Tag

boieri

Cine ascultă ”Trei parale” rămâne uimit: e o concentrare atât de mare de arhaic și de căldură românească, încât parcă ai coborî direct într-un sat pierdut printre dealuri, cândva prin timpul Brâncovenilor. Oricum, nu timpul e important, pentru că Trei parale cântă ceva care pare neatins de vreme. Formația a fost înființată de Florin Iordan acum 16 ani. Florin (în fotografia de deschidere cântă la cobză), care este cercetător la Muzeul Țăranului Român, ne-a povestit cum s-a născut proiectul și de ce este el important.

De ce Trei Parale? Știm că este o vorbă românească care categorisește prin ”de două parale” un lucru care nu este tocmai de calitate.

Este sensul pe care ni l-am asumat și noi, ne-am gândit că o să ne ocupăm de lucrurile abandonate, care nu sunt apreciate la valoarea lor adevărată și am zis că toate aceste lucruri, instrumente, repertorii pe care se dau ”puține parale” ni le vom asuma noi, pentru că nouă ne plac, suntem atașați de ele și alegem să ne ocupăm noi de ele. De asta ne-am spus ”Trei Parale”.

Sunteți cinci tineri muzicieni, născuți și crescuți în București, care s-au oprit totuși la muzica tradițională românească veche.

Este o poveste orășenească pentru că niciunul dintre noi nu a descoperit muzica la țară; fiecare a avut un traseu personal prin care a ajuns să îndrăgească aceste muzici, un traseu prin care, de altfel, am ajuns să ne întâlnim și să facem lucruri împreună. Până la urmă, paradoxul este astăzi că interesul pentru muzicile tradiționale este foarte puternic la oraș. Așa cum, de pildă, iile le poartă foarte mulți orășeni și le găsim la țară doar la oamenii bătrâni, tot așa și celelalte componente ale culturii tradiționale, indiferent că vorbești de arta culinară, chestiuni de aranjat casa, lucrul tradițional în lemn, îl regăsești astăzi mai mult în casele orășenilor decât în cele de la sat.

Trei parale_5

Ați ales muzică tradițională românească, muzică foarte veche, de peste două secole. Nu e riscant din punctul de vedere al marketingului? Mă gândesc că un astfel de grup dorește să și vândă CD-uri, vrea să fie și invitat în evenimente, concerte, festivaluri în care artiștii sunt plătiți.

Așa este. Cumva trebuie să ții un echilibru între ceea ce îți dorești să faci, ceea ce urmărești și condiționările pieței în care trebuie să te manifești. Noi am fost în situația de a refuza emisiuni TV în care ni s-a părut că noi nu avem ce să căutăm acolo, chiar dacă participarea ne-ar fi adus un plus de notorietate și bani. Pe de altă parte, suntem conștienți că pentru a merge mai departe trebuie să ne situăm cumva în această piață muzicală și să existe un interes și de partea cealaltă, să faci lucrurile în așa măsură încât să aibă sens și pentru ascultătorul tău. E un balans foarte complicat, dar cred, și aici mă ajută foarte mult și pregătirea mea de etnomuzicolog, că facem lucrurile destul de bine.

Cum puteți descrie și mai precis muzica pe care o cântați?

Există două programe de bază pe care le-am cântat cel mai des și pe care le-am imprimat pe CD. ”Bazar” se ocupă de lumea urbană de secol XIX, cu rădăcini în secolul al XVIII-lea și cu ceva urmări în secolul XX. O muzică care a plecat cumva de la curțile boierilor, a poposit o vreme prin târguri, prin bâlciuri, și s-a retras mai târziu către o lume marginală, a mahalalelor. Acolo au rămas parfumurile și esențele acestea bizantine, în timp ce lumea bună, lumea înaltă s-a îndreptat foarte mult către Occident. Este un program la care lucrăm cu transcripții de epocă, pe care le-am rearanjat folosind acompaniamente specifice.

Este o muzică care a plecat cumva de la curțile boierilor, a poposit o vreme prin târguri, prin bâlciuri, și s-a retras mai târziu către o lume marginală, a mahalalelor.

Utilizăm toate informațiile de care dispunem pentru a afla cât mai multe despre această muzică: din mărturiile de epocă, din povestirile de epocă ale scriitorilor și călătorilor care au fost prin Țările Române. Din acest program am publicat două CD-uri, am participat cu muzica la două filme, am susținut multe concerte . Este un program care cumva s-a împlinit, s-a rotunjit, a ajuns la o formă matură.

Cel de-al doilea program este mai retras din urban?

Cel de-al doilea program se numește ”Ciobanul care și-a pierdut oile”. L-am făcut pentru că ne-am  dorit foarte mult să punem în evidență alte instrumente, alte repertorii de care eram atașați, și care nu și-au găsit locul în programul anterior. Era vorba despre România pastoralității, o lume a țăranului, a curții lui, a instrumentelor pe care le folosea în familie, fluiere de toate felurile, cimpoi, drâmbă.

