Bizanţ

Pe parcursul primelor veacuri, Crăciunul nu a fost sărbătorit. De la sfârșitul sec. III a început să fie sărbătorit împreună cu sărbătoarea Teofaniei (Boboteaza), pe data de 6 Ianuarie. Începând cu sec. IV, după multe dezbateri și neînțelegeri, s-a hotărât ca sărbătoarea Crăciunului să fie celebrată pe 25 decembrie. Au fost propuse diferite luni, în principal, din cauza faptului că nici în Vechiul Testament, dar nici în Noul Testament, nu se dau detalii cronologice în legătură cu momentul nașterii lui Hristos. Biserica a stabilit ziua de 25 decembrie ca zi de sărbătoare a nașterii lui Hristos, pentru ca aceasta să înlocuiască marea sărbătoare națională a lui Sol Invictus. Data a fost stabilită prima dată în Apus, iar în Răsărit a venit aproape de sfârșitul sec. IV. efinirea acestei sărbători a avut loc în Occident, în timp ce în Orient a venit spre sfârșitul secolului al IV-lea. Știm că Crăciunul a fost sărbătorit pentru prima dată la Constantinopol în 378 și în Antiohia în 386. Pentru Antiohia, cunoaștem data datorită unui discurs al Sf. Ioan Gură de Aur, rostit cu ocazia sărbătorii. Ceea ce este surprinzător este că la Betleem, locul de naștere al lui Hristos, Crăciunul a fost sărbătorit pentru prima dată în anul 433. Consolidarea sărbătorii se datorează Sf. Ioan Gură de Aur și Sf. Grigorie Teologul. Perioada dintre Crăciun și Lumini este numită de bizantini festivalul Kalandi.

Sărbătorile din Bizanț, în general, sunt strâns legate de biserică, și cu atât mai mult atunci când este vorba de sărbătoarea Crăciunului. În dimineața zilei de 25 decembrie se săvârșea în biserică Sfânta Liturghie, și pentru a sărbători nașterea lui Hristos, oamenii se așezau în așa fel încât să dea impresia unei peșteri, iar în centru era așezată un fel de saltea pe care zăcea un copil, reprezentându-L pe Hristos. Această tradiție este mărturisită până în secolul al XII-lea de Theodoros Balsamon.

În ziua de după Crăciun exista obiceiul de a schimba casele între ele, în dar, așa-numita „lohozema”. Lohozema era un fel de supă, în care se amesteca grisul copt și se dădea vacilor pentru a produce mai mult lapte, iar în ziua de după Crăciun și se dădea în dar conform tradiției, în cinstea Fecioarei Maria. Acest obicei a fost criticat de Biserică și desființat prin canonul al 79-lea al Sinodului Trulan. Totuși, Simeon Metafrastul îl menționează în secolul al X-lea, ceea ce arată că, în ciuda eforturilor Bisericii, obiceiul nu a pierit. Se pare, însă, că până în secolul al XII-lea tradiția a fost abandonată, cel puțin la Constantinopol.

În timpul festivalului, oamenii aveau grijă să-și păstreze casele ordonate, își împodobeau ferestrele, curățau drumurile și își împodobeau magazinele. De asemenea, erau împodobite și diverse monumente publice. Decorul consta în principal din rozmarin, ramuri de mirt și flori de sezon.

Bizantinii, pe tot parcursul sărbătorilor, atunci când intrau în casă, cântau colindele întotdeauna în acompaniamentul unor instrumente muzicale. Colinde cântau și copiii, care, însă, adăugau și niște versuri de laudă proprietarilor caselor pentru a primi și o răsplată corespunzătoare.
Pe lângă adulți și copii, colinde erau cântate de membrii orchestrelor, care se plimbau pe străzi mai ales seara, cântând, și nu se opreau decât dacă erau nu erau plătiți, sau tratați.
În cele douăsprezece zile de sărbătoare, bizantinii se deghizau, purtând diverse măști și costume, și, în același timp, colindau de cele mai multe ori cu fețele acoperite, bătând la ușile caselor și deranjând proprietarii.

