Tag

biserică de lemn

Unul dintre cele mai frumoase, dacă nu cel mai frumos, parc sportiv studenţesc din Europa se află în Ardeal, la Cluj, acolo unde a fost realizat prin strădania, ba chiar sacrificiul, profesorului Iuliu Haţieganu, medic de renume. Puţină Românie cunoaşte însă istoria bisericuţei de lemn din cadrul parcului, renăscute din propria cenuşă, pe care Matricea Românească v-o prezintă în cele ce urmează.

Istoria lăcaşului de cult a fost depănată, în stilu-i inimitabil, de către profesorul Ioan-Aurel Pop, rectorul UBB Cluj şi noul preşedinte al Academiei Române, cu prilejul Întâlnirilor Matricei:

“Un mare profesor al Universității din Cluj din perioada interbelică, Iuliu Hațieganu, a avut un unic băiat, Tuţu, care la 10 ani i-a murit… A mai avut două fete, dar pentru tată, băiatul era moștenitorul numelui. Și a fost așa de trist, încât toți banii și i-a dat pentru un complex sportiv care îi poartă azi numele – și care e cel mai frumos parc sportiv studențesc din Europa. Și Iuliu Hațieganu, când s-a terminat parcul în 1936, a zis – era greco-catolic: «Hai să punem și o biserică frumoasă în parcul ăsta, că» – zice – «unde este sportul, este şi învățătura Domnului»

Atunci, meşterii l-au întrebat: «Domn’ profesor, dar cum să o punem, ortodoxă sau greco-catolică?»

Iuliu Haţieganu, care a fost poate cel mai bun diagnostician român – se uita la om și îi spunea ce boală are! – le-a răspuns: «Dragii mei, să fie frumoasă, de lemn, cu icoana Mântuitorului, cu o cruce, ș-apoi fiecare când s-a ruga, s-a ruga în felul lui!»

Se pare că ne jucăm, dar de fapt luptăm pentru Patrie!

La urmă, i-au zis: «Dar știți, domn’ profesor, la poartă, ce să punem, în latinește?” Și el a ales: «Se pare că ne jucăm când facem sport, dar de fapt noi luptăm pentru Patrie. (Pro patria est, ludere dum videmur)»

Profesorul Iuliu Haţieganu (1885 - 1959), omul care a lăsat Clujului şi întregii Românii o moştenire fizică şi spirituală impresionantă

Profesorul Iuliu Haţieganu (1885 – 1959), omul care a lăsat Clujului şi întregii Românii o moştenire fizică şi spirituală impresionantă Foto: radiocluj.ro

Profesorul Pop a explicat filosofia predecesorului său de la Universitatea din Cluj, profesorul Iuliu Haţieganu, cel care dă azi chiar numele Facultăţii de Medicină şi Farmacie din cadrul UBB:

“Ideea lui Hațieganu era că, fără sport, tinerii mor. Oricâtă medicină ar învăța! El a creat o disciplină numită Igiena sportului. Era foarte supărat când vedea că oamenii nu se spală pe mâini, că nu-și folosesc mintea cum trebuie și, mai ales, că nu fac sport. În amintirea băiatului care a murit, a făcut acest parc, în care am reușit de la Uniunea Europeană să strângem bani, 5 milioane de euro, două le-am pus noi, iar cu 7 milioane l-am recondiționat.

Iar biserica de lemn, care în 1982, în plin regim comunist, a ars, nu știu de ce – adică ne facem că nu știm! – am refăcut-o, după planurile cele vechi, exact cum a vrut Profesorul.”

Placa memorială la biserica refăcută, din incinta Parcului Sportiv Universitar "Dr. Iuliu Haţieganu" de la Cluj

Placa memorială la biserica refăcută, din incinta Parcului Sportiv Universitar „Dr. Iuliu Haţieganu” de la Cluj Foto: monitorulcj.ro

 

Cu mulţumiri pentru sprijinul în realizarea materialului Conf. Univ. dr. Leon Gomboş, prodecan al Facultăţii de Educaţie Fizică şi Sport din Cluj.

Foto deschidere: montaj după original, stiridecluj.ro

Într-o perioadă în care politicienii români caută, mai abitir decât Diogene, un om demn să ne conducă, Matricea Românească a găsit, într-un sat din Maramureş, o româncă ideală pentru funcţia de primă-ministră a hărniciei. Anuţa Ciceu, din satul Budeşti, lucrează la războiul de ţesut de la 12 ani, de peste şase decenii, realizând straie şi broderii minunate şi oferind unei ţări întregi un exemplu de cinste, de pasiune, de credinţă şi de modestie.

O bunicuţă – după expresie – chintesenţial bună ne întâmpină pe uliţa satului. “O căutăm pe Anuţa Ciceu, zisă a lu’ Bârlog”, îi mărturisim, sperând la îndrumare. “Oi, că eu sunt!”, ne spune cu bucurie. “Amu merg la vot, dar dacă m-oţi aştepta la cofetărie, stau de vorbă cu domniile voastre.” Consimţim fără probleme, amuzaţi că locul la care face referire moroşanca noastră, “cofetăria” satului, e un eufemism pentru cârciuma din localitate. Ceea ce spune multe despre umorul practic şi subtilitatea maramureşenilor.

Zece minute mai târziu – căci bunicuţa, desprinsă parcă din poveştile unui Ispirescu sau Creangă, e sprintenă – ne însoţeşte pe uliţa pitorească de pe valea Cosăului, răspunzându-ne la curiozităţi despre pâraile care ne încadrează şi ne liniştesc cu susurul lor (“Râuşorul vine în apa asta mare, care vine de la Fermeteşti. Şi se-adună acolo la o parte”). Mergem acasă la tanti Anuţa, cea mai celebră ţesătoreasă din Budeşti, un sat de oameni gospodari care se mândreşte cu o salbă de meşteri populari şi cu o biserică de lemn de secol XVII, parte din patrimoniul mondial UNESCO.

În drum spre casa Anuţei Ciceu, zisă a lu' Bârlog, din Budeşti

În drum spre casa Anuţei Ciceu, zisă a lu’ Bârlog, din Budeşti Foto: Marius Donici

Biserica de lemn din Budeşti (1643), Maramureş, parte a patrimoniului mondial UNESCO

Biserica de lemn din Budeşti (1643), Maramureş, parte a patrimoniului mondial UNESCO

Curţi din apropierea bisericii

Curţi din apropierea bisericii

Invitaţia acasă e subînţeleasă în Maramureş, unde ospitalitatea e, ca pe vremea grecilor şi probabil a dacilor, mai mult o datorie faţă de zei decât faţă de oameni. Până ajungem, ne cunoaştem “din mers”. La propriu.