Instrumente vechi. Credit foto: Facebook - Trei parale

Instrumente vechi. Credit foto: Facebook – Trei parale

Fluierul ciobănesc, cavalul, fluierul fără dop, fluierul gemănat, tilinca, drâmba, toba, daireaua. Toate acestea sunt instrumente pe care le-ați ”reinventat”.

Cu toate aceste instrumente am făcut proiectul ”Ciobanul care și-a pierdut oile”. Am mai avut și programul ”Drumul Levantului” în care am dat frâu liber imaginației, am intrat în zona jazz, mai liberă, mai allmusic. Și pentru că sunt ”polițistul-etnograf” în cadrul formației și tot timpul sunt nevoit să le spun colegilor ce nu se potrivește, am căutat să găsesc o supapă pentru ca toate tendințele acestea să fie defulate într-un alt program și unde să ne putem permite libertăți, actualizări.

Șansa ca prin ceea ce facem să pătrundem în inima acestei umanități care se duce încetul cu încetul

Am plecat și de la o colaborare pe care am avut-o cu doi muzicieni din Israel, care au venit cu câteva piese ale lor. Împreună am făcut ceva liber, un amestec reușit. E o poveste care apare mai rar, dar face parte din viața noastră muzicală.

Pasiunea și munca pe care le investiți în Trei Parale se vede și se aude. Care este răsplata pe care o așteptați de la public?

Te bucură foarte mult când vezi fețele luminoase, când ceea ce faci bucură pe ceilalți. Ești dezamăgit însă dacă toate acestea nu se văd. Încerci din când în când și dezamăgirea. Poți să pleci de la un concert și să simți că a lipsit ceva. Sau poate asta o simțim numai noi. Se întâmplă ca, fără fi vorbit, fiecare să știe că a lipsit ceva. Publicul ne dă răsplata, cum să nu. Există un text pe care eu l-am pus pe prima pagina a saitului nostru, al lui Constantin Brăiloiu. El amintește o întâlnire cu Bela Bartok. Bartok îi povestea că era într-un sat oarecare și a întâlnit o femeie și a rugat-o să-i cânte ceva. Ea i-a răspuns că nu știe, nici timp nu are și a plecat. După ce a trecut după un dâmb și s-a făcut nevăzută, glasul ei s-a auzit puternic și a umplut toată valea. Pe când Bartok povestea, i-au apărut lacrimi în ochi. Brăiloiu se întreba ce l-a emoționat atât de mult, mai auzise sute de cântece, apusuri de soare mai văzuse și cu alte ocazii.  Răspunsul pe care îl dă Brăiloiu: cred că este vorba despre o șansă, un moment, în care poți să pătrunzi în inima unei umanități aproape pierdute. Mă gândesc adeseori: pentru noi o răsplată este șansa ca prin ceea ce facem să pătrundem în inima acestei umanități care se duce încetul cu încetul.

Și există o esență a umanității care nu trebuie lăsată să se piardă?

Am foarte mare încredere în puterea spirituală a culturii tradiționale; cred că acolo se ascund lucruri care ne-ar putea îmbogăți pe fiecare dintre noi și cred că abandonând această cultură pierdem foarte multe lucruri.

Anul 1515. Domnitorul Neagoe Basarab se confruntă cu o situație neplăcută și este provocat să ia o decizie dură. El ține cu greu piept turcilor în sud, dar are probleme mai mari decât ar fi crezut în nord, cu brașovenii. Cum va reacționa domnitorul muntean, cu sabia sau cu diplomația? Va fi puternic și autoritar, sau va ezita să-i pedepsească pe trădători?

 

Brașovenii erau renumiți pentru talentul lor de negustori. În căutare de noi clienți, voiau să fie primiți în târgurile din Muntenia, unde mărfurile lor erau căutate. Neagoe le permitea accesul, dar voia, în reciprocitate, ca și muntenii să fie respectați de către brașoveni, adică  să le fie plătite prețuri bune pentru grânele pe care țăranii le aveau de vândut. Basarab mai avea în minte și contextul politic și militar: turcii ar fi pus mari probleme Brașovului, ca și țărilor Apusului, dacă n-ar fi fost ținuți la Dunăre de armata Țării Românești. El știa că Brașovul este îndatorat Țării Românești și avea de gând să-i facă să recunoască asta. Astfel că le-a cerut brașovenilor să respecte o listă de prețuri minime pentru grâul și legumele pe care le cumpărau de la munteni.

 

Ce primejdie ascunde solia de la Brașov?