Împăratul a dat poruncă să se țină curse de cai în zilele de sărbătoare, spectacol foarte drag bizantinilor. Biserica a avut o reacție negativă asupra acestui lucru și a încercat să oprească această practică, dar nu pare a fi reușit, întrucât aceste spectacole au continuat fără încetare.

Constantin al VII-lea Porfirogenetul, în lucrarea sa De Cerimoniis, menționează că în ziua de Crăciun, împăratul intra în Hagia Sofia purtând coroana și hlamidă, însoțit de toți slujitorii curții imperiale. Pe drumul de la palat la biserica cea mare, oamenii îl aplaudau, iar reprezentanții Municipiilor îi adresau urări. Străzile erau îngrijite și împodobite cu crengi de mirt, rozmarin și flori.
Aflându-se în Hagia Sofia, împăratul își dădea jos coroana înaintea porților împărătești, se întâlnea cu Patriarhul și intrau împreună în biserică. Apoi, mergând spre Altar, împăratul se închina, și apoi se retrăgea în tronul împărătesc, până în momentul la care urma să se împărtășească. La întoarcerea sa, poporul îl aplauda iarăși pe împărat, în timp ce se auzeau și salutări în limba latină. Urma apoi o masă magnifică la palat, la care participau membri ai curții imperiale, diplomați străini și doisprezece oameni săraci corespunzători ucenicilor lui Hristos. În acea zi, arestările au fost interzise doar pentru contravenții minore.

Ziua de 1 ianuarie era dincolo de prima zi a lunii și prima zi a anului, lucru care fusese deja stabilit încă din secolul I î.Hr. Această sărbătoare a fost păstrată și de bizantini, care, ca și romanii, obișnuiau să-și împodobească tocurile ușilor cu crengi de dafin, sau coroane de flori. Această zi era sărbătorită cu mare bucurie de către bizantini, iar pe parcursul ei se schimbau daruri bănești. Copiii primeau cadou în urma schimbului de urări, o monedă. Cu toate acestea, în afară de cadourile bănești, oamenii făceau schimb de cadouri, fructe și dulciuri. Exista, de asemenea, impresia că ziua Crăciunului trebuie petrecută în cât mai multă veselie și fericire pentru a avea un an fericit. De aceea, aveau obiceiul de a se distra cu mese și dans, dar și de a se deghiza în diverse animale. Și bizantinii au fost proactivi și aveau grijă ca prima persoană care intra în casa lor la în prima zi de Ianuarie să le aducă și noroc pentru noul an, credință care este valabilă și astăzi.

La Constantinopol, câtă vreme instituția vasalajului era în vigoare, domnitorul împărțea poporului săculeți cu bani. Începând cu perioada lui Iustinian I, s-a dat ordinul de a se distribui doar monede de argint, miliaresioane, dar nu de aur. Pe 3 ianuarie aveau loc curse de cai, urmate de banchete și jocuri de noroc. În palat, împăratul dădea banchete magnifice.

Traducere

Petre Guran este istoric specializat în civilizație bizantină. Și-a făcut doctoratul la Paris, la École des Hautes Études en Sciences Sociales. I-am cerut un punct de vedere în urma incendiului de la Catedrala Nôtre Dame, întrucât este unul dintre cei mai buni cunoscători ai locului marilor edificii în cultura europeană.

De ce credeți că emoția a fost atât de puternică atunci când televiziunile au difuzat imagini cu incendiul?

