian Păunescu

Munca lui a ajuns să fie apreciată nu doar în Basarabia, ci și pe malul drept al Prutului, unde a luat premii la concursuri precum „Pe malul Dunării”, organizat la Giurgiu, „Maria Tănase” din Craiova și „Festivalul Mamaia”.

Vali Boghean Band, un exemplu de revigorare prin cultură și muzică a tineretului din Basarabia

Vali Boghean Band, un exemplu de însuflețire prin cultură și muzică a tineretului din Basarabia. Foto: youtube.com

Grație faptului că, în calitatea sa de compozitor și instrumentist, a cochetat cu mai multe stiluri muzicale, de la folk la ethno-jazz, Vali Boghean a ajuns unul dintre cei mai renumiți conducători de formație muzicală din Basarabia. Colaborările sale numără concerte în ansamblu cu orchestre de folclor, precum „Lăutarii” conduși de bagheta lui Nicolae Botgros, orchestra „Folclor”, orchestra „Mugurel” sau orchestra „Fluieraș”. Astfel, Vali Boghean a apropiat mai multe stiluri muzicale, dând un suflu nou muzicii lăutărești și apropiind tineretul de bogăția tezaurului muzical basarabean.

Foto deschidere: ea.md

Se spune că a fi poet este mai degrabă o stare de spirit, o firească pornire lăuntrică, izvorâtă din dragostea față de frumos, de sensibilitate și de extazul unor clipe efemere. Această explicație, care în lumea noastră consumeristă își pierde încet terenul, păstrează însă, o valoare aparte, în cazul primilor poeți români care au clădit temeliile limbii române literare.

Istoria noastră de astăzi este dedicată celui pe care marele Mihai Eminescu l-a numit ”glas al durerii”, și anume Barbu Paris Mumuleanu sau Mămuleanu, poet român al secolului al XIX-lea. Incertitudinile asupra numelui pornesc de la faptul că există pagini albe în biografia acestui poet, dar se cunoaște că tatăl lui ar fi fost un așa zis ”mămular”, adică negustor de mărunţişuri, de băcănie şi de lipscănie, originar din satul Bârcii.

Născut în Slatina pe la 1794, poetul provenea din familie de orășeni, care s-au mutat în București după nașterea lui. Despre copilăria lui nu există prea multe mărturii, dar se știe că avea înclinație spre învățare și spre studiu. Iată de ce a fost din fragedă tinerețe angajat în calitate de logofăt la boierul Dinu Constantin Filipescu, cel care l-a îndrumat pe toată durata vieții și de la care a prins dragul de carte și de cuvânt.

Autodidact prin fire, Mumuleanu începe să scrie mai mult din dorința de a-și căuta un rost în viață, dincolo de cel de logofăt sau îngrijitor al copiilor lui Filipescu. Cert este că începutul activității sale literare poartă pecetea unor modele preluate mai ales din lucrările poeților Văcărești, dar și ale celor francezi, precum Claude Mermet, Jean de la Bruyère. Unul dintre autorii al căror stil erotic și satiric se resimte mai târziu în lucrările lui Mumuleanu este grecul Athanasios Christopoulos.

Deși începe prin a scrie pe modele deja formate, Mumuleanu nu renunță la învățare, iar anturajul din casa lui Filipescu îi este mai mult decât favorabil pentru asta, boierul fiind un cunoscător al elitelor culturale ale acelor vremi. Este interesant că figura poetului ne parvine și din cronicile timpurilor, așa precum nota istoricul slătinean George Poboran: „În casa lui Filipescu, care era una dintre cele mai ospitaliere, unde se întâlneau toţi românii, ba chiar şi streinii de talent, Mămuleanu găsindu-se mereu în contact cu mulţi învăţaţi, începu a simţi o deosebită aplicare pentru literatură şi a se instrui singur. Ba se spune că a fost chiar câtăva vreme la Paris cu copiii Filipescului.”

Începuturile creației acestui poet român

Debutul muncii sale autodidacte vine cu apariția volumului Rost de poezii adecă stihuri, în care adună, în manieră destul de inovativă, versuri de natură erotică, compuse în manieră neoanacreontică, promovând o filosofie hedonistă similară cu cea a lui Christopoulos. Pe lângă asta se resimt și ușoare adieri de sentimentalism lăutăresc împrumutat de la dinastia poeților Văcărești.

Dar așa cum firea omului nu stă locului, nici talentul nu se plafonează, dacă găsim cheia potrivită. Mumuleanu începe, în timp, să treacă pe baricadele adepților Iluminismului, inspirându-se din munca reprezentanților Școlii Ardelene și lucrând în direcția unei critici centrate pe figura celor care se desfătau într-un lux exagerat și viciat. Ajunge astfel să publice volumul Caracteruri la 1825, în care înglobează o sumă de portrete ironice ale condiției umane în acea epocă și scoate în vileag metehne, blamând vicii și militând pentru o corijare a spiritului. Dovadă stau versurile din poezia ”Cei mari”:

O, ce ciudă, cât mă mir,

D-al celor mari caractir!

Ce schimbate la ei firi,

Ce gusturi, ce diferiri!

Precum ceriul de pământ,

Aşa ei de cei mici sunt.

Toţi trândavi, toţi lenevoşi,

Nestatornici, furtunoşi,

N-au ei fapte bărbăteşti,

Toţi au minţi copilăreşti

Toţi de mititei iubesc

Lucruri care nu-i cinstesc.

Toţi, de când sunt băieţei,

Înclinează lângă ei

Oameni care-i linguşesc,

Care-i laud’ şi-i slăvesc.

Totdeauna cei mari vor

Să aibă-n casele lor

Prefăcuţi ce le vorbesc

Tot cele ce ei voiesc.

Vedem cum de sub penița lui nu au scăpat micile observații, subtilitățile sociale de impact, ceea ce i-a transformat poezia într-o radiografie a societății române din acel secol. Probabil, această dorință de a da în vileag sistemul axiologic defect al societății a fost accentuată și de circumstanțele în care s-a pomenit boierul Filipescu, care condamnat de domnitorul Caragea pentru o așa-zisă conspirație, a fost exilat împreună cu toată familia din București la moşia de la Bucov, iar mai apoi, la Braşov, iar Mumuleanu, în virtutea fidelității sale, l-a urmat. Am putea astfel concluziona, că lucrarea Caracteruri este rezultatul acestei perioade vitrege din destinul poetului, care spunea despre munca sa că:

”De-o asemenea mişcare a patimilor celor dinlăuntru fiind plecat şi eu, îndemnul cel de din afară m-au supus acestor ostenele, şi în slobozenia vremii cei politiceşti, am întins condeiul spre ceea ce fandasia au ajuns, iar nu şi ajutoriul știinţelor. Firea mi-au dat aceea, creşterea m-au supus ticăloşiilor.”

Exilul și frustrarea rezultată din problemele națiunii au transformat și un anumit aspect al viziunilor poetice ale lui Mumuleanu, acesta trecând încet pe baricadele unui patriotism evident, metamorfozat în Plângerea și tânguirea Valahiei asupra nemulțemirii streinilor ce au derăpănat-o, în care poetul deplângea destinul țării și sublinia imperioasa necesitate a unor domnitori pământeni.

Elogiat de Mihai Eminescu, uitat de posteritate

Pe la 1825, data exactă rămâne necunoscută, Mumuleanu se căsătorește cu Bălașa, care îi va dărui trei copii și care îi va fi alături până la timpuriul său final, acesta trecând la ceruri la numai patruzeci și doi de ani, într-o sărăcie lucie. Ion Heliade-Rădulescu, cel care i-a publicat postum volumul Poezii și care i-a ajutat familia în vremuri de restriște, nota:

„Puţini oameni au trăit şi au murit ca Mămuleanu: în scârbele cele mai supărătoare, în boala cea mai îndelungată, în neaverea sa şi mai obositoare decât boala, în sfâşietoarea cugetare că se desparte de familia sa numeroasă, fără stare şi fără ajutor. Cine l-a văzut dându-şi sfârşitul a văzut pe adevăratul creştin; cine l-a petrecut la groapă a văzut faţa şi chipul dreptului, când doarme. Pentru cine l-a cunoscut, e o durere adâncă a-i citi poeziile sale, căci îl vede pretutindinea şi nu poate fi chip mai bine nemerit de penelul cel mai învăţător decât poeziile lui, care înfăţişează icoana lui, cu trăsăturile şi nuanţele cele mai adevărate”.

Epigonii - un elogiu adus de către marele Poet Mihai Eminescu celor care au fost părinții limbii române literare, printre care şi Barbu Paris Mumuleanu

Epigonii – un elogiu adus de către marele Poet Mihai Eminescu celor care au fost părinții limbii române literare, printre care şi Barbu Paris Mumuleanu. Foto: tiparituriromanesti.wordpress.com

Nici Mihai Eminescu nu a trecut cu vederea rolul acestui poet din generația celor care au modelat limba română. Marele autor i-a dedicat un loc aparte în Epigonii, alături de ceilalți părinți ai limbii române literare:

Văd poeţi ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere:

Cichindeal gură de aur, Mumulean glas de durere,

Prale firea cea întoarsă, Daniil cel trist şi mic,

Văcărescu cântând dulce a iubirii primăvară,

Cantemir croind la planuri din cuţite şi pahară,

Beldiman vestind în stihuri pe războiul inimic.