Prin 1515, un sol a ajuns la curtea domnească de la Târgoviște. Venea din partea judelui și a celor 12 pârgari (senatori) ai Brașovului, cu o solie importantă. Neagoe a aplicat o înțeleaptă strategie: l-a găzduit pe sol într-o luxoasă casă de oaspeți, i-a dat vinuri și mâncăruri potrivite pentru cel care făcuse drum lung, arătându-i astfel multă cinstire. Apoi, a doua zi după ce solul ajunsese la curte, Neagoe l-a primit în sala domnească, îmbrăcat în veșmintele cele mai impunătoare și însoțit de boierii apropiați. Solul a fost impresionat de primire și l-a salutat respectuos pe domn. Apoi a transmis mesajul pe care îl avea de rostit. Mesajul era simplu, Brașovul accepta învoiala propusă de conducerea Țării Munteniei. Mai exact, se arătau bucuroși că au acces în târgurile dintre Carpați și Dunăre și se angajau să respecte prețurile la cereale și alte produse agricole impuse de la Târgoviște.

 

O carte esențială pentru istoria noastră veche: ”Măria Sa, Neagoe Basarab. Însemnările Monahiei Platonida, Doamna Despina a Țării Românești”. Ed. Bonifaciu, 2012

O carte esențială pentru istoria noastră veche: Măria Sa, Neagoe Basarab. Însemnările Monahiei Platonida, Doamna Despina a Țării Românești. Ed. Bonifaciu, 2012. Povestea solului brașovean este relatată pe larg în paginile cărții

 

Domnitorul i-a mulțumit solului, apoi i-a cerut un răgaz înainte de a da un răspuns la rândul lui. După ce mesagerul s-a retras în casa de oaspeți, voievodul a cerut părerea sfetnicilor, iar aceștia i-au răspuns pe rând: solia venită de la brașoveni este atât de prietenoasă, încât n-ar fi exclus să ascundă o capcană. Neagoe a ascultat, apoi le-a spus să cântărească toate și să-i spună din nou părerea lor a doua zi dimineață, când poate le vor veni în minte unele ”sfaturi mai bune”. El însuși s-a restras în liniște și a meditat. Subiectul era unul important, pentru că viza relațiile cu vecinul cel mai apropiat, pe care te bucuri să-l ai prieten, dar care devine atât de periculos când ți-e dușman. Iar acum domnitorul nu știa dacă să aibă sau nu încredere în solia care îi spunea exact ceea ce urechile sale voiau să audă.

 

Cel care mă va vinde stă cu mine la masă!

A doua zi, sfetnicii au luat din nou loc pe scaunele din sala domnească, în fața domnitorului. Părerea lor nu se schimbase, mesajul putea ascunde o capcană. Dar le era cu neputință să spună ce fel de vicleșug era la mijloc. Așa că, în lipsă de dovezi despre ce părea primejdios, au acceptat ceea ce era evident, și anume că Brașovul oferea o înțelegere comun avantajoasă. Domnitorul a hotărât ca judelui Brașovului să i se mulțumească pentru bunăvoință. Și apoi să fie trimiși oameni ai stăpânirii de la Târgoviște ca să se asigure că negustorii brașoveni respectă normele de prețuri în târgurile unde cumpărau mărfuri agricole de la munteni. Iar în continuarea zilei, Neagoe a făcut un ospăț impresionant, cu cele mai fine mâncăruri și băuturi, fără să uite însă să le ceară boierilor să nu bea fără măsură, ca să nu vorbească fără a gândi mai întâi. La masă, însuși domnitorul îi turna în pahar oaspetelui brașovean, în timp ce viorile făceau ca totul să fie ca o petrecere de nuntă. Solul a plecat spre casă a doua zi, pe un cal cu frâie bătute cu ținte de argint, darul lui Neagoe Basarab.

La două zile după ce solul a plecat, nu mai puțin de zece boieri din toată Țara Românească au venit la Curte și au cerut să-i vorbească domnitorului. Fiecare în parte, fără să știe unul de altul, au spus același lucru: că un om din Brașov a trecut pe la fiecare dintre ei și le-a promis tot felul de avantaje dacă sunt de acord să-l trădeze pe Neagoe și să sprijine revenirea pe tron a lui Miloș sau Mircea al III-lea, cel care gustase din privilegiile domniei cu doar câțiva ani înainte. Nu mult i-a trebuit voievodului să-și dea seama că solul brașovean pe care-l primise cu onoruri și ospitalitate regală era cel care, după plecarea din Târgoviște, a început a cumpăra fidelitatea boierilor munteni.

 

Potera domnească și dilema lui Neagoe

Cele mai iscusite străji domnești au pornit în căutarea solului. N-a fost greu să-l găsească, mai ales că oamenii lui furaseră o sută de cai dintr-o herghelie de la munte, ca să-i folosească în planificata misiune de uzurpare a stăpânirii muntene.

Uneltitorul a fost aruncat în turnul Chindiei. Iar acum Neagoe era confruntat cu o dilemă: ce pedeapsă să-i aplice brașoveanului. Dreptatea și calculul politic cereau pedeapsa cu moartea, ca să fie descurajați cei care pe viitor s-ar mai fi putut gândi la o astfel de uneltire. Dar credința creștină, pe care Neagoe o îmbrățișa din toată inima, îi cerea mai degrabă îndurare.