“Demult, nu te-o purta la şcoală ca azi. Eu am învăţat foarte bine, dar am învăţat cu tăbliţa. Cum mergeam, era şters tot ce făceam. Aşa o fost timpurile!

Noi în Budeşti avem teren, avem animale. Nu este rău la noi. Mai rău pentru tineret, că nu are unde să muncească, nu se fac locuri de muncă. Au plecat aproape toţi. Au rămas aproape numai bătrânii. Foarte puţini mai sunt, care muncesc la oi. (…)

Cei care au plecat de aici, numai în străinătate au mers. Că mai mare bine ca aicea, nu se găseşte… oriunde ar merge!

Am o fată, care stă aici cu noi, şi patru nepoţi – două fete şi doi băieţi. Toţi sunt pregătiţi. O nepoată s-a dus la mănăstire, altă nepoată s-a făcut jurnalistă şi s-a dus cu soţul în Italia. E foarte grea meseria asta! Alt nepot a făcut cinci ani de Teologie şi a făcut Dreptul. Acum este secretar aici, la noi.

Cei care au plecat de aici, numai în străinătate au mers. Că mai mare bine ca aicea, nu se găseşte… oriunde ar merge! Dar în străinătate, acolo fac bani. Şi tot aicea vin! Pentru că nu se interesează nimeni de tineret. Nici şcolile nu sunt cum erau făcute demult”, ne spune tanti Anuţa.

“Erau copii în toate căsile: 4-5-9-15! Pănă încălţa femeia atâţia copii…”

O rog să rememoreze, pentru noi, viaţa din Budeşti aşa cum se derula ea acum câteva decenii. Pentru orăşenii bon-vivanţi, care fac din dez-angajare şi neasumarea de responsabilitate un principiu de viaţă, povestea ţine de domeniul ficţiunii.

“O, mama me! Erau copii în toate căsile, 4-5-9-15! Nu era încălţămintea aşe, erau obiele şi opinci! Apoi, femeia, până încălţa atâţia copii! Şi-apoi, se amesteca încălţările. Zicea vreun copil: «Nu îmi trebuie, că nu-i a me!»”

Cum făceau faţă moroşencele de acum câteva generaţii, misiunii lor? “Foarte bine îi creşteau femeile! Toţi o fo’ ca ruşii: graşi, frumoşi. Nu au avut (probleme) cu ficatul, nu au avut cu fiara, nu s-a ştiut de aşa ceva. O mâncat pită de mălai, lapte o băut… Ce ţi-ai pus, pe toamnă, ai strâns şi-ai avut de mâncat. Acuma, nu mai pune nimeni nimic!

E foarte greu. Zicea bătrânele noastre, că de câte ori meri în grădinuţă, ai de lucru! O fost sănătoşi oamenii de demult – nu i-o durut picioarele, şi merea la Fermeteşti, nu ştiu câţi kilometri pe jos, şi cu greutate în spate. Nu le-o durut veci picioarele! Acum, pe toate femeile le dor picioarele!”

Meştera populară Anuţa Ciceu din Budeşti, 75 de ani

Meştera populară Anuţa Ciceu din Budeşti, 75 de ani

Tanti Anuţa şi-a pierdut mama, care se ocupa împreună cu soţul de creşterea oilor şi a altor animale, la numai şase ani. “Dumnezeu s-o hodinească! Şi am rămas trei prunci. Şi-o rămas taică-miu cu noi. Şi ne-o spus: «Cine munceşte are. Cine nu munceşte n-are! Şi să ştii să caţi de-un ban. Că poţi să munceşti dacă nu caţi. Că nu se vede urmă nimic.» Şi asta am ştiut-o de la el. Aşa ne-o crescut!”

Dacă întrebi în Budeşti despre Anuţa lu’ Bârlog, vei auzi doar vorbe de laudă, într-o comunitate sudată, care îşi cinsteşte bătrânii şi modelele. “Eu am luat şi premiul I cu cea mai frumoasă cămeşă, la Baia Mare. Am diplomă. De pe toată ruta asta! Şi în ziar m-o pus. Toată comuna, atâta m-o felicitat! Aici, [lângă casă] mie mi-o pus ciupercă.”

Erau copii în toate căsile, 4-5-9-15! Foarte bine îi creşteau femeile! Toţi o fo’ ca ruşii: graşi, frumoşi. Nu au avut probleme cu ficatul, nu au avut cu fiara, nu s-a ştiut de aşa ceva

Ajunşi acasă, într-un decor hibernal de poveste, nu ni se permite – aşa cum ar face orice bunică – să ne apucăm de treabă fără să îmbucăm ceva. “Am gătit de post, oţi mânca domniile voastre? No foarte bine, aşezaţi-vă la masă.” Ne conformăm cu drag, adânc mişcaţi de încrederea pe care ne-o acordă un om care ne-a cules de pe drumuri, în casa căruia am “căzut” neanunţaţi, care ne cunoaşte de doar 10 minute, şi care ne-a primit cu toată inima. În Maramureş, unde şi apropierea gospodăriilor “trădează” legăturile strânse dintre oameni, suspiciunea e o blasfemie.

“Întruna m-am rugat lui Dumnezeu, şi Dumnezeu aşa ne-o ridicat… Dumnezeu ţine femeile muncitoare!”

E aproape imposibil să rezumi o viaţă de om în câteva cuvinte, dar dacă s-ar putea, viaţa Anuţei Ciceu s-ar defini prin două: muncă şi credinţă.

“Eu şi soţul meu am fost foarte necăjiţi. Noi dormeam în şură toamna – noi am stat într-un grajd, şi în celălalt ţineam animalele! Şi-aşa ne-o ridicat, dar întruna m-am rugat lui Dumnezeu! Şi m-o scos Dumnezeu după ce am început a lucra la maşină. Şi bani am luat împrumut de la un om din Susani, care nu m-o cunoscut. Şi îi spun a cui sunt, şi mi-o dat bani, şi mi-am cumpărat maşina aceea pe care o am în casă, şi cu aceea m-am învăţat a coase. Nu m-a întrerupt nimeni.

Şi de-atunci s-a început portul aiesta popular, cu cămeşa me, că m-am dus! Îmi zicea lumea: «Vai, de unde ţi-ai luat-o! Că vreau şi eu». De-atunci am cusut întruna. Am cusut multor oameni. Unii şi-acum îmi cer, chiar dacă sunt bolnavă şi nu mai pot. Prea mult am stat pe coloană. Şi-aici o fo’ baiul. Dar nu pot sta liniştită, că mi-o intrat în sânge. Şi nu am stare. Stau un pic în pat, şi ca arsă mă scol! Ştii cum e? Până lucru, uit şi de durori. Nu te doare când lucri! Cere corpul. Şi când stai, stai şi ţi-aduci aminte…”

Cămeşa minunată: “Eu am luat şi premiul I cu cea mai frumoasă cămeşă, la Baia Mare. Am diplomă. De pe toată ruta asta! Şi în ziar m-o pus. Toată comuna, atâta m-o felicitat!"