Supranumindu-l ”glas de durere”, Eminescu încearcă să sublinieze toată empatia cu care Mumuleanu a scris despre problemele poporului român, despre lupta cu deșărtăciunea lumii și superficialitatea anumitor pături sociale din acea epocă.

Ion Heliade-Rădulescu, omul de cultură care i-a păstrat vie memoria postumă lui Barbu Paris Mumuleanu

Ion Heliade-Rădulescu, omul de cultură care i-a păstrat vie memoria postumă lui Barbu Paris Mumuleanu. Foto: paultiberiu.blogspot.ro

Trecut cumva în uitarea secolelor, Mumuleanu rămâne înainte de orice un formator al limbii române și un original al liricului, care a crescut în scris și al cărui destin reprezintă o imagine demnă de păstrat în patrimoniul cultural al țării noastre, alături de alte embleme scriitoricești române.

Matricea Românească vă aduce în atenţie povestea lui Eugen Doga, compozitor român originar din Basarabia, cel care ne-a dăruit Imnul Chișinăului, dar și un vals introdus în patrimoniul UNESCO drept una dintre cele mai frumoase patru creaţii muzicale ale secolului XX.

Muzica este tratament pentru suflete, un dulce răspuns la orice suferințe și o modalitate în plus pentru a obține câteva clipe de liniște lăuntrică. Poate că aceasta este definiția unitară pentru simplii melomani, dar când vine vorba despre compozitori, muzica este chintesența existenței lor.

Eugen Doga nu este o excepție de la regulă, deoarece și-a așezat pe note muzicale toată viața. Născut odată cu sosirea primăverii, la 1 martie 1937, în satul Mocra din Transnistria, pe atunci R.A.S.S.M (Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească), acesta și-a dedicat cei mai frumoși ani, spre aducere aminte, muzicii, introducând căldură și gingășie în munca sa. A studiat la Școala de muzică Ștefan Neaga din Chișinău între 1951 și 1955, apoi la Conservatorul de stat din Chișinău (1955-1960), la clasa de violoncel a profesorului Hohlov, și la Institutul de Arte Gavriil Muzicescu din Chișinău (1960-1965), la clasa de compoziție a profesorului Solomon Lobel.

Eugen Doga - compozitor din Basarabia, românul care ne-a dăruit Imnul Chișinăului, dar și un vals devenit parte a Patrimoniului Mondial UNESCO

Eugen Doga – compozitor din Basarabia, românul care ne-a dăruit Imnul Chișinăului, dar și un vals devenit parte a Patrimoniului Mondial UNESCO

În acele timpuri de comunism în plin avânt, acest muzicolog, înzestrat cu un talent nativ, dar și cu perseverență, își începe cariera ca violoncelist în Orchestra Comitetului de Stat al Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești pentru Televiziune și Radiodifuziune. Debutează, în 1963, cu un cvartet de coarde. Totuși, doar arta compunerii îi aduce cu adevărat renumele în timp. Iată de ce continuă să creeze, revărsând gloria unor rezultate frumoase asupra țării.

Portofoliul său impresionează, mai ales că dezvoltă un stil divers, acoperind atât domeniul muzicii clasice, cât și cel al muzicii de estradă. Are înscrise atât cântece – Curcubeul alb; Primăvara omenirii; Vocea omenească – dar și poeme simfonice, printre care: Inima veacului și Slăvim Moldova. Lui îi datorăm Imnul Chișinăului, Orașul meu, care a făcut-o renumită și pe cântăreața Sofia Rotaru în 1973.

https://www.youtube.com/watch?v=uCy5euFNEAc

Imnul Chișinăului, ”Orașul Meu”, interpretat de către cântăreața basarabeancă Sofia Rotaru

Doga însă nu s-a oprit doar la radio, ci a depășit frontierele comodității și a scris muzica pentru filmele copilăriei noastre: Capra cu trei iezi, Maria Mirabela, dar şi serialul Guguță. A semnat muzica pentru spectacolele: Radu Ștefan, întâiul și ultimul; Pe un picior de plai; Ce frumoasă este viața; Păsările tinereții noastre; Sfânta sfintelor.

Ca o recunoaștere a meritelor sale în domeniul muzical, Eugen Doga a fost decorat cu înalte distincții de stat ale Republicii Moldova, precum și ale U.R.S.S, inclusiv titlurile de Maestru Emerit al Artei din Republica Moldova, Artist al Poporului din R.S.S.M., Artist al Poporului din U.R.S.S, laureat al Premiului Boris Glăvan al Comsomolului din Moldova, laureat al Premiului de Stat al R.S.S.M. și al Premiului de Stat al U.R.S.S. Cea mai mare mândrie a venit, însă, odată cu includerea renumitului său vals din filmul Gingașa și tandra mea fiară (1978) în lista celor patru mari capodopere ale secolului XX.

Valsul lui Eugen Doga, de pe coloana sonoră a filmului rusesc ”Gingașa și tandra mea fiară”

Anul 1972 i-a adus Scoica de Argint la Festivalul Internațional de Film de la San Sebastian pentru muzica din filmul Lăutarii, iar în 1976 a urmat Scoica de Aur, pentru coloana sonoră a filmului O șatră urcă la cer. Ambele filme au devenit emblematice pentru patrimoniul Basarabiei, în mare parte grație coloanei sonore.

Din 1992, compozitorul Eugen Doga este membru titular al Academiei de Științe a Moldovei, iar Institutul Internațional de Cinematografie din Moscova i-a conferit titlul de Doctor Honoris Causa. Anul 2007 a fost declarat, în Republica Moldova, “Anul Eugen Doga”.

Iată cum îşi explică maestrul căutarea neostoită a perfecţiunii muzicale: “Am învățat de la marele Enescu să caut muzica pretutindeni, în folclor, în natură, fără prejudecățile snobilor. Degeaba râvnești să atingi înălțimile, să experimentezi o modernitate rece, chinuită, dacă nu ai scris nici o piesă miniaturală, ca un diamant mai valoros decît orice taluz zgomotos de zgură. Am descoperit că oamenii n-au uitat să viseze la muzică, să se bucure, să se vindece prin ea”.

Un exemplu de sobrietate, de râvnă și de credință în arta frumosului, Eugen Doga este, pe bună dreptate, un simbol al Basarabiei, făcând din muzica sa o carte de vizită a creativităţii româneşti.

Matricea Românească vă aduce un articol despre Paul Goma, scriitor din Basarabia, care a făcut istorie, luptând contra regimului comunist din România.

Romanciera franceză Catherine Cusset nota cu referire la munca de scriitor, în unul dintre ultimele sale romane, că ”a ezita, a fi torturat de fiecare frază, a considera nul tot ce scrii, a șterge, toate astea sunt semnul celei mai rafinate inteligențe”. În cazul lui Paul Goma, tortura a luat forma unui exil forțat din Patrie. Ce pedeapsă poate fi mai dură decât aceasta?

Paul Goma s-a născut în Basarabia, în 1935, la Mana, Vatici, județul Orhei, Regatul României, ca al doilea fiu al unei familii de învățători români, deci de la bun început a avut parte de o educație aleasă și a fost predestinat succesului. Ajungând la maturitate, acesta nu va uita de unde pornesc rădăcinile sale și va scrie romanul ”Din calidor”, o memorie vie a copilăriei sale.

”Din calidor”, o istorie sensibilizantă despre copilăria autorului în Basarabia

”Din calidor”, o istorie sensibilizantă despre copilăria autorului în Basarabia. Foto: ratioetrevelatio.com

Dar istoria este cea care dă tonul, care impune limite și restricții. În 1939, când a fost semnat pactul diabolic Molotov-Ribbentrop și Basarabia a căzut în capcana amenințării roșii, familia Goma a luat drumul pribegiei, evadând dincolo de cortina de fier, în România.

Se spune că Dumnezeu îi încearcă pe fiii săi preaiubiți, punându-le în cale dificultăți, adeseori insurmontabile. În cazul lui Paul Goma, această iubire infinită s-a materializat într-o continuă luptă cu regimul ideologic al acelor vremi: comunismul. În mai 1952, elev în clasa a zecea a liceului „Gheorghe Lazăr” din Sibiu, Goma a fost convocat la Securitate și arestat pentru opt zile, fiind exmatriculat din toate școlile din țară, deoarece susținuse cauza unor persoane anchetate și arestate sub acuzația de anticomunism.

Paul Goma, fotografiat pentru dosarul securității, ca element periculos în comunism.

Paul Goma, fotografiat pentru dosarul Securității, ca element periculos în comunism. Foto: flori-balanescu.blogspot.ro

Cu toate acestea, a perserverat și a reușit să se înscrie la liceul „Radu Negru” din Făgăraș, pe care l-a absolvit în iunie 1953. Anul 1954 l-a prins în febra admiterii în mediul academic superior, Goma înmatriculându-se la Universitatea din București, specialitatea filologie română, și la Institutul de literatură și critică literară „Mihai Eminescu”. A reușit la amândouă, dar l-a ales pe ultimul.