Doamna Despina, soția lui Neagoe, scrie în cartea sa de memorii că în acel ceas ”mila a biruit în fața dreptății”. Domnitorul a stabilit o pedeapsă aspră dușmanului său, dar i-a cruțat viața. Iar apoi a stabilit aspre reguli de comerț pentru toți negustorii brașoveni care aveau să vină pe viitor în Țara Românească.

La 900 de metri deasupra nivelului mării, pe o stâncă dramatică, se înalţă, în judeţul Argeş, Cetatea Poenari, locul unde boierii căzuţi în dizgraţia lui Vlad Ţepeş au construit o fortăreaţă în numai o săptămână.

„Merită efortul până sus!”, ni s-a spus în Curtea de Argeș, drept încurajare, atunci când ne-am exprimat dorința în fața localnicilor de a urca până la Cetatea Poenari, monument istoric asociat cu numele lui Vlad Țepeș. Nu știam ce ne așteaptă, crezând că cele 1480 de trepte reci, care stau tăcute la umbra arborilor, pot fi „dovedite” de noi, oameni care fac față zilnic junglei urbane.

Panoul de la poalele scărilor preconiza că genunchii ne vor ajuta să urcăm cele peste 1000 de trepte în aproximativ 30 de minute. Ei bine, destul de repede ne-am schimbat radical părerea despre propriul organism, iar aprecierea față de soldații lui Țepeș, care puteau urca poteca fără greutate, a crescut exponențial, pe măsură ce am înaintat. După ce a apărut resemnarea că nu avem de ales și că trebuie să ajungem sus, am încercat să ne bucurăm de răcoarea copacilor și de liniștea acestui versant pe care s-au scris file din istoria țării noastre.

Pedeapsa exemplară a lui Ţepeş pentru intrigile boierilor

Românii trebuie să știe că fortăreața a fost construită cu „moarte de om”, pe baza sacrificiului bărbaților, femeilor și copiilor care au muncit zile în șir, „până au plesnit hainele de pe ei” și până ce firavii și-au dat ultima răsuflare. Damnaţii şi rudele lor au cunoscut această soartă din partea lui Ţepeş, pentru implicarea lor în asasinarea tatălui acestuia, Vlad Dracul, și a fratelui său cel mare, Mircea.

Culoarul de intrare în Cetatea Poenari reprezenta o capcană pentru intruși

Culoarul de intrare în Cetatea Poenari reprezenta o capcană pentru intruși Foto: Mihai Vladu

Ghidul locului, Aurelia Lazăr, a explicat pentru Matricea Românească faptul că, în secolul XV, Cetatea Poenari a fost construită cu „materiale aduse dintr-un sat vecin, refolosite, în urma demolării unei mănăstiri din satul Poenari – de aici, și numele. Când au fost cărate materialele, exista doar o potecă prin pădure, iar oamenii le-au adus în mână. În ziua de Paște, în 1447, la Târgoviște, Țepeș a înconjurat boierii cu ajutorul soldaților şi i-a adus pe jos, pe Valea Argeșului. Au luat materialele de la mănăstire, ei având la dispoziție doar o săptămână să refacă Cetatea. Foarte mulți dintre ei au murit. Se spune, într-una din scrieri, că nu s-a ținut cont: au lucrat bărbați, femei, copii, «până au plesnit hainele de pe ei», din cauza efortului. Să urci cu materialele de construcție pe coastele acestea, nu știu cât e de ușor. Turiștii noștri se vaită de simplele scări, care au fost și ele construite pe vremea lui Ceaușescu. Până atunci, accesul la Cetate era prin pădure, doar pe cărare”.

Întâmpinaţi de eșafod

Autoritățile știu ce caută turiştii când calcă pe urmele lui Vlad Țepeș: dovezi ale cruzimii sale legendare și povești sângeroase învăluite în mister. Zis și făcut: vizitatorul este întâmpinat, la intrarea în Cetate, de un eșafod pe care se află două manechine stropite cu „sânge” și „torturate” după metodele mai „neortodoxe” ale domnitorului: trase în țeapă și cu mâinile tăiate (pedeapsa aplicată hoților). Decorul terifiant mai include un jug domnesc și o spânzurătoare. Astfel îi pedepsea Drăculea pe condamnați, după care îi lăsa în bătaia soarelui, în umilința soldaților, care obișnuiau să tragă cu arcul în osândiți.