Cămeşa minunată: “Eu am luat şi premiul I cu cea mai frumoasă cămeşă, la Baia Mare. Am diplomă. De pe toată ruta asta! Şi în ziar m-o pus. Toată comuna, atâta m-o felicitat!”

Etica muncii e tangibilă: „Cusutul e migălos. Şi-apoi, ţes la război: gubare, obiele, covoare, cerge… Am ţesut, la mănăstire, unde e fata, două covoare şi două cerge, numai să le duc la primăvară la vâltoare. Şi la fată, şi la părinte, şi la stareţă le-am făcut trei chieptare, aşa ca gubarele. Dumnezeu ţine femeile muncitoare.”

Anuţa Ciceu te impresionează prin trei lucruri: statornicie în convingeri, că doar e moroşancă adevărată, luciditatea neostoită şi chibzuinţă. E o triadă de virtuţi care a purtat-o prin viaţă şi i-a ajutat atunci când şi-a clădit familia.

Sunt bolnavă şi nu mai pot. Prea mult am stat pe coloană. Dar nu pot sta liniştită, că mi-o intrat în sânge. Şi nu am stare. Stau un pic în pat, şi ca arsă mă scol! Când lucru, uit şi de durori. Nu te doare când lucri! Cere corpul

“Soţul meu, bietul, are 84 de ani. Eu tare mult am cusut la maşină. El, după ce-o venit în pensie de la mina Cavnic, n-o avut de lucru. Am avut animale şi noi, am avut oi… Când am îmbătrânit, am lăsat animalele, că n-am putut!

Mie mi-o fo’ bine şi în comunism. N-o fo’ la toată lumea, ca amu: unu n-are nici o pâine, altul are de toate. Omul meu o lucrat la mină. Am avut bani, şi am putut eu să nu lucru nimic. Dar eu n-am putut. Am avut oi – am făcut lecrici, am făcut chieptare, am făcut cioareci, obiele, am vândut. Am ţesut zade, am vândut. Pe lângă ce-o făcut el. Şi dacă şi eu am făcut, şi el a făcut… Am zis ca ce aduce el de la mină, să strâng. Şi nici n-am despărţit banii, niciodată. Noi am fo’ în veci cu banii laolaltă! «Măi omule», zic, «ăştia bani nu-i stric, da ce-ar fi pe pământ! Aieştia nu-i stric!» Şi dacă o cerut, «dă-mi, că şi altă lume are”, i-am zis «Să aibă oricine, dar ieştia bani nu-i stric! Că noi suntem necăjiţi. Cum gândeşti tu? Dacă azi ai strica o sută, mâine ai strica o sută, cum ne mai ridicăm? Mai necăjiţi o să fim». O înţeles. «Mă, zic, eu vreau binele, nu vreau răul.»

O credinţă puternică i-a dat Anuţei Ciceu genialitatea în creaţie

O credinţă puternică i-a dat Anuţei Ciceu genialitatea în creaţie

Morala, ancestrală, e că ajungi rău dacă nu-ţi asculţi soţia – încă un capitol la care orăşenii vor susţine contrariul. Însă românii de la sat ştiu mai bine:

“Eu am fo’ tânără de şaptesprezece ani când m-am căsătorit. Şi zic, «Vezi că tu nu ai nici un leu strâns, încă eşti dator cu 600. Dar nu mai mere cum merea! Ori faci ce-ţi zic, ori du-te!». El o vrut să rămână la taică-su, dar eu n-am vrut, că tatăl lui o fo’ necăjit. Şi m-am dus la tata, care era un om deştept, şi a zis: «Tată, hai înapoi acasă!». Şi i-am zis soţului meu, «De vrei să vii bine, de nu – eu mă duc la tata». Că acolo te aflai fără nimica, nu era de lucru. Şi am avut fata la doi ani după ce am avut unde sta. La 20 de ani neîmpliniţi am avut primul copil.”

Eu am fo’ tânără de şaptesprezece ani când m-am căsătorit. Şi zic, «Vezi că tu nu ai nici un leu strâns, încă eşti dator cu 600. Dar nu mai mere cum merea! Ori faci ce-ţi zic, ori du-te!»

Gătăm bucatele – supă de post cu cartofi, ardei şi ustoroi, urmată de colaci – care l-ar face pe Jamie să-şi anunţe retragerea din gastronomie, facem o plecăciune în faţa gazdei noastre şi ne abţinem să o îmbrăţişăm. Am venit aici cu treabă – şi totuşi, treaba mai poate aştepta. În faţa Anuţei Ciceu din Budeşti – ţesătoreasă perfectă, fiinţă mitică, moroşancă adevărată, emblemă a femeii românce – îţi aduci aminte de bunică şi de mamă şi eşti inundat de respect şi de iubire. Aiasta – ca să vorbim ca moroşenii – nu-i o femeie de pus la muzeu: e o româncă onestă, care s-a ridicat prin sârguinţă, prin rugăciune şi prin generozitate sufletească, e un om cu care ar trebui să se meargă în turneu prin ţară. E, în orice caz, o româncă neaoşă, un munte de românism autentic ca lumina zilei, la care ar trebui să se vină în pelerinaj.

„Noi nu trebuie să ne pierdem tradiţia şi valoarea noastră. Ne-am pierdut valoarea, ne-am pierdut şi pe noi!”

Matricea Românească: Ce reprezintă meşteşugul pentru fiinţa Dvs.?

Anuţa Ciceu: Meşteşugul pentru mine reprezintă tare mult. Că este foarte căutat. Nu e prea uşor de făcut, dar totuşi, dacă te străduieşti, iese frumos. Aşa că noi nu trebuie să ne pierdem tradiţia şi valoarea noastră. Ne-am pierdut valoarea, ne-am pierdut şi pe noi!

De la bătrânele noastre am învăţat. Eu n-am avut mamă, dar mi-o plăcut lucrurile frumoase. Şi unde-o fo’ femei găzdoi, eu cu acelea am fo’ prietenă. Şi mi-o spus, mi-o arătat: “Fă aşe, fă aşe”. Şi mie mi-o plăcut. Şi eu, cât mă ţine Dumnezeu, eu duc tradiţia mai departe.

Păcat că nu cam vreu oamenii – eu aş arăta-o la cine vrea să vină, să se-nveţe să vină, că eu îi arăt din ceea ce ştiu. Că eu ştiu tăt felul de lucruri. Eu ştiu să lucru şi cu lâna (foto jos), şi cu cusutul la maşină, ştiu să fac cămeşi ca pe calculatori, tăt felul de lucrări! Şi ar fi păcat să se piardă tradiţia. Ar fi foarte mare păcat! Că e foarte căutată acuma tradiţia. Ar trebui, mai ales fetele, să se înveţe. Că lucri pentru bani, lucri în căldură – nu te ninge, nu te plouă… Pe seară ai vreo doi bani. Şi de la zi la zi, se strâng. Dacă totuşi vreţi să cauţi de ei. Dacă nu vrei să cauţi de ei, să ai cu grămada, îi strângi mintenaş.