Ostentativ, regimul de atunci l-a admis în rândurile sale, în speranța unei autocorecții forțate, dar după înfrângerea Revoluției Maghiare din 1956, în luna noiembrie a aceluiași an, Paul Goma și-a predat în semn de protest carnetul de membru al Uniunii Tineretului Muncitoresc, după care, în toamna aceluiași an a fost arestat și acuzat de „tentativă de organizare de manifestație ostilă”. Lungul său periplu a luat turnura a doi ani de închisoare, în temnițele cele mai de temut: Jilava și Gherla.

Starea de nelibertate îl obligă pe om la inventivitate, la găsirea unor soluţii indirecte

În activitatea sa literară s-a resimțit o ură vădită împotriva nedreptăților acelei perioade, astfel încât în 1971, a fost propus pentru a fi exclus din Partidul Comunist Român, în care se înscrisese în august 1968. Cauza era romanul „Ostinato”, amplu cenzurat în România, dar care fusese publicat integral în Germania Federală. Autorul afirma: ”starea de nelibertate îl obligă pe om la inventivitate, la găsirea unor soluţii indirecte”, astfel că Goma a ajuns și la cele mai importante stații radio, de unde a vociferat ideile sale principale. La Radio Europa Liberă fuseseră citite fragmente din romanul lui Goma ”Ușa noastră, cea de toate zilele”, iar în 1977 la același radio reușește să trimită o scrisoare deschisă, în care cerea guvernului României respectarea drepturilor omului în România, pentru care a fost urmărit, arestat și maltratat de Securitate.

Deși scriitorul era tutelat în acea perioadă de organizația Amnesty International, repercusiunile nu s-au lăsat prea mult așteptate. La 20 noiembrie 1977, lui Goma, soției și copilului său le-a fost retrasă cetățenia română și au fost expulzați din țară. În consecință, aceștia au cerut azil politic statului francez. Acolo, Paul Goma și-a continuat lupta împotriva regimului comunist de la București și a lui Nicolae Ceaușescu. A sprijinit înființarea, în 1979, a Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România. Ca reacție la activitatea sa anticomunistă, a fost ținta unui atac cu colet-capcană și a unei tentative de asasinat puse la cale de regimul de la București.

Cert este că Paul Goma reprezintă și o controversă, deoarece se înscrie printre cei care neagă Holocaustul din spațiul românesc, publicând în 2002 eseul „Săptămâna roșie: 28 iunie – 3 iulie sau Basarabia și Evreii”, în care descrie „atrocități comise de populația neromână, în special, întreaga minoritate evreiască în timpul retragerii trupelor și administrației române din Basarabia și Bucovina, ca urmare a ultimatumului sovietic din iunie 1940”. A stârnit prin această lucrare un val de nemulțumiri, în rândul istoricilor, care au catalogat acest eseu drept un pseudo-studiu.

Dincolo de toate aceste dificultăți, de nemulțumirile pe care le-a trezit anumitor demnitari ai vremii, Paul Goma rămâne un exilat în uitare, un nomad al dreptății, care a pus pe hârtie chinurile unui popor.

Foto deschidere: flori-balanescu.blogspot.ro

Cel mai cunoscut medic din istoria medicinei românești, solicitat de numeroase mari nume internaționale, renumit totodată pentru ideile sale inovatoare ce au schimbat lumea, a fost o femeie. Doctorul Ana Aslan (1897-1988) este cunoscută pentru tratamentele sale revoluționare împotriva îmbătrânirii, care i-au adus faima pe întreg globul. Produsele cosmetice de astăzi, preparate după rețetele sale, sunt vândute și apreciate în zeci de țări.

Medicul Ana Aslan, specializat în Gerontologie, s-a născut în 1897 la Brăila, într-o familie de intelectuali. După ce, la vârsta de 13 ani, şi-a pierdut tatăl, s-a mutat împreună cu familia la București. În adolescență, fata și-a dorit să devină pilot, ba chiar a zburat cu un mic avion Bristol-Coandă. Însă, mai târziu, ea a realizat că Medicina este drumul pe care vrea să-l urmeze în viață, decizie de la care nu a acceptat să se abată. Hotărârea sa a condus-o chiar și la greva foamei, pentru a-i demonstra mamei că este serioasă și că împotrivirile acesteia nu-și au rostul.

Procaina, anestezicul care a deschis drumul tinereții fără bătrânețe

În timpul Primului Război Mondial, Ana Aslan a preluat o funcție des întâlnită la femeile din Sănătate: a îngrijit soldații în spitalele militare. După ce a absolvit, în anul 1922, Facultatea de Medicină, ea a desfăşurat o activitate didactică și spitalicească fructuoasă, până în anul 1949, când a preluat conducerea Secției de fiziologie a Institutului de Endocrinologie din București, acesta fiind şi momentul când s-au pus bazele carierei sale de gerontolog.

Ana Aslan a început, ulterior, să experimenteze efectele procainei (un anestezic local) asupra reumatismului în cazul unui pacient tânăr, suferind de artroză. Rezultatele au dovedit eficiență, iar în acest fel, medicul a demarat un amplu proces de experimente pe animale și pe pacienți vârstnici, injectându-le procaină. Eficiența terapiei-minune a fost dovedită și în cazul unui pacient în vârstă de 110 ani: după patru ani de tratament, au încetat tremurăturile mâinilor și ale capului, a putut să meargă singur, avea poftă de mâncare, părul i s-a repigmentat, iar depresiei i-a luat locul o stare psihică bună.

Personalități precum Mao Zedong, Charles de Gaulle, Pablo Picasso, Sir Winston Churchill, Charlie Chaplin, Marlene Dietrich, John F. Kennedy, Salvador Dali etc. au venit în România pentru a beneficia de tratamentul Anei Aslan

Văzând succesul fulminant al descoperirii sale, Ana Aslan a început să caute, împreună cu farmacista Elena Polovrăgeanu, un produs care să potențeze efectele benefice ale procainei și care să combată bătrânețea.

Activitatea celor două doamne s-a concretizat în nașterea produsului Gerovital, format din procaină (2%), acid benzoic (0.12%), metabisulfit de potasiu (0.10%), fosfat disodic (0.01%), pH-ul amestecului fiind între valorile 3 și 4. Mențiunea H3, din denumirea unei cunoscute game Gerovital, indică prezenţa acestei vitamine în compoziţie.

Ana Aslan era ferm convinsă că „nu se moare de bătrânețe, ci de boală”

Ana Aslan era ferm convinsă că „nu se moare de bătrânețe, ci de boală” Foto: seniorinet.ro

Anii au trecut și mii de oameni au testat produsul, ei observând că procesul de îmbătrânire este încetinit cu aproximativ 40%. Acestea fiind spuse, nu e de mirare că personalități precum Mao Zedong, Charles de Gaulle, Pablo Picasso, Sir Winston Churchill, Charlie Chaplin, Marlene Dietrich, John F. Kennedy, Salvador Dali etc. au venit în România pentru a beneficia de tratamentul Anei Aslan.

Cele două femei nu s-au oprit și, în anii ’80, au inventat Aslavital, un alt produs geriatric administrat întru prevenirea afecțiunilor cerebrale și cardiace, dar și în tratarea pierderii memoriei.

Invenția lui Aslan i-a adus renumele de „femeia care a învins bătrânețea”, iar între titlurile sale se numără cel de profesor titular la clinica medicală din Timișoara, șef de secție la Institutul de Endocrinologie din București, director al Institutului Național de Geriatrie și Gerontologie din București, membru al Academiei de Științe din New York, membru al Uniunii Mondiale de Medicină Profilactică și Igienă Socială, președinta Societății Române de Gerontologie etc.

Stilul de viață i-a adus longevitatea râvnită de mulți

Toate aceste distincții au fost rodul unei munci asidue și al unei personalități cum rar întâlnești: medicul muncea 12 ore pe zi, renunțând la viața personală: „Eu nu trăiesc în trecut. Eu în general trăiesc în prezent și în viitor. Nu mă gândesc la trecut, nici măcar nu îmi amintesc de trecut. Cred că altă trăsătură care m-a ajutat este aceea că nu regret nimic. Așa am fost în viață, și așa sunt acum. Nu regret nimic, nici lupta pe care am avut-o, nici că sunt singură, nimic! Da, eu așa sunt”, se descria Ana Aslan.

Distinsa doamnă Aslan a trăit aproape 92 de ani, secretul longevității sale fiind bazat pe tratamentul inventat de ea, corelat cu un regim de viață sănătos. Ea era ferm convinsă că „nu se moare de bătrânețe, ci de boală”. Stilul de viață al medicului era unul “la modă” după standardele de azi – era format numai din hrană „bio”, pentru că vechiul dicton „ești ceea ce mănânci” se pare că are temei. Metoda ei de viață sănătoasă, combinată cu tratamentul „Ana Aslan”, a întinerit mulți oameni, din toată lumea, potrivit Jurnalul.ro.

Eu nu trăiesc în trecut. Eu în general trăiesc în prezent și în viitor

Ana Aslan mânca natural, evitând alimentele din conservă (legume, fructe), și făcând multă mișcare. De asemenea, medicul își respecta orele mesei și prefera – nu în cantități mari – carnea de vacă, de pasăre, de miel și de pește, în detrimentul porcului (rar). Dieta sa “mediteraneeană” era formată din brânza și pâinea pe care le mânca țăranul român… În privința dulciurilor, gerontologul prefera tortul „buturugă” preparat în casă și, în cazul în care primea un tort de cofetărie, îl făcea cadou, nu îl mânca.

