Apostolul spune: „Toate sunt goale şi descoperite, pentru ochii Celui în faţa Căruia noi vom da socoteală”[1]. Totul este clar înaintea ochilor lui Dumnezeu. „Ca Atotștiutor, cunoaște atât binele, cât și răul. El lucrează împreună cu binele și suflă asupra creației suflare bună, fiind străin de rău. Fiind străin răului, cum este posibil ca Acesta să ni-l predestineze nouă? Dumnezeu a făcut toate lucrurile bune, dându-le tuturor o predeterminare bună și sfântă”[2]. Prin urmare, nu există cineva sortit de Dumnezeu să fie rău. El devine rău prin el însuși, prin alegerile sale.

„Răul este problema, pe care religia noastră îl descrie într-un mod  minunat”, spune Dreptul, „neexistând altul mai bun. Care este explicația? Aceea că răul există și vine de la diavol. Înlăuntrul nostru avem duhul cel rău și duhul cel bun, care se luptă unul cu celălalt. „Căci pe unul va urâ și pe celălalt va iubi, sau de unul se va lipi și pe celălalt îl va disprețui; nu puteți să slujiți lui Dumnezeu și lui mamona”[3]. Înăuntrul nostru are loc, cu alte cuvinte, o luptă continuă a răului și a binelui. Aflându-se în vâltoarea ei, omul este liber să decidă ce parte va alege. Așa încât nu Dumnezeu este cel care predestinează și hotărește, ci votul liber al omului”[4]. Omul este bine creat de Dumnezeu. Vine însă cel viclean și îi înaintează propunerea răutății și omul alege în mod liber fie să i se asemenea lui Dumnezeu, fie celui viclean, urmându-i lui.

„Dumnezeu, în atotcunoașterea Sa, știe în cele mai mici detalii, nu pur și simplu dinainte, ci de la plăsmuirea lumii că un anume va săvârși, să spunem, crimă, înainte de a împlini 30 de ani. Dar omul,  prin libertatea alegerii sale,  dar  dăruit lui de Dumnezeu și neluat în considerare de cel dintâi, acționează voluntar. Nu este Dumnezeu cauza, nici cel care l-a predestinat pe acela spre acel scop. Atotcunoașterea Sa nu ne obligă”, și nici nu n e  leagă. „El respectă libertatea noastră, nu o desființează. Ne iubește, nu ne face robi, ne dă valoare”[5]. Dacă Dumnezeu ne-ar fi silit la bine, prin necesitate, am fi făcut, voit, sau nevoit, lucrarea binelui, atunci binele nu ar mai  fi avut valoare, nu ar mai fi existat motiv să fim răsplătiți și moștenitori ai Împărăției lui Dumnezeu, fiind obligați să facem toate cele bune. Și vom fi fost și lipsiți de acest minunat dar numit independență și libertate. Nu am avea chipul lui Dumnezeu, care este cu desăvârșire liber, ci am fi fost făpturi mult inferioare.

„Dumnezeu ne respectă libertatea, nu o desființează. El ne iubește, nu ne face sclavi, ne dă valoare. Nu interferează cu libertatea noastră, o respectă, ne dă libertate. Deci suntem responsabili, pentru că facem ceea ce ne-am dorit. Dumnezeu nu ne obligă. Este prevăzut și cunoscut lui Dumnezeu că vei ucide acea persoană, dar nu este aranjat de către Dumnezeu să faci asta. Cum este posibil ca Dumnezeu, care ne-a creat din iubire infinită și este El însuși iubire absolută și vrea numai iubire, să vrea să te conducă la rău și la crimă? Îți dă libertate și apoi ți-o ia?” Desigur că nu. Acționezi liber, decizi ce știe Dumnezeu dinainte fără să te forțezi și, prin urmare ești responsabil.

„Aceste chestiuni sunt foarte delicate”, spune Dreptul, „au nevoie de lumina divină, pentru ca omul să le poată înțelege. Sunt taine. Binele în creație este o taină.  Nu este frumoasă o floare cu numeroase culori, care te atrage și te face să o iubești? Te apropii de ea și îi simți mirosul atât de cucernic, delicat, ce te face să o iubești cu atât mai mult. Acesta este binele. Pai, da, dar nu este și aceasta o taină? Cum au ajuns acele culori să fie, cum s-a plăsmuit acea aromă? Același lucru îl putem spune și despre păsări, animale, și ape. Toate exprimă bunătatea lui Dumnezeu.

Mulți zic: „De ce să mă facă Dumnezeu să sufăr, de ce să mă facă să cad ușor în păcat, de ce să îmi dea mie aceste caracteristici?”. Și iarăși vă zic. Dumnezeu ne-a creat pe toți buni. Dumnezeu a dat omului tot ce a fost mai frumos și mai bun. L-a înzestrat cu toate datele ca să devină perfect”[6]. Predeterminarea noastră este desăvârșirea, îndumnezeirea, asemănarea cu Dumnezeu.

„I-a dat lui, însă, și libertatea și, astfel, depinde de el dacă va urma calea binelui, sau a răului. Pe de o parte, i-a dat iubirea lui Dumnezeu, și pe de altă parte, libertatea omului. Dragostea și libertatea merg mână în mână. Se unește duhul – al nostru – cu Duhul”, cu Sfântul Duh. „Aceasta este viața tainică, viața duhovnicească. Atunci când duhul se unește cu Duhul lui Dumnezeu, atunci lucrăm binele, devenind buni.

„Pentru patimile noastre”, pentru răutățile noastre, „de vină este altceva, libertatea noastră”, iar nu Dumnezeu. „Dumnezeu nu vrea să limiteze alegerile noastre, nu vrea să ne strâmtoreze, să ne impună cu forța. De noi depinde ce vom face și cum vom trăi. Fie vom trăi pe Hristos și vom avea experiențe divine și fericire, fie vom trăi în întristări și supărări. Situație și cale de mijloc nu există”[7] Am putea spune că întreaga umanitate este împărțită tocmai în două grupuri de oameni, sau în două tabere: în tabăra lui Hristos, care trăiește viața în Hristos, cu experiențe și fericire divine, și în tabăra celor răi, care trăiește cu melancolie, tristețe și depresie.

„Vei fi, sau nu vei fi. Unul, sau celălalt. Natura se răzbună, urăște vidul”. Nu poți fi gol. Vei fi umplut fie cu Duh Sfânt, sau cu duh al răului. „Totul poate fi așa, dar nici nu poate fi. Sărutul, de exemplu, poate fi sfânt, și poate fi rău. Dar asta îi dă valoare, ca omul să acționeze liber. Totuși, dacă ne-ar face neputincioși, ca niște roboți, și am face doar ceea ce a vrut Dumnezeu, nu ar fi libertate. Dumnezeu l-a făcut pe om să se ceară să fie bun, din propria voință, să-și dorească singur și să-și facă realizarea ca a sa, în timp ce în realitate vine din harul lui Dumnezeu. Ajunge mai întâi în punctul de a o dori, de a o iubi, de a-l dori”, adică își dezvăluie buna intenție „și apoi vine harul divin și face acel lucru să se întâmple”[8].

Desigur, mai este o întrebare. Sunt oameni care, din păcate, vor merge în iad. Și de ce, spun unii, i-a creat Dumnezeu pe acești oameni și nu a împiedicat crearea lor, plăsmuirea lor? Și la această întrebare răspunde Sfântul Ioan Damaschinul și spune: „Dumnezeu creează și aduce din inexistență la existență întâmplările”, tot ce există, „din bunătate, din dragoste, și știe dinainte ce se va întâmpla. Dacă nu ar fi fost creați, nu ar exista oameni răi, și nici Dumnezeu Atotștiutorul nu i-ar fi cunoscut înainte”. Dumnezeu știe dinainte ce se va întâmpla, nu ce nu se va întâmpla. Prin urmare, întrebarea este deplasată. „Dacă Dumnezeu ar fi creat lumea cu gândul că păcatul și răul vor birui pe Pământ și ar exista oameni care ar deveni răi din propria lor voință, atunci răul ar fi învins bunătatea lui Dumnezeu, atunci răul s-ar fi dovedit mai puternic decât bunătatea nemărginită a lui Dumnezeu cel Atotputernic, deoarece aceasta l-ar împiedica și l-ar opri pe Dumnezeu de la a crea alte făpturi fericite și binecuvântate.

„Totuși, așa ceva nu se poate face, tocmai din acest motiv”, continuă Sfântul Damaschin, „Dumnezeu creează toate lucrurile bune. Fiecare om devine bun, sau rău, prin propria sa alegere și libertate. Domnul a spus, desigur, despre trădătorul Iuda „mai bine i-ar fi fost dacă acel om nu s-ar fi născut”[9]. Totuși, El nu a spus acest lucru reproșând ceva creației Sale, lucrării Sale, ci răului care a biruit creația, omului rațional, prin propria sa voință și neplăcere. Pentru că nerăbdarea lui făcut inutile toate bunătățile date lui de Creator”. Dumnezeu i-a dat existența, l-a făcut bun, dar nerăbdarea lui Iuda l-a făcut rău. „Cu alte cuvinte, s-a întâmplat întocmai ca în cazul cuiva care, luând avere și putere de la un conducător, își tratează binefăcătorul în mod tiranic. Atunci domnitorul binevoitor îl va  prinde pe bună dreptate și îl va pedepsi, dacă va vedea că cel care a fost beneficiat continuă să rămână la putere și insistă să-și ducă mai departe tirania”[10], adică nu se pocăiește.

Să-L lăudăm pe Domnul, să-I mulțumim pentru bunătatea Lui care ne-a adus nouă bunătatea noastră proprie, căci din prea multa Sa bunătate, El ne-a adus pe noi din neființă la ființă, să-I mulțumim pentru Providența Sa divină iubitoare și să fim siguri că, întrucât ținem voia Lui, ne vom bucura întotdeauna de binecuvântările Sale divine și vom fi vrednici, de asemenea, de Împărăția Sa Cerească.

Dumnezeului nostru slavă acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

[1] Evrei 4, 13.

[2]  Viața și Cuvintele Sfântului Porfirie.

[3] Matei 6,  24.

[4] Viața și Cuvintele Sfântului Porfirie.

[5] Idem

[6] Idem.

[7] Idem.

[8] Op.cit.

[9] Marcu 14, 21

[10] Ioan Damaschin, Învățătură de Credință Ortodoxă, Ed. Pournaras

Sursa

Atotcunoașterea lui Dumnezeu nu limitează libertatea noastră. Fragment din viața și cuvintele de învățătură ale Sf. Porfirie, de Arh. Sava Aghioritul – partea I

„Gândul acesta să fie în voi care era și în Hristos Iisus, Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o știrbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-Se ca un om”

Dacă în Proverbele lui Solomon se spune: „Pentru orice lucru este o clipă prielnică și vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer” nu este astăzi timpul potrivit să cercetăm cu Sfântul Apostol chenoza dumnezeiască a Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, din moment ce Îl vedem smerindu-Se pe Sine până la mărimea unui prunc, să se deșerteze până la a ședea în iesle?

Oamenii, atrași de patimile lor spre realizările omenești, sunt adesea nedumeriți de smerenia lui Hristos. Însă, atunci când experiența atâtor veacuri a demonstrat că „Dumnezeu L-a preaînălțat și I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cerești și al celor pământești și al celor de dedesubt” (Filipeni 2,9-10), fiindcă din ziua Învierii Sale și a Înălțării Sale, nenumărați martori au văzut puterile cerurilor împlinindu-I fără pregetare orice voință, în timp ce cei ce stau împotrivă, în Numele Său, să fie trimiși întru adâncurile prăpastiei, iar mii de oameni și-au găsit fericirea, închinându-I-se tocmai acestui Nume.

Prin urmare, când vorbim oamenilor adunați să îngenuncheze înaintea numelui lui Hristos, putem fi liberați de grija de a apăra și a justifica smerenia Sa. Nimic nu ne împiedică să evaluăm această smerenia cu aceeași măsură a evlaviei pe care o datorăm măreției Sale.

Cu adevărat, cât de mult S-a smerit Fiul lui Dumnezeu prin întruparea Sa! Iar această smerenie ne miră cu atât mai mult cu cât ea este insuflată de un fel de conformare contradictorie cu măreția originară a omului. Într-adevăr, nu fără scop, limbajul cultic folosește, pentru a descrie aceste poziții contradictorii, aceeași unică expresie: chip și asemănare. „Să facem om”, spune Dumnezeu-Creatorul, „după chipul și asemănarea Noastră”. Și Apostolul spune, vorbind despre întruparea Fiului lui Dumnezeu: „chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-Se ca om”.

Un om însemnat pe pământ, oricare ar fi fost acela, nu ar fi trebuit să se smerească prea mult pentru a se asemăna unui rob. Când, însă, marele și puternicul Dumnezeu, care face încă și pe robii Săi oameni importanți, se metamorfozează El Însuși după chipul și asemănarea robului, văzând înălțimea mărimii să sufere o asemenea nemăsurată smerenie și umilință, este cu neputință să nu ne încerce un sentiment de deosebită admirație care să ajungă până la emoție, sau groază. Într-o asemenea măsură s-a smerit pe Sine Fiul lui Dumnezeu prin a Sa întrupare.

Dar cu cât mai mult S-a smerit prin prisma circumstanțelor nașterii Sale pământești. A trebuit să aleagă un popor din care avea să se nască și a ales cel mai de jos popor al pământului, un popor ce nu a izbutit să aibă propria sa guvernare, care deseori a fost subjugat, sau s-a apropiat foarte mult de aceasta, care oarecând a fost binecuvântat, dar care sunt foarte aproape de a fi respinși. A trebuit să aleagă un oraș, și a ales Vitleemul, atât de mic încât un prooroc, dorind a-l lăuda, nu poate trece cu vederea categoria de care este vrednic,  și nu găsește a exprima această laudă decât prin  numele lui Iisus, a Dumnezeului celui ce S-a smerit, care avea să se nască acolo: „Și tu, Betleeme Efrata, deși ești mic între miile lui Iuda, din tine va ieși Stăpânitor peste Israel, iar obârșia Lui este dintru început, din zilele veșniciei” (Miheia 5,1).

A trebuit să aleagă o mamă și să ascundă încă o vreme de cei necredincioși taina întrupării, a trebuit să o alăture pe aceasta prin legături de ordin legal, iar nu trupești, unui pretins tată, și a ales să se nască, e adevărat, din neam împărătesc, pentru a se împlini toate promisiunile și profețiile, un tâmplar și o fecioară sărmană rămasă orfană. Dar toate acestea nu au fost îndeajuns. Dacă Domnul lumii s-ar fi născut într-o casă săracă deținută de Iosif, sau cel puțin închiriată lui. Sau dacă Maria l-ar fi născut într-un pătuț sărac, chipul robului, ce l-a luat, nu ar fi avut, probabil, aceleași caracteristici pe care le-a și avut, fiindcă ar fi putut să se găsească un rob și mai nefericit, inferior lui Iosif, precum și un legănel mai smerit decât cel al Mariei.

Ce a hotărât, așadar, mintea Celui Preamăreț în căutarea unei smerenii nesfârșite? Un decret imperial ce ordona „să se înscrie lumea întreagă” (Luca 2,1), care a mobilizat întreaga populație a Iudeii, astfel încât Iosif să nu poată rămâne în casa din Nazaret, și nici să găsească o casă de închiriat în Betleem, pentru ziua în care avea să se nască adevăratul Împărat al pământului. Astfel, smerit până la mărimea unui prunc, Domnul se smerește încă și mai mult până la punctul de a avea o iesle în loc de leagăn. „Și L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei”.

Cuvânt al Sfântului Filaret al Moscovei la Nașterea Domnului și Mântuitorului Hristos – partea a II-a

Traducere

Acestea sunt doxologhisirile lui Ioachim și ale Anei. Acestea sunt cântările de imnuri de mulțumire. Acestea sunt mărturiile prezentate proorocului Zaharia. De aceea, preotul, drept prooroc al lui Dumnezzeu, a deschis Sfânta Sfintelor, și, văzând curăția din ochii Fecioareii, frumusețea chipului, noblețea sufletului, puritatea vieții, a mișcărilor ei, înfățișarea ei modestă și auzind imnurile ei, după ce a primit luminnarea Duhului Sfânt, a exclamat: „O, fiică curată, fecioară neîntinată, preafrumoasă tânără, slavă a femeilor, podoabă a fecioarelor. O, Maică, Preasfântă, Fecioară, tu, care ești binecuvântată de toate femeile, slăvită prin curăție și feciorie; cea care ești sfârșitul blestemului lui Adam, plata datoriei Evei, jertfa curată a lui Abel, jertfa cea fără de răutate a celor întâi-născuți, podoaba lui Seth. Tu vei purta în pântecele tău pe Fiul lui Dumnezeu și vei naște fără dureri. Tu, cea care ești nădejdea nesfârșită către Dumnezeu a lui Enos, fiul lui Cain; desfătarea lui Enoh, urmașul lui Adam și călăuza spre viața veșnică; chivotul lui Noe și împăcarea cu Dumnezeu a oamenilor de după potop; slava strălucitoare a împărăției și preoției lui Melchisedec; siguranța lui Avraam și motivul ascultării sale de promisiunea nașterii de prunci; jertfa cea nouă a lui Isaac și ofranda rațiunii. Tu ești scara pe care a văzut-o Iacov; tu ești cea mai măreață sămânță a celor douăsprezece seminții ale lui Israel; tu te tragi din neamul seminției lui Iuda; tu ești, preacurată, înțelepciunea lui Iosif și răsturnarea femeii egiptene, care simbolizează sinagoga iudeilor; tu ești dovada răbdării lui Iov în ispite și dublarea avuțiilor sale; tu ești cartea de Dumnezeu dată a legiuitorului Moise, pe care s-a scris pe plăci gravate cu mâna lui Dumnezeu taina refacerii, cu care noul Israel, adică Biserica, se va elibera din robia Egiptenilor. Atunci poporul israelit, în pustie, s-a săturat cu mană și și-a potolit setea cu apa ce țâșnea din piatră tare; această piatră era Hristos, care urma să se nască din pântecele tău și să se arate drept un mire ieșind din camera miresei. Tu ești toiagul lui Aaron care a adus lăstari. Tu l-ai lăudat pe Iisus al lui Navi, care s-a luptat cu cei potrivnici. Tu eștii fiica lui David despre care scrie că vei fi îmbracată cu podoabe de aur. Tu ești palatul de aur în jurul căruia se găsesc șaizeci de puternnici, cântând imnurile dumnezeieștilor scripturi. Tu ești înalțarea profetului Ilie și înlăturarea Izabelei. Tu ești binecuvântarea mărului lui Elisei cu care s-au despărțit apele Iordanului, și a trecut fără să se ude, aruncând sare în apă pentru a putea fi băută. Tu ești mântuirea lui Iona care a fost în măruntaiele chitului și pocăința și iertarea bogată a ninivitenilor.