Cine vrea să vină, să se-nveţe să vină, că eu îi arăt din ceea ce ştiu. Că eu ştiu tăt felul de lucruri. Eu ştiu să lucru şi cu lâna, şi cu cusutul la maşină, ştiu să fac cămeşi ca pe calculatori, tăt felul de lucrări! Şi ar fi foarte mare păcat să se piardă tradiţia

Matricea Românească: Fetele de aici sunt interesate să vă înveţe meşteşugul?

Anuţa Ciceu: Nu cam pre. Ce lucrează aici, cam lucrează o soră de-a me, Pop Maria de la numărul 1, şi o fină de-a mea, Berindea Maria. Ele lucrează aşe, ca şi mine. Soră-mea are 70 de ani, iar fina me mai mult de 55-60 nu are. Şi aici peste pod a mai lucrat foarte frumos cineva, dar acum s-a îmbolnăvit.

Fetele de 20 de ani nu te-ntreabă. Eu le-aş arăta, le-aş spune, dar nu-ţi vin! Nu poţi forţa omul. Dacă el… Trebuie şi-aicea să ai o dragoste! Poate şi un dar de la Dumnezeu. Cum aveţi Dvs. darul aiesta, mie mi l-o rânduit aiesta talent. Nu se merită dacă femeia nu are spori.

Eu am avut foarte buni spori ori la ce fel de lucru!

Matricea Românească: Vă e drag când lucraţi?

Anuţa Ciceu: Da. Dacă nu lucri din dragoste, te-mbolnăveşti! Trebuie orice fel de lucru să-l lucri din dragoste. Că râdea copiii mei când ziceam că eu lucru din dragoste. Ei râdea de mine. Mai ales aiasta de la mănăstire, zice: “Bunică, mie nu-mi place. Eu oi învăţa, dar bunică, eu nu lucru.” Nu le-o plăcut. Şi la maşină, eu aş fi vrut să fie. Şi după cât salarii au, mai bun salariu-i aista. Amu una-i când capeţi de două ori pe lună, şi alta-i când capeţi în toată ziua. Acuma, cât or mai fi bătrânele aiestea, s-a mai duce tradiţia.

Matricea Românească: Care este materialul Dvs. preferat?

Anuţa Ciceu: D-apoi, eu lucrez – fac cioareci, fac gubare, fac pieptare, cerge… Ce aparţine de o femeie care e gospodină, eu toate le fac. Nu că mă laud că mă filmaţi – ori mă filmaţi, ori nu mă filmaţi, mă ştiu oamenii din comună. Mie mi-o plăcut foarte mult hainele frumoase. Nici acum, că-s bătrână, nu port altele.

În "camera bună" a Anuţei Ciceu: sus, ruda tradiţională

În „camera bună” a Anuţei Ciceu: sus, ruda tradiţională

Matricea Românească: Mândria femeilor din Maramureş se reflectă şi în vestimentaţia lor. Sunt femei aranjate frumos, natural. Şi hainele pe care le poartă transmit ceva. Cum trebuie să arate o femeie maramureşeancă adevărată?

Anuţa Ciceu: Haina, pe o mureşeancă adevărată, trebuie să ştii cum să o pui. La noi, bătrânele noastre foarte frumos o umblat îmbrăcate. O avut opinci, o avut obiele – toate din lână, de pe oaie. Şi nici sfeterele nu le-o făcut din petice. Ele o tors, şi şi-o făcut sfeterul cu mândrie, cu acele. Lecric frumos în spate, cum se zice la noi. Merea la biserică foarte frumos. Acum nu le mai trebuie zade, le e ruşine cu zade, nu le cam prea trebuie obiele şi opinci. Dar să nu uităm că aiestea-s talpa ţării. Opinca şi obiala-i talpa ţării! Şi nu trebuie să ne fie ruşine cu ele.

Opinca şi obiala-i talpa ţării! Şi nu trebuie să ne fie ruşine cu ele

Şi a mea familie, toţi îs învăţaţi, şi copiii şi toţi, dar toţi au haine ţărăneşti. Şi toţi se-mbracă. Dacă merg la o nuntă, ei au cămăşi frumoase, au gubare frumoase. Şi ginerele meu o făcut Şcoala de Ingineri! Dar şi el se-mbracă în portul popular. Într-adevăr, că e foarte greu de făcut. Nici mie întotdeauna nu mi-a ieşit cum am vrut. Dar dacă nu mi-o ieşit cum am vrut, nu l-am cusut să-l iau pe mine. N-o ştiut nimeni că o ieşit bine, o ieşit rău. Dar când îl iei pe tine şi te duci, atunci se vede că-i bine lucrat.

Mândria Anuţei Ciceu: camera îmbrăcată ţărăneşte, cu lepedeie, perini, ştergare şi alte ţesături tradiţionale

Mândria Anuţei Ciceu: camera îmbrăcată ţărăneşte, cu lepedeie, perini, ştergare şi alte ţesături tradiţionale

Matricea Românească: La Dvs. se transmit hainele din generaţie în generaţie?

Anuţa Ciceu: Da sigur, sigur! Eu de la mama am rămas de şase ani. Şi ce o rămas, o rămas şi de haine valoroase. Am fo’ mici – dacă n-am ştiut, s-o risipit pă’ când am fost noi mari. Dar am avut o femeie care o fo’ foarte bună. Şi aceea o zis: „Du-te unde fac femeile mai mândru.” Oi avem, avem păcurar.

Şi mă duceam. Şi am făcut, de micuţă. Era una Ileana a Iodeanului, Dumnezeu s-o ierte. Am fost o cocoană de 12 ani! Mi-a pus tiara în picioare, am ţesut. Şi m-am dus la ea să-mi arete să fac ochiţi, cum se spune, şi mi-o arătat. Şi-am făcut. Şi m-am dus la alta să-mi arete cum să fac să cos cămaşa, după ce-am ţesut pânza. Era cea mai bună găzdoi din sat, Dumnezu să o ierte şi pe aceea, că o murit. Şi mi-a arătat să fac cămaşă cu pana bradului cea mare – cu aceea am fost şi eu mireasă.

Am făcut cămaşă cu pana bradului cea mare – cu aceea am fost eu mireasă!