„La intrarea în Cetate, exista un pod mobil, care era ridicat ori de câte ori era nevoie, sau când Cetatea era atacată. Culoarul de intrare în ea reprezenta și el o capcană. Inamicii intrau într-o ambuscadă, pentru că în partea de jos, spațiul era mult mai îngust, iar soldații care se aflau sus pe ziduri îi atacau cu pietre și ghiulele, sau trăgeau cu arcul, și îi omorau. Cei care intrau în Cetate, nu puteau să treacă de culoarul respectiv. Totuși, cei care reușeau să supraviețuiască erau aruncați în temnița aflată sub steag, încăperea de jos, unde se zvonește că Vlad Țepeș și-ar fi ținut și o parte din avere, de aceea pereții erau construiți în așa manieră încât nu se putea ieși. Prizonierii, din cauza umidității și a condițiilor grele, mureau. Acestea le agravau rănile”.

Vizitatorii pot vedea, la Cetatea Poenari, metodele de tortură folosite în timpul lui Țepeș

Vizitatorii pot vedea, la Cetatea Poenari, metodele de tortură folosite în timpul lui Țepeș

Fortăreața nu este una de mari dimensiuni, de aceea putea adăposti doar 30-40 de soldați, care se ocupau – prin rotație – de apărare, vânătoare de animale, sau de transportarea apei în burdufuri de animale.

Vântul aprig de munte flutură steagul României situat, potrivit sursei noastre, deasupra dormitorului lui Vlad Țepeș, iar în turnurile Cetății, vizitatorul își trage sufletul admirând priveliștea care taie respirația, drept recompensă pentru efortul de a urca treptele ostenitoare.

O ţigancă i-a scăpat pielea lui Ţepeş

Cetatea, extrem de bine ascunsă de pădurea deasă, a fost de negăsit de către dușmanii lui Țepeș, care i-au aflat, în final, refugiul în urma unei trădări.

„Avem câteva informații și despre soția lui Vlad Țepeș. Se presupune că ea ar fi fost cea care l-a trădat, ducând informații turcilor unde se află fortăreața. Atacul cu ghiulele și catapulte a început de pe pajiștea Pleașa, din partea stângă a Cetății, cum stăm cu fața spre vale. A durat destul de mult lupta. Până au coborât turcii versantul și l-au urcat pe celălalt până în Cetate, Vlad Țepeș a fugit pe o potecă prin pădure, cu calul potcovit invers. Ideea de a-l potcovi a fost a unei țigănci, Dobra Harașoaica pe numele ei, care s-a gândit că așa-i va păcăli pe turci. Deși urmele arătau că Vlad Țepeș intra în Cetate, de fapt, el ieșea. Dar calul avea potcoavele bătute invers și i-a indus pe turcii în eroare. Până și-au dat ei seama că au fost păcăliți, Vlad Țepeș a ieșit undeva înspre Ardeal. Drept recompensă pentru favorul făcut, Tepeș a lăsat celor din Arefu – pentru că țiganca era din Arefu – șapte munți și zece înțărcători. Tot ce înseamnă înconjurul Cetății, toți munții pe care noi îi putem vedea de jur împrejur, aparțin comunității Arefu”.

Peisajul din vârful Cetății Poenari este copleșitor

Peisajul din vârful Cetății Poenari este copleșitor

Potrivit legendei evocate şi de către ghidul local, de teamă să nu ajungă prizoniera turcilor, soția lui Țepeș, Elizabeta s-a aruncat de pe unul dintre zidurile Cetății, și a căzut în râu. „Una dintre legendele bătrânești spune că piatra pe care a aterizat trupul ei a rămas schimbată la culoare”.

Plimbarea printre zidurile Cetății ne-a stârnit imaginația, dar și invidia față de cărămizile tăcute, privilegiate să asiste la discuțiile importante privind strategiile de luptă ale celui mai cunoscut domnitor român, dar și la modul de viață al lui Țepeș și al soldaților săi. Mărturie acestor lucruri stă astăzi doar construcția care și-a cerut tributul uman, pentru a putea dăinui peste veacuri.

Ca români, avem responsabilitatea de a vizita ruinele Cetăţii Poenari, pentru a afla cui îi datorăm libertatea de care ne bucurăm în prezent, crede Aurelia Lazăr.

„Românul poate să vadă o bucățică din istorie, pentru că aici s-au dus lupte între cei care au fost înaintea noastră și inamicii țării. De asemenea, Cetatea Poenari reprezintă un exemplu de fortăreață, de loc unde un domnitor s-a ascuns pentru a-și salva viața. El s-a străduit să-și apere țara și să-și apere zona în care a domnit. Exemplul lui ar fi bun și în zilele noastre, dar nu ne lasă legea și, la cât de mult se taie pădurile, nici nu o să mai avem țepe…”.

