Tag

Biserica ortodoxă Română

Doctorandul Sorin Stanciu, de la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, a susţinut zilele trecute o conferinţă cu tema ,,Teologia şi construcţia naţiunii în anii ’30”, “disecând” conceptele de teologie politică, naţiune, ortodoxie şi stat creştin în discursul “ierarhilor, părinţilor profesori, al intelectualilor şi filosofilor creştini care se circumscriu unui referenţial creştin”, cu accent pe sistemele lui Nichifor Crainic şi Dumitru Stăniloae. Matricea Românească vă oferă câteva dintre cele mai interesante intervenţii din cadrul evenimentului.

În deschiderea conferinţei, profesorul de Istorie Sorin Stanciu a definit cadrul conceptual al discuţiei, dominat de noţiunea de teologie politică: “Referindu-ne la raportul dintre teologie, naţiune şi stat în câmpul cultural şi politic interbelic românesc, se poate pune întrebarea în ce măsură o noţiune precum teologia politică, născută într-un spaţiu cultural catolico-protestant, poate fi translatată ca instrument conceptual în spaţiul est-european. La această întrebare, politologul Daniel Barbu răspunde că «Teologia politică este una dintre tentativele procedurale ale teologiei, ştiinţă asociată genealogic adevărului». Această hermeneutică, ce aşază adevărul în confruntare cu puterile din societate şi politică, poate fi un instrument eficient, dacă se raportează critic-reflexiv la acest câmp”.

În prezentarea sa, doctorandul a vorbit pe larg despre relaţia dintre Biserica Ortodoxă Română, privită ca instituţie, şi Marea Unire, despre rolul BOR în înfăptuirea şi consolidarea statului naţional unitar român:

“BOR a fost participantă activă, în limita competenţelor ei, la Războiul de Întregire Naţională, prin cei 250 de preoţi confesori care au asigurat nu numai o îndrumare spirituală, ci şi o asistenţă medicală şi socială Armatei Române, dar şi populaţiei române afectate de Marele Război. Totodată, Biserica Ortodoxă Transilvană a fost catalizatoarea, în Ardeal, dar şi la nivelul întregului areal românesc, alături de liderii politici ai Partidului Naţional Român, a procesului de unificare naţională.

Una dintre direcţiile în care Biserica-instituţie s-a implicat pentru construcţia naţiunii româneşti interbelice a fost identificarea rapidă a necesităţii organizării unitare, la nivel naţional. Unificarea eclezială, sub conducerea Sfântului Sinod din Bucureşti, a contribuit implicit şi la consolidarea statală a României Mari.

Această unificare eclezială s-a realizat cu dificultate, din cauza tradiţiilor bisericeşti, ecleziologice, diferite în provinciile româneşti. Dacă Biserica din Ardeal avea o tradiţie a autonomiei faţă de Stat, faţă de Imperiu, conform statutului şagunian, Biserica Ortodoxă din Regat avea o tradiţie negativă, a unui absolutism ierarhic şi a unei dependenţe, obedienţe faţă de Statul modern.

Unificarea eclezială, sub conducerea Sfântului Sinod din Bucureşti, a contribuit implicit şi la consolidarea statală a României Mari

Printre ierarhii care au contribuit la unificarea eclezială, a întregii Biserici Ortodoxe în spaţiul românesc, s-au numărat Mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului (1882-1955) şi Episcopul Caransebeşului de atunci, dr. Miron Cristea, devenit ulterior Mitropolit, în martie 1919, şi Patriarh al României în anul 1925.

În acest cadru istoric, al unei dezbateri privind reorganizarea bisericească la nivel naţional, preotul teolog ardelean Gheorghe Ciuhandu (1875-1947) considera că unificarea bisericească trebuie construită pe baze canonice şi istorice de continuitate, fiind primul teolog care declară urgenţa înfiinţării Patriarhiei Române.”

Istoricul Sorin Stanciu a vorbit şi despre relaţia dintre Biserica Ortodoxă Română şi democraţie, respectiv ascensiunea extremei drepte în anii ’30 ai secolului trecut, precizând că BOR a salutat înnoirile democratice, iar derapajele xenofobe de după 1930 au fost respinse de ierarhi precum Bartolomeu Stănescu, Episcopul Râmnicului.

“Făurirea României Mari a determinat conturarea unor mari speranţe în viitorul societăţii româneşti. Reformele economice şi politice, iniţiate de elitele tradiţionale, prevesteau un răspuns pozitiv al societăţii noastre. Partidele politice promiteau mai multă democraţie şi rezolvarea problemelor sociale. Biserica Ortodoxă Română a salutat dintru început aceste înnoiri democratice, plasându-se într-o poziţie de sprijinitoare a unui regim politic [democratic].