Se pare că Aslan nu s-a înșelat: a murit răpusă de boală, nu de bătrânețe. Și-a dorit să fie înmormântată creștinește și să fie depusă alături de mama și de fratele ei, dar comuniștii au împiedicat acest lucru. Doamna care a învins bătrânețea a fost înmormântată la Cimitirul Bellu din București, fără preot.

Foto deschidere: one.ro

Trei, Doamne, și toți trei! este cea mai frumoasă poezie despre dragostea de părinte”, mi-a spus tata, pe când aveam cam 7-8 ani, în timp ce se îndrepta spre biblioteca din camera unde numai musafirii aveau voie.

Tata nu mi-a citit toată poezia, pentru că s-a emoționat încă de la primele strofe, dar mi-a predat cartea – prea mare pentru mâinile mele mici – ca să continuu eu lectura. Aceea avea să fie prima mea întâlnire cu opera poetului George Coșbuc. Abia apoi am aflat de poezia Iarna pe uliță, vestită în rândul școlarilor.

George Coșbuc (1866-1918), născut în satul Hordou din județul Bistrița-Năsăud, este considerat unul dintre cei mai mari creatori lirici pe care i-a dat România și s-a distins ca poet al țărănimii, el zugrăvind, prin versurile sale, superbe tablouri pastorale românești. Fiind un autor canonic, poeziile sale sunt nelipsite din manualele școlare. Însă, Coșbuc s-a remarcat și prin activitatea sa prodigioasă de traducător, stăpânind cu măiestrie limbile latină, engleză, germană, italiană și chiar sanscrită. Capodopera lui Dante Alighieri, Divina comedie, a fost tradusă în română de către George Coșbuc, în peste douăzeci de ani, rezultatul fiind considerat până azi drept cea mai bună versiune existentă.

În clasa a IV-a, autor a peste 100 de poezii

Coșbuc s-a născut într-o familie numeroasă, el fiind al optulea dintre cei 14 copii ai preotului greco-catolic Sebastian Coșbuc și ai Mariei, la rândul ei, fiică de preot. Geniul său nu a rămas latent mult timp, făcându-și simțită prezența de la o vârstă fragedă: pe când era în clasa a IV-a, Coșbuc semnase deja 160 de poezii! El era tipul de creator care voia totul sau nimic, pentru că nu se mulțumea cu lucrurile făcute pe jumătate: dacă una dintre poeziile sale nu-l mulțumea, arunca hârtia în foc fără să clipească. Prietenii săi vor povesti ulterior că, odată, Coșbuc a ars zece poezii în numai câteva momente.

Poetul a urmat clasele primare la școala confesională din Hordou, iar mai târziu a făcut studiile la liceul din Năsăud. Grație profesorilor foarte bine pregătiți, ce puneau accentul pe limbile străine și pe literatura clasică, tânărul și-a format un temeinic bagaj cultural. În 1884, promovarea examenului de bacalaureat i-a deschis drumul către Facultatea de Filosofie și Litere din Cluj, dar din 1886, el a frecventat sporadic cursurile din cauza problemelor de sănătate și ale celor financiare. Totuși, greutățile întâmpinate nu l-au împiedicat să colaboreze cu diferite publicații ale vremii, între care și Tribuna, de la Sibiu.

Despre tânărul ce își anunța deja imensul potențial, scriitorul Ioan Slavici a spus că este un „admirabil băiat de vreo 21 de ani, unul dintre cele mai distinse capete”. Odată cu publicarea poemului Nunta Zamfirei, care l-a impresionat până și pe Titu Maiorescu, George Coșbuc a devenit cunoscut drept un mare poet.

Ioan Slavici: „George Coșbuc este un admirabil băiat de vreo 21 de ani, unul dintre cele mai distinse capete”

În consecință, Maiorescu i-a propus autorului poemului El Zorab să vină să muncească la București, ofertă pe care Coșbuc a acceptat-o, pentru că nu voia să facă armata – în 1889, Ardealul era sub bocancul austro-ungar, iar toate legile ce trebuiau respectate erau ale împăratului Franz Josef. Dacă ar fi fugit de armată, poetul ar fi fost considerat dezertor, așa că a trecut Carpații pentru a se stabili în Regat. Deși George Coșbuc a preluat o slujbă de conțopist care i-a produs o plictiseală groaznică, în orașul de pe Dâmbovița, viața lui a fost una boemă – ieșea des la un pahar de vin roșu în cercurile culturale, se împrietenise cu Ioan Slavici, mai stătea de vorbă cu Ion Luca Caragiale, îl admira pe Mihai Eminescu.

Apoi, în 1894, George Coșbuc, alături de Slavici și de Caragiale, a preluat conducerea revistei Vatra, a librarului Constantin Sfetea. În redacție, poetul muncea enorm și, după câteva luni aglomerate, acesta nu a apărut vreme de două zile. Sfetea, alarmat pentru că-l știa pe Coșbuc om serios, a început să-l caute pe acesta peste tot. Într-o mahala din zona Nerva Traian, într-o casă veche, cu o cameră întunecată, având ziare lipite pe rame în loc de geam, Coșbuc delira, cuprins de frisoane.

Accidentul care a răpit un tânăr, dar și un geniu românesc

Sfetea a adus un medic, apoi l-a luat pe bolnav la el acasă, pentru a-l însănătoși. Sora librarului, Elena, l-a îngrijit, iar la scurt timp, cei doi s-au și căsătorit. Nu mult după aceea (1896), celor doi li s-a născut un fiu, Alexandru, despre care se spunea că ar fi fost de o frumusețe covârșitoare. Deși nu a moștenit talentul scriitoricesc al tatălui său, Alexandru cunoștea mai multe limbi străine și știa să cânte la vioară.

De la stânga spre dreapta: George Coșbuc, Elena Vaida-Voievod, dr. Ciuta, Alexandru Vaida-Voievod și I. L. Caragiale, în 1911

De la stânga spre dreapta: George Coșbuc, Elena Vaida-Voievod, dr. Ciuta, Alexandru Vaida-Voievod și I. L. Caragiale, în 1911 Foto: wikiwand.com

Cu toate acestea, fericirea lor avea să fie, la un moment dat, spulberată: una din serile de august ale anului 1915 a adus drama în familia Coșbuc. În casa patronilor restaurantului „Carul cu bere”, mai mulți prieteni, printre care și George și Alexandru Coșbuc, s-au adunat, într-o atmosferă voioasă, pentru a sărbători intrarea României în război. În noaptea aceea, Alexandru a plecat într-o excursie cu un prieten, cu mașina Mercedes-Benz torpedo, ceva inedit și exclusivist la acea vreme. Accidentul de mașină produs în apropiere de Târgu Jiu, în noaptea de 29 august 1915, i-a curmat viața fiului lui Coșbuc. Tânărul, care avea numai 20 de ani, a fost rănit grav și a fost transportat cu căruța la spital, însă a murit pe drum.

George Coșbuc mergea la Cimitirul Bellu, la mormântul fiului său, în fiecare zi, la aceeași oră

Din acea zi, tatăl băiatului, marele poet George Coșbuc, nu a mai fost același om, și tot atunci se spune că ar fi băut ultimul său pahar cu vin. Poetul slăbise mult, avea ochii umflați de lacrimi, delira și își vedea fiul prin casă. Lesne de înţeles, renunțase la scris și arăta ca o fantomă. Mergea la Cimitirul Bellu, la mormântul fiului său, în fiecare zi, la aceeași oră. Așa și-a petrecut zilele în casa de pe Calea Plevnei din București, până în 9 mai 1918, când a trecut și el în neființă, trupul fiindu-i depus în cripta în care se afla fiul său.

Pe George Coșbuc l-am considerat, dintotdeauna, poetul care s-a remarcat, din suita de mari nume românești, prin luciditatea aproape dureroasă a operelor sale, el știind cum, prin cuvinte simple și bine alese, să redea adevăruri, povești și experiențe. Multe dintre operele sale merită recitite și astăzi, întrucât conțin tâlc mereu valabil: judecarea omului după aparențe (Nebuna), dragostea părinților (Trei, Doamne, și  toți trei!), vrajba dintre femei (Dușmancele), tinerețea (La oglindă) sau iubirea mistuitoare (Numai una).

https://www.youtube.com/watch?v=rtSmtCD4wMA

Marele om politic, profesor și jurist, a cărui existenţă este sintetizată de cuvintele-i „Viața mea a fost o luptă continuă în scopul de a croi pentru România un loc în viața lumii, apărându-i, totodată, interesele naționale”, rămâne cel mai mare diplomat român al tuturor timpurilor. Nicolae Titulescu (1882-1941) a fost omul care a depus o neostoită activitate de întărire a securității și a integrității teritoriale a României. Una dintre personalitățile noastre de prim rang, Titulescu a fost reprezentantul țării, în cadrul Ligii Națiunilor (precursoarea Organizației Națiunilor Unite de astăzi), el fiind ales de două ori președinte al instituției (1930 și 1931) – caz unic în istoria acesteia.