Tu ești împlinirea profeților și desăvârșirea cuvintelor acestora. Pe tine profetul Iezechiel te-a numit „poartă închisă”, prin care nimeni nu avea să treacă decât Domnul Dumnezeu, Cel care o va și ține închisă. Pe tine te pomenește Isaia cel cu glas înalt când zice că ești toiagul lui Iesei din care va veni floarea, adică Hristos, care, după ce va smulge răsadul răutății va sădi pământul cu a lui Dumnezeu cunoaștere. Căci despre tine a spus Ieremia mai înainte, că „Vin zilele, zice Domnul, și voi face un nou legământ cu israeliții și cu seminția lui Iuda, pe care l-am făcut cu părinții acestora”, revelând arătarea Fiului tău prin nașterea ta și chemându-te spre a fi închinată de toate popoarele idolatre ale pământului. Pe tine avându-te model cei trei tineri din Babilon, înțelegând dorința fiului tău, au trecut prin văpaia de foc fără să sufere vreun rău și au dansat de parcă s-ar fi aflat într-o cămară. Pe tine, profetul Avacum, te numește Muntele Taiman, din care s-a arătat împăratul cu putere multe, de care tremură toți etiopienii și locuitorii Maidanului. Pe tine te laud, fiică preacurată, ție îți cânt și te preafericesc, ție îți înalț cântare de slavă, cea care te-ai arătat din toate neamurile a fi mireasa lui Dumnezeu; pe tine te laud, care te vei arăta cer nou; pe tine te ofer ca pe o comoară mult cinstită în templul Domnului; pe tine te laud ca pe un nou Legământ, prin care Hristos, Mesia, va desființa litera legii și va chema oamenii la viață în har, prin botez, va înceta obiceiurile legii mozaice și va trimite oamenilor pe Duhul Sfânt.

După ce Proorocul Zaharia a împodobit-o pe Maria cu aceste sfinte cuvinte, a călăuzit-o în altarul de jertfă și a dăruit-o Domnului și Dumnezeului. Atunci au plecat de la templu părinții ei, Ioachim și Ana, mirându-se, bucuroși, de prudența, blândețea și liniștea Fecioarei. Din moment ce aceasta a trecut de cuvintele copilăriei, s-a închinat doar Tatălui Atotputernic, și, primind, hrana cerească de la înger, a disprețuit-o pe cea omenească, și rămânând neîncetat în templu, a considerat viața lumească neînsemnată, asemenea unei pânze de păianjen. Câștigând fericirea cea cerească, a refuzat bogăția pământească. Participând zilnic la bucuria îngerilor, s-a dovedit superioară grijilor vieții de zi cu zi, și, văzând constant pe Duhul Sfânt, a alungat în mod nevăzut mulțimea de duhuri viclene.

Ce a făcut Fecioara rămânând în Sfânta Sfintelor? A primit de la înger hrană cerească. Și ca un porumbel neîntinat trăind feciorește, Creatorului templului, al cerului și al pământului, rugându-se cu mulțumire și cu mustrare a inimii, zicea: „Te laud, Atotputernice cel Preaînalt, pentru că ai înlăturat rușinea proto-mamei mele Eva și datorită milei Tale nespuse vei trimite pe Fiul tău cel Unul Născut pe pământ să se amestece cu oamenii și, pentru aceasta, voi deveni locuință a Sa curată”.

Cum vom numi, așadar, pe Maria? Cer? Fiindcă Făcătorul Cerului și al Pământului a primit pântecele său. Soare? Fiindcă aceasta era de șapte ori mai strălucitoare ca soarele, primind în ea pe Soarele dreptății. Lună? Pentru că avea o frumusețe incomparabilă, născând pe Hristos, Cel ce a întrecut pe toți în frumusețe. Nor? Pentru că ea ținea în brațele ei pe Cel ce ține norii? Lampă? Fiindcă a trimis lumină celor ce se aflau în întuneric și în umbra morții. Tron? Pentru că Cel care domnea înn mod nevăzut pe scaunul părintesc a primit a se sălășlui în ea prin Duhul Sfânt. Mărgăritar? Pentru că ea i-a îmbogățit pe oameni prin mărgăritarul cel preascump. Paradis? Fiindcă a deschis Edenul celor pedepsiți și îi conduce pe aceștia spre împărăția cea veșnnică. Munte? Pentru că pe cel ce face munții să fumege, asemenea Sinaiului, L-a primit să se sălășluiască în ea fără greutate. Pământ? Pentru că pe cel ce face pământul să tremure l-a îndurat fără durere. Masă? Pentru că pe cel care ne dă hrană, cu grijă de mamă, l-a hrănit cu lapte. Mare? Pentru că pe Cel ce adună toate apele într-o singură unitate l-a sărutat cu buzele ei.

Cine nu ar fi surprins? Cine nu s-ar minuna? Cine nu ar slăvi măreția tainei? Dacă au fost atât de mărețe lucrurile întâmplate înainte de venirea Harului, încât mintea și rațiunea nu le-ar fi putut cuprinde, cine ar putea tălmăci cele întâmplate odată cu venirea harului? Dacă au fost slăvite evenimentele epocii legii, adică a Vechiului Testament, care au trecut ca o umbră, cu cât mai slăvite sunt cele ce s-au întâmplat odată cu parusia Duhului Sfânt?

Să se rușineze ereticii, care încearcă cu ale lor blasfemii și guri pline de otravă să defăimeze pe Fecioara. Fiindcă slăvita Maria, care a devenit Maică a lui Dumnezeu, adică Theotokos, și l-a născut pe Hristos în forma umană, a născut în mod supranatural pe Dumnezeu-Omul. La icoana ei aducem noi o închinare de cinstire. Iar chipul Născătoarei de Dumnezeu, în icoana ei, ca Maică a lui Hristos, îl îmbrățișăm, fără a cinsti materia. Aducând cinste prototipului, credem cu bună dreptate. Noi nu pictăm chipul dumnezeirii în icoane, așa cum afirmați voi, cei orbi și lipsiți de lege, ci forma umană a Mântuitorului. Reprezentând icoana, propovăduim natura prin care a comunicat cu noi și a înviat din morți. Îl cinstim, așa cum trebuie, pe Hristos, cel ce a luat firea omenească și chipul Preacuratei Sale Maici, care este cu adevărat sfântă, pentru că a născut într-un mod ce nu poate fi descris, pe singurul sfânt. Dacă Dumnezeu i-a poruncit lui Avraam să sacrifice o junincă și o capră de trei ani pentru curățirea sufletelor, cum Fecioara, care a fost aleasă de la începutul creației și s-a arătat locaș curat și s-a dat jertfă în sfântul locaș al Dumnezeului celui Atotputernic, nu va fi o jertfă cinstită, curată, neîntinată și pură a firii umane?

O, Sinagogă Evreiască, care n-ai primit-o pe Fecioara ca pe Născătoarea de Dumnezeu, care a venit din neamul tău, dar cu buze murdare și în mod dizgrațios și batjocoritor, mișcat de invidie, ai acuzat-o de nedreptate și nelegiuire, cum ai primit pe Fiul cel mai înainte de veacuri al Tatălui, născut în zilele voastre din aceasta, ca pe un om? Și nu numai că nu te-ai făcut părtaș al slavei Fecioarei, dar nici al Fiului ei, fără ca Acesta Însuși să te pizmuiască, ci, din cauza propriei tale răutăți, te-ai depărtat și te-ai făcut ascultător al propriilor tale viclenii, nu ai adus slavă niciunuia. Fiindcă ați fost fără de rânduială și înainte și după ce ați vădit încercările răutăților voastre în toată lumea, după cum este și cuvântul Mântuitorului adresat vouă: „Adevărat vă spun vouă, dacă ați fi fost cu adevărat fii ai lui Avraam, ați face lucrările lui Avraam; fiindcă acela despre Mine a vorbit. Părintele pe care îl aveți este diavolul și tot ceea ce dorește tatăl vostru, pe acelea doriți a le face”. În alt loc zice: „Să nu credeți că vă voi judeca înaintea Tatălui; este Moise care vă acuză și în care nădăjduiți. Dacă ați fi crezut în Moise, ați fi crezut și în Mine, pentru că el a scris despre Mine”. Și în continuare: „Dacă nu aș fi venit să le vorbesc, păcat nu ar avea, dar acum nu au nici o scuză pentru păcatul lor”.

Iară noi, care suntem poporul lui Dumnezeu, neamul cel sfânt, aleasă adunare, mulțime de drept-credincioși, botezați în cristelniță, copii ai Harului, care sărbătorim Intrarea Maicii Domnului în templu, cu suflete curate și cu buze neîntinate, să cântăm în cinstea cuvenită sărbătorii fericite, cea dintâi sărbătoare, care este pentru îngeri motiv de bucurie și pentru oameni cinste de mult preț. Să-i adresăm Preasfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu cu frică și bucurie (cuvintele -n.trad): „Bucură-te”, ale Arhanghelului Mihail.

Bucurăte, binecuvântarea Tatălui prin care adevărate cunoaștere de Dumnezeu a ajuns în toată lumea. Bucură-te, locaș al lui Dumnezeu, din care a ieșit Cuvântul Întrupat. Bucură-te, sălaș al Duhului Sfânt ce nu poate fi descris. Bucură-te, minune mult cinstită a îngerilor. Bucură-te, cea care ești mai sfântă decât Heruvimii. Bucură-te, cea care ești mai slăvită decât Serafimii. Bucură-te cea care ești mai înaltă decât cerurile. Bucură-te, cea mai strălucitoare ca soarele. Bucură-te cea mai luminată decât luna. Bucură-te, strălucirea mulțimii stelelor. Bucură-te, fulger ce luminezi dulce chipurile credincioșilor. Bucură-te, tunet duhovnicesc, ce liniștit răsuni în urechile oamenilor. Bucură-te, sfântă suflare, care a izgonit de pe pământ duhurile răutății. Bucură-te, cuvântul cel mare al proorocilor. Bucură-te, slava universală a Apostolilor. Bucură-te, mărturisirea slăvită a Martirilor. Bucură-te, lauda mult cântată a Patriarhilor. Bucură-te, preafrumoasă haină a drepților. Bucură-te, adevărata desfătare a Drepților. Bucură-te, lauda fecioarelor. Bucură-te, statornicia împăraților. Bucură-te, lucrarea cea mai înaltă a arhiereilor. Bucură-te, limanul cel nestrămutat al păcătoșilor. Bucură-te, mare conducător al celor de peste mare. Bucură-te, Stăpână, care ești îndreptarea celor păcătoși. Bucură-te, vindecarea fără de arginți a păcătoșilor. Bucură-te, ridicarea cea adevărată a celor morți. Bucură-te, pricina mântuirii tuturor oamenilor. Bucură-te, nespusă bucurie a lumii. Bucură-te, Împărăteasă aducătoare de pace. Bucură-te, Curată, slava maicilor. Bucură-te, locaș spațios al lui Dumnezeu-Cuvântul. Bucură-te, sprijin ferm al bătrânilor. Bucură-te, călăuză divină a tinerilor. Bucură-te, luminat protector al pruncilor. Bucură-te, mijlocitoarea tuturor oamenilor. Bucură-te, slăvită sărbătoare a cerului și a pământului. Bucură-te, cea plină de dar, Domnul este cu tine. Cel ce a fost înainte de tine și s-a născut din tine și este împreună cu noi și către care se îndreaptă a noastră laudă, împreună cu Tatăl  și cu Sfântul și Bunul și de viață dătătorul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Cuvânt al Sfântului Ierarh Tarasie, Patriarhul Constantinopolului, la Sărbătoarea Intrării Maicii Domnului în Biserică – partea I

Traducere

Plină de bucurii și cu totul neobișnuită este sărbătoarea intrării Fecioarei și Maicii Domnului în templu, care îi determină pe cei de față să aducă diferite cântări de imnuri. Astăzi, cerul și pământul îl sărbătoresc și îl slăvesc pe Creator, care a ales din natura umană, această de Dumnezeu binecuvântată fiică, pentru a fi propriul său sălaș. Astăzi se pregătește sălașul tainei celei mai presus de veacuri, care urmează să se arate în viitor. Astăzi cea care s-a născut din Ioachim și Anna, după a lor făgăduință, este adusă ca un cinstit dar Aceluia, care mai târziu va primi a se naște din ea. Astăzi începutul bucuriei, adică Maica Domnului, în vârstă de trei ani, intră în templu, iar fecioarele o conduc, în mâini ținând cu lămpi. Astăzi, abolirea blestemului sterpăciunea este condusă, ca un dar, către Sfânta Sfintelor. Astăzi conținutul predicilor profeților este adus la adăpost de către marele preot și profet Zaharia. Acolo unde el intra cu evlavie o singură dată pe an, Fecioara are să rămână zi și noapte, continuu.

Cine nu se va minuna de evenimentul miraculos? Cine nu va fi surprins de minunea aceasta neobișnuită? Cine nu ar fi surprins să o vadă pe Maria, Preacurata, inaccesibilă preoților, rămânând în sanctuar? Acesta este începutul unirii cu noi. Acesta este modelul unirii îngerilor cu oamenii. Aceasta este replica propriei noastre restaurări. Aceasta este schimbarea vieții noastre care, după neascultarea în paradis, s-a umplut de spini. Aceasta este schimbarea deciziei de demult, cunoscută prin cuvintele „blestemat este pământul în lucrările tale, spini și ciulini îți va ridica” și „în sudoarea feței tale vei mânca pâinea ta”. Aceasta este răscumpărarea de „voi înmulți mereu necazurile tale” și „în dureri vei naște copii”.

Această sărbătoare întru totul cinstită și luminată să o cinstim noi, credincioșii, cea care luminează cu lumină dumnezeiască și sufletească, cea care strălucește cu raze ascunse și a învățat (pe credincioși- n.trad.) cu cunoștința adevăratei Treimi a unei singure Dumnezeiri, atotputernicia Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh.

Din moment ce am vorbit pe scurt despre temele de mai sus și la un moment potrivit, ne vom referi, atât cât ne va fi cu putință, despre Intrarea Fecioarei în templu și împlinirea legii. Pentru aceasta, care este mai presus de toți sfinții, locaș curat al Cuvântului, floare a fecioriei, chivot al sfințeniei, muntele cel sfânt, cortul ce l-a încăput pe Dumnezeu, rugul cel nears, carul înflăcărat al lui Dumnezeu, porumbelul cel fără de pată, locul neîngrădit care l-a cuprins pe Cuvântul, norul de Dumnezeu luminat, împărăteasa cea împodobită, care descinde din sămânța lui David, pregătită a fi locaș al Creatorului și Dumnezeu.

Ioachim era (om-n.trad.) înstărit și drept între cele douăsprezece seminții ale lui Israel și și-a oferit ale sale daruri lui Dumnezeu. Fiindcă nu avea copii și era sterp, preoții templului Domnului nu îl primeau (în adunare – n.trad.), zicând: „Nu îți este permis să aduci aceste ofrande lui Dumnezeu, fiindcă între israeliți, tu nu ai avut urmași”. A coborât, astfel, din templu, întristat și plin de jale. Urcându-se pe munte, singur înfățișându-se înaintea lui Dumnezeu, s-a rugat cu inima zdrobită și cu sufletul întristat, zicând cu glas înalt: „Tu, Doamne, Cel ce cunoști adâncurile inimii, Făcătorul tuturor celor văzute și nevăzute, Cel ce te întinzi de la o margine a orizontului până în cealaltă, în cer, asemenea unui cort de piele. Tu, care ai poruncit soarelui să lumineze ziua și lunii și stelelor, noaptea. Tu, care ai poruncit norilor să dea ploaie și îndreptezi bătaia vânturilor. Tu, care ai legat marea cu nisip și ai umplut-o de tot felul de pești și pămânntul cu cai, fiare și păsări, pe care le hrănești după a Ta voie și poruncă. Tu, care faci să crească iarba pe pământ și înfrumusețezi fiecare copac într-un mod deosebit, auzi-mi, Milostive, și dăruiește-mi mie copil, da-mi moștenitor, ca să tacă buzele înșelătoare care acuză pe cel drept și cu mândrie îl umilesc pe el”.

Așa a fost rugăciunea celui drept; acestea au fost rugămințile strămoșului; acestea au fost gemetele sufletului necăjit al lui Ioachim.