Drapelul României se înalță maiestuos deasupra locului unde s-a aflat camera domnului Vlad Țepeș

Drapelul României se înalță maiestuos deasupra locului unde s-a aflat camera domnului Vlad Țepeș

Considerați periculoși de către unii și eroi de către alții, haiducii români (sau pandurii) au fost dintotdeauna înconjurați de o aură de mister și de admirație care, așa cum este firesc, a condus la nașterea unor legende demne de a fi spuse sau cântate cu patos în jurul focului ori pe prispa casei. Vreme de circa trei secole (1560 – 1860), istoria țării noastre a cunoscut un șir lung de haiduci, iar românii de astăzi află despre „nobilii” tâlhari de la drumul mare din filme, muzică (ascultă mai jos) sau literatură. Dar cine – sau ce – au fost cu adevărat acești haiduci?

Invariabil, poveștile despre haiduci au viața lor – de aceea, de-a lungul timpului, istorisirile bătrânilor de la sate au căpătat diferite transformări, redând însă întotdeauna cu fidelitate îndârjirea cu care fugarii furau bogății de la boierii nemiloși, parte din care ofereau apoi săracilor. Acești pribegi ai neamului românesc nu au ținut cont de canoanele valabile și astăzi, ci au jefuit și pedepsit avuții, chiar cu prețul înfăptuirii „morții de om”, motiv pentru care poveștile despre ei nu pot avea întru totul un caracter pozitiv sau unul negativ. Cert este că țăranii din bătătură le erau recunoscători pandurilor pentru ajutorul pe care-l primeau de la justițiarii din codri.

Creștinii smeriți își puneau speranța unei vieți mai bune în sfinții din Ceruri cărora le adresau rugi fierbinți, dar siguranța zilei de azi și de mâine și dreptatea le-o încredințau haiducilor, care păreau de neatins de arme și de negăsit de boierii păgubiți. Astfel, ei păreau protejați de o forță supranaturală. Gratitudinea poporului român a ieșit la iveală prin aceea că țăranii au respectat haiducul, l-au cinstit și i-au cântat aventurile, ca povestea lui să nu fie pierdută. Mărturii în acest sens stau legendele și doinele care au supraviețuit până în ziua de azi.

Haiducii nu sunt hoți obișnuiți

Sătui de nedreptatea care dăinuia în satele de oameni muncitori și sărmani, de-a lungul timpului, o mână de bărbați au părăsit gospodăriile și au ales calea tâlhăriei: devotații codri le-au servit drept casă trainică și ascunzătoare fidelă. Vorbim aici despre cetele de haiduci care jefuiau drumeții înstăriți, boierii și chiaburii care chinuiau țăranii neputincioși. Pandurii își puneau viața și libertatea în pericol pentru a-și ajuta și consătenii, fapt ce demonstrează milostenia poporului român, dar și care îi deosebește pe aceștia de hoții obișnuiți. Deși crimele și jafurile nu Îi sunt pe plac lui Dumnezeu, preoții au înțeles ce au făcut haiducii pentru societatea în care nimeni nu apăra țăranul simplu – de aceea, oamenii Bisericii ajutau luptătorii. O serie de documente ale bisericilor ortodoxe din zona Banatului a scos la lumină faptul că pandurii secolului XVIII au fost susținuți de către cei din casa Domnului.

Actorul Adrian Pintea, în rolul haiducului Iancu Jianu

Actorul Adrian Pintea, în rolul haiducului Iancu Jianu Foto: tvr.ro

Potrivit lui Marius Mitrof, consilier al Direcției Județene pentru Cultură din Galați, contemporaneitatea îi poate cunoaște pe cei mai vajnici haiduci datorită literaturii, istoriografiei, dar și cinematografiei.

Baba Novac era octogenar, când victoriile lui Mihai Viteazul au deşteptat speranţa în sufletul său, chemându-l din codrii Bosniei spre un alt câmp de luptă, într-o altă Românie

„Aflăm încă de pe băncile şcolii, prin intermediul baladelor populare, despre Toma Alimoş sau Alimanu «Haiduc din Țara-de-Jos / Nalt la stat, / Mare la sfat / Şi vitez cum n-a mai stat». Tot din literatura populară ajungem să cunoaştem alte nume de haiduci: Andrei Popa (sau Andri Popa, uneori ortografiat Andrii Popa – a cărui baladă populară a fost culeasă de către Vasile Alecsandri şi publicată în 1843, n.r.), Codreanu, Ioniţă Tunsu, Iancu Jianu, Pintea Viteazu, Şapte-cai, Nicolae Grozea, unele dintre aceste nume fiind atribuite unor personaje de film de acţiune în perioada de dinainte de anul 1990. Istoria îi menţionează pe Grigore Pintea (Pintea Viteazu sau Pintea Haiducul) în Transilvania, pe Deli Marcu şi pe Baba Novac, aceştia din urmă fiind generali în oastea lui Mihai Viteazul. Bogdan Petriceicu – Haşdeu, într-una dintre lucrările sale, spunea despre Baba Novac că «Pe blestematul munte România, Baba Novac a petrecut vreo 40 sau 50 de ani, către care adăugându-se alţi vreo 20 sau 30 din viaţa sa de la Poreci, rezultă că Baba Novac era octogenar, când victoriile lui Mihai Viteazul au deşteptat speranţa în sufletul său, chemându-l din codrii Bosniei spre un alt câmp de luptă, într-o altă Românie»”.