Viitorul mare diplomat s-a născut în Craiova, într-o familie de moșneni (țărani liberi) din Titulești (astăzi, Nicolae Titulescu), tatăl său fiind, de asemenea, avocat și om politic. După finalizarea studiilor liceale la Craiova și a celor de Drept la Paris, diplomatul ajunge la catedră, fiind profesor universitar de Drept Civil la Iași, iar mai apoi la București. Inteligența și talentul său oratoric l-au propulsat, încă de tânăr, pe scena unei strălucitoare cariere politice – Nicolae Titulescu a deținut două mandate de ministru de Finanțe (1917-1918 și 1920-1922) și de Externe (1927-1928 și 1932-1936).

În fața legii internaționale, nu există state cu drepturi mai multe decât celelalte

Iubindu-și țara, diplomatul a militat, ori de câte ori a avut ocazia, pentru instalarea unui climat de securitate și de cooperare internațională în viața economică, politică și cultural-științifică, nefiind uitate nici până astăzi vorbele sale care spun că „în fața legii internaționale, nu există state cu drepturi mai multe decât celelalte”, dar și „când pacea este amenințată, nu se răspunde prin război, ci prin organizarea păcii”.

Mai mult, rațiunea, dar și activitatea remarcabilă în slujba păcii, au determinat consiliul profesoral al Facultății de Litere și Filosofie din Iași să-l recomande pe Titulescu, în 1935, la Premiul Nobel pentru Pace, însă unele „jocuri de culise” au împiedicat concretizarea demersului. Însă, în același an, diplomatul devine membru titlular al Academiei Române, iar mai apoi, în ciuda rezistenței lui Carol al II-lea, el demarează tratativele pentru încheierea unui pact de asistență mutuală româno-sovietic.

Nicolae Titulescu, unul dintre cei mai mari diplomați ai Europei Foto: Mică enciclopedie a României pentru copii

Nicolae Titulescu, unul dintre cei mai mari diplomați ai Europei Foto: Mică enciclopedie a României pentru copii

În acest context, se înmulțesc atacurile la adresa lui Nicolae Titulescu, iar Carol al II-lea, după ce îl îndepărtează din toate funcțiile oficiale, îl obligă pe diplomat la exil, el stabilindu-se în Elveția, mai apoi în Franța, la Cannes, unde a și murit.

Rol decisiv în criza diplomatică dintre România și Ungaria

Nicolae Titulescu a jucat un rol decisiv în poate una dintre cele mai lungi crize diplomatice dintre români și maghiari, ce a avut loc la scurt timp după înfăptuirea Unirii de la 1 Decembrie 1918.

Acesta a știut cum să „mânuiască” problemele privind frontierele țării, el afirmând permanent că Ungaria și Bulgaria nu vor primi niciodată nici măcar un centimetru pătrat din teritoriul românesc. În așa-numitul „proces al optanților unguri”, apărut în urma exproprierii moșierilor unguri din Transilvania, care părăsiseră România după 1918 și adoptaseră cetățenia maghiară, Titulescu a apărat interesele naționale cu mult zel. Mai mult, el a luptat pentru reforma agrară care împroprietărea țăranii săraci, deși era unul dintre marii proprietari funciari ai țării.

În cadrul procesului, partea română a fost reprezentată de către tânărul Nicolae Titulescu, în vreme ce partea maghiară, de către venerabilul conte Appony. Impresionat de calitățile oratorice și combative ale rivalului său român, contele i-a spus acestuia, cu vădită admirație:  „Nu-ţi doresc, dragă tinere şi clocotitor adversar să întâlneşti, când vei fi de vârsta mea, un tânăr posedând, ca şi dumneata, pe lângă ştiinţă şi inteligenţă, un talent oratoric atât de extraordinar”, potrivit Magazin Istoric, nr. 1/1982.

Domnul Titulescu este un bărbat de stat extraordinar de dotat, excepţional de talentat şi un adversar foarte puternic în orice discuţie

Contele a păstrat toată viața o sinceră admirație pentru omologul său român, el declarând, într-un interviu acordat ziarului Brassai Latok, de la Budapesta, că „domnul Titulescu este un bărbat de stat extraordinar de dotat, excepţional de talentat şi un adversar foarte puternic în orice discuţie. Sub aspect formal, raporturile noastre au decurs ireproşabil şi relaţiile noastre personale au fost întotdeauna agreabile”, potrivit Curentul din 11 aprilie 1928.

Deși Nicolae Titulescu a decedat în Franța, i-a fost respectată dorința testamentară de a-i fi aduse rămășițele în țară. Acestea se află, din 1992, în curtea bisericii „Sfântul Nicolae” din Șcheii Brașovului.

Marele român ne-a lăsat moștenire un emoționant testament patriotic: „Eu, care sunt pământean, adânc pământean, eu care particip de atâția ani la viața internațională, fără a uita nici măcar o clipă că sunt român, eu care sunt un soldat al țării mele în tranșeele păcii și care n-a cunoscut încă demobilizarea, eu care am văzut toate țările la ele acasă sau la muncă spre a ajunge la concluzia că nimic nu poate prețui mai mult ca glia pământească, eu care sunt adânc uman, am curajul de a spune public că umanitatea nu mă interesează dacă România nu-și găsește locul în sânul ei” (Pro și contra Titulescu, volumul I, 2012).

Satul românesc, îndeosebi cel ardelean, a fost rareori mai bine descris în literatură decât în operele lui Ioan Slavici, scriitorul care ne-a dat Moara cu noroc sau Mara. În binecunoscutele sale opere, el creează, din cuvinte magistral alese, tablouri fidele ale vieții de la țară, descriind comportamentul oamenilor, credinţa lor, îmbrăcămintea sau gesturile. Atenția pentru aceste importante detalii a fost remarcată, bineînțeles, de către George Călinescu, ce spunea că Slavici este un „instrument de observație excelent” al mediului rural. Ioan Slavici (1848-1925) s-a născut în satul Șiria din Arad și a fost scriitor, jurnalist și pedagog desăvârșit, activități pe care le-a „slujit” cu pasiunea ce-i este cunoscută posterității.

Deși a fost un copil firav, firea năvalnică a scriitorului nu l-a „ținut locului”, el fiind maestru al năzdrăvăniilor, la fel ca și Ion Creangă: spărgea ferestrele vecinilor, arunca pietre în cuiburile rândunelelor, ațâța câinii pe la garduri, se urca pe caii altora, fura fructe din curțile oamenilor (deși nu ducea lipsă de ele acasă) sau dispărea cu zilele, fără veste, înnoptând pe la rude sau stând în jurul focului cu băieții ieșiți cu vitele la pășune. Tatăl său nu îl pedepsea, dar mama îl ținea din scurt, pentru a face din el „om între oameni”.

Pe parcursul vieții sale de licean, Slavici a fost nevoit să se angajeze drept preceptor și să ofere meditații copiilor repetenți ai aristocraților, pentru a se întreține.

„Am trăit timp de un an în mijlocul unor oameni care toate serile se-ntrebau cum au să-și petreacă ziua de mâine. Ieșeam când călare, când în trăsură la plimbare, făceam din când în când excursiuni mai lungi, jucam cărți ori biliard, ieșeam – după sezon – la vânătoare, luam parte la mese mari și la serate dansante”, a notat scriitorul despre acea perioadă a existenţei sale. Însă, el a fost și un om care a călătorit mult și care a avut grijă să aibă în permanență în jurul său intelectuali, pe care îi observa neîncetat.

Prietenia cu Eminescu, definitorie

Şi cum cine se aseamănă se adună, autorul Morii cu noroc a legat o prietenie strânsă cu Mihai Eminescu, vizibilă atât la nivel sufletesc, cât și la nivel literar. Între ei nu au existat niciodată dispute generate de orgoliul scriitoricesc, cât o emulaţie extrem de fructuoasă pentru cultura autohtonă. Cei doi „titani” ai literaturii române s-au cunoscut la Viena în 1869, când Slavici l-a remarcat pe Eminescu – la acea vreme, poetul lucra la traducerea operei lui Kant – la un curs de economie națională, crezând despre el că este un albanez sau un persan „copt înainte de vreme”.

„Un om de o veselie copilăroasă care râdea din toată inima, încât ochii tuturor se îndreptau asupra lui. În clipa următoare se încrunta, se strâmba or îşi îndrepta capul cu dispreţ. Cea mai mică contrazicere îl irita, muzica de cele mai multe ori îl supăra, şuirătura-l făcea să se cutremure, ori şi ce scârţâietură îl scotea din sărite”, a scris Slavici despre Eminescu, în cartea Amintiri.

De nu mai puțin de cinci ori, scriitorul a fost închis pentru conținutul articolelor sale, iar experiența este consemnată în lucrarea „Închisorile mele”

Reveniţi în spaţiul românesc, cei doi au locuit o vreme împreună la București, dar modul de viață al poetului era mult diferit de cel al prietenului său: „Îi băteam în perete, el stingea lumânarea şi se liniştea, dar era de rea credinţă şi nu se culca. Aprindea din nou lampa şi începea să bodogănească. Mă sculam atunci, mă duceam la el şi îl rugam să mă lase să dorm. Eu eram din ce în ce mai stăruitor şi el se făcea tot mai îndărătnic şi zicea că abuzez de afecţiunile lui şi-l terorizez”.