Iar Ana ce a făcut? Pentru că merită să ne amintim și ale ei cuvinte. A trăit în armonie cu soțul ei de la o vârstă fragedă și, ajungând la bătrânețe, a rămas stearpă de-a lungul anilor. Și toată lumea știa că este fără de urmaș. Așadar, văzând plecarea soțului ei în munte, fiindcă iubea liniștea, în grădinna ei,cu rugăciuni stăruitoare striga la Făcătorul și Creatorul, zicând:„ O, Doamne al Puterilor, cel ce șezi pe Heruvimi și ești slăvit de Serafimi; Cel ce te înconjori cu mulțime nenumărată de îngeri, care te slăvesc și Ți se închină! Tu, cel ce l-ai plăsmuit pe Adam cu a Ta mână, i-ai dat viață prin a Ta poruncă și din a sa coastă ai făcut femeia; prin a Ta hotărâre înțeleaptă i-ai dat lui ajutor potrivit lui, unindu-i pe cei doi într-unul singur, zicând „se uneesc cei doi într-un singur trup”. Tu, care i-ai dat lui Avraam, slujitorul și patriarhul Tău, fiu pe Isaac, deși acesta era înaintat în vârstă, iar Sara era stearpă, l-ai făcut tată a multe neamuri. Tu care ai dat celei ce poartă același nume cu mine și compatrioatei mele, Ana, pe copilul cel sfânt și întru totul deosebit, Samuel, darul Tău, drept răspuns al rugăciunii și al biruinței împotriva minciunii și a urii. Caută, Preaînalte, din ceruri, din sfintele Tale locașuri și învrednicește-mă a deveni mamă; alungă durerea sterpăciunii și dezleagă legăturile lipsei mele de prunci, pentru ca ceea ce se va naște să fie rob al tău, bărbat sau femeia, să îl aduc în dar, drept tămâie bine-mirositoare, drept jertfă curată și de mult preț, drept aducere-înainte mult-cinstită, drept locuință dumnezeiască, ca un miel întâi-născut, ca un nou Isaac.

Pe când cei doi se rugau, arătatu-li-sa Înger al Domnului, aducător al veștii îmbucurătoare a nașterii Fecioarei, zicând: „A auzit cel Preaînalt rugăciunea voastră și în scurt timp vei avea o fiică, pe care o vor ferici toate neamurile, aleasă a fi locaș al lui Dumnezeu”. Când Ioachim a auziit vestea cea bună, a coborât din munte cu inima plină de bucurie și fericire. În mod neașteptat, pântecele sterp al Anei a devenit roditor. Iar după ce au trecut nouă luni, a născut pe Pururea-Preacurată Fecioară și Maică a Domnului, Maria, care a devenit șansa mântuirii lumii.

Când vestea îngerului s-a împlinit și s-a născut curata și de Dumnezeu trimisa copilă, din drepții Ioachim și Ana, aceștia și-au împlinit promisiunile lor. A fost văzută atunci Ana cea evlavioasă, cu mare bucurie, spunând Fecioarei: „Cine se aștepta, fiica mea, ca din mine să se nască cea care va fi fericită de toate neamurile? Cine, văzându-te în ale mele brațe, nu-L va slăvi pe Cel care m-a mântuit de sterpăciune și de lipsa de copii? Cine, văzând piept cel până acum uscat, dând lapte, nu-L va lăuda pe Cel ce a făcut să curgă apă din stâncă pentru poporul cel însetat? Dar vino, fiica mea, să mergem la Cel ce mi te-a dăruit; vino, stâlp al vieții celei veșnice; vino, odaie feciorească a Cuvântului, la templul Domnului. Treci în bucuria Domnului, tu cea care ești bucuria și împlinirea lumii. Gustă din a Sa bunătate, pe care, peste puțină vreme, o vei naște drept om. Fericită sunt, căci am devenit mama unei astfel de fiice. Bucurați-vă cu mine, toate semințiile lui Israel, căci după sterpăciunne, am devenit mama acesteia ce va fi maica Celui Preaînalt. Începeți, fecioarelor, purtând făclii, și mergeți înaintea Fecioarei celei de Dumnezeu trimise; lăudati-o, cântați psalmi în însoțirea chitarei, aduceți-i acesteia cântări duhovnniicești; lăudați-o în cântările psalterionului (instrument muzical străvechi cu coarde -n. trad.) cu zece coarde. Părintele David a lăudat-o pe fiica ce vine din a sa seminție, strigând cu voce înaltă cuvinte mari, zicând: „Ascultă fiică şi vezi şi pleacă urechea ta şi uită poporul tău şi casa părintelui tău. Că a poftit Împăratul frumuseţea ta”.

Acestea și multe altele asemănătoarea a spus Ana, cea plină de har, cu bucurie, către comoara cea de mult preț a Treimii, conducându-o pe Fecioara de trei ani și Maica Dumnezeului la templul Domnului, și, împreună cu Ioachim, cântând ode de mulțumire, după ce a adunat o mulțime de fecioare ținând lumânări, a ajuns la Sfânta Sfintelor. Acolo, ambii părinți l-au invitat cu bucurie și veselie pe Zaharia, proorocul, preotul, rudă și slujitor al Vechiului Testament, spunând: „Primește pe cea curată, pe cea neîntinată, primește, slujitorule, pe mireasa cea întru totul curată a Cuvântului; primește, proorocule, pe vasul luminii celei neînserate; primește, dreptule, pe carul de foc al Celui Preaînalt; primește, cel ce ești fără de pată, pe vița de vie cea frumoasă, care va aduce rod al vieții veșnice. Trece-o pe aceasta în străfundurile templului Domnului. Adu-o pe aceasta drept jertfă în locul sfințeniei, pe care l-a făcut Domnul drept locuință a Sa. Condu-o în cele mai adânci (părți ale templului – n. trad.) pe cea care se grăbește a primi în pântecele său pe Cel nevăzut. Fericește-o pe aceasta va fi motiv de bucurie pentru toți oamenii. Laud-o pe cea care s-a arătat carte de Dumnezeu scrisă a măreților Sale lucrări. Ia în mâinile tale pe aceasta, care ne-a eliberat de blestemul strămoașei Eva. Adu-i cântări de bucurie, celei ce ne-a unit prin dragostea ei cu Dumnezeu și a desființat vrăjmășia diavolului prin Cel ce l-a născut. Îmbrățișeaz-o pe cea care ne-a smuls din brațele diavolului. Proorocește despre ea, care a împlinit cuvintele proorocilor și făgăduința lui Dumnezeu către Oameni. Pe aceasta, care este masa pâinii Dumnezeiești, vinul dătător de bucurie, hrana care se dă gratuit, porumbelul cel nevinovat, cerul cel însuflețit, maica cea mult lăudată, lampa cea mult luminată, mireasa cea mult cântată, maica cea prealăudată, măslinul cel de Dumnezeu udat, cortul cel sfânt, bucuria lui Dumnnezeu, comoară mult lăudată, norul ploii dumnnezeiești, cetate cinstită, văl al cunoașterii, lampă de Dumnezeu făcută, scara prin care a coborât Creatorul și s-a arătat oamenilor, vasul bunătății, izvorul bunătăților, bogăția cea veșnică, pe Născătoarea de Dumnnezeu cea mult cântată și slăvită.

Pe această să o conduci în Sfânta Sfintelor, să o oferi Împăratului ca dar de mult preț. Pe aceasta să o lauzi ca împărăteasă a creației, îmbrac-o drept un palat al Împăratului, laud-o drept păzitoarea stăruitoare a tuturor fecioarelor. Așeaz-o pe ea în templul cel făcut de mână pe cea care a devenit templu viu al Cuvântului Creator al tuturor.

Cuvânt al Sfântului Ierarh Tarasie, Patriarhul Constantinopolului, la Sărbătoarea Intrării Maicii Domnului în Biserică – partea II

Traducere

Se numește, așijderea, slava lui Hristos și înălțarea lui Hristos; în mod asemănător, este percepută drept potir al celor doritori și concluzia Patimilor lui Hristos, pe care Domnul le-a îndurat pentru a noastră mântuire. Că slava lui Hristos este Crucea, am auzit de la același, zicând: „Acum a fost preaslăvit Fiul Omului și Dumnezeu a fost preaslăvit întru El”, și iarăși: „Preaslăvește-Mă Tu, Părinte, la tine Însuți, cu slava pe care am avut-o mai înainte de a fi lumea înaintea Ta”, și iarăși: „Părinte, preaslăvește-Ți numele! Atunci a venit glas din cer: Și L-am preaslăvit și iarăși Îl voi preaslăvi”. Iar slava aici se referă la schimbările și împreună-pătimirea tuturor elementelor naturii, toate cele întâmplate atunci în ziua răstignirii Domnului; fiindcă trebuiau ca și aceste elemente ale creației să ia parte la Patimile Creatorului.

Faptul că înălțarea lui Hristos este Crucea, se aude și când zice El Însuși: „Iar eu, când Mă voi înălța de pe pământ, îi voi trage pe toți la Mine”; același lucru îl spune și în alt loc: „Și după cum Moise a înălțat șarpele în pustie, așa trebuie să se înalțe și Fiul Omului”. De ce? „ca tot cel ce crede în El”, zice, „să nu piară, ci să aibă viață veșnică”. Vezi acum că slava și înălțarea lui Hristos este crucea?

Vrei să înțelegi de ce acolo unde este înălțare, acolo urmează și slava? Ascultă-l pe David care spune ,,Înalță-Te peste ceruri, Dumnezeule, și peste tot pământul slava Ta”. În chip asemănător grăiește și Isaia despre persoana lui Hristos: „Acum mă voi scula, zice Domnul, acum mă voi proslăvi, acum mă voi înălța”. Deoarece, așadar, crucea este înălțarea lui Hristos, se înalță astăzi crucea, urmând a se slăvi Hristos.

Se înalță, așadar, crucea astăzi, pentru a se proslăvi Hristos. Nu se înalță Hristos, pentru a se proslăvi crucea; ci se înalță Crucea, pentru a se proslăvi Hristos. Se proslăvește Hristos, pentru ca înălțându-Se să ne înălțăm și noi împreună cu El. Se înalță crucea, și împreună cu ea se înalță mintea creștinilor evlavioși. Se proslăvește Hristos, pentru a se proslăvi împreună cu El cei ce îl slăvesc. Se înalță crucea și  mândria demonilor este zdrobită. Se slăvește Hristos și se rușinează diavolul răului celui dintâi.

Se înalță crucea și sunt ridicați toți cei încătușați. Se proslăvește Hristos, și dispare rușinea celor căzuți în păcat. Se înalță crucea și idolii se prăbușesc. Se slăvește Hristos și diavolul se face crunt rănit. Se înalță crucea, nu numai fiindcă se înalță Hristos pe aceasta, ci pentru că prin arătarea ei, îngheață nebunia și mândria evreilor. De unde a apărut? Dintru adâncurile pământului. Când a apărut? În vremea împăraților care credeau în Hristos: nu așa cum și-au închipuit unii cu vedeniile lor, amăgindu-i pe mulți cu probabilități, ci printr-o putere dumnezeiască și simplu, cu o noțiune ce ține cu adevărat de credința statornică: fiindcă vorbim de o moștenire divină.

După moartea Sa pe cruce, Domnul vieții și al morții învie a treia zi; evreii, deci, plini de invidie și temându-se ca nu cumva să se mântuiască cineva prin cinstitele și fericitele Patimi, pentru a păstra controlul și a-i pedepsii pe înșiși evreii, păstrându-i pe cei cu credință în Hristos în închisori, au îngropat această comoară în pământ; mă refer aici la cruce și toate cele legate de ea: piroanele, sulița și titlul pe care Pilat l-a scris și l-a așezat pe cruce. Apoi, când Dumnezeu a încredințat toată împărăția și administrația romană creștinilor, a binevoit atunci să ne binecuvânteze printr-o femeie credincioasă de neam împărătesc, având cu adevărat minte și cuget împărătesc, pe vremea când fiul ei era împărat al creștinilor.

Această Regină-Mamă, cu înțelepciune divină, cu gravitate împărătească, cu măguliri, întru toate purtându-se conform statutului regal, a reușit să îndoaie inimile dure ale evreilor. Astfel, cu această căutare și aproape fără efort, s-a arătat acest tezaur comun, pe care repede Dumnezeu l-a dăruit către această femeie sfântă. Acest tezaur spun că este Cinstita Cruce a Domnului, care astăzi se înalță în întreaga lume, împreună cu toate celelalte elemente care au contribuit la iconomia fericitelor și ale lumii mântuitoare dumnezeiești Patimi.

Aceasta celebrăm noi astăzi; pentru ea sărbătorim; pentru arătarea de astăzi a acelui lemn sfânt ce mult timp a stat ascuns; fiindcă tezaurul ascuns a luminat asemenea aurului ascuns în măruntaiele pământului; pentru că s-a revelat, cel până la acel moment îngropat, stindardul creștinismului; fiindcă trufia și mândria demonilor s-a liniștit, odată cu arătarea crucii; pentru că cea care prin natura ei este sabie împotriva dușmanilor, s-a descoperit din pământ; fiindcă Biserica iarăși și-a primit podoaba ei; fiindcă „drahma” cea pierdută a fost găsită de împărați.

Aceasta este Crucea Domnului, „semnul” împărăției, arma mântuirii, puterea împăraților, semnul (trophaeum – n. trad.) biruinței, punctul despărțirii, dar și al unirii Cerului cu Pământul, cârmuirea credincioșilor, culmea și sfârșitul Apostolilor, cununa martirilor și semnul legământului celor ce se închină lui Hristos.

Căci de când avem Crucea, ne închinăm lui Hristos, de când avem crucea, Fiul lui Dumnezeu a fost recunoscut și s-a crezut în El; de când avem crucea, religia iudaică a fost desființată, idolatria ștearsă, iar credința și viața creștină s-a ridicat și a biruit; aerul s-a sfințit, ne-am eliberat de tot jertfele idolatre și am gustat din închinarea cea fără de sânge. De când avem crucea, avem o ușurare a fumurilor demonilor; dimpotrivă, putem să ne împărtășim de mireasma duhovnicească a „Mirului ce se varsă pe sine”. De când avem crucea, s-au arătat nașterile și originile zeilor mincinoși ai mitologiei. De când avem crucea, am cunoscut taina dumnezeieștii noastre credințe; de când avem crucea, am învățat că, începutul cel mai înainte de începuturi, adică Dumnezeu-Cuvântul, a venit din începutul cel mai dinainte de începuturi, adică din Dumnezeu-Tatăl, cel fără de timp și divin.

De când avem crucea, am primit învățătura de credință în Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt și am fost eliberați de stricăciunea distrugătoare a deșertăciunii și a cuvântării idolatre. De când avem crucea, am respins umbrele simbolurilor (păgâne – n.trad) și ne-am luminat cu flacăra adevărului harului dumnezeiesc. De când avem crucea, moartea a fost disprețuită, demonii au fost vădit încurcați, idolii au fost zdrobiți, jertfele de animale au dispărut, idolii au fost distruși. În tot locul există biserici, sfinte altare de jertfă, cântări de psalmi, slujbe de priveghere, învățături teologice, botezuri, împăcări ale credincioșilor, studiu divin și cunoașterea Sfintelor Scripturi, disprețul față de cele lumești, stăpânirea Cerurilor și unirea cu Dumnezeu. Și de ce să spun atât de multe? De când avem crucea, oamenii locuiesc în aceeași cetate cu îngerii, și acest Cer este în sfârșit accesibil celor de pe pământ, iar Dumnezeu, prin harul și energiile (lucrările) sale, se împărtășește, întru sfârșit, oamenilor.

O, Cinstită Cruce, frumusețea preaslăvită a Domnului și a noastră! O, Lemn slăvit, pe care Hristos s-a întins! Arbust ce asigură nemurirea, prin care Hristos, vița cea adevărată, a turnat pentru noi băutura ce dă viața cea adevărată. O, Cruce, prin care s-a sfâșiat manuscrisul păcatului și astfel s-a făcut motiv al scrierii legământului libertății. O, Cruce, comoară a bunătăților celor fără de sfârșit! Mijlocitor al Paradisului, cetățean al Împărăției Cerurilor, tu, cea care slobozești de toate păcatele și dăruiești împlinirea idealurilor. Pe tine Hristos, cu a Sa răstignire, te-a arătat Lemn al nemuririi. Pe tine Hristos, prin țintuirea sa, te-a așezat scară ce duce la ceruri. Pe tine Hristos, prin spânzurarea sa (referire la cântarea Astăzi s-a spânzurat pe lemn – n. trad.), te-a arătat mijlocitor al binecuvântării. Prin tine Hristos, cu ale Sale suferințe, a făcut posibilă eliberarea din legăturile păcatului, a celor ce erau robi ai acestuia.

Cuvânt al Sfântului Ierarh Andrei Criteanul la sărbătoarea Înălțării Cinstitei Cruci – partea I

Cuvânt al Sfântului Ierarh Andrei Criteanul la sărbătoarea Înălțării Cinstitei Cruci – partea III-a

Sursă : PG 97, 1017-36 

Traducere 

Celebrăm sărbătoarea Crucii, iar întreaga suflare a Bisericii s-a luminat. Celebrăm sărbătoarea Crucii și lumea întreagă s-a iluminat și s-a umplut de razele bucuriei dumnezeiești. Celebrăm sărbătoarea Crucii, pentru care întunericul (păcatului) a fost izgonit și a venit lumina (virtuții). Celebrăm sărbătoarea Crucii și ne înălțăm duhovnicește cu Mântuitorul nostru răstignit, lăsând jos, pe pământ, păcatul, pentru a câștiga bunătățile cele viitoare.

Se înalță Crucea și înalță împreună cu sine întreaga umanitate care, din cauza păcatului său, era căzută. Se înalță Crucea și smerește mândrea obraznică a demonilor. Se înalță crucea, iar puterea celui viclean este supusă și smerită. Se înalță Crucea și întreg trupul Bisericii se adună. Se înalță Crucea și orașele sărbătoresc luminat, iar popoarele oferă cu bucurie jertfa cea fără de sânge către Dumnezeu. Fiindcă și numai pomenirea Crucii este un motiv de mare bucurie și de abandon al supărărilor și regretelor.

Dar și să vadă cineva cuiul Crucii, cât de mare lucru este acesta! Fiindcă acela ce vede Crucea se umple de bărbăție și alungă lașitatea. Atât de mare lucru este Crucea! Iar cel ce face din aceasta posesia sa, va fi dobândit un tezaur mare. Poate veți crede că numesc tezaur aurul, sau mărgăritarele, sau pietrele prețioase din India, pentru care se bucură oamenii trupești, care sunt preocupați de lucrurile mărunte și lipsite de valoare. Eu însă numesc tezaur și întru dreptate, acel lucru care este cel mai frumos și mai prețios și cel prin care s-a atins întregul scop al mântuirii noastre.