Da o coborât o femeie în casă şi o zis: “Cum oi face tu cămeşa cu pana bradului cea mare, că doară nu ştiu fetele”, o zis, „nu tu?” “Hăi mătuşă”, zic, “o începem. De-oi putea, oi fa-o”. “Da poate-i strica pânza!” “Păi hai mătuşă, -i pânza me. Oi strica-o, cum oi coase-o, aşa-i purta-o!” Şi să ştiţi c-am făcut-o! Cu pana bradului cea mare. Şi cu cămeşa aceea am fost mireasă. Şi de-acolo abia am cusut şi-n sat, cu mâna, până mi-am luat maşina de cusut.

Perfecţiune românească: perini ieşite din mâinile meşterei Anuţa Ciceu din Budeşti, Maramureş, România

Perfecţiune românească: perini ieşite din mâinile meşterei Anuţa Ciceu din Budeşti, Maramureş, România

Nimic fără Dumnezeu: Cartea lui Iov stă la loc de cinste în casa Anuţei Ciceu

Nimic fără Dumnezeu: Cartea lui Iov stă la loc de cinste în casa Anuţei Ciceu

Matricea Românească: Da’ cum vine asta, ca mireasă să aveţi cămaşă?

Anuţa Ciceu: Păi să ai cămaşă nouă. Sumnă nouă… Totul nou să ai pe tine. Da. Când eşti mireasă. Aceea zice să o păstrezi, să te puie cu ea în mormânt. Da eu nu minţesc, nu ştiu ce mi s-o făcut, numai nu o fo’ cămeşa. M-am mutat din drum de sat aicea, spălatu-le-am, numai nu o fost cămeşa. Dar a fost foarte frumoasă cămaşa. Mi-am cusut eu cămăşi bogate, şi am dat de printre ele…

Matricea Românească: Ce trebuie să aibă o femeie din Maramureş în portul ei?

Anuţa Ciceu: Pe o femeie din Maramureş să nu lipsească cămaşa ţesută de tiară, naturală. Şi bărbatul trebuie să aibă tot aşa. Şi bărbatul, dacă n-are clop, nu se poate numi bărbat! Trebuie să aibă clop, chieptar, cămaşă, amu hai că demult purta şi gate. Dar acuma nu mai poartă.

Iarna – cuşmă, gubar, chieptar, cioareci. Acela-i bărbat maramureşean. Dacă nu le are, nu-i bărbat! La noi aşa e.

Şi femeia, iarna, trebuie să aibă cămaşă frumoasă de Sărbători – noi o luăm -, chieptar, zadă frumoasă pe dinainte, opinci mândre, obiele mândre de Sărbătorile de iarnă. Aşa să mergi îmbrăcată la biserică. Apăi hai că acuma nu totdeauna se poartă portul, dar chiar de Paşti nu e om să nu aibă cămaşă. Chiar cât de rău îi e, cămaşa nu-i lipse! De Crăciun, nu-i om să nu aibă gubar în spate! Atunci se poartă cel mai mult.

Dar acuma, şi la noi, cămăşile se poartă întruna. Şi-acum s-a-ntors iară tradiţia la cămăşile de demult. Acuma poţi să ai pe calculatori, că nu eşti la modă ca cămaşa de demult!

Bărbatul maramureşean trebuie să aibă clop, chieptar, cămaşă, amu hai că demult purta şi gate. Dar acuma nu mai poartă. Iarna – cuşmă, gubar, chieptar, cioareci. Acela-i bărbat maramureşean. Dacă nu le are, nu-i bărbat!

Matricea Românească: Probabil că aveţi vizitatori care mereu vă cer sfaturi şi cămăşi. Vă pare bine că sunt interesaţi de portul popular?

Anuţa Ciceu: Cum să nu! Mie îmi pare bine şi cred că prin Dvs. va merge mai departe. Şi nu că cred, că aşa îi – că se cunoaşte şi aici la noi. Chiar de când o fost meşterii populari, să ştiţi că foarte o avansat portul. Că vă spun că aproape o fost lăsat. Dar acuma, să ştiţi că e pe mână bună.

Matricea Românească: Dar mândria de a purta cămaşa tradiţională românească, cum o cultivăm? Pentru că unii o poartă doar din superficialitate, fiindcă e la modă să ai una.

Anuţa Ciceu: D-apoi ştiţi cum e? Cine ştie să lucre mândră, o are şi cămaşă mândră. Cine nu ştie să lucre, apoi o face cum o face, altu-o poartă. Da’ tu, dacă ştii să lucri, o faci cum vrei.

Îndreptar selectiv de termeni maramureşeni:

cioareci – Pantaloni țărănești strânși pe picior, din pănură sau din dimie, adesea împodobiți cu găitane, adesea împodobiți cu găitane

sfetar – bluză de lână

cuşmă – căciulă

tiară – război de ţesut

clop – pălărie țărănească din fetru de culoare neagră, cu calota semisferică și borurile înguste

cergă – ţesătură groasă (de lână), bogat ornamentată, care servește la învelit sau care se așterne pe pat

biţă – (ref. la oi) Cu lâna albă, fără nicio pată de altă culoare

şterguri – ştergare

lepedeu – cearşaf

perini – perne

gubar – haină bărbătească de iarnă, din lână

lecric – haină scurtă cu mâneci, tip jachetă, ce depășește mijlocul, purtată pe vreme rea (iarna)

sumnă – fustă

zadă – fustă

La Jupâneşti, un sat de 1000 de suflete din Argeş, sentimentul de comunitate este aproape palpabil şi te impresionează aprioric primelor contacte cu localnicii. “Eu nu fac separaţie între enoriaşii mei, fie că sunt români, fie că sunt romi. Când ne rugăm, ne rugăm, când ne certăm, ne certăm şi când ne distrăm, ne distrăm – cu popa în frunte!”, ne spune mai în glumă, mai în serios, gazda noastră dintr-o zi ploioasă – dar poate tocmai prin aceasta extrem de fructuoasă, cam ca recolta de prune şi producţia prodigioasă de ţuică de la Jupâneşti (“cea mai bună din judeţul Argeş”) -, părintele Daniel Mazilu.

Atestarea documentară a Jupâneştiului se pierde în negura timpului. “Legenda satului spune că, în 1330, în urma luptei de la Posada, un oștean s-a remarcat ca foarte viteaz și, după luptă, a fost chemat la domnitor (Basarab I, n.r.) și i s-a dat dreptul să-și înființeze un sat, cât poate să înconjoare călare cu calul – atenție, vorbim despre biserică – în timpul unei slujbe bisericești. Perimetrul satului nostru este de 24 kilometri. Bătrânii satului nostru, curioși din fire, au refăcut traseul acesta. În patru ore, se poate parcurge lejer tot traseul, mai ales că sunt anumite locuri cu nume predestinate: deasupra, în pădure, este un loc numit «La Scăunel». Zic oamenii: „Mă duc la fân «La Scăunel». Acolo s-a oprit căpitanul cu oamenii de la domnie, când și-a însemnat granițele satului, să mănânce. Acolo au pus scăunelul”, explică părintele Mazilu, un om – după vorbă, după port – plin de carismă şi de praxis.