Jurnalism asumat, chiar și din spatele gratiilor

Ioan Slavici a fost și un jurnalist reputat, el ocupând multă vreme – precum Eminescu – funcţia de redactor la ziarul Timpul din Bucureşti, după care a fondat la Sibiu ziarul Tribuna. Activitatea sa jurnalistică, incomodă pentru autorităţile timpului, i-a produs lui Slavici multe neplăceri: în România, el a fost închis pentru că s-a crezut că este spion austro-ungar, iar în Austro-Ungaria a fost închis sub pretext că ar fi fost naționalist român. De nu mai puțin cinci ori, scriitorul a fost închis pentru conținutul articolelor sale, iar experiența este consemnată în lucrarea Închisorile mele, publicată cu cinci ani înainte de moartea sa.

Familia este cheagul social şi simţământul familial este obârşia celui patriotic

Chiar dacă a fost dedicat trup şi suflet muncii sale, Ioan Slavici a fost un om care a pus, întotdeauna, familia la loc de cinste în viața sa.

Familia este cheagul social şi simţământul familial este obârşia celui patriotic. De când trăiesc oamenii pe faţa pământului, totdeauna şi pretutindeni s-au bucurat de obşteasca iubire şi de încredere cei ce ca fii, ca soţi, ca părinţi şi ca fraţi au fost oameni cumsecade – şi dispreţuiţi, urgisiţi, osândiţi cu toată asprimea au fost cei ce şi-au nedreptăţit părinţii, soţia, copiii, ori fraţii, i-au minţit, i-au amăgit, i-au înşelat, ori i-au asuprit în orişice fel“, a mai scris el în Amintiri.

Acasă, Ioan Slavici și-a creat un obicei din a curăța ridichile de coajă și de a le mânca cu sare și ulei de măsline și, la fel ca mulți alți scriitori pe care contemporaneitatea îi apreciază, fuma foarte mult. Slavici nu a renunțat nici pe patul de moarte, în 1925, la acest viciu, rugându-și soția să-i aprindă o țigară. La scurt timp după ce țigara s-a stins, a murit și scriitorul. El a dorit să fie îngropat în orașul Panciu, unde locuia fiica sa, refuzând cimitirul Bellu din București, unde odihnesc mulți scriitori români.

Ioan Slavici este, alături de Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale și Ion Creangă, unul dintre marii clasici ai României. Scriitorul a lăsat moștenire romane, comedii, nuvele, povești pentru copii, care oglindesc dragostea sa pentru țară și pentru literatură, dar sunt şi expresia unei înalte moralităţi. Romanul Mara a fost cel care i-a adus recunoașterea ca romancier, dar și nuvelele Popa Tanda, Pădureanca, Budulea Taichii sau Moara cu noroc i-au adus laurii meritați.

Poate una dintre cele mai faimoase nedreptăți petrecute în lumea științei este cea produsă savantului român Nicolae Paulescu (1869-1931), cel care fost vitregit de mult râvnitul Premiu Nobel pentru fiziologie și medicină în anul 1923. Distincția a fost acordată canadienilor Frederick Grant Banting (1891-1944) și John J.R. Macleod (1876-1935), pentru descoperirea insulinei, deși românul Paulescu publicase mai înainte, în paginile unei reviste internaționale, un articol despre obținerea unui extract similar, pe care l-a numit pancreină.

Nicolae Paulescu s-a născut la București, unde a urmat studiile preuniversitare, pentru ca, mai apoi, să le urmeze pe cele academice la Paris, obținând nu mai puțin de trei doctorate – în medicină, știință și în chimie biologică. A profesat, vreme de câțiva ani, ca medic în Franța, însă a preferat să se întoarcă în țara natală, refuzând o carieră universitară pe meleaguri străine. S-a întors în țară, deși putea să stea în Franța.

În România, Paulescu a fost profesor universitar la Facultatea de Medicină, punându-și semnătura pe un tratat de fiziologie în trei volume, demn de toți laurii (1919-1921). Cu toate că activitatea științifică remarcabilă a savantului român atinge mai multe domenii, Paulescu este cunoscut în special pentru descoperirea tratamentului de bază al diabetului, anume hormonul numit pancreină, echivalentul insulinei. În luna iulie a anului 1921, în cadrul unei ședințe a Societății de Biologie, medicul a prezentat rezultatele cercetării sale și, o lună mai târziu, și-a publicat studiile în revista Archives Internationales de Physiologie, care apărea simultan în Franța și în Belgia. Munca a fost răsplătită cu brevetul de invenție „Pancreina și procedura fabricației sale”.

Cine l-ar fi văzut discret, rece, tăcut, nu și-ar fi dat seama de opera pe care acest om o avea în urma sa

Însă descoperirea sa a rămas îngropată, pentru că în 1923, cei doi canadieni deja evocați au fost cei care au primit Premiul Nobel pentru descoperirea insulinei. Nicolae Paulescu, afectat – pe bună dreptate – de nerecunoașterea meritelor sale, s-a adresat mai multor foruri academice, dar și Comitetului Nobel. Dar nemulțumirile sale nu au avut sorți de izbândă, medicul murind fără să fie îndreptată greșeala.

„Profesorul Paulescu, care a trăit ca un mucenic și a murit ca un sfânt, înfățișează în chipul cel mai expresiv pe învățatul român, așa cum îl fac cele mai bune tradiții ale țării noastre. Cine l-ar fi văzut discret, rece, tăcut, nu și-ar fi dat seama de opera pe care acest om o avea în urma sa. A trebuit ca moartea să dezlege pe prietenii cei mai de aproape, pe ucenicii cei mai credincioși, pentru ca revelația să se producă și să se cunoască numărul și însemnătatea descoperirilor lui”, afirma istoricul Nicolae Iorga despre savant, potrivit crestinortodox.ro.

După dispariția lui Nicolae Paulescu, un fost discipol al său, Ionel Pavel (1897-1991), a încercat timp de aproape patru decenii (!) să-i obțină recunoașterea post-mortem. Abia în 1969, directorul Institutului Nobel, Arne Tiselius, a răspuns unei scrisori din partea acestuia. „După cum știți, decernarea Premiului Nobel lui Banting și Macleod a fost criticată de mulți, mai ales că Bert nu a fost inclus. După părerea mea, Paulescu merita de asemenea să i se decerneze Premiul. După câte știu, Paulescu nu a fost propus oficial, dar Comitetul după decernarea Premiului Nobel ar fi putut, firește, să mai aștepte un an”, notează cartea Mică Enciclopedie a României pentru Copii (Editura Art Educațional, 2016, 368 pagini).

Nicolae Paulescu, blamat pentru antisemitism

Unele voci spun că Premiul Nobel l-a ocolit pe omul de știință român pentru atitudinea antisemită pe care a afișat-o ori de câte ori a avut ocazia. Ba mai mult, în 1922, el a înființat, alături de A. C. Cuza, Uniunea Națională Creștină, al doilea partid din Europa care a adoptat zvastica drept simbol. Îndârjirea lui s-a concretizat în publicarea a numeroase cărți, broșuri și articole care semnalau „pericolul” evreiesc și francmasonic.

Un mare om de știință, nerecunoscut de către contemporani pentru descoperirea epocală a insulinei, românul Nicolae Paulescu rămâne simbolul savantului de talie mondială, care a îmbrățișat o ideologie profund nocivă.

Foto deschidere: montaj după Mică Enciclopedie a României pentru Copii

Domnitorul Constantin Brâncoveanu reprezintă, peste secole, simbolul românului care a rămas, până la capăt, fidel identităţii sale.

Unii psihologi sunt de părere că, în clasamentul fricilor omului, ideea de moartea persoanei iubite sperie mai mult decât propria dispariție dintre cei vii. În istoria țării noastre, este celebră povestea unui domnitor care a privit, cu o tărie nepământească, modul cum cei patru fii ai săi au fost decapitați. Situația a fost cu atât mai zguduitoare, cu cât tatăl știa că va urca, la rându-i, pe eșafod. Însă aceasta nu i-a schimbat hotărârea și integritatea de nezdruncinat.

Acest episod sumbru din istoria României este atât de cunoscut și de dramatic, încât este imposibil să nu ne dăm seama că personajul principal al tragediei este domnitorul Țării Românești, Constantin Brâncoveanu (1654-1714). Memoria sa este cinstită nu doar prin prisma domniei fructuoase, ci mai ales a martiriului care i-a adus nemurirea în conștiința românească.

Născut într-o familie de boieri, Constantin Brâncoveanu a ajuns, graţie agerimii sale, dregător (demnitar la curte domnească) la numai 25 de ani, iar domnitor la 34. Înțelepciunea sa l-a menținut pe tron nu mai puțin de 26 de ani, într-o vreme când media domniei nu depășea trei.

Moartea lui Șerban Cantacuzino l-a propulsat pe Brâncoveanu, în 1688, pe jilțul de conducător al Țării Românești, care a cunoscut, de-a lungul guvernării acestuia, o înflorire culturală și spirituală. Ba mai mult, apreciind în mod corect și situația politicii externe, Brâncoveanu a păstrat un echilibru, reușind în acest fel să mențină poziția autonomă a Țării Românești între imperiile habsburgic, otoman și țarist. Activitatea diplomatică a domnitorului român a fost atât de intensă și de apreciată, încât Curtea de la Viena l-a numit „principe al Imperiului” (1695), turcii i-au recunoscut domnia pe viață (1699), iar Petru I, împăratul Rusiei, i-a acordat dreptul de azil, potrivit Micii Enciclopedii a României pentru Copii (editura Art Educațional, 2016).