Fiindcă dacă nu ar fi existat Crucea, Hristos nu ar fi fost răstignit. Dacă nu ar fi existat Crucea, Hristos, viața cea adevărată, nu ar fi fost țintuit pe Lemnul acesta și dacă nu ar fi fost țintuit, nu  ar fi izvorât din latura sa râurile nestricăciunii de „sânge și apă”, care au curățit întreaga lume.

Pecetea păcatului nu ar fi fost ruptă, nu am avea libertatea noastră duhovnicească, nu am fi luat parte la „copacul vieții”, Raiul nu s-ar fi deschis, iar „sulița învăpăiată cea întoarsă” nu ar fi lăsat liberă intrarea în Eden și nici furul nu ar fi intrat în Paradis.

Și de ce spun acestea? Dacă nu ar fi Crucea, Hristos nu ar fi venit pe Pământ, iar dacă Hristos nu ar fi venit, Fecioara nu ar fi existat. Iar dacă Fecioara nu ar fi existat, nici a doua naștere a lui Hristos nu ar fi existat. Dumnezeu nu ar fi mijlocit între oameni; nu ar fi existat arvună, nici iesle, nici scutece, nici tăierea împrejur cea din a opta zi, nici supunerea față de părinții Săi, nici creșterea în vârstă, nici dezvoltarea cea după trup, nici arătarea Acestuia, nici botezul, nici minunile, nici Iuda vânzătorul, nici dreptatea lui Pilat, nici îndrăzneala evreilor care au cerut insistent răstignirea celui fără de păcat.

Și dacă nu ar fi existat Crucea, moartea nu s-ar fi prăbușit, iadul nu s-ar fi golit, șarpele cel rău, diavolul nu ar fi fost zdrobit.

Pentru aceasta, lucru mare și de cinste este Crucea. Mare, fiindcă foarte multe bunătăți și bunătăți s-au întâmplat datorită acesteia. Atât de multe, încât și minunile și Patimile lui Hristos depășesc orice putere a cuvântului sau a expresiei.

Este cinstită, de asemenea, deoarece Crucea înseamnă Dumnezeiasca Patimă și Tropaeum (Trophaeum). Patimă, datorită faptului că Hristos, cel fără de patimă, în mod voluntar a primit moartea pe cruce; Trophaeum, fiindcă diavolul a fost străpuns prin cruce, și împreună cu el, moartea a fost biruită. S-au prăbușit, de asemenea, porțile iadului și, în sfârșit, a devenit pentru lumea întreagă mântuirea comună.

Crucea este nădejdea creștinilor, mântuirea celor fără de nădejde, limanul celor aflați în circumstanțe dificile de viață, tămăduitor al celor bolnavi, cea care îndepărtează patimile, dă sănătatea, dă viață celor morți duhovnicește, îndreptează pe om pe calea evlaviei, cea care reduce la tăcere orișicare blasfemie.

Crucea este armă împotriva celor vicleni, toiag duhovnicesc al împăraților, cununa coroanei împărătești, mod de viață ce are un adânc sens duhovnicesc, toiag al puterii, sprijinitoarea credinței, bastonul duhovnicesc al bătrâneților, cârmuirea celor orbi, lumina celor întunecați, pedagog al celor fără de minte, învățător al pruncilor, zdrobirea păcatului, arătarea pocăinței, ea reprezintă chezășia virtuții și a dreptății.

Crucea este scara ce urcă la Ceruri, drumul ce (ne) conduce la virtutea, garanția vieții duhovnicești, omorârea morții, eliberarea de degradarea (morală). Ea are puterea de a șterge rănile patimilor și a morții duhovnicești celei veșnice; dă sufletului liberarea spre Dumnezeu; este cheia Împărăției Cerurilor.

Crucea este păzitorul pe timpul nopții, stâlpul de sprijin pe timpul zilei, ocârmuitor prin întuneric, frâul în situațiile de bucurie nemărginită, cea care ne animă în situații de mari dureri și necazuri, aducătoare de pace; ea este prietenul stăruitor și apărător; ea ne protejează și ne ajută.

Crucea este ajutător în ispitele noastre, mântuitoare de primejdii, mângâiere a necazurilor, ajutătoare în nevoi, cârmă a celor aflați pe mare, ușurare a necazurilor. Crucea păzește pe cei ce se odihnesc noaptea, priveghează cu cei aflați în priveghere și ajută pe cei obosiți.

Cuvânt al Sfântului Ierarh Andrei Criteanul la sărbătoarea Înălțării Cinstitei Cruci – partea II-a

Cuvânt al Sfântului Ierarh Andrei Criteanul la sărbătoarea Înălțării Cinstitei Cruci – partea III-a

Sursă : PG 97, 1017-36 

Traducere 

Taina Dumnezeieștii Euharistii, lăsată nouă de însuși Domnul, este cea mai înaltă dintre toate tainele, este cea mai remarcabilă dintre minuni din cele săvârșite prin puterea lui Dumnezeu, este cea mai înaltă dintre cele pe care înțelepciunea lui Dumnezeu le-a plăsmuit și este, de asemenea, cea mai prețioasă harismă și dar din cele pe care Dumnezeu le-a dăruit oamenilor. De aceea, întru dreptate, ea se poate numi și poate fi considerate minune a minunilor și taină a tuturor tainelor.

În taina dumnezeieștii cuminecări se ascunde nu numai întreaga dumnezeire, ci și întreaga umanitate (a lui Hristos); prin urmare, ea este taina tainelor, cea care din orice unghi ar fi abordată, se arată în ascuns. Ea transcende toate limitele cunoașterii fizice. Prin această taină, Dumnezeu ne-a arătat nouă, prin a Sa putere, măreția atotputerniciei sale dumnezeiești; și prin a Sa înțelepciune, înălțimea copleșitoare a Dumnezeieștii Sale atotbunătate.

Cum trebuie să ne apropiem la primirea dumnezeieștilor taine

Modul prin care trebuie să ne apropiem de Dumnezeiasca Împărtășanie, ne este arătat de apostolul Pavel, care zice: „Să se cerceteze însă omul pe sine și așa să mănânce din pâine și să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie, osândă își mănâncă și bea, nesocotind trupul Domnului”.

Așadar, fiecare să-și cerceteze conștiința sa mai întâi, pentru a-i putea fi învederată starea lui morală și relația sa cu Dumnezeu și cu aproapele său, iar dacă le va găsi pe acestea într-o stare bineplăcută (lui Dumnezeu – n. trad.), să se apropie pentru a se împărtăși, dacă nu, să lase aceasta pentru altă dată, fiindcă nu există nici un fel de comuniune între sfințenie și necurăție.

Când, astfel, ne apropiem de Dumnezeiasca Euharistie, trebuie să venim cu multă evlavie, curățiți de orice element ce spurcă trupul și sufletul, pentru a ne împărtășii cu cu vrednicie; deoarece, dacă Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să-și dezlege încălțămintea picioarelor sale, pentru a se apropia de locul cel sfânt (Ieșire 3, 3), cu cât mai mult ești tu dator, creștine, să dezlegi orice legătură a păcatului, pentru a primi înlăuntrul tău pe Dumnezeu întreg? Nu este acea pâine sfântă însuși trupul Domnului? Iar în potirul acela nu stă sângele Domnului? „Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este, oare, împărtășirea cu sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem nu este, oare, împărtășirea cu trupul lui Hristos?” (1 Cor. 10:16). Cum, așadar, te vei apropia, conștiință grea având, de focul cel ce arde pe cei nevrednici?

De aceea, dezleagă orice legătură de dușmănie pe care o vei avea cu aproapele tău, renunță la orice troc nedrept, dă înapoi tot ce este străin ție, fugi de ce e rău și fă binele, întoarce-te la Domnul și vino pentru a te sfinți întru totul, pentru a te lumina și a deveni sălaș al harului dumnezeiesc, pentru a te uni cu Hristos și a rămâne întru El și El întru tine. „Cel ce mănâncă trupul meu și bea sângele meu cu mine este, si Eu întru el” (Ioan 6:56).

Caracteristicile celui care întru vrednicie a primit Dumnezeiasca Împărtășanie

Cel ce s-a împărtășit cu vrednicie părăsește sfântul locaș cu totul înnoit, fiindcă focul dumnezeirii, cel care prin Dumnezeiasca Cuminecare a venit în legătură cu sufletul omului, a ars păcatele sale, l-a umplut de har dumnezeiesc, i-a sfințit rațiunea, a întărit puterile sufletului, i-a luminat rațiunea, a legat inima sa de frica de Dumnezeu și, în final, l-a arătat pe acesta sălaș al Sfântului Duh.

Cel ce s-a împărtășit cu vrednicie a primit drept arvună împărăția cea cerească și este îmbrăcat cu platoșa dumnezeirii, cea care îl apără de orice rău și orice lucrare a celui viclean, arătându-l pe acesta înfricoșător chiar și înaintea demonilor.

Inima celui ce s-a împărtășit cu vrednicie se umple de nespusă bucurie și negrăită fericire; el este singurul care simte schimbarea ce a avut loc înlăuntrul său și se bucură de restaurarea sa. Toate virtuțile împodobesc inima sa, iar dorința sa va sta numai către unirea cu Domnul.

Liniștea duhovnicească, pe care conștiința comuniunii și întrepătrunderii de Dumnezeu o dă și pacea cea cerească ce domnește înăuntrul său, se oglindesc în chipul fericit al celui ce s-a împărtășit cu vrednicie.

După Dumnezeiasca Euharistie

După Dumnezeiasca Euharistie, să lauzi și să mulțumești imediat Domnului, fiindcă te-a învrednicit să te cumineci cu trupul și sângele său; ziua aceea să o petreci în lucrări vrednice de împărtășania primită și să o ții pe aceasta drept exemplu pentru celelalte zile ale vieții tale, să nu permiți de aici înainte să aduci întristare îngerului celui ce păzește sufletul și trupul tău, întorcându-te la viciile tale de altădată.

Veniți, așadar, frați creștini, să ne înfruptăm din harul lui Dumnezeu, să avem grijă de a noastră mântuire, ca învrednicindu-ne de primirea preacuratelor tainelor, să trecem toată vremea vieții noastre în dreaptă judecată, dreptate și evlavie. Fiindcă ni s-a revelat, precum spune și Pavel (Tit 2, 11-13), că harul mântuitor al lui Dumnezeu s-a arătat tuturor oamenilor, învățându-ne pe noi să lepădăm fărădelegea și poftele lumești și, în veacul de acum, să trăim cu înțelepciune, cu dreptate și cu cucernicie. Să așteptăm fericita nădejde și arătarea slavei marelui Dumnezeu și Mântuitorului nostru, Iisus Hristos, Amin!

Sursa: Ο Άγιος Νεκτάριος, περί της θείας Ευχαριστίας

Traducere de Bădilă Andrei Alexandru

Născătoarea de Dumnezeu a primit atât de multă cinste, respect și dragoste din partea credincioșilor, astfel încât, după Dumnezeu, ea a primit cea mai mare cinste, respect și iubire. Cinstea credincioșilor față de Născătoarea de Dumnezeu datează din sec. I sau II, și a fost întărită de aceleași Sfinte Scripturi care pomenesc numele ei și o descriu drept „cea plină de har, binecuvântată și singura, între femei, care a găsit har înaintea lui Dumnezeu”. Și însăși Maica Domnului, cu duh profetic, vestește cinstea de care se va bucura între toate neamurile, zicând: „iată, de acum, mă vor ferici toate neamurile” (Luca 1, 48). Și adevăr a grăit atunci, fiindcă din acel moment au început mărimurile adresate Născătoarei de Dumnezeu. Pe aceasta, mai întâi a fericit-o Elisabeta, care, umplându-se de Duh Sfânt, cu glas tare, a zis: „Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul pântecelui tău […] Și fericită este aceea care a crezut că se vor împlini toate cele spuse ei de Domnul” (Luca 1, 42-45). Asemenea, și femeile contemporane cu Maica Domnului, văzând-o pe Fecioara cu pruncul în brațe, cu siguranță au fericit-o. Evanghelistul Luca amintește de glasul care s-a auzit din mulțime și a fericit-o pe Maica cea care l-a alăptat pe Domnul (Luca 11, 27).

Arheologia creștină ne dovedește faptul că cei credincioși au pictat icoane ale Maicii Domnului, s-au închinat ei și au cinstit-o încă din sec. I-II.  Și, cu siguranță, lucrurile nu ar fi putut sta altfel, fiindcă însăși Evanghelia este cea care întărește cultul Născătoarei de Dumnezeu Maria, Fecioara însăși anunțând că „de acum, mă vor ferici toate neamurile”. Iar aceasta fiindcă Născătoarea de Dumnezeu a primit cinstea și fericirilor tuturor neamurilor – de la momentul Bunei Vestiri și până astăzi – și va fi fericită între neamuri în mod continuu până la sfârșitul veacurilor. Iar cei care nu aduc aceasta cinste și fericire înaintea Născătoarei de Dumnezeu încalcă flagrant poruncile exacte ale Evangheliei. Fiindcă întreaga Evanghelie este o lege și călcarea unei iote sau a unui cuvânt mai mic al Evangheliei înseamnă încălcarea legii.

Odată cu veacul al treilea, cinstirea Maicii Domnului a fost cu atât mai mare. Imnografia creștină înalță cântări către Fecioara și Născătoarea de Dumnezeu, numind-o Împărăteasa Cerului și Doamnă a Îngerilor. În vremea aceea, au apărut, în mai multe locuri unde locuiau împreună creștinii cu alte neamuri, anumiți eretici care transformat în cult de adorare cinstea cuvenită Născătoarei de Dumnezeu, făcând-o egală în cinstire pe Fecioara Maria cu însuși Dumnezeu, imitând prin aceasta zeitățile feminine care erau adorate în cultura neamurilor. Această erezie s-a numit a collyridienilor, fiindcă aceștia aduceau drept ofrandă de jertfă într-o zi anume un fel de covrigi, sau dulciuri, pe care le și consumau (Epifanie, Panarion, cap. 78 și 79).

În aceeași perioadă au apărut și cei întru totul diferiți de collyridieni, care s-au numit antidicomarianiți, care nu tolerau slăvirea Maicii Domnului nostru. Aceștia erau atât de lipsiți de respect, încât au îndrăznit să spună că Fecioara, după nașterea Mântuitorului, a intrat la bărbatul ei și a dat naștere și altor fii și fiice. Acestora s-au alăturat și alți eretici, ai zilelor noastre, care au negat Pururea-Fecioria și numele de Theotokos – Născătoare de Dumnezeu.

Pe aceste erezii, Biserica le-a combătut și și-a exprimat în mod clar opinia corectă și sigură conform căreia suntem îndatorați să aducem cinstirea Pururea-Fecioarei drept Maică a lui Dumnezeu (Θεοτόκος), fără, însă, a ne închina ei ca unui Dumnezeu.

Ereziile collyridienilor și ale antidicomarianiților, apărute în veacul al III-lea, dezvăluie o abatere de la adevărata credință a Bisericii Universale, care (credință) se află undeva poziționată între cele două secte diametral opuse.

Epifanie, în capitolul 23, spune „Și alții, din nou lipsiți de cinste, în ceea ce privește însăși problema Pururea-Fecioarei, care obișnuiau și obișnuiesc să o numească Dumnezeu, suferind, în mod sigur, de nebunie și demență. Căci se spune că multe femei din părțile Traciei care locuiau în Arabia păstrau această practică lipsită de rațiune, adică făceau un tip de dulciuri în numele Pururea-Fecioarei Maria, pentru a se aduna, și, în numele Preasfintei Fecioare, să facă acest lucru întru totul hulitor și nedrept – adică să slujească femeile singure și să aducă jertfă”. Și în capitolul 1 al aceleași cărți legate de erezii (a Sfântului Epifanie), zice: „Această erezie a ajuns în Arabia din părțile Traciei și ale Sciției… Multe femei împodobesc o farfurie cu o cârpă curată într-o zi anume a anului și pun pe ea pâine, pe care o oferă în numele Mariei. Iar din această pâine mănâncă toate”.

Însă, încă din sec. al IV-lea evlavia și cinstea Maicii lui Dumnezeu s-au manifestat prin lucrări luminate, adică prin ridicarea unor Sfinte Biserici în numele Maicii Domnului.

Născătoarea de Dumnezeu a fost, este și va fi pentru toți credincioșii cea de nebiruit apărătoare și ajutătoarea și sprijinitoarea cea grabnică. La ea au alergat cei aflați în primejdii și necazuri, și pe ea au avut-o cei aflați în războaie drept apărătoare doamnă. A ei putere de nebiruit a zdrobit pe dușmani și aflând îndrăzneală la Fiul ei și Dumnezeu, a adus credincioșilor mila lui Dumnezeu.

Evlavia credincioșilor față de Maica lui Dumnezeu din momentul condamnării ereziei lui Nestorie, s-a manifestat în întreg statul Roman prin sărbători pline de lumină și bucurii duhovnicești, iar toate bisericile, înălțătoare și luminat decorate, ridicate în numele Maicii Domnului erau renumite prin frumusețea lor.

Această evlavie a credincioșilor față de Născătoarea de Dumnezeu și Pururea-Fecioară Maică a Domnului, care deja avea un loc ferm în inimile lor și a început cu alegerea Fecioarei Maria drept Maică a lui Dumnezeu, a rămas nestrămutată de-a lungul veacurilor și va rămâne neschimbată în inimile credincioșilor pentru totdeauna.

Una dintre cele mai iubite evanghelii apocrife ale creștinismului este cea atribuită lui Iacov, fratele Domnului, care a transmis foarte multe elemente tradiției Bisericii, care la rândul ei, le-a respins cu promptitudine în mai toată vremea. Conținutul textului se remarcă printr-o naivitate deosebită, prin lipsa de profunzime teologică specifică scrierilor nou-testamentare canonice. Motivul atribuirii textului prezentei evangheliei fratelui lui Hristos este unul foarte ușor de înțeles: pentru a putea fi ușor acceptat de comunitatea creștină și a beneficia de autoritatea pe care Iacov o avea, conform tradiției, în Biserică.

