Suntem toată ziua în rolul de părinți așa că suntem într-o călătorie plină de provocări, presărată cu momente în care ne întrebăm dacă luăm deciziile corecte pentru copiii noștri. Oare e bine așa? Oare am făcut bine?
În ultimul deceniu, tot mai mulți părinți au îmbrățișat ideea de educație cu blândețe, un stil bazat pe empatie, conectare și respect reciproc. Bun. Foarte bine. Întrebarea este: unde se termină blândețea și unde începe permisivitatea? Cum putem să le oferim copiilor libertate, fără să renunțăm la limitele necesare pentru dezvoltarea lor sănătoasă?
Blândețe
A fi un părinte blând înseamnă să construiești zi de zi o relație în care copilul se simte înțeles și respectat și să impui limite clare, într-un mod empatic și ferm.
Spre exemplu, atunci când copilul refuză să se culce, un părinte blând ar putea spune: „Știu că ți-ai dori să mai stai treaz, însă este timpul să mergem la culcare. Știu că este greu să te oprești din ce faci, dar mâine dimineață te vei simți mult mai bine odihnit. Uite, te ajut să închizi activitatea.” Copilul învață că regulile există pentru a-l proteja și, totodată, că emoțiile lui contează.
Permisivitatea
Pe de altă parte, permisivitatea apare atunci când părintele renunță la limite, din dorința de a evita conflictele sau de teama de a părea prea autoritar. Un părinte permisiv, confruntat cu aceeași situație, ar putea ceda insistențelor copilului și i-ar spune copilului care se revoltă, ridică tonul, începe să plângă, se îmbufnează: „Bine, mai stai cât vrei.”
Poate părea un gest de iubire și înțelegere (oare?), dar în realitate lipsa limitelor creează confuzie și nesiguranță. Cum ar putea copilul să se simtă în siguranță dacă totul depinde de dorințele sale, iar părintele pare lipsit de hotărâre (pentru că așa suntem percepuți)?
Este o diferență esențială între blândețe și permisivitate: cum gestionează adultul regulile? Părintele blând stabilește limite, dar o face cu respect și empatie. ca un adevărat lider. În schimb, părintele permisiv cedează în fața copilului, renunțând la rolul său de ghid. A fi blând nu înseamnă să spui „da” la orice, ci să oferi un echilibru între libertatea copilului de a-și exprima emoțiile și nevoia lui de a învăța să respecte limitele.
Putem să fim blânzi fără să devenim permisivi?
Da, desigur. Totul începe cu stabilirea unor limite clare, comunicate într-un mod cald și respectuos. De exemplu, atunci când copilul insistă să mănânce turta dulce înainte de cină, îi putem spune: „Nu putem mânca acum, însă păstrăm turta dulce pentru desert, să știi!” În același timp, este esențial să validăm emoțiile copilului: „Știu că ești dezamăgit că nu mai putem rămâne în parc. Este greu să te oprești din ce-ți place, nu-i așa?” Valorizarea sentimentelor copilului îl ajută să înțeleagă că dorințele sale sunt importante, dar și că există un context mai larg în care acestea trebuie să se încadreze.
Poate cel mai important lucru este să respectăm regulile pe care le stabilim. Nu putem avea ,,zile și zile”, nu putem avea ,,dublă măsură”. Dacă ora de culcare este la 8 PM, părintele blând menține această regulă, cu fermitate. Consistența este cheia, pentru că îi oferă copilului un sentiment de siguranță.
A fi un părinte blând înseamnă, așadar, să echilibrezi fermitatea cu empatia. Este un proces care cere răbdare (RĂBDARE!) și încrederea că limitele nu sunt o piedică pentru iubire, ci o expresie a acesteia. Permisivitatea, deși poate părea mai ușoară pe moment (și este o alegere ușoară), îl lasă pe copil fără ghidajul de care are nevoie.
Care dintre aceste stiluri îl va pregăti mai bine pe copil pentru viață? Răspunsul este clar: blândețea fermă, care construiește o relație sănătoasă între libertate și responsabilitate.