Nôtre Dame are semnificații în multe planuri. Trebuie amintit că ea este amplasată pe locul unde probabil din Neolitic s-au ridicat succesive temple religioase. Această insulă dintre cele două brațe ale Senei are deci o semnificație sacră încă de la începuturile umanității. Dar Nôtre Dame este însăși Catedrala Franței, catedrala care a dat tonul artei și dezvoltării cultural-artistice în Europa. Este din prima generație de monumente gotice, are dimensiuni impresionante. Nôtre Dame se leagă și de istoria regală a Franței. Nu este singura, pentru că de exemplu încoronările regale se făceau la Reims, dar Nôtre Dame este catedrala-pandant a palatului regal medieval. Așa cum Sfânta Sofia era pandantul palatului regal de la Constantinopol. Iar prin statuile de pe frontispiciu, din istoria Vechiului Testament, semnifică o continuitate a poporului creștin, noul Israel, cu poporul ales. Deci este din toate punctele de vedere un monument al conștiinței culturale și al spiritualității europene. Și atunci, sigur, ne punem problema cum a fost posibil, cum s-a ajuns la un astfel de accident, cu efecte atât de grave, care să nu poată fi stăpânit chiar prin acțiunea atât de energică a pompierilor.

Petre Guran. Credit foto: Doxologia.ro

Ne putem aștepta la o solidarizare a francezilor, poate a europenilor, cu ocazia acestui eveniment nefericit? Deja sunt anunțate donații impresionant de mari.

Toată gama interpretărilor este posibilă. De la semn apocaliptic până la semnul unei renașteri. Vom vedea cum va evolua sentimentul în anii care urmează. Să nu uităm, la catedrală s-a lucrat aproape două sute de ani! Deci restaurarea nu va putea fi făcută foarte repede. Dar eu îmi pun o altă întrebare: ce simbol va fi, al cărei renașteri europene? Pentru că există și varianta în care zidurile  Nôtre Dame se vor desprinde de identitatea lor creștină și vor deveni pur și simplu un monument, așa cum este Parthenonul la Atena. Se vor da multe lupte asupra acestui simbol.

E prea mult să ne așteptăm cu acest prilej la o redefinire a identității europene?

Nôtre Dame este o biserică a Maicii Domnului, înainte de a fi un monument istoric, este un loc de întâlnire a credincioșilor catolici. Așa că va fi de urmărit cum va evolua lupta pentru acest simbol. În moștenirea franceză, lăcașurile de cult sunt proprietatea statului și sunt concesionate spre cult Bisericii Catolice, cel puțin monumentele istorice. Deci sigur, mi-aș dori să existe un sentiment de solidaritate și mi-aș dori să nu se speculeze prea mult pe acest accident. Și este posibil ca donatorii să aibă și ei un cuvânt de spus în privința valorificării monumentului pe viitor.

Cum sunt interpretate astfel de evenimente tragice în istoria credințelor religioase?

De-a lungul timpului, oamenii au citit astfel de evenimente ca profetice. Acum poate suntem noi atât de secularizați încât nu mai citim nimic în accidentele de tipul acesta? Nu-mi dau seama. Spre exemplu, multe legende au circulat în Bizanț despre cum ”îndepărtarea îngerului” marei basilici a Sfintei Sofii a premers cuceririi Constantinopolului în 1453. Ba chiar se vorbea despre ”îndepărtarea harului” de biserica Înțelepciunii lui Dumnezeu. Acesta este un mecanism al mentalității noastre, de a citi semne și de a căuta prorociri. Dar mie mi-e greu să fac o astfel de apreciere, sunt încă sub impresia imaginilor care au fost foarte dureroase. Îmi rezerv un răgaz să înțeleg și eu ce s-a întâmplat.

Mi-am dorit de multă vreme să pot vedea, cu ochii mei, colecția etnografică Marius Matei de la Timişoara. Urmăream pagina cu același nume de pe Facebook, mă bucuram de fiecare costum pe care îl vedeam virtual și nu puteam decăt să-mi doresc să le văd aievea. Costumele bănățene mi-au părut, întotdeauna, dintre cele mai somptuoase costume făurite de mâinile muncite.

Din dragoste de înaintaşi, din dragoste de ţară: colecţia etnografică Marius Matei, de la Timişoara

Că să înțelegi un costum tradițional trebuie să știi istoria locului, influențele suferite, mentalitatea oamenilor și, mai presus de toate, să iubești acel ținut, să ai răbdarea de a căuta și de a descoperi rânduielile sale. Toate acestea au venit de la sine pentru Marius Matei, iubirea de pământul natal fiind transmisă odată cu primele cuvinte învățate. Probabil că „ceapsă” și „opreg” au fost învățate imediat după „mama” și „tata”.