Așa cum am precizat și în articolul precedent, timpul scrierii acestei evanghelii este probabil mijlocul secolului II d.Hr., textul fiind redactat, probabil, potrivit cercetătorilor contemporani, de un grup de creștini proveniți dintre neamuri sau conform altor specialiști, textul aparține unui autor iudeo-creștin, bun cunoscător al Vechiului Testament, însă nefamiliarizat cu peisajele Țării sfinte, prin prisma descrierilor pe care acesta le face diferitelor locuri din Tărâmul Sfânt. Importanța acestei scrieri este dată mai ales de vechimea sa, răspândirea ei în Biserica Primară și influența sa în arta și credința creștină, mai ales prin prisma contribuției dogmatice în ceea ce privește învățătura Bisericii despre pururea-fecioria Maicii Domnului.

Lucrarea este împărțită, prin prisma conținutului, în trei părți: Viața Fecioarei dinainte de nașterea lui Hristos (Cap. 1-16), nașterea lui Mesia și minunile ce s-au întâmplat o dată cu aceasta (Cap. 17-21), și moartea sfântului Zaharia (Cap. 22-24), lucrarea sfârșindu-se cu un epilog (Cap. 25).

Prima parte descrie nașterea cea minunată a Maicii Domnului, din Ioachim și Ana, care erau sterpi și pentru aceasta, marginalizați de societatea civilă iudaică, fiind considerați blestemați de Dumnezeu. Ana se roagă Domnului zicând: „Dumnezeul părinților noștri, auzi-mă pe mine și mă binecuvintează așa cum ai făcut cu Sara, dându-i ei fiu pe Isaac!” (2, 4). Un înger al Domnului îi răspunde: „Ana, Ana, Domnul ți-a auzit rugăciunea ta. Iată, vei zămisli și vei da naștere, iar despre rodul pântecelui tău se va vorbi în lumea toată” (4, 1). Cu această ocazie, Ana promite ca rodul acesta să fie afierosit Domnului.

Aflând la momentul nașterii de la moașă că are o pruncă, Ana s-a bucurat și a zis „Sufletul meu saltă în această zi!”. Iar după ce a așezat prunca în patul ei, s-a curățit, a hrănit-o și a numit-o Maria (5, 2).  Maria a fost adusă la templu la vârsta de trei ani, iar preotul, primind-o a sărutat-o și a binecuvântat-o zicând: ”Domnul Dumnezeu a mărit numele tău peste toate neamurile; prin tine Domnul va arăta mântuirea Sa fiilor lui Israil în zilele cele mai de pe urmă” (7, 2). La vârsta de doisprezece ani, este dată lui Iosif pentru a avea grijă de ea căci, potrivit Protoevangheliei lui Iacob, Iosif era un văduv în vârstă care deja avusese alți copii.

Capitolele X-XI păstrează același fir narativ cu cel al evangheliilor canonice în ceea ce privește nașterea Domnului; fecioara Maria primește veste de la înger că va zămisli în mod minunat prunc prin puterea lui Dumnezeu, iar aceasta îi zice: „aici e roaba Domnului; fie mie după cuvântul tău” (XI,3).

Potrivit Protoevangheliei lui Iacob, Iosif, întorcându-se înapoi în locul unde se afla fecioara, fiind plecat din cauza muncii și aflând că Maria purta în pântece prunc, a început a plânge, crezând că nu a putut să își împlinească datoria față de fecioara care îi fusese dată în grijă. Văzând îndoiala sa, îngerul i s-a înfățișat, zicându-i: „Nu te teme pentru aceasta fecioară, căci pruncul din ea este rodul Duhului Sfânt. Ea va naște fiu și Îl va chema Iisus. Căci El va mântui oamenii de ale lor păcate” (XIV, 2).

Mai târziu, când scribul Anas a descoperit că Maria purta în pântec, l-a acuzat pe Iosif înaintea unui preot că nu a respectat fecioria tinerei. Iosif și Maria au depus mărturie înaintea preotului și au fost supuși încercărilor pentru femeia bănuită de adulter (descrise pe larg la Numeri 5:11-31), dovedindu-se astfel curăția lor.

Un aspect important  descris de „Iacob” în lucrarea sa este problema pururea-fecioriei a Maicii Domnului. Concepția curată a fost deja amintită în buna veste transmisă de înger, însă evanghelia prezintă și Nașterea Domnului într-o manieră miraculoasă: apropiindu-se momentul nașterii, Iosif a căutat o moașă și întorcându-se cu ea, au văzut un nor luminos ce a acoperit peștera unde Fecioara zăcea. „Deodată, norul s-a depărtat și lumină mare s-a făcut în peșteră, încât nu puteau privi cu ochii înspre ea. Mai apoi, ea a început să dispară, făcând loc pruncului să fie văzut, iar el a căutat sânul maicii Sale, Maria. Atunci moașa a plâns și a strigat: Ce mare este ziua aceasta, căci am văzut această minune nouă” (XIX, 2). Plecând de la peșteră, moașa a văzut-o pe Salome și i-a zis: „Salome, trebui să îți povestesc această minune nemaivăzută. O fecioară a dat naștere, ceea ce, după fire umană și după cum știi și tu, este cu neputință” (XIX, 3). Salome nu a crezut cuvintelor moașei și de aceea ea a primit pedeapsă de la Dumnezeu, uscându-i-se mâna. Apropiindu-se mai apoi de copil și atingându-l, ea primește vindecare.

Protoevanghelia prezintă, asemenea scrierilor canonice, plecarea magilor și uciderea pruncilor de către Irod la auzul veștii că s-a născut Împăratul lui Israel. Aici, textul diferă față de varianta canonică, fiindcă Iosif și Maria nu iau calea Egiptului, ci Maria îl ascunde în fașă pe prunc și îl ascunde în ieslea unui han. Iar Elisabeta, mama lui Ioan, Înaintemergătorul, fuge în munți cu fiul ei. Ajunsă la baza munților, ea înalță o rugăciune, iar muntele se deschide pentru a-i adăposti pe cei doi și un înger este trimis pentru a străjui urcarea potrivnicilor în munte. Irod însă, își trimite ostașii la Zaharia arhiereul, care refuză să mărturisească unde stă ascuns fiul său și pentru aceasta, este ucis pe treptele templului. Urmașul său este dreptul Simeon, care mai târziu îl va purta pe pruncul Iisus în brațele sale, la intrarea în templu.

Unii cercetători au acuzat Protoevanghelia lui Iacob de docetism (erezie aparținând creștinismului primar, ce susținea că natura umană a lui Hristos este doar o iluzie, o aparență înșelătoare, El neîmbrăcând vreodată haina trupului omenesc), prin prisma modului de prezentare a Nașterii Domnului. Însă faptul că după naștere pruncul a cerut sân, dovedește întocmai realitatea laturii sale umane. Pe de altă parte, prezența norului de lumină ne aduce aminte de teofaniile din Vechiul și Noul Testament, care subliniază latura divină a nou-născutului. Astfel, lucrarea nu ar trebui acuzată nici de docetism, nici de adopționism, care susține că Hristos a dus viață pur omenească până la momentul începerii misiunii Sale pastorale, când primește puteri divine.

Alte informații cu privire la viața Fecioarei Maria se găsesc și în Evanghelia copilăriei lui Hristos, însă, textul acela este de factură gnostică, puternic îmbibat de curentul ereziei gnostice, lipsit de substanță teologică și departe de tradiția comună a Bisericii. El prezintă, de exemplu, cum Hristos a readus la forma umană pe cineva care fusese transformat mai înainte în catâr de o vrăjitoare, sau cum, copil fiind și jucându-se în noroi, a modelat niște păsări și a suflat asupra lor pentru a le aduce la viață.

Putem concluziona, astfel, că Protoevanghelia lui Iacob nu este o lucrarea eretică, în ciuda narațiunilor sale ce țin oarecum de domeniul fantasticului și că reflectă credința sobornicească a Bisericii cu privire la zămislirea și nașterea lui Hristos. Lucrarea, de altfel a avut un puternic impact în domeniul mariologiei, în dezvoltarea dogmei Nașterii Pururea-fecioarei Maria. Chiar dacă Papa Gelasie a decretat scrierea ca fiind necanonică spre finalul sec. V, de conținutul ei se leagă numeroase sărbători din calendarul Bisericii Ortodoxe, cum ar fi aducerea la Templu a Maicii Domnului, Nașterea Fecioarei Maria și sărbătoarea sfinților Ioachim și Ana.

Articolul de față are ca temă pericopa evanghelică a întâlnirii lui Hristos cu femeia samarineancă, așa cum este ea prezentată în cap. IV al Evangheliei după Ioan, propunându-și prezentarea și analiza fragmentului, subliniind dimensiunea eshatologică a acestuia. Pericopa samarinencei este una din cele mai importante istorisiri ce aparțin Evangheliei lui Ioan, așa cum reiese și din numeroasele învățături ce pot fi sustrase, și anume, învățătura Domnului despre darurile lui Dumnezeu, despre harul Duhului Sfânt, despre adevărata slujire ce trebuie adusă lui Dumnezeu și despre mântuirea omului.

Femeia samarineancă, o păcătoasă ce provine dintr-o societate considerată de iudeii vremurilor a fi eretică și idolatră, lipsită de orice fel de respect din partea acestora, lucru datorat faptului că cei din urmă se considerau adevărații păstrători ai adevărului și ai dreptei credințe, se adapă din cuvântul lui Hristos, se pocăiește, devenind vas purtător al învățăturii Sale, împărtășindu-le și celor de o credință cu ea didascalia primită.

Iisus Hristos, pe de altă parte, prin spectrul poziției adoptate față de samarineancă, cât și față de ceilalți samarineni care s-au apropiat de El și au crezut în El, reprezintă un exemplu de deschidere și de dragoste față de aproapele nostru, dar și o dovadă concretă a faptului că orice om are puterea și posibilitatea să ia parte la Împărăția lui Dumnezeu. În secolele ce au urmat acestei întâlniri, tradiția bisericească a identificat-o pe samarineanca anonimă cu Sfânta Fotini, căreia i-a oferit și titlul de întocmai cu apostolii (ισαπόστολος).

Așadar, conform ipotezelor deja prezentate, putem fi siguri de faptul că pericopa de față abordează mai multe probleme de natură teologică care necesită a fi studiate și discutate datorită faptului că acestea transcend orice barieră temporală; sunt teme ce provoacă orice om, indiferent de epoca de care aparține, având hotărâtoare consecințe religioase și sociale.

Evanghelia lui Ioan este considerată de Părinții Bisericii, dar și de cercetătorii vremurilor noastre mult mai încărcată cu semnificații teologice, cu atât mai mult atunci când ea este comparată cu scrierile sinopticilor ^[1], fapt ce se datorează modului nou și deosebit prin care scriitorul descrie persoana și acțiunile Mântuitorului, dar și unei varietăți de teme teologice abordate în mod sistematic, care indică modul în care Iisus se raportează și prezintă acest raport cu Dumnezeu Tatăl^[2]. Evanghelistul Ioan îl prezintă pe Mântuitorul, așadar, în împreună-lucrarea Sa cu Tatăl, prin intermediul Sfântului Duh, care ajunge să atingă inimile celor credincioși în momente importante, dar și în viața cotidiană, așa cum dovedește și pericopa samarinenei^[3]. Acțiunea Sfântului Duh reiese din discuția cu privire la slujirea lui Dumnezeu „în Duh și adevăr”. Duhul la care se referă Domnul este prin excelență Duhul lui Dumnezeu, pe care oamenii îl pot primi, suferind schimbări sufletești și ajungând la adevărata credință.

Hristologia Evangheliei după Ioan este distinctă și în multe alte momente ale pericopei: Iisus este Fiul lui Dumnezeu, devenit om, cel care a luat trup și a venit pe Pământ pentru a împlini voința Tatălui. Pericopa în discuție îl prezintă pe Hristos atât ca învățător, ca Mesia, cât și ca mântuitor al lumii. El însuși vorbește despre Sine și descoperă femeii cine este cel ce stă înaintea ei, iar apostolilor le descoperă lucrarea sa, anume mântuirea omului. Contextul în care se desfășoară dialogurile abundă în ecouri de natură eshatologică, întrucât Iisus vorbește despre venirea unei noi epoci, în care închinarea la Dumnezeu se va face diferit, duhovnicesc, în mod lăuntric și în adevăr^[4], cât și despre vremea ce deja venise, cea a lui Mesia cel vestit de proorocii Vechiului Testament^[5]. Conform cu Smith, practic, aceste două perioade, cea a slujirii adevărate a lui Dumnezeu și a lui Mesia cel ce va veni, se pot identifica una prin cealaltă. Lucrarea mântuitoare a lui Iisus Hristos este indicată în felurite moduri, în puncte importante ale Evangheliei lui Ioan; în fragmentul de la cap. IV, Hristos se arată pe sine „izvor de viață veșnică”, subliniind aceeași lucrare^[6].

O altă discuție importantă se concentrează în jurul modului în care cea de-a patra Evanghelie îl prezintă pe Dumnezeu, întrucât se pare că există o diferență ușor sesizabilă între Dumnezeul Vechiului Testament, așa cum îl traduceau iudeii vremii din sfintele scripturi, și cel pe care îl prezintă Ioan. Problema nu este dată de existența divinității, lucru de necontestat în ambele instanțe, ci de cine este Dumnezeu, iar în cazul Evanghelistului Ioan, Acesta nu se află în antiteză cu Dumnezeul scrierilor vechi, ci este același, Dumnezeul lui Israel, despre care învățăm acum că este Tată al Cuvântului, activ în relația sa cu umanitatea.

A patra evanghelie dezvoltă, de asemenea, și o pnevmatologie proprie, subliniată și în pericopa de față atunci când se discută despre slujirea lui Dumnezeu în duh și adevăr, subliniindu-se faptul Dumnezeu este duh.. Pe de o parte, Dumnezeu este duh în ceea ce privește firea și esența sa, iar acest fapt implică caracterul transcendental al existenței sale în relație cu materia și cu lumea fizică. Pe de altă parte, Duhul este prezentat drept piatră de hotar, cel care poate să treacă la oameni în urma contactului acestora cu Iisus. Astfel, putem cu ușurință concluziona că lucrarea Duhului este în mod direct legată de acțiunea lui Iisus, Dumnezeu manifestându-se în lume prin intermediul Duhului și transmițând adevărul de credință prin Fiul său^[7].

Relația pe plan religios între iudei și samarineni ridică problema relațiilor pe care trebuie creștinii să le susțină cu cei de alte confesiuni, sau religii. Prin intermediul pericopei înțelegem că cei disprețuiți de iudeii cei mândri erau mult mai capabili să Îl înțeleagă și să Îl accepte pe Hristos. Tot așa, fiecare creștin este chemat să răspândească vestea cea bună (Evanghelia) a Învierii lui Hristos tuturor, indiferent de fundamentul religios al celui căruia acesta se adresează, căci ea poate găsi un loc potrivit din care să răsară sămânța mântuirii și în sufletele celor disprețuiți, sau a celor care au trăit în eroare, la fel ca în cazul samarinenilor^[8].

Un alt aspect teologic se referă la locul de închinare a lui Dumnezeu, care după cum bine se știe, reprezenta una dintre controversele dintre evrei și samariteni. Acesta, pentru iudei era templul din Ierusalim, iar pentru samarineni, muntele Garizin, pe care au avut construit la un moment dat alt templu. Însă, Iisus subliniază în fragmentul de față natura imaterială a lui Dumnezeu, care se poate sălășlui peste tot, și nu numai într-un singur loc. Deci închinarea ce I se aduce va fi pur spirituală, în duh, astfel încât să poată fi adorat lăuntric de fiecare persoană. Desigur, asta nu înseamnă că Iisus subestimează importanța existenței templelor și a săvârșirii cultului, ci El subliniază doar natura spirituală a închinării, care trebuie să izvorască cu sinceritate din străfundurile inimilor credincioșilor.

Femeia din Samaria cunoștea profețiile care vesteau venirea lui Mesia și avea speranță și așteptare în inima ei. Profeții care au vorbit despre Dumnezeu cel unic, precum și despre întruparea lui Mesia, au fost mulți, și din acest motiv femeia a crezut la început că are în față încă un profet. Dar cum a fost femeia convinsă că cel care îi vorbea este Hristos însuși? A fost suficient faptul El însuși a susținut acea poziție?

Evanghelia după Ioan, dar și mai precis, pasajul legat de femeia samarineancă, se remarcă printr-un profund caracter eshatologic. În acest pasaj cu pricina, acest caracter este evident prin referirea la venirea unei ere, a unei perioade viitoare, dar și la situația deja prezentă, anume că o nouă eră a sosit deja. Pe de o parte, avem ideea anticipării, de exemplu, a lui Mesia, a timpului în care Dumnezeu va fi adorat spiritual, a secerișului și, pe de altă parte, unele dintre semnele venirii se întâmplă deja, așa cum Mesia este prezent si secerișul are loc exact în acele momente. Astfel, părerea lui Savvas Agouridis pare a fi valabilă, conform căreia evanghelistul Ioan caută să pregătească Biserica pentru anticiparea celei de-a Doua Veniri^[9].

Deosebit de puternică în pericopa samarinenei este ideea misiunii pe care Hristos a fost trimis de Tatăl cel ceresc să o împlinească: El a venit pentru a împlini o anume voință și a săvârși o anumită lucrare. Pe de altă parte, lucrarea pe care El o începe este continuată de ucenicii săi, prin slujirea apostolică. Scopul și împlinirea lucrării și a voinței lui Dumnezeu este mântuirea neamului omenesc. Rolul lui Iisus în această misiune este foarte exact, El fiind trimisul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii și prin întruparea Sa și lucrarea de îndumnezeire a omului, Hristos  nu încetează a fi Dumnezeu desăvârșit, ci și firea umană pe care o îmbracă o ridică la slava cea dumnezeiască. Cu toate acestea, latura Sa umană este trădată în pericopa de față prin nevoințele trupești specifice omului, dintre care cea mai înaltă este setea. Astfel înțelegem și că patimile pe cruce pe care Hristos le-a suferit nu au fost doar un rol teatral, sau cultic, fără implicații directe, pe care El trebuia să îl împlinească, ci, cu adevărat, S-a înălțat pe cruce, suferind nevoințe și simțiri omenești autentice.