Familia Brâncoveanu şi-a lăsat o puternică amprentă şi în lumea culturală a României, sintetizată în ceea ce experţii în istoria artei numesc stilul brâncovenesc. Exponente ale acestuia sunt, până astăzi, palatele de la Mogoșoaia și Potlogi, Mănăstirile Hurezi și Sâmbăta de Sus sau Biserica „Sfântul Gheorghe” din București.

Martirii Constantin Brâncoveanu cu fiii săi Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, respectiv Ianache Văcărescu

Martirii Constantin Brâncoveanu cu fiii săi Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, respectiv Ianache Văcărescu Foto: mixdecultura.ro

Torturați timp de patru luni

Echilibrul domniei a fost tulburat în anul 1707, când domnitorul a renunțat la tutela unchiului său, stolnicul Constantin Cantacuzino (1650-1716), destituindu-l pe spătarul Mihai Cantacuzino. Furia Cantacuzinilor nu s-a lăsat aşteptată, aceştia reclamându-l pe Brâncoveanu la Înalta Poartă. În acest context, la care s-a adăugat și dorința turcilor de a pune mâna pe uriașa avere a Brâncovenilor (Constantin era supranumit de către otomani „Altin Bey”, adică prințul aurului), s-au produs mazilirea și condamnarea domnitorului la moarte (1714). Brâncoveanu și familia sa au fost aduși la Constantinopol, li s-au confiscat toate bunurile și, din aprilie până la sfârșitul lui iulie, membrii acesteia au fost supuși, în temnița Edicule (Cele Șapte Turnuri), unor torturi cumplite precum întinderea pe roată, strângerea capului cu un cerc din metal, arderea cu fierul înroșit, înțeparea mâinilor și a picioarelor.

Eliberarea de suferinţă a sosit în ziua de 15 august 1714, când Constantin Brâncoveanu împlinea 60 de ani și când creștinii marcau, la fel ca și astăzi, Adormirea Maicii Domnului. Domnitorul, cei patru fii ai săi (Constantin, Ștefăniță, Radu și Mateiaș) și cumnatul său Ianache Văcărescu au fost forțați să parcurgă pe jos, prin oraș, drumul până la locul unde-i aștepta eșafodul. Aceștia erau desculți și îmbrăcați doar în cămăși. Execuția lor nu a durat decât 15 minute.

Sub lama gâdelui, domnitorul a refuzat să accepte, pentru el și pentru familia sa, lepădarea de credința ortodoxă și trecerea la Islam, în schimbul vieții. De aceea, mai întâi au fost decapitați fiii și ginerele, pentru ca domnitorul să poată privi moartea familiei, iar apoi a fost omorât și patriarhul, notează historia.ro. Trupurile lor au fost azvârlite în Bosfor, iar capetele au fost înfipte în prăjini și expuse timp de trei zile. Cadavrele au fost adunate din mare și duse la o mănăstire, iar trupul domnitorului a fost adus la București și îngropat la Biserica Sfântul Gheorghe Nou.

Pentru martiriul lor, Biserica Ortodoxă Români i-a canonizat pe mucenici în 1992, cu ziua de prăznuire 16 august.

Balada lui Constantin Brâncoveanu

Într-o joi de dimineaţă,

Zi scurtării lui din viaţă,

Brâncoveanu se scula,

Faţa blândă el spăla,

Barba albă-şi pieptăna,

La icoane se-nchina;

Pe fereastră el căta

Şi amar se spăimânta!

„Dragii mei coconi iubiți,

Lăsați somnul, vă treziți

Armele vi le gătiți

Că pe noi ne-a-nconjurat

Pașa cel neîmpăcat,

Ieniceri cu tunuri mari,

Ce sparg ziduri cât de tari”.

Bine vorba nu sfârșeau

Turcii-n casă năvăleau

Pe toți patru mi-i prindea

Și-i ducea de-i închidea

La Stambul, în Turnul Mare

Ce se-nalță lângă mare,

Unde zac fețe domnești

Și soli mari împărătești.

Mult acolo nu zăcea

Că sultanu-i aducea

Lângă foișorul lui,

Pe malul Bosforului.

“Brâncovene Constantin,

Boier vechi și domn creștin

Adevăru-i c-ai chitit

Pân’ a nu fi mazilit

Să desparți a ta domnie

De a noastră-mpărăție,

Că, de mult ce ești avut,

Bani de aur ai bătut

Făr’ a ști de mine teamă,

Făr’ a vrea ca să-mi dai seamă?”

“De-am fost bun, rău la domnie

Dumnezeu singur o știe.

De-am fost mare pe pământ

Cât-acum de vezi ce sunt!”

“Constantine Brâncovene,

Nu-mi grăi vorbe viclene,

De ți-e milă de copii

Și de vrei ca să mai fii

Lasă legea crestineașcă

Și te dă-n legea turcească!”

“Facă Dumnezeu ce-o vrea,

Chiar pe toți de ne-ați tăia

Nu mă las de legea mea!”

Sultanul din foișor

De-te semn la Imbrohor.

Doi gealați veneau curând

Săbiile fluturând

Și spre robi dacă mergeau

Din coconi își alegeau

Pe cel mare și frumos

Și-l puneau pe scaun jos

Și pala-i repezea

Capul iată-l reteza,

Brâncoveanu greu ofta

Și din gură cuvânta:

„Doamne, fie voia Ta!”

Gealații iarăsi mergeau

Și din doi își alegeau

Pe cel gingaș, mijlociu

Cu păr neted și gălbiu

Pe scaun îl punea

Și capul îi reteza.

Brâncoveanu greu ofta

Și din gură cuvânta:

„Doamne, fie voia Ta!”

Sultanul se minuna

Și cu milă se-ngâna:

„Brâncovene Constantin,

Boier vechi și domn crestin

Trei coconi tu ai avut

Din trei, doi ai pierdut

Numai unul ți-a rămas

Cu zile de vrei să-l las

Lasă legea crestineașcă

Și te dă-n legea turcească!”

„Mare-i Domnul Dumnezeu

Creștin bun m-am născut eu

Creștin bun a muri vreu.

Mare-i Domnul Dumnezeu

Taci, drăgută, nu mai plânge

Că-n piept inima-mi se frânge

Taci și mori în legea ta

Că tu ceru-i căpăta!”

Imbrohorul se-ncrunta

Gealații se-nainta

Și spre blândul copilaș

Dragul tatii fecioraș

La pământ îl arunca

Și zilele-i ridica.

Brâncoveanu greu ofta

Și cu lacrimi cuvânta:

„Doamne, fie voia Ta!”

Apoi el se-ntuneca

Inima-i se despica

Pe copii se arunca

Îi bocea, îi săruta

Și turbând, apoi striga:

„Alelei, tâlhari păgâni

Alelei, feciori de câni,

Trei feciori eu am avut

Pe toti trei mi i-ați pierdut!

Dar-ar Domnul Dumnezeu

Să fie pe gândul meu,

Să vă ștergeți pe pământ

Cum se șterg norii de vânt.

Să n-aveți loc de-ngropat

Nici copii de sărutat!”

Turcii crunt se oțeleau

Și pe dânsul tăbărau:

„Câini turbați, turci, liftă rea

De-ați mânca și carnea mea

Să știți c-a murit creștin

Brâncoveanu Constantin!”

Foto deschidere: digi24.ro

Proiectat în august 2016 la Festivalul Internațional de Film de la Locarno, filmul Inimi cicatrizate în regia lui Radu Jude îi readuce în atenția cititorilor pe scriitorul interbelic Max Blecher și romanul său omonim. La intersecția dintre proza confesională a lui Mihail Sebastian și cea psihologică a lui Anton Holban, opera lui Max Blecher depășește, totuși, după spusele lui Al. Protopopescu (Romanul psihologic românesc), tematica eului și se îndreaptă către expresionism.

În Inimi cicatrizate, expresionismul textului este însă redat la o intensitate redusă, deoarece căutările psihologice sau spirituale ale protagonistului, Emanuel, sunt aproape inexistente. Așteptările unei lecturi cu o puternică încărcătură emoțională mi-au fost răsturnate încă din primele pagini prin tonul obiectiv, rezervat în ceea ce privește destăinuirile personale, cât și prin rapiditatea cu care se desfășoară evenimentele. Astfel, senzația de detașare completă față de acțiune și personaje m-a însoțit până la sfârșit, în ciuda subiectului delicat.

Max Blecher surprinde în acest roman de dimensiuni reduse, cu puternice influențe biografice, perioada incipientă de diagnosticare a tuberculozei osoase la vertebre (sau morbul lui Pott) și atmosfera apăsătoare din sanatoriul francez de la Berck-sur-Mer. Acceptarea imediată a internării, cât și instalarea în noul cămin retras de la malul mării, se succed în scene scurte și dinamice, o expoziție fadă a unor decizii raționale.

„Emanuel simți că o parte din viața lui, liberă și esențială, dispăruse dintr-însul, poate pentru totdeauna. În locul ei își făcu loc o amărăciune calmă, și dureroasă, ca o nouă lumină interioară plină de tristeți.”