“Funcția acestui căpitan de obște se pare că a fost de jupan. Or, adăugându-se sufixul «-ești», ca la toate localitățile vechi, a ieșit Jupânești. Aceasta ar fi, în linii mari, legenda satului nostru – despre care aflăm, dintr-un hrisov domnesc din 1656, dat în urma unei judecăți, că aici a fost o comunitate de creștini, pentru că se vorbește despre popa Vladu din Jupânești, participant la acea judecată.”

Dincolo de superbul mit fondator al Jupâneştiului, un lucru este cert: biserica a fost piatra de temelie a acestei comunităţi şi rămâne, până astăzi, stâlpul ei de susţinere. Şi, când spunem asta, ne referim cu întâietate la construcţia spirituală, fără a neglija nici bunurile materiale, căci satul găzduieşte o bijuterie de arhitectură populară românească: o biserică de lemn datând din 1742!

Noi facem parte din plasa Muscelului. Şi azi, mergem la Judecătorie la Câmpulung Muscel. Deşi se numeşte aşa, Jupânești este un sat de moșneni. Nu au fost clăcași niciodată

“De la doctor la avocat, de la notar la primar, aici vin și-și plâng morții. În biserică vin și se bucură la cununie și la botez. Dacă începutul și sfârșitul le facem în Biserică, numai cei care sunt puțin săraci cu duhul nu înțeleg că toată existența lor se învârte în și în jurul Bisericii”, declamă cu o demnitate justificată amfitrionul nostru. După care îşi continuă discursul cu argumente: “Aici, la Jupâneşti, biserica ne-a fost învățătură, școală, loc de odihnă și de hrană și scaun de judecată. Tot biserica, până să se pună la punct administrația, ținea evidența nașterilor și a deceselor. O ține și astăzi, dar e suplimentată de către administrația publică locală, care s-a pus la punct de atunci”.

Biserica de lemn din Jupânești, ridicată la 1742, a fost declarată monument istoric în 1892

Biserica de lemn din Jupânești, ridicată la 1742, a fost declarată monument istoric în 1892 Foto: Marius Donici

O altă valoare care defineşte Jupâneştiul, consubstanţială solidarităţii de grup, este cultul înaintaşilor, veneraţia faţă de trecut. Iar cea mai veche biserică a locului, considerată de către specialişti „culmea creațiilor meșterilor de secol XVIII”, nu face excepţie. Însă, aşa cum anticipam, originile creştine ale Jupâneştiului o preced.

Ştim de la bătrâni că aici a fost o biserică mai veche. Dar nu știam nici dimensiunile și nici forma ei. Ei bine, la îndemnul Înalt Prea Sfințitului nostru Episcop Calinic – care este un om extraordinar din punct de vedere al păstrării și al conservării bisericilor de lemn și care poartă de grijă și acestei biserici – am decopertat temelia bisericii să o lăsăm să se usuce. Paranteză: a fost o intervenție agresivă asupra ei, s-a tencuit folosindu-se ciment, care este o sugativă de apă, pe care o ridică spre lemn. La îndemnul Sfinției sale, am decopertat temelia. Or, când am decopertat-o, ne-am dat seama cât de lungă a fost biserica.”

Cea mai frumoasă, “inimoasă” şi mai bine conservată biserică de lemn din Țara Românească

Tot înţelepciunea transmisă din moşi-strămoşi arată că bisericuţa mică, originară, “a fost demontată după ce aceasta a fost construită peste ea. Meşterii au fost nevoiți să găsească această soluție ca să încadreze cealaltă bisericuță, care a fost în interiorul acesteia”.

Păşim cu sfială în monumentul istoric şi în templul de cultură de la Jupâneşti, încălziţi – pe un frig teribil – de faptul că părintele vorbeşte «cu foc», indiferent că vorbirea sa produce aburi reci, predându-ne o lecţie unică de istorie, pe care banii nu o pot cumpăra.

Pisania bisericii, care vorbește despre ctitorii Necula Jupan Romleanu, popa Mihăilă și Necula Grecu

Pisania bisericii, care vorbește despre ctitorii Necula Jupan Romleanu, popa Mihăilă și Necula Grecu

“Bisericuța în care vă aflați a fost construită în anul 1742. Ea nu a arătat așa cum o vedeți, biserica propriu-zisă a fost până la pridvor. Se vede și după forma acoperișului. Pridvorașul a fost construit 150 de ani mai târziu, în 1892, când biserica a fost declarată monument istoric de interes național. S-a făcut și o resfințire atunci. Preotul Ion Bucurescu a fost cel care a inițiat și care a dus la bun sfârșit aceste demersuri. Ea a rezistat aproape 300 de ani, pentru că a fost construită din cel mai rezistent lemn din pădurile noastre, este vorba despre lemnul de stejar. Tot materialul provine din pădurile noastre. A fost adus aici materialul – tulpini de stejar, lungi de peste 18 metri – cu ajutorul boilor. Șase perechi de boi se legau de o tulpină de stejar, să o aducă aici, unde a fost prelucrată numai manual. Nu aveau curent electric, aparate, ci doar bardă, daltă, topor și fierăstrău. Acestea au fost uneltele folosite la ridicarea acestei biserici. Biserică despre care în 1956, unul dintre cei mai titrați cercetători, Radu Crețeanu, a afirmat că este cea mai frumoasă și mai bine conservată biserică de lemn din Țara Românească.”

Interiorul bisericii de lemn din Jupânești

Interiorul bisericii de lemn din Jupânești

Sfeșnic împărătesc sculptat de către Mitropolitul Antim Ivireanul, la 1712, aflat azi în biserica din Jupânești

Sfeșnic împărătesc sculptat de către Mitropolitul Antim Ivireanul, la 1712, aflat azi în biserica din Jupânești

Frumuseţea bisericii din Jupâneşti provine, s-ar spune, din simplitatea şi din naturaleţea ei, atribute ce ating poate cel mai adânc sufletul privitorului, vizitator de ocazie sau pelerin cu experienţă. “Eu spun că acești oameni fără școală, cu mult har de la Dumnezeu, au avut atâta inspirație și au știut să culeagă din natură și din mediul înconjurător lucruri interesante și să le așeze în această biserică, la care nu s-a folosit nici un cui de fier. Până la pridvor, toate cuiele sunt din lemn. (…) Avem îmbinări coadă de rândunică și îmbinări pătrunse, folosite la ridicarea acestei biserici. Mie îmi place să îi spun o biserică «inimoasă», pentru că fiecare element, fiecare bârnă care alcătuiește această biserică are în componență «inima» copacului din care a fost tăiată”, ne povesteşte afectuos părintele Mazilu. “Imaginaţi-vă: stejarul de la bază, de pildă, a fost o nuielușă când Mihai Viteazul era domnul Țării Românești. Are peste 140 de ani.”