Mântuirea omului reprezintă încă o temă de bază pe care pericopa în discuție o aduce în lumină, întrucât samarineanca devine vas al adevărului și al credinței cele adevărate și începe să pășească spre mântuire. Desigur, în această direcție trebuie să fi fost orientat și dialogul pe care Hristos îl are cu ucenicii săi în care vorbește de semănător și de seceriș, care coincide din punct de vedere cronologic cu inflația de samarineni în rândurile credincioșilor, care îl căutau atât pe Iisus, cât și mântuirea lor personală. Însă, la acea vreme, mântuirea era cunoscută drept eliberarea mesianică, cea care a ocupat un loc central în gândirea și cugetarea poporului evreu, fiindcă ei credeau că aveau să fie singurii receptori ai acesteia. Întrebarea firească ce urmează istorisirii de față este cine este cu adevărat vrednic de mântuire, având în vedere că la mântuire a participat o femeie păcătoasă provenită dintr-un popor ce denaturase revelația divină? Răspunsul evident este că mântuirea i-a fost dată acesteia nu pentru defectele, ci pentru virtuțile cu care ea s-a încununat, precum simplitatea, speranța, bunătatea, cunoașterea Scripturilor, sinceritatea.

Astăzi parcurgem o eră în care problemele teologice de mai sus sunt de o actualitate stringentă. Progresul tehnologic, criza economică, a valorilor, ritmurile de viață ale omului modern, războaiele și fanatismul sunt doar câțiva din factorii ce afectează oamenii și deseori îi îndepărtează de învățătura și adevărul lui Dumnezeu. Consecințele acestui lucru sunt triste, cum ar fi clintirea credinței și a speranței, limitarea dragostei către aproapele, individualismul și căutarea bunătăților celor pământești. Sensul pericopei discutate poate fi înțeles în nevoia oamenilor moderni de a fi învățați adevărul lui Dumnezeu de la început, spre întărirea credinței și pășirea pe calea mântuirii, iar semnificațiile și implicațiile ei  inspiră credință, dragoste și întoarcerea pe cărarea lui Dumnezeu a celor care s-au depărtat de El.

^[1]   Trempelas, P., Υπόμνημα εις το κατά Ιωάννην, ed. Sotir, Atena, 1990, pp. 161-162.

^[2] Smith, M. D., The Theology of the Gospel of John. New Testament Theology, Cambridge University Press, Cambridge, 1995, p. 4

^[3] Idem, p. 1

^[4] Yves C., Christian Theology,  în M. Eliade, Enciclopedia Religiilor, New York, 1987, p. 456.

^[5] Hunter, A. M., The Gospel according to John. The Cambridge Bible Commentary in the New English Bible, Cambridge University Press, 1965, p. 49.

^[6] Carson, D. A., The Gospel according to John. The Pillar New Testament Commentary, Apollos, UK, 1991, p. 49.

^[7] Smith, Ibidem, p. 112

^[8] Smith, Ibidem, p. 75-76.

^[9] Savvas A., Ο Ευαγγελιστής Ιωάννης, Ed. Ellinika Grammata, Atena, 1984, p. 25.

Sfântul Apostol Pavel (sau Saul, după numele său primit odată cu botezul iudaic, circumciderea) a rămas în conștiința Bisericii drept una din cele mai dominante voci ale Creștinismului primar, atât prin lucrarea sa misionară, ca Apostol al Neamurilor, cât și ca autor a aproape jumătate din cărțile Noului Testament; tot Sfântul Apostol Pavel este întemeietorul Bisericii Greciei, a cărui pomenire întru cinstire Biserica o face an de an, în data de 29 Iunie, împreună cu Sfântul Apostol Pavel.

Născut în Tarsul Ciliciei (între 5-15 d.Hs.), Saul, iudeu cu cetățenie romană, a crescut într-un context socio-cultural puternic determinat de influențe grecești, întrucât orașul său natal era un mare centru al lumii eleniste, învățând limba greacă și primind o educație de sorginte iudaică, alături de Gamaliel, un învățător al legii.

Acest fundament a reprezentat un punctul de plecare în lucrarea sa apostolică, fiindcă prin cunoașterea tradițiilor iudaice,  el a știut cum să se adreseze comunităților de evrei, iar limba greacă s-a dovedit o adevărată unealtă pentru a aborda pe cei proveniți dintre neamuri (εθνικούς). Cu cei din urmă, a ținut o corespondență strânsă prin care a răspuns întrebărilor puse de credincioșii Bisericii pe care o întemeiase. Prezentul articol are ca scop urmărirea traseului misionar al Sfântului Apostol Pavel pe teritoriul Greciei Antice angajând argumente biblice, istorice și mărturii arheologice.

Conform cărții Faptele Apostolilor, grupul misionar al apostolului Pavel (Sila, Timotei și Luca) debarcă pentru prima dată în regiunea de Nord a Greciei Antice, în iarna anului 49 d.Hs., în Neapoli, care se găsea în locul orașului Kavala, din Grecia de astăzi. Șapte ani mai târziu, în 56 d.Hs., Apostolul Neamurilor se va găsi pentru a doua oară în această cetate, în timpul celei de-a treia călătorii misionare a sa. Mai apoi, Apostolul împreună cu ceata ucenicilor călătoresc în Filippi, unde rămân pentru câteva zile (Fapte 16, 11-12). O tradiție veche identifică locul unde Pavel și cei împreună cu el au debarcat drept locul unde ulterior s-a ridicat Biserica Sfântului Nicolae, aproape de portul orașului Kavala. În spatele Bisericii există un Pas al Apostolului Pavel (Βήμα Αποστόλου Παύλου)[1] în amintirea acestui eveniment, care marchează în istoria Bisericii venirea mesajului evanghelic pentru prima dată pe teritoriu european.

Pasul Sf. Ap. Pavel în Neapoli

Urmând Via Egnatia (drum roman antic realizat în sec. al II-lea î.Hr, ce traversa provinciile romane Iliric, Macedonia si Tracia, ale cărui rămășițe arheologice au fost descoperite în apropierea Mănăstrii Sfântului Sila), Pavel și cei care împreună cu el s-au îndreptat către cetatea Filippi, intrând, probabil pe Poarta Neapolis-ului. În prezent, orașul abundă în dovezi arheologice din perioada elinistă, dar mai ales din cea romana și a epocii paleocreștine. În perioada proto-creștină, cetatea mai adăpostea doar foarte puțin iudei, care, în zilele Sabbatului, se adunau la malul unui afluent al râului Strymona. În sâmbăta în care Apostolul a vizitat zona aceasta, el a găsit adunate în acel loc doar femei, carora Apostolul le-a predicat pentru prima data învățătura creștină.  Întâlnirea lui Pavel cu Lidia, o femeie credincioasă din Thyatira Asiei Mici (Fapte 16, 14) trebuie să se fi săvârșit tot acolo. Pe locul unde această credincioasă a primit botezul, mai târziu s-a ridicat un baptisteriu în zilele noastre, a fost înfrumusețat, iar în râul de lângă baptisteriu se săvârșesc botezuri.

În același capitol din Fapte se istorisește că Pavel împreună cu Sila au fost duși în piață[2], înaintea dregătorilor. Rămășițele arheologice ale acestei piețe din zilele noastre sunt de sec. II, însă sub acestea, arheologii au descoperit straturi ale unei piețe și mai vechi, de sec. I. Este posibil ca întregul episod să se fi petrecut în fața Pasului care este localizat în regiunea nordică a pieței din Filippi, fiindcă se știe că în partea de sud se găseau tarabele negustorilor din Filippi.

Comunitatea filipenilor este prima pe care Apostolul o întemeiază pe teritoriu european și tot acesteia îi este destinată una dintre Epistolele Pauline. Ruinele episcopiei se păstrează până în zilele noastre în estul pieței. În casa de rugăciune afierosită Apostolului Pavel s-a păstrat o epigrafie pe podeaua de mozaic care stă drept mărturie a acestei afierosiri și pe care scrie: Porfirie, episcopul, cel ce a făcut/a ridicat mozaicul bazilicii lui Pavel în Hristos (ΠΟ[ΡΦΥ]ΡΙΟΣ ΕΠΙΣΚΟΠΟΣ ΤΗΝ [Κ]ΕΝΤΗΣΙΝ ΤΗΣ ΒΑΣΙΛΙΚΗΣ ΠΑΥΛΟ[Υ ΕΠ]ΟΙΗΣΕΝ ΕΝ ΧΡΙΣΤΩ). Această descoperire de mare însemnătate pentru creștini subliniază comuniunea continuă a Bisericii din Filippi cu întemeietorul ei.

Epigrafia Ep. Porfirie

Până a ajunge în Thessalonic, Pavel a trecut și prin cetățile Amfipoli și Apollonia, despre care, însă, cartea Faptelor nu ne mărturisește nimic, ci doar le amintește (Fapte 17, 1). Din punct de vedere istoric, se cunoaște faptul că cetatea Amfipoli juca un rol de mare importanță strategică și comercială, ca popas pe drumul Egnatiei, și că în perioada creștinismului primar, orașul devenise un principal centru creștin. Săpăturile arheologice au scos la iveală patru bazilici (de sec. V-VI d.Hs.) și un centru episcopal(sec. IV d.Hs.).

Venind din Apollonia, Pavel trebuie să fi intrat în cetatea Thessalonicului urmând drumul Egnatiei – strada Lagkada (Λαγκαδά) din zilele noastre- prin Poarta Litaia[3] (ale cărei rămășițe se regăsesc de-a lungul străzilor Sfântul Nestor și Sfântul Dimitrie). În perioada romană, Thessalonicul era un important centru comercial la Marea Mediterană. Acesta ar putea fi și unul din motivele explicative ale existenței comunităților iudaice în zonă. Din păcate, lipsa de dovezi arheologice face imposibilă localizarea exactă a cartierului iudaic și a sinagogii din perioada respectivă.

De paraclisul sudic al Sfintei Mănăstiri Vlatadon, Stavropighie Patriarhală de sec. XIV, se leagă o tradiție conform căreia Pavel acela este locul de pe care Sfântul Apostol Pavel a predicat Thessalonicenilor. O altă versiune a acesteia propune locul bisericii Sfântului Gheorghe (Rotonda) ca Pasul Sfântul Pavel. Cert este că iudeii orașului au fost deranjați de succesul predicii lui Pavel, s-au scandalizat și l-au obligat pe Pavel să fugă împreună cu ai săi colaboratori în Veria (Fapte 17:8-10), despre care, din păcate, textele noutestamentare sunt lipsite de detalii suplimentare.

În Veria există numeroase monumente arheologice, însă niciunul dintre acestea nu se leagă de activitatea lui Pavel. Pasul său din Veria este un monument contemporan, ridicat în amintirea predicii lui Pavel către locuitorii Veriei. Desigur că și aici este vorba de tradiție, iar nu de mărturii biblice, sau istorice. Comunitatea iudaică a Veriei are continuitate istorică până în zilele noastre și, de asemenea, există și o sinagogă reconstruită în oraș. Cert este că din Veria, Pavel a fugit din nou către un alt teritoriu la malul Mării Mediteraneene, neamintit însă de textele scripturistice. Cetăți ca Methoni (Μεθώνη), Pidna (Πύδνα), dar și Dion (Δίον) au în zilele noastre destui susținători.

După o călătorie pe Mare, Apostolul Pavel ajunge în Atena. Cea mai veche ipoteză propune portul Pireului (Πειραιάς) ca locul unde acesta a coborât de pe vas, însă o altă teorie, mai nouă, propune portul Faliro (Φάληρο). Conform acesteia, cheiul din perioada antică se găsea pe locul unde astăzi este zidită bisericuța Sfântului Gheorghe, în Faliro. Dacă această ipoteză este cea corectă, atunci Pavel a urmat drumul de la Faliro la Atena și a intrat pe Porțile Itoniei (Ιτώνιες Πύλες). Dacă el ar fi debarcat în Golful Pireului, atunci s-a îndreptat pe direcția Nord-Est, trecând prin cea mai centrală intrare din partea de Nord-Vest, unde se găsea atât Poarta Sacră (Ιερά Πύλη), cât și Poarta (Δίπυλο) pentru a ajunge în final în piață.

Conform lui Luca (Fapte 17:18), Pavel a discutat în piață cu filosofii stoici și epicurieni despre Hristos și Înviere. Aici a fost judecat ca mincinos și condus la Areopag (Άρειο Πάγο)  pentru a explica în amănunt care este noua învățătură pe care o predica. Areopagul nu trebuie înțeles ca muntele stâncos a lui Ari (Άρη), la Nord-Vest de Acropole, ci ca adunare, corpul de judecată care se întrunea în Stoa Regală.

Pasul Sf. Ap. Pavel în Veria

După succesul predicii sale în Atena, Pavel a vizitat Corintul, colonia romană întemeiata la anul 44 î.Hr. de către Iulius Cezar. În perioada lui Pavel, Corintul era capitala Ahaei și cel mai important centru comercial; de asemenea, era cel mai mare oraș ca întindere de pe teritoriul Greciei Antice. Spațiul arheologic al Corintului antic este, desigur, impresionant, cu atât mai mult cu cât marea majoritate a acestor monumente existau, sau erau în stadiu de construcție în timpul primei vizite a lui Pavel în cetate.

Șederea lui Pavel în Corint a fost mai lungă ca în oricare alt oraș al Greciei, aici fiind întemeiată una dintre cele mai numeroase comunități de creștini. Din săpăturile arheologice nu s-a putut identifica sinagoga, însă au fost descoperite două rămășițe de coloane de marmură (sec. IV-V) care stau ca mărturie a prezenței iudeilor în oraș. În piața mică la est de teatru și în afara spațiului arheologic, s-a descoperit o epigrafie în limba latină care se referă la un anume Erast. La Romani 16:23, Pavel trimite salutările sale lui Erast, iconomul orașului Corintului, iar numele său răsună și textele de la Fapte 19:22 și 2 Tim. 4:20. Epigrafia a fost așezată în cinstea unui oarecare Erast, care prin propria stăruință și cheltuială a pavat piața de la est de teatru ca gest de mulțumire pentru comunitatea care îl numise în poziția sa administrativă.

În legătură cu celelalte regiuni care, conform tradițiilor locale, au fost vizitate de Pavel, nu există și mărturii arheologice din acea perioadă care să ateste activitatea sfântului Apostol în zona respectivă.

[1] Pe teritoriul Greciei de astăzi se găsesc numeroase astfel de monumente ridicate în amintirea locurilor unde, conform tradițiilor locale, a textelor scripturistice și a mărturiilor arheologice, Sfântul Apostol Pavel a făcut un popas în parcursul călătoriilor sale pentru a predica înaintea oamenilor care se aflau în cetatea, sau orașul respectiv vestea cea bună a Învierii și învățătura cea nouă a Mântuitorului Hristos.

[2]  în limba română, termenul de piață a fost folosit atât pentru a traduce termenul grecesc πλατεία, dar și αγορά. În realitate, vorbim despre două spații care joacă roluri diferite și prezintă chiar o structură arhitecturală diferită. Πλατεία se referă la o piață urbană, un spațiu plat amenajat într-o zonă rezidențială (de multe ori, chiar în centrul orașelor), înconjurată de clădiri sau artere stradale importante, care în antichitate era folosită mai ales pentru adunările comunitare. Pe de cealaltă parte, termenul de Αγορά se referă la o piață comercială, unde locuitorii orașului se întâlneau pentru a vinde și a cumpăra produsele necesare traiului (troc). În unele cazuri, în afara rolului ei comercial, piața era și locul de întâlnire unde anticii discutau evoluțiile politice, concepte filosofice, ș.a.m.d.

[3] Λιταία Πύλη

Bibliografie

1. J. McRay, Archaeology and the New Testament, Grand Rapids, Michigan, 1991.
2. L. S. Nasrallah, Archaeology and the Letters of Paul, Oxford University Press, Oxford, 2018.
3. E.O.T. (Greek Tourism Organisation), Τα Βήματα του Αποστόλου Παύλου στην Ελλάδα, Αθήνα 2003
4. M. Gkoutzioudis, Καινοδιαθηκικές μελέτες με τη συνδρομή της αρχαιολογίας, Μέθεξις, Θεσσαλονίκη, 2012.
5. E. Tsalampouni, Η Μακεδονία στην Εποχή της Καινής Διαθήκης, ΒΒ23, Θεσσαλονίκη, 2002.

În 1975, Jean Hani – un erudit discret, profesor al Universității din Amiens și fondator al Centre de Recherches sur l’Antiquité Classique – publica o mică bijuterie numită Meseriile lui Dumnezeu. Preliminarii la o spiritualitate a muncii („Les métiers de Dieu: préliminaires à une spiritualité du travail”). Ideea centrală a cărții sale, formulată pe înțelesul tuturor, este următoarea: ca să nu ni se pară că e mai departe decât putem noi vreodată ajunge, ca să ne apropiem de El mai temeinic, ca să ne vorbească pe măsura noastră, Dumnezeu ni se dezvăluie ca Meșteșugar: ca Scrib, Doctor, Războinic, Olar, Țesător, Ziditor, Tâmplar, Păstor, Pescar și Vânător, Grădinar, Stăpân al Recoltelor și Stăpân al Viei…

El, Scribul Scribilor, nu are nici hârtie, nici masă de lucru, și nu are nevoie, căci Cartea Vieții nu a scris-o cu cerneală făcută din tanini sau funingine. Dar noi îl putem pricepe cercetându-i Scripturile. (Iar în Islam, adaugă Hani, se spune că Penița divină continuă să scrie, iar Cerneala continuă să curgă până în ziua Învierii).