Dacă Biserica din Ardeal avea o tradiţie a autonomiei faţă de Stat, faţă de Imperiu, conform statutului şagunian, Biserica Ortodoxă din Regat avea o tradiţie negativă, a unui absolutism ierarhic şi a unei dependenţe, obedienţe faţă de Statul modern

Astfel, în discursul Mitropolitului Bălan al Ardealului, din 23 martie 1923, intitulat Evanghelia şi democraţia, Ortodoxia şi Neamul, Biserica şi Statul, se aprecia că între creştini şi democraţie există o înrudire din punct de vedere etic. Cele două concepţii, afirma Mitropolitul, sunt asemănătoare deoarece ambele pun la baza fundamentului lor ideatic persoana umană.

Dacă Biserica Ortodoxă din Ardeal manifesta încă din anii ’20 un sprijin evident pentru valorile democraţiei, şi ale liberalismului, această situaţie se va schimba treptat în anii următori, în anii ’30 din perioada interbelică. Afirmarea proiectelor naţionaliste, fascizarea peisajului politic, conjunctura internă au determinat o schimbare de atitudine a BOR faţă de democraţie. Naţionalismul discursiv din ce în ce mai radical al Bisericii a susţinut un derapaj spre soluţii politice autoritare.

În articolul din Telegraful Român din 1936, intitulat Biserica şi naţionalismul, Dumitru Stăniloaie cita şi comenta declaraţia Mitropolitului Bălan, referitoare la atitudinea Bisericii faţă de naţionalism. Nicolae Bălan declara «Spun de aici, ca să se audă în toată ţara, că Biserica noastră este sprijinitoarea naţionalismului românesc, a cărui vatră caldă a fost ea întotdeauna.» Mai departe, Mitropolitul susţine «Avem convingerea profundă că precum în numele Ideii naţionale a fost întregit statul român, tot prin puterea naţionalismului înfrăţit cu ortodoxia se va consolida el».

Dumitru Stăniloaie afirma că nu lupta împotriva altor popoare este esenţa naţionalismului, ci împiedicarea acelor popoare de a înăbuşi viaţa poporului în sânul căruia te-a aşezat Dumnezeu

Acelaşi ierarh, într-un filoromânism accentuat, susţinea: «Dar naţionalismul pentru Biserică nu este partid, ci este suflet. Naţionalismul este sufletul românesc pătruns de conştiinţa drepturilor şi a misiunii sale pe acest pământ, de conştiinţa că nu trebue să se lase sufocat de alte neamuri, ci însuşi Dumnezeu îi porunceşte, odată ce l-a aşezat pe acest pământ, să trăiască».

Comentând această declaraţie, Dumitru Stăniloaie afirma că nu lupta împotriva altor popoare este esenţa naţionalismului, ci împiedicarea acelor popoare de a înăbuşi viaţa poporului în sânul căruia te-a aşezat Dumnezeu.”

Proiect creştin vs. proiect naţional, ortodoxie sau civism românesc? Ce spunea Andrei Şaguna în secolul XIX: “Românii trebuie să se simtă mai aproape de cei de aceeaşi credinţă, decât de cei de acelaşi sânge”

Moderatorii conferinţei, prof. univ. dr. Mirela-Luminiţa Murgescu şi prof. univ. dr. Florin Muller au fost la rândul lor autorii unor intervenţii extrem de pertinente, cu privire la raportul proiect creştinproiect naţional.

Astfel, profesorul Mirela Murgescu a subliniat, în contextul dezbaterii: “Proiectul naţional este mai important decât proiectul creştin, iată concluzia la care au ajuns ei [în perioada interbelică]. Nu este nici un conflict între mesajul universal al lui Iisus şi cel naţional, care este o insulă.”

Reliefând evoluţia gândirii teologico-politice şi naţionale spre momentul 1 decembrie 1918 şi ulterior, istoricul a evocat o pastorală a – pe atunci – Episcopului ortodox ardelean de secol XIX Andrei Şaguna, în care acesta avertiza că „românii trebuie să se simtă mai aproape de cei de aceeaşi credinţă, decât de cei de acelaşi sânge”, ceea ce a atras inclusiv contestarea din partea filologului Treboniu Laurian. “Greco-catolicii l-au combătut, spunând că «acum trebuie să construim naţiunea română! De aceeaşi credinţă sunt şi bulgarii, şi ruşii, şi sârbii şamd.” Reacţia fraţilor români de altă confesiune a fost catalogată de către istoricul Florin Muller drept “o poziţie foarte civică.