O biserică inimoasă: fiecare bârnă utilizată la construcție are în componență „inima” copacului din care a fost tăiată

O biserică inimoasă: fiecare bârnă utilizată la construcție are în componență „inima” copacului din care a fost tăiată

Admirând atât la interior, ca şi la exterior, longeviva bisericuţă din Jupâneşti, pe care domnii Valahiei au onorat-o cu menţiuni în hotărârile lor (Biserica se mândreşte, la intrarea în pronaos, cu un înscris aparţinându-i lui Alexandru Ipsilanti, prin care acesta obliga negustorii participanţi la târgul de Înălţare din Jupâneşti să dea, fiecare, preotului câte şase parale, bani din care acesta oferea o masă obştească, pentru toți participanții la slujbă, în ziua hramului) nu îţi poţi reţine admiraţia faţă de geniul meşterilor care au lucrat la ea, propunând-o nemuririi. Simbolistica bisericii de lemn din Jupâneşti este complexă şi ar putea, doar ea singură, să constituie subiectul unei anchete jurnalistice sau al unui studiu academic. Consolii (elementele de rezistenţă ale bisericii, n.r.) ciopliţi sub forma capului de cal (foto jos), fiecare purtând amprenta particulară a meşterului cioplitor, sunt printre primii care îţi atrag atenţia.

“Adevărate mesaje” culturale şi teologice, cioplite în lemn pentru urmaşi

“Eu cred că au vrut să ne transmită relaţia de întrajutorare care trebuie să existe între om şi Biserică. Prin ciopliturile lor ne-au lăsat adevărate mesaje, chiar și teologice. Avem trei ferestre încadrate de câte o potcoviță, pe care se află o cioplitură diferită. Avem la o fereastră un model făcut din litera X, cu litere înșiruite una după alta. Or, litera X,  pe lângă cea din alfabet, numărul 10 la romani sau semnul înmulțirii, pentru creștini reprezintă crucea pe care a fost răstignit Sfântul Apostol Andrei, unul dintre cei 12 ucenici care au ajuns să aducă Cuvântul lui Dumnezeu aici, în locurile acestea. Sfântul Apostol Andrei a ajuns la mănăstirea Nămăiești și spun eu că, atunci când ne uităm la fereastra aceea, ne gândim la Cuvântul lui Dumnezeu. La următoarea fereastră, din cioplituri, se poate întrepătrunde zborul porumbelului, adică mesajul lui Dumnezeu despre dragoste, pace și iubire, simbolizat de porumbel. La cealaltă fereastră se află o înșiruire de cruci așezate una după cealaltă, despre care spun eu că sunt arma cu care apărăm Cuvântul lui Dumnezeu.”

Dacă, la interior, se remarcă şi grinda cu cioplituri sugerând dinţii fierăstrăului – unealta cea mai folosită la ridicarea locaşului – exteriorul este dominat de funia răsucită care înconjoară biserica. “Această funie care, din punctul meu de vedere, înseamnă începutul și sfârșitul, Alfa și Omega sau unitatea creștinilor, strânși la un loc în Biserică, la Jupânești este specială. O găsiți la multe biserici de lemn din Țara Românească. Dar aici, începutul și sfârșitul acestei funii sunt făcute cu steagul dacic, capul de lup și corpul de șarpe stilizat. Or, ce vreţi mai mult de atât ca să ne dăm seama cât de pricepuți au fost meșterii care au lucrat această biserică, să aibă și atâta cultură încât să știe să așeze așa ceva?”.

Fereastră cu cioplituri în formă de cruce. Sub ea, se poate observa funia specială, cu extremități de tip dacic

Fereastră cu cioplituri în formă de cruce. Sub ea, se poate observa funia specială, cu extremități de tip dacic

Mergând însă pe firul istoriei, se poate observa că Biserica din Jupâneşti – şi schimbăm voit registrul pentru a ne referi la instituţie, nu la construcţiile care o găzduiesc; cea “nouă” datează din 1844 – s-a construit pe o jertfă nu doar creativă, ci şi umană. O jertfă pentru care “jupâneştenii” sunt recunoscători până azi.

“Când oamenii din satul nostru au ajuns la concluzia că spațiul acesta liturgic nu le mai este suficient, pentru că satul se mărise și veneau toți la biserică, au luat o hotărâre: «Trebuie să construim o biserică mai mare, de cărămidă, așa cum și-au făcut și vecinii noștri, și mai frumoasă» – pentru că tot timpul vrem să facem mai frumos. Or, numărând banii pe care îi aveau deja, au constatat că nu le ajung. Și atunci, au mers să ceară ajutor la comunitățile creștine din împrejurimi, pe care și noi le ajutaserăm la rândul nostru.

Banii strânși – și nu orice bani, pentru că cei mai valoroși atunci erau galbenii de aur – s-au adus în casa boierului nostru, un om foarte credincios, nu așa cum știm noi din cărți, că boierul era ursuz, era zgârcit. Al nostru, Barbu Eneotu – despre el se spunea că era primul care ajungea la biserică, duminica și de sărbători, odată cu preotul – a luat banii și i-a ascuns în casă. Se temea de o ceată de hoți care bântuia în zona noastră, din satul vecin Gănești, condusă de un anume Baboi. De ce i-a fost frică boierului, n-a scăpat! În toamna spre iarna anului 1838, într-o noapte, în casa boierului au venit acești derbedei. Se făcuse zvon mare că în casa boierului sunt bani. Era normal. Mergi și ceri, din sat în sat şi strângi… undeva trebuia să se găsească!”, ne evocă părintele din Jupâneşti povestea fabuloasă.

Boierul care şi-a apărat credinţa şi comunitatea cu preţul vieţii

“Dar, pe cât a fost de credincios, pe atâta a fost de inteligent boierul! Au venit hoții, l-au legat și l-au bătut o noapte-ntreagă! Se spune că l-au afumat cu jăratec, peste care au pus ardei iute, ca să îl facă să cedeze la dureri și să spună unde a ascuns banii. L-au bătut cu o vână de bou, au turnat pe pielea lui seu încins. Or, imaginați-vă că numai Duhul Sfânt și credința pe care acest boier a avut-o l-au făcut să reziste la chinuri și să nu spună unde sunt ascunși banii. Știa cât de importanți sunt banii și, mai mult, cât de importantă este Biserica pentru comunitatea respectivă. Spre dimineață, hoții au plecat cu tolba goală. Deja, slujitorii se trezeau, oamenii din sat se îndreptau spre casa boierului – unii să muncească, alții să ceară, alții să dea. Dacă sătenii i-ar fi prins, cu siguranță i-ar fi omorât. (…)

L-au găsit pe boier, spun bătrânii, leșinat de durere și plin de răni. Au încercat o metodă interesantă ca să îl vindece și să îi aline durerea. Au tăiat două oi, au luat pielea lor caldă și umedă și i-au acoperit tot corpul plin de vânătăi şi de arsuri. Încercarea lor n-a dat un rezultat foarte bun. Câteva luni mai târziu, în primăvara anului 1839, boierul a murit. Mare jale, spun bătrânii, a fost în satul nostru!”.