El, Doctorul Doctorilor, nu are nici halat și stetoscop, nu are nevoie. Dar noi Îl pricepem văzând cum rănile se închid și durerile dispar, și ne amintim că aceia care s-au atins de El cât a fost pe pământ s-au vindecat.

El, Războinicul Războinicilor, nu are sabie de oțel forjat, nu are nevoie. E cel care a pus de la început sabia de foc la intrarea în Rai, iar pe acolo nu se intră nici cu tancul, nici cu avionul de vânătoare, iar de acolo bomba nucleară trebuie că pare o petardă în mâna unui netot. Dar noi așa pricepem mai bine că el, Savaot, ne poartă prin Damascurile și Fâșiile Gaza de dinăuntru, prin Belgradurile inimii, unde asaltul nu se încheie niciodată și unde armistițiu nu există.

El ca Olar a zămislit cosmosul, ca noi să pricepem că nu e loc de pe pământ care să nu fi fost atins de degetele Lui și că lumea e ulcior, iar noi ar trebui să fim apa vie din el.

El ca Țesător a țesut lumea ca pe o pânză, ca să pricepem că orice nod pe care îl desfacem cu prostia, orgoliul și fanteziile nostre slăbește întreaga fire.

El ca Ziditor a întemeiat lumea, ca să pricepem că orice zidire pe care o facem – catedrală, biserică de sat sau casă cu etaj – ar trebui să fie o oglindire a zidirii lui. (Iar Hani ne spune că în Scripturile hinduse stă scris că ar trebui să construim așa cum zeii au construit dintru început).

El ca Tâmplar le-a îmbinat și chertat pe toate de care ne bucurăm și ne folosim. Ca să nu pierdem din vedere că „în numeroase tradiții, termenul care denumește lemnul este folosit și pentru a defini materia în general – în greacă, hyle, în latină, materies (de aici și franțuzescul „matière” și spaniolul madera), și în ebraicul e’tz, în vreme ce în egipteană khet exprimă deopotrivă ideea de lemn și pe aceea de obiect, de „lucru” – p. 58).

El ni se arată ca Păstor, ca să nu uităm că suntem chemați să fim turmă, dar nu masă.

Ca Pescar, ca să nu uităm că, lăsându-ne prinși în Năvod și scoși la lumină, vom respira alt aer decât peștii. (Rabbi Akiva: un năvod e întins peste toate viețuitoarele – p. 73).

Ca Vânător, ca să nu uităm că pentru a ajunge în Împărăție trebuie agerime, prezență de spirit și ochi pătrunzător.

Ca Grădinar se arată, ca să știm că totul  – de la pir la florea de colț, de la ciulini la șofran – e creștere și avânt către cer. (Iar Hani ne învață: misticii musulmani spun că la sfârșitul lumii, grădina se va întoarce la Grădinar – p. 79)

Ca Stăpân al Recoltei și al Viei se arată, pentru că tot ce rodește, rodește pentru că a fost mai întâi îngrijit, trudit și iubit. Și ca nu cumva să uităm că dăruirea cea bună, care hrănește și adapă, vine cu prețul zdrobirii între pietrele de moară și în teasc.

*

Ce nu cuprinde prețioasa cărticică a lui Jean Hani e referința la actualitate, la modul în care lumea zilelor noastre mai poate fi străluminată de aceste vechi, eterne simboluri.

Modernitatea, produs al salturilor tehnologice mai degrabă decât al intențiilor omenești, a adus cu ea o pleiadă de ocupații desemantizate. A înlocuit bogăția simbolică a vechilor meșteșuguri cu eficiența searbădă și confortul rânced al job-urilor, care nu pot depozita sensuri și nu pot înălța omul. În schimb, a parodiat tehnologic vechile simboluri meșteșugărești, asociindu-le o transcendență second-hand, cu semn schimbat:

A scrie: Scrisul de mână ne pare azi ridicol și neproductiv, caligrafia e pierdere de timp. Pentru că, de fapt, nu mai vrem și nu mai știm să lăsăm urme frumoase. Și pentru că nu mai ținem să rămânem scriși în Cartea Vieții. De ce ne-am strădui, de vreme ce în locul ei s-a întronat zeul Hypertext, în al cărui paradis de pixeli toată lumea are acces gratuit?

A vindeca: „Viața fizică și sănătatea trupească sunt dependente de viața și energia spiritual, iar aici avem un adevăr aproape uitat în lumea noastră modernă, care a separat în mod artificial sufletul de corp și sănătatea de mântuire” (p. 17). Paradigma medicală este astăzi capturată de paradigma mecanică – totul e procedură, protocol, formalitate. Piesele mașinăriei anatomice umane se schimbă și se ajustează, la nevoie i se adaugă device-uri noi, iar genetica se reconfigurează cu aceeași indiferență cu care resetezi erorile din bordul automobilului. Și, între timp, se așteaptă ca laboratoarele să obțină elixirului final al nemuririi. Nemurire care va avea chipul Mașinii, fiindcă Mașina o poate găzdui și simboliza mai bine decât trupul care, așa cum spunea un transumanist, e doar „un deșeu [mess] de materie organică plin cu sânge”. (Desigur, o nemurire fără înviere, dar să nu se împiedicăm de asemenea detalii).

A țese: Lumea nu mai e Țesătură, ci Rețea. În loc de noduri, impulsuri electrice. În loc de urzeală, algoritmi. În loc de ordinea, destinul și rostul cuprinse în Țesătură – hazardul și nihilismul Rețelei.

A construi: catedralele nu sunt bune, că sunt prea medievale, în schimb ridicăm zgârie-nori față de care Turnul Babel însuși trebuie să fi părut o șandrama. După ce îi ridicăm, îi contemplăm din apartamentele noastre insipide pe care Le Corbusier, preotul arhitecturii moderne, le numea „mașini de locuit”.

… Alte ipostaze meșteșugărești au devenit pur și simplu de neînțeles pentru oamenii zilelor noastre:

Vasul: în cel mai bun caz, vasele create manual au devenit un moft rustic. Supraabundența și ieftinătatea celorlalte recipiente, turnate din toate materialele posibile, produse exclusiv industrial, face ca simbolul Vasului modelat de Olar să nu ne mai spună mare lucru. Astfel, o poartă de înțelegere pare să se fi închis definitiv pentru cei mai mulți, singura șansă de contemplare a misterului Vasului rămâne Potirul (până nu se dă vreo ordonanță prin care să fie produs și el din PVC aprobat de Ministerul Sănătății, asortat cu lingurița de plastic). Dacă astăzi lumea pare diformă, mototolită și fisurată, cu toate sensurile scurse din ea, posibil să fie din cauza faptului că nu mai seamănă cu Vasul, simbolul esențial al armoniei necesare, și al separării necesare, dintre formă și conținut.

Lemnăria: Ce ar putea mai învăța de la Tâmplar lumea noastră de rumeguș presat, cu oroare de lemn masiv? Lumea în care drujba mistuie într-o zi cât poate tăia un topor în luni întregi?

… Iar alte ipostaze au fost pierdute prin banalizare și înlocuite cu simulacre (interesant, par să fie mai ales cele care au legătură cu hrănirea):

Nu mai știm să avem grădini, deci nu mai avem la îndemână, in micro, imaginea primordială a Raiului – tainic și luxuriant, unde toate împreună sunt. În lipsa lor, tot ce am putut produce sunt parcurile cu gazon, cu pomi civilizați, eventual cu țarcuri civilizate pentru câini civilizați, cu locuri de joacă civilizate pentru copii civilizați. Și cu coșuri de gunoi, gunoi civilizat.

Turme nu deținem, dar avem câini și pisici, atâta doar că nu le păstorim, ci le idolatrizăm. La pescuit se merge doar pentru relaxare, iar vânătoarea s-a mutat în ecran, în Call of Duty, Doom și Half Life, unde, darwinist, supraviețuiești omorând. Omorând oameni, nu animale. (Din nou, detalii…).

Iar pâinea cea de toate zilele pare de burete. Nu știm nici mâna care a semănat și treierat grâul (pe care oricum nu l-am deosebi de orz sau de ovăz), pentru că nu mai există nici o mână acolo, doar mașini specializate, calcul de producție și multe-multe îngrășăminte și mulți-mulți hibrizi. [1] Pâinea o servim de-a gata, doldora de „mono și digliceride ai acizilor grași”, la care putem asorta un vin cu metabisuflit de sodiu din struguri intens chimizați, și iată simulacrul nostru agroindustrial de împărtășanie. Așa că recoltăm, dar numai din supermarket. Cash sau card?

*

Hani scrie: „Fiecare ocupație artizanală este capabilă să evoce această activitate [activitatea divină], de vreme ce este prelungirea ei firească, în măsura în care este naturală – adică are drept scop satisfacerea nevoilor naturale ale omului prin mijloace la fel de naturale” (p. 38).

Azi, tehnologia este nucleul culturii noastre, este obsesia noastră princip(i)ală, este „subiectul istoriei”, cum spunea Günther Anders. Sub dominația ei, nevoile pe care ne zbatem să ni le satisfacem sunt orice, numai naturale nu. Astfel că oricât am privi în jur – cu excepția câtorva insule – „ocupațiile artizanale” nu mai există. S-au pierdut pe nesimțite în marșul omenirii de la unealtă la mașină. Odată cu instaurarea domniei mașinii – care este cu totul altceva decât unealta – a dispărut posibilitatea reflectării lui Dumnezeu în mod direct prin activitatea omenească de zi cu zi, a dispărut posibilitatea vieții active de a fi simultan și contemplativă.[2] Schimbarea formei muncii a provocat desacralizarea ei. Ni-l putem închipui pe Dumnezeu ca tâmplar, dar nu ca operator CNC. Ni-l putem închipui ca zidar, dar nu ca șofer de autobetonieră. Ni-l putem închipui ca scrib, dar nu ca blogger.[3]

În plus, saltul spre mașinalizare a adus din ce în ce mai multe ocupații noi care, prin natura lor, sunt complet opace față de divinitate – nu există un dumnezeu al publicitarilor, sau experților în JavaScript ori Python, al analiștilor de date sau măcar al „făcătorilor” de Excel-uri, ca să nu mai vorbim despre vreun dumnezeu al criptomonedelor (deși presupun că în acest domeniu se va autoinstaura destul de curând un „sfânt” protector). Creatorul nu e „creator de conținut”.

Bănuiesc că meșteșugurile enumerate și tălmăcite elegant de profesorul Hani pot reflecta activitatea divină pentru că sunt tributare uneltelor – adică tributare unui stadiu tehnologic adecvat relației om-Dumnezeu, stadiu pe care astăzi lumea noastră l-a abandonat. Și mai bănuiesc că Dumnezeu poate folosi uneltele (și doar uneltele) drept metafore, pentru că:

• unealta este prin definiție un „obiect” limitat în capacitate și în complexitate. Astfel, satisface nevoile fără prea mari excese și fără prea multe pierderi, tinzând cumva spre un echilibru acceptabil între nevoie și mijlocul de satisfacere a ei. Există deci o anumită smerenie a uneltei care o face propice să fie folosită drept semn, drept cale către Marele Meșteșugar. La polul opus, mașina este creată pentru a depăși violent – cât mai mult, cât mai rapid! – limitele naturale ale omului; acolo unde unealta se frânge sau se oprește odată cu mâna obosită, mașina forțează, domină și controlează.
• unealta cere o participare fizică deplină. Mașina – cu cât mai sofisticată, cu atât tinde să marginalizeze omul, reducându-i progresiv gradul de participare: mai întâi operator, apoi supraveghetor și pe urmă (un ideal atins deja în unele domenii) excluzându-l complet prin automatizare. Prin contrast, omul care mânuiește unealta rămâne central, esențial, în procesul de facere al artefactului. Iar prezența lui fizică sacralizează, pentru că nu există sacralizare fără trup, deci fără gest – gest care „integrează acțiunea – acțiune inițial doar de natură pur umană – în ordinea divină” (p. 104). Prin unealtă, omul e chemat să participe în integralitatea lui, cu mintea și cu trupul, așa cum e invitat să participe și la creație: ritualic;
• unealta e întrucâtva „purtătoare de chip”, atât a celui care a creat-o, cât și a celui care o folosește. De partea cealaltă, mașina – mama-surogat a produsului fabricat în masă – este anonimă, probabil aproape la fel de anonimă precum cel care-și dorește să credem că de fapt nu există.

Așadar, spre deosebire de mașină, putem spune că unealta e smerită, și cere participare trup și suflet, și pare să poarte un anume chip. Iată de ce, acum, deopotrivă la finalul cărții lui Hani și finalul acestor rânduri, cred că…

… Dumnezeu ne-a vorbit ca stăpân al uneltelor.

Noi i-am răspuns ca robi ai mașinilor.

*

PS – Și pentru că întâmplarea face ca acest text să apară în Săptămâna Mare, spun de pe acum:

Tâmplarul a înviat!

Păstorul a înviat!

Ziditorul a înviat!

[1] AGRICULTÚRĂ, agriculturi, s. f. Cultivarea pămîntului și creșterea animalelor în vederea dobîndirii produselor alimentare și a unor materii prime vegetale și animale necesare industriei (subl. mea.); – Dicționarul limbii romîne literare contemporane 1955-1957

[2] Degradarea în tandem a muncii și repaus-ului azi: burnout–mindfulness.

[3] În urmă cu ceva timp, am citit cu oroare un mic text al unui reputat teolog creștin care asocia Euharistia cu „o mașină de pâine” și Biserica cu o „fabrică de pâine”.

Matricea Românească a avut plăcerea de al avea invitat, în data de 21.03.2022, pe Pr. Conf. Dr. Univ. Gh. Holbea, preot la Biserica Precupeții Noi din București, ce ne-a vorbit pe tema RUGĂCIUNII

,,M-am tot gândit cum să început, sunt convins că fiecare aveți experiență personală în ceea ce privește rugăciunea. Am adus o carte: Omul, acest necunoscut de Alexis Carrel. Bineînțeles noi, teologii, eram obișnuiți cu rugăciunea, era în programul nostru, dar sincer în perioada aceea când am citit această carte am înțeles că pentru mine era o întărire puternică, pentru că în perioada aceea era o ofensivă împotriva credinței.”

,,Pr Antonie Plămădeală ne-a înaripat invitându-l mai întâi pe Ioan Alexandru în dat de 6 iunie 1991. Cel care l-au ascultat, cunoscut pe Ioan Alexandru, nu ca om politic, ci ca poet care a predat la Universitate, poezia ebraică dar și la arte plastice, iconografia bizantină, știu foarte bine că dânsul era însăși credința întrupată și în același timp împărtășită prin entuziasm.’’

,,La noi la Teologie exista aceasta vorbă: ești teolog? Roagă-te!”

Ce înseamnă rugăciunea? Sunt foarte multe definiții. Răspunsul la aceasta întrebare îl găsiți în videoclipul de mai jos.

În inima capitalei, în centrul istoric, găsim cea mai veche biserică din București. Biserica Sfântul Anton – Curtea Veche a fost construită acum mai bine de 450 de ani. Lăcașul a rezistat testului timpului, în ciuda a numeroase cutremure și incendii puternice. În fiecare marți, sute de credincioși vizitează Biserica Sf. Anton – se spune că celor care se roagă timp de nouă marți la rând la icoana făcătoare de minuni a Sfântului Antonie cel Mare li se vor îndeplini dorințele, își vor găsi sufletul pereche și se vor căsători.

Povestea bisericii

Biserica Sf. Anton este cunoscută de către localnici și istorici drept Biserica Curtea Veche, cea mai veche biserică din București, păstrându-și forma originală. Mircea Ciobanu este cel care a hotărât zidirea bisericii, în a doua lui domnire, cu hramul „Buna Vestire”.

Istoricul Gheorghe Șincai a afirmat că pe peretele ctitorilor bisericii au fost zugrăviți trei prinți cu numele de Mircea. Unul dintre aceștia era Mircea Ciobanu, al doilea era fiul acestuia, pe care îl chema tot Mircea, iar cel de-al treilea îl înfățișa pe Mircea cel Bătrân. Astăzi, găsim în biserică doar chipul lui Mircea Ciobanu și al lui Ștefan Cantacuzino.

Biserica Sfântul Anton a primit denumirea de Curtea Arsă, din cauza faptului că actualul lăcaș a fost construit pe locul bisericii de lemn, care a ars aproape în întregime în urma incendiului din 1747. Astfel, biserica a primit alături de hramul „Buna Vestire” și hramul „Sfântul Anton”. Într-o zi de marți, din ruinele fostei biserici, icoana Sfântului Antonie cel Mare a fost salvată.

Biserica Sf. Anton este o copie a Mănăstirii Cozia din punct de vedere arhitectural – are un plan trilobat, cu o lungime de 25 de metri și  8 metri lățime la exterior. Pronaosul este acoperit cu o boltă semicirculară, iar naosul este prevăzut cu turlă. Plastica decorativă a fațadelor este realizată din fâșii de cărămidă aparentă în alternanță cu fâșii de tencuială. Sub cornișă regăsim un șir de ocnițe, care, alături de soclul construit cu cărămizi semicilindrice, subliniază progresul în evoluția arhitecturii în Țara Românească. Atât contrafortul, care sprijină zidul la exterior, cât și decorațiunea ocnițelor, sunt de influență arhitecturală din Moldova, influențe aduse de soția ctitorului, Doamna Chiajna, fiica domnitorului Petru Rareș din Moldova. Catapeteasma din interior se remarcă, de asemenea, fiind decorată cu elemente din Vechiul Testament.

Pisania actuală este cea pusă de Șerban Cantacuzino în 1715, când a refăcut pictura, ocazie cu care, la intrarea în biserică, s-a adăugat un chenar de piatră, sculptat în stil renascentist. De-a lungul vremii, biserica a fost refăcută de numeroase ori, cea mai importantă restaurare fiind cea din 1934, realizată de către Comisia Monumentelor Istorice, ocazie cu care biserica și-a recăpătat aspectul inițial.