Dragostea pentru zona în care s-a născut l-a făcut pe Marius să studieze aprofundat tot ceea ce ține de specificul acesteia, devenind etnolog, muzeograf la Muzeul Satului Bănățean Timişoara, acum doctorand în cadrul Universității de Vest din Timişoara și un colecționar pasionat al costumelor tradiționale din Banatul de câmpie.

Probabil că „ceapsă” și „opreg” au fost învățate de către Marius Matei imediat după „mama” și „tata”

Am avut privilegiul să pot vedea de aproape splendidele „cotrânțe” / catrințe bănățene cu broderii bizantine, cămăși cusute cu mare finețe, brâuri și pieptare… 15 ani de căutări, bucurii, de întâlniri cu piese deosebit de rare, care se odihnesc după o călătorie care a durat, în unele cazuri, mai bine de 100 de ani. Mai bine de 2500 de piese sunt păstrate, cu evlavie și, mai ales, cu multă pricepere, în câteva camere dedicate lor, într-o aripă a casei părintești din Giroc. Drumul până la prima dintre camerele în care se află piesele din colecție, coridoarele străbătute cresc bătăile inimii și nerăbdarea de a întâlni, în sfârșit, una dintre cele mai frumoase și valoroase colecții etnografice din România.

Și apoi se dezvăluie, una câte una, comorile păstrate aici, istoria unei regiuni binecuvântate: camera în care se află costumele bărbătești, păstrate în masivul mobilier aflat în familie de câteva generații; dulapul cu zeci de catrințe, pe care Marius le scoate să ni le arate, pe perioade istorice: „aceasta-i o broderie bizantină, vedeți cum este lucrată?” Ca un magician, Marius face să se perinde, prin fața ochilor noștri, perioade istorice, povești cu fir de aur și de argint, femei care se îmbrăcau din ce în ce mai modern, sub influența portului orășenesc.

Mai bine de 2500 de piese sunt păstrate, cu evlavie și multă pricepere, într-o aripă a casei părintești din Giroc

Oprege în culori vii, care au cunoscut și ele o schimbare vizibilă de-a lungul timpului, brâuri impresionante, unicat și, în sfârșit, camera în care se află cămășile și poalele atât de fine, încât ți-e teamă să le atingi. O cascadă de țesături diafane, magistral brodate, care te poartă în alte vremuri, în care viața era simplă și rânduită în armonie cu natura.

“O cascadă de țesături diafane, magistral brodate, care te poartă în alte vremuri”: colecţia lui Marius Matei glorifică un Banat nemuritor

Ultimul popas, cel printre podoabe, este unul care nu vrei să se mai încheie: acoperitoarele de cap, care se purtau doar în ziua nunții și la marile sărbători de peste an, dar nu mai mult de cinci ani de la nuntă, salbele cu care se înfrumuseţau țărăncile bănățene, care se transmiteau din generație în generație, fiecare având datoria să mai adauge un ban în salba moștenită în familie. Costumul a fost, într-o anumită perioadă de timp, cartea de vizită a celor care-l purtau. Doar că, atunci, omul făcea haina! Doar materialul era confecționat industrial, restul era făcut de mâinile îndemânatice ale femeilor bănățene, supus influențelor trecute peste această zonă binecuvântată.

Costumul a fost, într-o anumită perioadă de timp, cartea de vizită a celor care-l purtau. Doar că, atunci, omul făcea haina!

Colecția lui Marius Matei nu este doar o colecție extrem de valoroasă de costume tradiționale din Banatul de câmpie, este mult mai mult decât atât: este o terapie în urmă căreia nu poți decât să te îndrepți, să mergi privind înainte și pășind mai ferm și mai apăsat. Căci poporul care a știut să lase astfel de urme prin lume nu poate fi decât un popor excepțional, care va ști să treacă peste toate obstacolele istoriei. Și ce noroc avem că-l avem pe Marius, care să ne amintească lucrul acesta!

Fotografii: arhiva personală Mihaela Popescu