În interbelic, care după înfăptuirea României Mari a readus în prim-plan melanjul cultural şi confesional, “teza se reia şi ortodoxia se simte marginalizată” (prof. Mirela Murgescu), greco-catolicii fiind consideraţi „nişte iobagi spirituali ai catolicilor şi ai papilor, neintegrabili în ortodoxie, o opoziţie contradictorie istoric” (prof. Florin Muller), tensiuni latente care vor izbucni dramatic în anii de după al Doilea Război Mondial şi instaurarea comunismului în România.

 

Foto deschidere: Episcopul greco-catolic Iuliu Hossu (dreapta), citind Rezoluţia de la Alba Iulia la 1 decembrie 1918, sub privirile Episcopului ortodox Miron Cristea (centru)

O istorie tulburătoare a lui Sandu Tudor, unul dintre părinții mișcării Rugul Aprins din România, care a căzut victimă în prigoana anticreștină din comunism, dar care a reușit să aducă credința în inimile oamenilor prin puterea cuvântului.

Credința adevărată se naște din veșnicile căutări ale smereniei, ale cucerniciei și ale adevărului. Acesta din urmă a devenit cauza cruciadelor, a nesfârșitelor bătălii dintre bine și rău, ale prigoanelor și răzvrătirilor. În comunism, aceste veșnice lupte au fost cu atât mai acute, cu cât a fost apărată virtutea de a fi om, de a crede, de a refuza cu osârdie orice blamare a credinței.

Daniil Sandu Tudor, pe numele său de mirean Alexandru  Teodorescu, a făcut obiectul unei analize oferite de către Prof. dr. George Enache, cadru didactic al Universității ”Dunărea de Jos” din Galați, în raportul său Critica comunismului, din perspectiva creștină, în România, după 1945, prezentat în cadrul Congresului Internațional de Teologie, desfășurat săptămâna trecută la București, la care Matricea Românească a fost invitat special.

Alocuțiunea profesorului universitar a început cu anumite clarificări legate de natura raporturilor dintre Biserica Ortodoxă Română și regimul comunist instaurat în România, după 1945. Cert este că acest ”motiv de sminteală”, așa cum a fost catalogat, de la tribună, insinuarea unei colaborări între mediul bisericesc și organele de stat comuniste, a dăinuit în mediul public, preț de câteva decenii.

Pilonul central al discursului a fost însă clădit pe imaginea și istoria lui Daniil Sandu Tudor. Acest ”personaj foarte controversat”, notează profesorul, ”a fost și ziarist, publicist, iar în perioada interbelică, el a fost calificat de stânga, chiar comunist, pentru ca imediat după 1945 să fie calificat drept legionar.”

Destul de incerte par lucrurile, iar domnul Enache se întreabă: ”Să fi fost chiar așa, sau să fi fost niște acuze gratuite?”. Dar să o începem cu începutul, căci așa se cuvine. Sandu Tudor a fost gazetar, poet, monah român din perioda interbelică, cunoscut și sub numele monahale de Monahul Agaton de la Mănăstirea Antim și Daniil de la Rarău. Fiu de intelectual, tatăl său fiind magistrat la Ploiești, Sandu Tudor a făcut liceul în oraș, remarcându-se la studii, dar mai ales la religie și filosofie, îndrumat de profesorul său de istorie Dacian. Vedem, încă din acea perioadă, înclinarea lui spre credință și virtute.

Daniil Sandu Tudor – monahul slovei scrise

Anii maturității l-au adus pe calea publicisticii, el inițiind săptămânalul Floarea de Foc (1932-1936) și cotidianul Credința (1933-1938), cărora le-a imprimat o orientare democrată, cu o tentă de stânga. Dar, așa cum a subliniat domnul profesor, ”în ceea ce îl privește pe Sandu Tudor, se conturează clasic o viziune de stânga, dar nu una identică cu a personalităților acelei vremi. În articolele sale, avem frecvente referiri la creștinism și la națiune, fapt care nu exista în alte viziuni de stângă din acea perioadă”. În aceeași ordine de idei, potrivit profesorului, activitatea lui a fost una integră,el abordând ”teme curente ale epocii, ușor recognoscibile și perfect încadrabile, pe care le înțelege și le analizează minuțios, creând imaginea de ansamblu, nu doar cărămizi singulare”.