Ritualul celor 9 marți

În fiecare marți, numeroși credincioși vizitează Biserica Sf. Anton. Fiecare dintre aceștia scrie un acatist, ce este citit de unul dintre preoții bisericii, repetând acest ritual timp de 9 marți. În cea de-a 10 marți, aceștia vin la biserică cu alimente: ulei, făină, orez, pâine. Pâine este împărțită în 9 părți și mâncată de către 9 persoane. După toate acestea, rugăciunea celui care a realizat tot ritualul va fi îndeplinită.

Biserica Sf. Anton astăzi

Astăzi, lângă Biserica Sf. Anton pot fi observate ruinele fostului palat domnesc, folosit până la domnitorul Constantin Brâncoveanu. În biserică, regăsim mormântul lui Mircea Ciobanu, ce a încetat din viață în 1599.

Biserica a trecut prin ample lucrări de restaurare și reamenajare în perioada 2007 – 2009, acestea fiind direct coordonate de preotul paroh Zaharia Gheorghe. Tot atunci, pictura bisericii a fost restaurată de pictorul Romeo Andronic. În 2009 au fost celebrați 450 de ani de la atestarea documentară a lăcașului.

Bibliografie:

http://www.biserica-sfantul-anton.ro/

Viața Bisericii are în centru Sfânta Liturghie, unde Mântuitorul reactualizează jertfa Sa de pe cruce, astfel încât cei ce doresc moștenirea Împărăției veșnice și s-au pregătit pentru dânsa, să poată gusta din Trupul și Sângele Său. „ Euharistia este misterul prezenței celei mai depline a  lucrării celei mai eficace a lui Hristos în biserică și prin ea în lume,”[1] pentru că sfințește nu doar la nivel subiectiv, ci face prezent pe Fiul lui Dumnezeu, real pentru toată comunitatea, unită în numele Său. „ Duhul pătrunde cu putere în darurile aduse, pentru că toți se pot împărtăși prin ele în mod vizibil de același Hristos nevăzut. Prin împărtășire de Hristos prin aceste daruri prefăcute în trupul și sângele Lui, comunitatea întreagă, care este trupul Lui tainic, e asimilată la un grad și mai înalt cu Hristos Cel înviat, din care iradiază Duhul.”[2] Unitatea Bisericii se concretizează în unitatea de credință, în adeziunea conștientă și în iubirea jertfelnică.

Închisoarea comunistă a „găzduit”  Biserica, cler și credincioși care au continuat o viață liturgică, chiar dacă era sub prohibiție, săvârșind Sfintele Taine și împărtășindu-se din Euharistie. Astfel, misiunea preoților a fost îndeplinită, slujind pe trupurile bolnavilor, întărindu-i, botezându-i și oferindu-le iertarea păcatelor în spovedanie, păstorind o „turmă” peste care au fost așezați de cei ce doreau  ajutorul lor. Fără Sfânta Liturghie și fără transfuzionarea cu Trupul și Sângele lui Hristos, Biserica nu ar răspunde poruncii lăsate de Mântuitorul, la Cina cea de Taină: „ Aceasta să o faceți spre pomenirea Mea” (Luca 22,19).

Importanța preotului în dinamica celulei este evidențiată de părintele Zosima, care afirma:„ zi după zi am început să mă obișnuiesc cu atmosfera din cameră și să intru în rolul meu de preot, care mi se părea mai necesar acolo decât oriunde. De multă vreme cunoșteam teoretic că suferința il poate distruge pe om, dacă nu există un sprijin de natură sufletească, precum și reversul monedei, că suferința îndurată cu ajutorul divin îl purifică și-l întărește pe om.”[3] Suferința pălește în așteptarea învierii și izbândii, îndulcită fiind prin cuvintele rugăciunilor și a binecuvântării.

În temnița  Aiudului, unde se împlinea  „ canonul în cea mai grea temniță din sud-estul Europei”[4], Pr. Vasile Pătrașcu relata un episod  cu Părintele Iustin: „ eram patru deținuți într-o celulă, la parter, în Penitenciarul de la Aiud. Componența era pr. Iustin Pârvu, moș Cocâlnău, pr. Lungeanu Mihai și eu, Pătrașcu Vasile, venit în celulă după trei zile de izolare (cu regim sever: adică două zile nu mâncai și o zi mâncai, în celule speciale de pedeapsă în frig, în care dormeai pe jos și în luna decembrie!). Revenit în celulă ne-am ridicat în picioare și părintele Iustin Pârvu a dat binecuvântare pentru două acatiste: al Domnului nostru Iisus Hristos și al Bunei Vestiri, pe care le știam toți pe dinafară.”[5] Această relatare creionează nu doar calitatea  preotului de factor coagulant, ci și imaginea unui grup de deținuți  rugători, care depășeau starea mizeră prin înălțarea de acatiste către Dumnezeu; harul divin se pogoară prin binecuvântarea clericului, sfințind actul lor și dăruind nădejde.

Actul liturgic primește înfrumusețarea cântării, ca ofrandă adusă pe altar, încălzind inimile celor ce ascultau cuvintele ei. Unul dintre cei ce aduceau  darul prin cânt era și Părintele Imbrescu Ilie. Acesta se naște în Banat în 1909 într-o familie de preot, se înscrie în 1926 la Facultatea de Teologie din Cernăuți, unde se familiarizează cu unele curente politice, apropiat fiind de cel naționalist. Activează în mișcări studențești unde este ales în departamentele de conducere, evidențiind un puternic caracter de lider. Este condamnat în 1948 la 10 ani de închisoare, detenție grea învinuit fiind de „ crimă de complot în  scop de răzvrătire”, 15 ani de muncă silnică și 10 ani degradare civică. Era pasionat de muzică și cânt și alina uneori prin vocea sa  durerea celor din celulă, iar prin mesajul religios propovăduia pe Hristos. Asupra morții părintelui Imbrescu, „ unele mărturii susțin că, datorită faptului că preotul cânta sau chiar slujea în închisoare, ar fi primit pedepse foarte grele, aspecte care, din păcate nu se reflectă în documentele consultate (…) dețin mărturia părintelui Zosim Oancea care spunea: <<Am aflat vești despre trei morți tragice, de ultimă oră. Întâi a părintelui Imbrescu de la biserica Boteanu din București, care ne-a mângâiat sufletul cu irmosul cântat de el la cel dintâi Crăciun al nostru la Aiud, și cu irmosul Paștilor ce au urmat >>.”[6] Curajul de a-l propovădui pe Hristos în temniță, precum și asumarea pedepselor pentru aceasta, devine un model pentru colegii de celulă, care primesc  acestea  ca autoritatea unor jertfe martirice.

Dar, așa cum mărturisea părintele Oancea, apogeul misiunii desfășurată în gulagul românesc a fost săvârșirea Sfintei Liturghii și a Sfintelor Taine; acesta spunea: „ toată activitatea pe linie duhovnicească, pe care a trebuit să o împlinim noi, preoții, în închisorile comuniste, a culminat cu administrarea Sfintelor Taine: Mărturisirea și Împărtășania la sărbătorile mari.  Firește, nu ca afară și nu sub patrafir, ci prin mijloacele de comunicare despre care am arătat [referire la codul morse]. Ca linie de transmitere, cea mai bună era a țevilor noi de calorifer. Făceam mai întâi un instructaj, după care urma realizarea practică. După atenționarea cu trei lovituri în țeava de calorifer, urma spovedania.”[7] Astfel,  „ la a doua atenționare știau că rostesc rugăciunea de dinainte de spovedanie. La a treia, știau că e momentul spovedaniei, și-și spuneau păcatele în gând, înaintea lui Dumnezeu. Iar la a patra, știau că le zic rugăciunea de dezlegare.”[8]

Un alt mijloc folosit de comunicare era cel al „parașutelor”, o inovație care permitea adresarea de mesaje deținuților aflați la mai multe etaje distanță; se folosea o pungă de plastic, agățată de o sfoară, în interior având o bucată de hârtie și un creion. Primul contact cu această practică este descris de părintele Zosim, care povestește cum un coleg de celulă  „ prinse ușor sfoara cu cârligul, o apropie de geam și pune mâna pe pungă. O trase înăuntru, o deschise și amuți câteva clipe, ca să izbucnească apoi, concomitent cu lacrima de bucurie din ochi, la strigătul: – Moș Ilia..Moș Ilie! E de la moșul Băra Ilie, din Vurpăr, și care stă la etajul III încă din 1941 (…) repede să-i scriem! A pus în pungă o foiță de hârtie și un muc de creion.”[9] Această tehnică se extinde pentru a trimite deținuților darul euharistic, după ce preotul slujea Sfânta Liturghie. Tot părintele Oancea descrie cum a reușit să săvârșească Sfânta Liturghie, „fabricând” un Sfânt Antimis, și găsind apoi,  cum să aducă darurile de pâine și vin. Înfățișează aceasta spunând:  „ ca prin minune am găsit asupra mea, cusută într-un colț de haină, o fărâmitură de Sfântă Împărtășanie. Am cusut-o în colțul unei batiste, și în felul acesta aveam și Sfântul Antimis, socotind că acea fărâmă de cuminecătură înlocuiește Sfintele Moaște, care se cos în pânzătură, ca să devină antimis (…) de acum, la Sfânta Liturghie pe care ca text o săvârșeam zilnic, când era vorba de împărtășit, procuram vin, din cel tainic, de la farmacia penitenciarului, alături de bucata de pâine (rația zilnică), pe care le puneam pe antimis și slujeam în felul acesta Sfintele Taine. Dacă aveam în cameră vreun turnător, făceam sfințirea noaptea, cu antimisul și cu elementele pe pieptul meu, stând în pat pe spate și acoperit cu pătura.”[10] Apoi, „odată făcută Sfânta Împărtășanie, intrau în funcțiune parașutele ca s-o trimitem la toate etajele. Pentru fiecare, în câte o punguliță, din care cel ce o primea, la fiecare etaj, o împărțea pe orizontală. Se făceau zilnic pilule de pâine frământată, în care se punea o fărâmă de Sfântă Cuminecătură, ajungând în felul acesta la mai mulți. Cuminecarea urma același ritual cu bătăile în țeavă. La primele bătăi se făcea rugăciunea; la următoarele bătăi fiecare înghițea pilula; iar la bătăile de la urmă știau toți că, în calitate de preot, rostesc rugăciunile de după Sfânta Împărtășanie.”[11]

[1] Pr. Dumitru STĂNILOAE, Teologia Euharistiei, în „ Ortodoxia”, Nr. 3, Bucureşti, 1969, p. 343.

[2] Pr. Dumitru STĂNILOAE, Taina Euharistiei, izvor de viaţă spirituală în ortodoxie, în Ortodoxia, Nr. 3-4, Bucureşti, 1979, p. 503.

[3] Pr. Zosim OANCEA, op.cit., p. 29.

[4] Ibidem., p. 67.

[5] Adrian Alui GHEORGHE, Cu părintele Iustin Pârvu despre moarte, jertfă şi iubire, Editura Conta, Piatra Neamţ, 2006, p. 29.

[6] Martiri pentru Hristos din România, în perioada regimului comunist, ed.cit., p. 359.

[7] Pr. Zosim OANCEA, op.cit., p. 183.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem., p. 82.

[10] Ibidem., pp.183-184.

[11] Ibidem., p. 184.

Foto copertă – www.crestinortodox.ro

Partidul creștea folosindu-se de fobia dușmanilor de clasă, care se împotriveau progresului și asupreau proletariatul, singura categorie ce era îndreptățită de a se bucura de binefacerile noilor guvernări. De fapt comunismul „ încearcă să concentreze, să observe și să aplice, în modul cel mai științific, adică cel mai sistematic și eficace, toate pozițiile, valorile și puterile lumii, pentru a duce la îndeplinire visul vechi și mereu nou al omului căzut: o îndumnezeire fără Dumnezeu.”[1]

„Represiunea ia proporții și interdicțiile religioase opresc și descurajează orice manifestare publică (prin <<ordin strict secret>> nr. 27 936 din decembrie 1948). Condamnarea ideologică a acestor obiceiuri de sorginte religioasă, generează fenomenul de evitare sau <<conspirativitate>> – căsătorii religioase, botezuri, înmormântări cu ritual religios, participare la slujbe, respectarea sărbătorilor religioase ș.a. Populația încălca adesea aceste restricții ceea ce a dus la infiltrarea Bisericilor și a personalului ecleziastic cu informatori pentru a se putea controla fenomenul de <<reeducare>> urmărit de regimul comunist ateist.”[2]

Pentru a-și consolida poziția de autoritate în fața cetățenilor și a deține monopolul asupra instituției statului, Partidul Comunist a folosit porgresiv teroarea până în 1953, clerul fiind una din categoriile vizate, atât pentru perspectivele dogmatice care se opuneau materialismului stalinist cât și din cauza importanței Bisericii Ortodoxe în viața cotidiană a credincioșilor săi. „ Asupra corpului ecleziastic au fost folosite metodele de anchetă, de detenție foarte aspră, de tortură și, nu mai puțin, de racolare de către organele Ministerului de Interne. Presiunile urmăreau abjurarea față de confesie, față de Biserică, de Dumnezeu, libertinajul și corupția, fapt care a influențat evoluția corpului ecleziastic.”[3]

Se încerca o izolare a Bisericii de restul instituțiilor, precum și o limitare în ceea ce privește contactul cu proprii credincioși, totul fiind supravegheat atent. „ Școala a fost separată de Biserică; aceasta din urmă a fost izgonită în mod brutal și din Spitale, Armată, întreprinderi și penitenciare, în schimb preoții au continuat să fie plătiți de la buget, salariul fiind și un util instrument de șantaj.”[4]

Întemnițarea a peste 2.500 de clerici ortodocși sub învinuiri legate de colaborări cu legionarii, oponență față de regim, implicare în politica interbelică etc., relevă dorința evidentă a comuniștilor de a îngenunchea instituția de care populația era cea mai atașată.

Putem analiza sistematic modul în care regimul a constituit relația cu Biserica Ortodoxă Română, folosindu-ne de criterii ce urmăresc observarea importanței dinamicii interne, a numărului de credincioși și obediența lor. Conform Pedro Ramet numim  „ șase factori mai importanți care au determinat politica religioasă comunistă: ponderea organizației religioase, dispoziția acesteia de a se subordona/conforma cerințelor autorităților politice și posibilitatea de a o infiltra și controla prin intermediul poliției politice, problema dependenței de o autoritate străină, loialitatea sau lipsa de loialitate a unui cult religios în timpul celui de-al doilea Război Mondial, configurația etnică a țării și cultura politică dominantă. De aici a rezultat și tratamentul diferit pe care regimul l-a aplicat celor două culte religioase importante din România: Ortodoxă și Greco-Catolică.”[5]

Lucrarea de față nu urmărește să analizeze relația dintre Biserică și Stat în perioada comunistă, astfel încât nu vom așeza într-o paralelă directă opiniile celor care susțin martirajul ortodoxiei cu cei ce cred într-o colaborare strânsă între aceasta și regimul opresiv (și aceasta pentru că suferința celor din închisori, ca și apărători ai ortodoxiei, nu poate fi așezată în balanță cu atitudinile unora care au acceptat teroarea sistemului, deseori cedând sub presiuni ). Dar putem aminti, ca și concluzie a relației dintre cele două instituții, că  „ sub control (în privința ierarhiei), sub observație strictă a poliției politice (în privința corpului de enoriași), cantonată în imposibilitatea obiectivă de a adăposti sau iniția acte de revoltă la adresa regimului (altele decât clevetire intelectuală, proprie tuturor românilor), Biserica Ortodoxă Română a fost unul dintre prizonierii de lux ai comunismului autohton.”[6]

Suferința personală a membrilor clerului, a credincioșilor nu va putea niciodată șterge din memoria colectivă caracterul „terorist” și opresiv al unui sistem criminal, ce a îngenuncheat o națiune.

„Revoluția din 1989” găsește spațiul public românesc devastat de cenzură, frică și dorință acerbă de libertate. Totuși, „căderea regimurilor comuniste nu a coincis cu așezarea unor regimuri democratice. Pentru a se fi întâmplat acest lucru, ar fi trebuit ca noua societate să apară în interiorul vechiului regim și, după o perioadă de conviețuire, să-1 înlăture și să-1 înlocuiască.”[7] Aspect care nu a fost specific cazului românesc; vechile cadre au schimbat cu ușurință ideologiile și s-au camuflat ca apărători ai libertății. Anticomunismul autohton a fost unul lipsit de vigoare, relativ lax; mai mult „ anticomunismul românesc s-a manifestat, atât cât a făcut-o exclusiv ca un anticomunism postcomunist, ca o formă critică de politică care nu și-a propus să descopere vreun adevăr  îngropat în arhivele trecutului și nici să opună trecutului o formă anume de justiție retributivă.”[8]

[1] Andre SCRIMA, Ortodoxia şi încrederea comunismului,  Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, p.160

[2] Paul CARAVIA, Virgiliu CONSTANTINESCU şi Flori STĂNESCU, Biserica Întemniţată România 1944-1989, Editura Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 1998, p.13.

[3] Ibidem.

[4] Cristian VASILE, Ingerinţe politice în viaţa Bisericii Ortodoxe în primii ani ai regimului comunist, în Miruna Tătaru-Cazaban, Teologie şi politică. De la Sfinţii Părinţi la Europa Unită, Editura Anastasia, Bucureşti, 2004,   p.218.

[5] Pedro RAMET, Cross and Commissar. Thepolitics of  religion in Eastern Europe and the USSR, Bloomington and Indianopolis, 1987, p.16. apud Dinu g. GIURESCU,  Istoria Românilor. România în anii 1940-1947, Editura Enciclopedică. Academia Română, Bucureşti, 2008, p.906. 

[6] Adrian CIOROIANU, Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comunismului românesc, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2005, p.271.

[7] Stelian TĂNASE, Revoluţia ca eşec. Elite şi societate, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 21.

[8] Daniel BARBU, Politica pentru barbari, Editura Nemira, Bucureşti, 2005, p. 143.