Boierul nostru, Barbu Eneotu, cel care a refuzat să spună hoţilor unde sunt banii destinaţi Bisericii, a murit în primăvara lui 1839. Mare jale, spun bătrânii, a fost în satul nostru!

Barbu Eneotu avea să fie îngropat în biserica de lemn, ca o mică dovadă de recunoştinţă a satului pentru sacrificiul suprem al acestuia. “Asta fiindcă au conștientizat cât de importantă a fost jertfa lui pentru Biserică. Avem o piatră mare de mormânt, pe care stau scrise cuvintele: «Aici odihnește robul lui Dumnezeu, Barbu Eneotu, mort în 1839». În piatră este săpat un lăcaș, în care este înfiptă o cruce mică. De ea stă un fier strâmb, pe care a ars o candelă. O să vedeți cât de mult l-au iubit oamenii pe boierul acesta. Fiindcă au venit să întrețină aprins focul candelei și puneau piciorul pe piatră – acolo unde au pus piciorul, s-a tocit piatra!”, exclamă mişcat preotul Mazilu.

Piatra de mormânt a boierului Barbu Eneotu, omul prin sacrificiul căruia a fost ridicată noua biserică din Jupânești

Piatra de mormânt a boierului Barbu Eneotu, omul prin sacrificiul căruia a fost ridicată noua biserică din Jupânești

Gestul sublim al boierului nu a rămas fără finalitate: fiul său, Ioniţă Eneotu, a început construcţia noii biserici la 1840. Rezultatul este locaşul (târnosit la 1844) în jurul căruia, până azi, Jupâneştiul se strânge pentru a-şi onora viii şi morţii.

“Lucrarea a durat patru ani până a fost terminată şi dată spre folos credincioşilor. Ajuns apoi la bătrânețe, Ioniță Eneotu a fost îngropat, în calitate de ctitor, în amvonul acelei biserici. De aceea, îmi place să spun că aici, la Jupânești, găsiți simbolic reprezentarea Sfintei Treimi și altfel: tatăl îngropat în biserica aceasta, fiul îngropat în cealaltă biserică, iar noi avem datoria să chemăm Sfântul Duh prin rugăciune, să formeze Treimea care să apere Jupâneștiul. Treimea de la Jupâneşti.”

Legăturile simbolice, de altfel, sunt o «marcă înregistrată» a Jupâneştiului, loc în care “fiii satului” se întorc pentru a-şi onora rădăcinile, iar de Înviere slujba începe la biserica “veche”, din 1742, pentru ca apoi comunitatea să se mute la “noua” casă de rugăciune, din 1844.

Noaptea de Înviere la Jupânești

Noaptea de Înviere la Jupânești Foto: Costin Teodorovici

Noaptea de Înviere la Jupânești. Enoriașii, asistând la slujbă

Şi totuşi, unde a ascuns Barbu Eneotu banii cu o menire superioară?

“Aici, în zonă, se produce o țuică specială. Nu-și explică nimeni de ce țuica de la Jupânești și de la Corbi este cea mai bună ţuică din județul Argeș. La Jupânești, eu încerc să explic – așa cum îmi stă în caracter: pentru că soarele răsare direct pe fruct și scoate apa din el, şi coace fructul mai bine. Vă dau în scris: prunii de la Coșești, unde stau eu, la cazan dau 35 litri, prunii de la Jupânești dau 45 litri. Și nu vorbim de calitatea țuicii, care este mult mai bună. (…)

Boierul nostru avea, în crama lui, câteva zeci de butoaie de ţuică. Noi le spuneam «zăcători». Erau niște butoaie mari, în care noi intram cu totul, și ne puteam pune și o saltea să dormim peste noapte. Atât de deștept a fost boierul, că tuturor galbenilor pe care îi avea, le-a dat drumul într-un butoi de țuică, ca într-o pușculiță! Butoiul plin de țuică, galbenii înăuntru, n-a știut nimeni. Nici nu s-au gândit hoții. Fiindcă, atât cât l-au bătut și l-au chinuit, au și răscolit toată casa. Nu s-au gândit niciodată că pe fundul acestui butoi ar putea exista comoara pentru ridicarea noii biserici.”

Părintele Daniel Mazilu, alături de ajutorul său de nădejde, maica Aurica (88 de ani), „șefa de la lumânări”

Părintele Daniel Mazilu, alături de ajutorul său de nădejde, maica Aurica (88 de ani), „șefa de la lumânări”

La plecare, aflăm de la doamna învăţătoare Ecaterina Moldoveanu, gazda graţioasă înainte de alte popasuri riverane, că Jupâneşti, Argeş, este satul cu “cei mai mulţi intelectuali per metru pătrat din regiune. Dacă la o casă nu găseşti un învăţător, la cealaltă găseşti trei!”.

Povestea fascinantă a bisericilor din Jupâneşti e o frumoasă ilustrare a acestor vorbe şi a anduranţei unui loc ce reprezintă, în sine, dovada că spiritul şi materia pot coexista în armonie.

Alfa și Omega

Alfa și Omega

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Mari înaintaşi. Clujeanul Iuliu Haţieganu, când a ctitorit o biserică: “Dragii mei, să fie frumoasă, de lemn, cu icoana Mântuitorului, cu o cruce, ș-apoi fiecare când s-a ruga, s-a ruga în felul lui!”

17 Aprilie 2018 |
Unul dintre cele mai frumoase, dacă nu cel mai frumos, parc sportiv studenţesc din Europa se află în Ardeal, la Cluj, acolo unde a fost realizat prin strădania, ba chiar sacrificiul, profesorului Iuliu Haţieganu, medic de renume. Puţină Românie cunoaşte...

Jertfa de la Jupâneşti. Cum a apărat un boier credincios Biserica, cu preţul vieţii: “L-au bătut o noapte cu vână de bou, au turnat pe pielea lui seu încins, dar nu a spus unde sunt banii”

16 Noiembrie 2016 |
https://youtu.be/68SyZtmsVA8 La Jupâneşti, un sat de 1000 de suflete din Argeş, sentimentul de comunitate este aproape palpabil şi te impresionează aprioric primelor contacte cu localnicii. “Eu nu fac separaţie între enoriaşii mei, fie că sunt români,...