Este clar că Sandu Tudor a avut o legătură cu un ziar care a fost finanțat de Patriarhie, dar care să nu fie al Patriarhiei și care să aducă în spațiul public anumite idei și anumite principii

George Enache a mai afirmat că ”pentru a înțelege viziunea lui Sandu Tudor, este importantă parcurgerea mai multor texte publicistice și să vedem dincolo de așa numitul oportunism al gazetarilor. Or, ceea ce este foarte interesant, în cazul unui om care este acuzat că este comunist și, după aceea, și legionar, că în articolele sale din perioada interbelică condamnă deopotrivă și o ideologie, și alta. De fapt este un personaj – printre puținele, rămase din perioada interbelică – care este un antitotalitar convins și denunță ambele ideologii ”. Totodată, în articolele sale regăsim ideile de român, românesc, popor, dar și accentul pus pe înnobilarea politicului prin dimensiunea spirituală.

Sandu Tudor a avut parte de critici în epocă , imputându-i-se faptul că activa la acel cotidian Credința, despre care se spunea că ar fi finanțat de Patriarhie. ”Acest lucru”, a punctat profesorul, ”nu se știe dacă este adevărat, dar sunt anumite indicii. Dar este clar că a avut o legătură cu un ziar care a fost finanțat de Patriarhie, dar care să nu fie al Patriarhiei și care să aducă în spațiul public anumite idei și anumite principii”. În definitiv, Sandu Tudor a devenit o portavoce a valorilor în care credea cu vehemență, iar grație acelei firi de ”polemist de mare forță, cu un caracter vulcanic, pe care și l-a păstrat neștirbit și când a devenit monah, Sandu Tudor a scris articole memorabile, în care se pronunță împotriva celor două mari calamități ale secolului XX: extremismul de stânga și extremismul de dreapta”, a mai notat profesorul George Enache. Deși trăia într-o epocă în care lumea era fascinată de acești doi poli, el îi condamna cu sânge rece, recurgând la o gândire trează, conștientă asupra lucrurilor. Articole precum Bestialitatea modernă, Veacul ucigătorilor lui Dumnezeu, Între sobor și soviet, Lecția proceselor de la Moscova sunt doar câteva dintre roadele analizei sale asupra problemei, care a luat deja turnură stringentă.

Viața de publicist l-a tot purtat prin perindări, până când a înțeles că veritabila sa vocație este cea religioasă, iar călătoria la muntele Athos și salvarea miraculoasă dintr-un accident de avion îl fac să apuce calea credinței în Dumnezeu. După război, Sandu  Tudor își găsește refugiul la mănăstirea Antim, unde devine unul dintre principalii inițiatori ai asociației Rugul Aprins. Această întâlnire între intelectualii români ai veacului și Biserica Ortodoxă, realizată cu ajutorul unui călugăr sosit din îndepărtata Rusie, Ioan Kulâghin, cel care a adus binecuvântarea stareților de la Optina pentru practicarea Rugăciunii inimii, este considerată, până azi, unică de către unii exegeți.

Rugul Aprins – o controversată mișcare de renaștere națională

Mișcarea Rugul Aprins reprezenta un nucleu care își propunea păstrarea valorilor ortodoxe, a dreptei credințe, curățirea Bisericii Ortodoxe Române în vremuri de ateism comunist și circulația unor idei de valoare. În cadrul întrunirilor acestei mișcări, se citeau piese literare (comentate apoi dintr-o perspectivă teologică), texte scripturistice, patristice și filosofice, sau erau dezbătute chestiuni diverse din actualitatea culturală, economică și socială imediată din România postbelică. Organizația va intra în vizorul Securității încă din anul 1948, ”pentru atitudinea protectoare și ocrotitoare manifestată față de refugiații ruși, în general, și față de Părintele Ioan Kulighin, în special”, dar și din cauza temerii organelor represive față de apropierea dintre Biserică și intelectuali. Deși propagau, în general, valorile morale ale poporului român, membrii Rugul Aprins au fost catalogați ca parte a unei  organizații „subversive și contrarevoluționare”, bănuite de legături cu mișcarea legionară. În consecință membrii mișcării, printre care și Sandu Tudor, au primit ani grei de temniță, sfârșind, în majoritate, în pușcăriile comuniste.

Părintele Daniil Sandu Tudor (stânga) și Părintele Ioan Kulâghin (dreapta), inițiatorii mișcării Rugul Aprins din România, rămași în istorie ca victime ale prigoanei anticreștine din comunism

Părintele Daniil Sandu Tudor (stânga) și Părintele Ioan Kulâghin (dreapta), inițiatorii mișcării Rugul Aprins din România, rămași în istorie ca victime ale prigoanei anticreștine din comunism

Deși controversele privind Rugul Aprins persistă, este cert că acest mic nucleu de spiritualitate a scris istorie în vremuri tulburi, când doar credința mai putea face lumină, iar memoria membrilor săi a rămas scrisă pe filele trecutului.