https://www.youtube.com/watch?v=HATpq2061Pw

Haiducii, foști ostași instruiți și disciplinați

Mergând în urmă, pe firul etimologiei cuvântului, aflăm de la Marius Mitrof că „haiduc” este de proveniență maghiară și înseamnă soldat infanterist, același termen fiind prezent și în limbile sârbă și croată. În ceea ce privește spațiul românesc, în arcul Carpatic, Oltenia și Muntenia a fost vehiculată această denumire a haiducului, urmând apoi, prin influență, să fie rostită și în Moldova.

„De altfel, toţi cei pe care i-am enumerat au facut parte din armată, având diferite funcţii în cadrul acesteia (zapciul Iancu Jianu, de pildă – «zapciu» fiind echivalentul gradului de căpitan de astăzi, sau o funcţie de conducere subordonată ispravnicului, având ca scop strângerea dărilor). În Moldova, însuși domnitorul Ieremia Movilă (1595 – 1600; 1600 – 1606) a format un corp al haiducilor. Spre mijlocul secolului al XIX-lea şi chiar târziu, în primele decenii ale secolului XX, au început să fie denumiţi haiduci şi tâlharii care îi jefuiau pe cei din clasele înstărite, fără ca aceştia să aibă vreo legătură cu armata – haiducul Terente, de exemplu.”

Formaţia militară a conducătorului cetei de haiduci se transpunea celorlalţi membri prin impunerea unui sistem de comportamente menit să-i diferenţieze de hoţii obişnuiţi ai vremii, un fel de cavalerism haiducesc

Cu toate că cei mai cunoscuți haiduci au fost ostași – așa cum a punctat specialistul consultat de Matricea Românească -, în cetele lor se aflau și iobagi fugiți de pe pământul nobililor, potrivit scrierilor de profil. De asemenea, deși s-ar crede că în interiorul comunității lor ferite de ochii trecătorilor, haiducii trăiau o viață lipsită de reguli și de limite, în realitate, existența lor era guvernată de disciplină.

„Eroii haiduci, cei care au intrat în mentalul colectiv şi în folclor, sunt conducătorii acestor cete, conducători care au deprins tainele mânuirii armelor şi care erau adaptaţi la o viaţă plină de privaţiuni, aşa cum era viaţa ostăşească a acelor timpuri. Iar aceşti eroi, cu diferite grade, de cele mai multe ori proveneau din straturile societăţii mai avute. Formaţia militară a conducătorului cetei de haiduci se transpunea celorlalţi membri prin impunerea unui sistem de comportamente menit să-i diferenţieze de hoţii obişnuiţi ai vremii, un fel, dacă vreţi, de cavalerism haiducesc care presupunea, pe lângă altele, ajutorarea celor nevoiaşi şi nevolnici, interzicerea escapadelor amoroase şi a exceselor bahice, pedepsirea exemplară a actelor de indisciplină şi trădare.”

Mai aflăm de la expert că oastea de haiduci era formată din briganzi motivați de relațiile personale defectuoase cu societatea, iar în privința imaginii lor publice, acești bravi panduri erau percepuți de către societatea vremii într-un mod cel puțin interesant.

„În vestul Europei, statul şi cetățenii se coalizau împotriva acestor cete de haiduci, pe când în sud-estul continentului, oprimat de Imperiul Otoman şi o parte de cel Austro-Ungar, tâlharii şi cetăţenii de rând se uneau deseori împotriva statului (personificat de turci, de boieri). Astfel, haiducii beneficiau de pe urma unui sentiment antistatal cvasi-general, asemănător cu cel manifestat în culturile meditereneene. În logica populară, semnificativ era doar actul răzvrătirii, al «răzbunării» individuale şi sociale, al ieşirii din norma opresivă, pe când, la polul opus, în logica păturii avute, cu funcţii în administraţie, actul răzvrătirii devenea actul care punea în pericol normele de convieţuire socială valabile la acel moment.”

haiduci

Foto: miscareaderezistenta.ro

Ani la rând, haiducii au constituit modele pozitive sau negative în contextul istoric în care au trăit, ei fiind considerați proscriși de către pătura boierească sau eroi de către nevoiași: copiii neastâmpărați ai bogaților erau potoliți la menționarea numelui unui pandur, iar odraslele țăranilor aveau drept model de comportament și dezvoltare acești viteji. Mai mult, voievozii români au văzut potențialul rebelilor haiduci și i-au folosit pentru le a servi interesele.