Viața lui Emanuel se scaldă într-o senzație de somnambulism și de amorțire, străpunsă pe alocuri de mici întâmplări cotidiene, precum prietenia cu ceilalți pacienți sau plimbările în aer liber ce-i îngăduie mici momente de reflecție, dar la un nivel destul de superficial. Stranietatea primelor zile este ușor înghițită de ritmul conviețuirii. Universul damnat al sanatoriului, ascuns de ochii lumii, este un spațiu ce reflectă doar realitățile pacienților. Prinși în corsete de ghips, țintuiți la paturi mobile, bolnavii se folosesc de oglinzi pentru a interacționa unii cu ceilalți și pentru a păstra contactul cu lumea lor restrânsă. Imaginea personajelor la orizontală, deplasându-se constant în aceste coșciuge-surogat, este demnă de orice roman SF, căci e greu să-ți imaginezi cum cineva poate trăi așa.

„Ce sumbră minte alcătuise cu elemente reale un tablou atât de dureros, de fantastic și demențial? […] Ce era însă această palidă viziune de scriitor pe lângă realitatea atroce din sala această de mâncare cu oameni vii și totuși morți, încrustați în poziții rigide, întinși și mumificați în timp ce palpitau încă de viață?”  

„Berck-sur-Mer e altceva decât un oraș de bolnavi. E o otravă foarte subtilă. Intră de-a dreptul în sânge. Cine a trăit aici nu-și găsește locul nicăieri în lume.”

Scenă din filmul „Inimi cicatrizate” (2016), în regia lui Radu Jude

Scenă din filmul „Inimi cicatrizate” (2016), în regia lui Radu Jude Foto: zilesinopti.ro

În mijlocul acestui mediu dezolant, Emanuel găsește consolare în relația cu Solange, o fostă pacientă a sanatoriului. Graba cu care se încheagă această legătură și lipsa emoției în împlinirea actului sexual îndepărtează și mai mult cititorul de drama personajului. Deși amintite trecător, neputința și furia în fața bolii se insinuează treptat în toate acțiunile sale. Dragostea înflăcărată de la început, cât și pasiunea organică mistuitoare se evaporă repede într-un dispreț vădit față de lumea normală. Emanuel devine un singuratic, încorsetat în propriile țesuturi cicatrizate.

„Există momente când ești mai puțin decât tine însuți și mai puțin decât orice. Mai puțin decât un obiect pe care îl privești, mai puțin decât un scaun, decât o masă și decât o bucată de lemn. Ești dedesubtul lucrurilor, în subsolul realității, sub viața ta proprie și sub ceea ce se întâmplă în jur… Ești o formă mai efemeră și mai destrămată decât a elementarei materii imobile. Ți-ar trebui atunci un efort imens ca să înțelegi inerția simplă a pietrelor și zaci abolit, redus la mai puțin de tine însuți în imposibilitatea de a face acel efort.”

Max Blecher creează un roman valoros din punct de vedere al stilisticii și imagisticii textului, dar platitudinea cu care redă acest episod grav de boală slăbește forța narativă. Scenele absurde și uneori grotești, limbajul dulceag, presărat cu diminutive și cuvinte cu iz arhaic („o minută”, „plapomă”, „ferești”, „trenișor”, „scoboară”) demonstrează talentul literar al acestui scriitor unic în literatura românească. Rămâne totuși regretul că acest tânăr romancier nu a  împrumutat mai multă profunzime și spirit intelectual alter-ego-ului său, așa cum o face în Întâmplări în irealitatea imediată.

Max Blecher, Inimi cicatrizate, Ediție îngrijită și prefață de Marieva Ionescu, Editura Humanitas, București, 2016, 232 pagini

Foto deschidere: lapunkt.ro

Involuntar, pentru mulți dintre noi, numele lui Nicolae Labiș devine, instantaneu, sinonim cu trista poezie „Moartea căprioarei”. Dar Nicolae Labiș a fost mai mult decât autorul unor versuri emoționante, el fiind numit, în anumite cercuri, urmașul lui Mihai Eminescu. Însă, roțile din oțel ale unui tramvai bucureștean au răpit României „un liric excepțional”, așa cum îl considerau criticii pe poet. El avea doar 21 de ani, iar lucrurile mărețe pe care le-ar fi putut oferi României au pierit pe șinele reci.

Sensibilitatea a fost trăsătura definitorie a personalității poetului Nicolae Labiș, pe care și-a transpus-o, prin talentul înnăscut – cum altfel? -, în versurile atât de apreciate.

Născut în satul Mălini (Suceava), în anul 1935, Neluțu, așa cum i se spunea acasă, a fost dintotdeauna fascinat de natura locului natal pe care, de altfel, a cinstit-o în operele sale.

Poetul a urmat liceul la Fălticeni și la Iași, fiind apoi selectat la Școala de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu” din București, unde a avut drept mentori nume mari din literatura română, precum Mihail Sadoveanu (acesta fiind și unul dintre oamenii care-l prețuiau pe Labiș), Camil Petrescu sau Tudor Vianu. Printre cei din această școală, autorul poeziei „Moartea căprioarei” s-a impus ca lider de opinie, datorită talentului și inteligenței sclipitoare de care a dat dovadă.

Versurile lui Nicolae Labiș dezvăluie o sensibilitate aparte, de mare poet

Versurile lui Nicolae Labiș dezvăluie o sensibilitate aparte, de mare poet Foto: a1.ro

El a debutat ca poet, în mod oficial, la vârsta de 15 ani, cu poezia „Fii dârz și luptă, Nicolae”, publicată în revista Iașiul Nou. Participarea la Olimpiada Națională de Limba Română de la București i-a adus premiul I, prilej cu care tânărul a fost remarcat de către redactorii revistei Viața Românească.

Deși, inițial, Nicolae Labiș a acceptat ideile regimului comunist de la acea vreme, lăudându-le prin intermediul poeziilor sale – ceea ce i-a adus notorietate în interiorul partidului -, ulterior el a devenit conștient de tarele acestui sistem, lansând, cu o sinceritate periculoasă, o serie de critici.

Având în vedere faptul că, în scurta sa viață, Nicolae Labiș și-a demonstrat valoarea, nu ne putem decât imagina operele pe care le-ar fi putut crea și de care românii au fost vitregiți

Unii afirmă că această reorientare a ideilor i-a adus sfârșitul poetului, când avea numai 21 de ani. În noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, Nicolae Labiș, după ce a băut țuică la Casa Capșa din București și apoi la restaurantul Victoria, a fost victima unui tragic accident de tramvai, el fiind – susțin unele voci – împins de către cineva. Deși medicii care s-au ocupat de Labiș au făcut tot ce le-a stat în putință să-l salveze, la 22 decembrie, acesta a decedat. Doctorul care i-a preluat cazul a declarat că poetul nu avea nicio șansă, întrucât „măduva era complet secționată. Tot ce puteam face era să-i prelungim viața cu câteva zile”.

Sensibilitatea aproape ieșită din comun a poetului a devenit cunoscută în rândul românilor în special prin intermediul capodoperei „Moartea căprioarei”, inspirată după un caz real: neavând ce să mănânce, el a pornit, alături de tatăl său, la vânătoare. Momentul când în bătaia puștii s-a ivit o căprioară a lăsat urme adânci în sufletul lui Nicolae Labiș, poezia dedicată experienței fiind o dovadă în acest sens: „Ce-i, inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, şi-aş vrea… / Tu, iartă-mă, fecioară – tu, căprioara mea! / Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adânc! / Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc!”.

Având în vedere faptul că, în scurta sa viață, Nicolae Labiș și-a demonstrat valoarea, nu ne putem decât imagina operele pe care le-ar fi putut crea și de care românii au fost vitregiți.

Ilustrație deschidere: interior „Mică Enciclopedie a României pentru copii”


AUDIO Sabina Ispas, academician și folclorist: cât de încăpățânat trebuie să fii în viață ca să ajungi acolo unde simți că-ți este locul. Despre București ca dejugătoare. Și despre valoarea memoriei

18 iunie 2019 |
Cu mult înainte de a fi academician, Sabina Ispas a încercat de două ori să intre la facultate și n-a fost acceptată: dosarul ei nu era curat. Iar pentru că viața nu era ușoară, a lucrat cot la cot cu muncitorii necalificați, în ceea ce consideră acum că...



Un îmblânzitor de dor: Vali Boghean

7 decembrie 2017 |
Când scriu aceste rânduri, mă revăd în anii studenției, cu cartea în mână și cu muzica lui Vali Boghean dată tare în difuzor. Vocea lui ușor răgușită și versurile dulci-amărui se așterneau calm și ușor pe sufletul meu îndrăgostit de cultură, ca...

Glasul durerii românești: Barbu Paris Mumuleanu

27 noiembrie 2017 |
Se spune că a fi poet este mai degrabă o stare de spirit, o firească pornire lăuntrică, izvorâtă din dragostea față de frumos, de sensibilitate și de extazul unor clipe efemere. Această explicație, care în lumea noastră consumeristă își pierde încet...


Paul Goma – istoria unui exilat în uitare

27 octombrie 2017 |
Matricea Românească vă aduce un articol despre Paul Goma, scriitor din Basarabia, care a făcut istorie, luptând contra regimului comunist din România. Romanciera franceză Catherine Cusset nota cu referire la munca de scriitor, în unul dintre ultimele sale...