În vestul Europei, statul şi cetățenii se coalizau împotriva cetelor de haiduci, pe când în sud-estul continentului, tâlharii şi cetăţenii de rând se uneau deseori împotriva statului

„Avem, de pildă, corpul haiducilor format din iniţiativa lui Ieremia Movilă – după modelul unei unităţi similare din Polonia -, ori pe Ştefan Mâzga, pretendent la scaunul domnesc, care, venind din Transilvania în luna iunie 1565, a atacat Moldova folosindu-se de haiduci. Desigur, au existat circumstanţe care au înlesnit apariţia şi menţinerea câte unui cult regional a cărui putere de seducţie se insinuează uşor şi istoricilor moderni. Se creează astfel un romantism prin care regăsim haiducii în creaţiile populare şi, prin aceasta, regăsirea haiducilor în galeria figurilor justiţiare ale panteonului românesc. Se umplea astfel un gol, datorat penuriei de eroi exemplari, impus, în cele din urmă, de curentul identitar paşoptist de promovare a folclorului ca manifestare a spiritului naţional”, a subliniat Marius Mitrof.

Baba Novac, eroul lui Mihai Viteazul, a fost schingiuit până la moarte

Haiducul cu cea mai veche atestare documentară este celebrul Baba Novac, care a fost mâna dreaptă a domnitorului Mihai Viteazul.

Baba Novac, un erou legendar de origine sârbă, s-a născut în jurul anilor 1520 în satul Poreci din Serbia. Cu o forță fizică mai rar întâlnită, acesta a învățat de mic copil cum să mânuiască cu măiestrie sabia, pentru a-și apăra credința ortodoxă de invadatorii otomani. Impunător ca aspect și atitudine, tânărul Baba Novac a fost acceptat cu ușurință în cetele de haiduci din Balcani, scopul recrutului fiind acela de a scăpa de sărăcie.

Anul 1595 a fost cel în care haiducul, de acum bătrân, a intrat în armata lui Mihai Viteazul. Deși puțini ar fi crezut, la vârsta de peste 75 de ani, Baba Novac se lăuda cu o forță și cu o îndemânare în luptă uimitoare, încât l-a impresionat pe domnitor chiar de la prima misiune încredințată: i-a gonit, cu 700 de haiduci, pe Pașa Hassan și pe numeroasa sa armată, peste Dunăre, la Sofia.

Haiducul Baba Novac, omul de nădejde al lui Mihai Viteazul

Haiducul Baba Novac, omul de nădejde al lui Mihai Viteazul Foto: actualdecluj.ro

Alături de frații Preda și Stroe Buzescu, Baba Novac avea rangul de general în armata lui Mihai Viteazul și este important de menționat că victoria de la Șelimbăr (28 octombrie 1599) i se datorează în totalitate, priceperea sa nefiind subminată de bătrânețe. După numeroase alte victorii, octogenarul luptător a fost arestat în 1601, în timp ce se afla la Cluj, unde a fost condamnat la moarte prin ardere pe rug pentru trădare, de către dieta aristocrației maghiare. Haiducul era acuzat că a trimis, prin intermediul preotului ortodox Sascu, o scrisoare pașei din Timișoara, în care îi spunea că va primi indicații privind momentul potrivit pentru atacarea și ocuparea orașelor transilvănene, în schimbul unei sume de bani. Două zile mai târziu, Baba Novac a fost executat în piața centrală a Clujului, împreună cu duhovnicul său. Dată fiind tortura la care au fost supuși cei doi condamnați, care erau trecuți de 70 de ani, este puțin spus că au avut parte de o execuție rapidă.

După ce au fost schingiuiți și parțial jupuiți de piele, haiducul și preotul sârb au fost legați de două bârne orizontale, asemănătoare unor frigări mari, pe care călăii le roteau încet, deasupra flăcărilor. Mai mult, cruzimea maghiarilor nu a cunoscut margini – cei doi suferinzi erau stropiți cu apă, astfel încât suferința lor să fie cât mai îndelungată. Execuția a durat o oră și jumătate. La capătul chinurilor, trupurile lor au fost înfipte în două țepușe și expuse în afara cetății. După câteva zile, din acestea nu au mai rămas decât oasele, corbii devorându-le carnea chinuită. Chiar și sultanul Mehmet al III-lea a fost revoltat de moartea viteazului haiduc, spunând că un om deosebit ca Baba Novac trebuia să moară pe câmpul de luptă, nu mutilat mișelește.

Deși faptele lor sunt controversate, haiducii au fost și vor rămâne în conştiinţa populară eroii care au acționat la limita fină dintre dreptate și fărădelege, iar legendele romantice şi cavalereşti născute în jurul acestor personaje mitice reprezintă mărturia unei perioade egalmente tulburi și fascinante din istoria României.

Ilustrație deschidere: Ana Bănică

De la ilegalitate, la apoteoză: cum s-a născut mitul haiducilor români

20 Septembrie 2016 |
Considerați periculoși de către unii și eroi de către alții, haiducii români (sau pandurii) au fost dintotdeauna înconjurați de o aură de mister și de admirație care, așa cum este firesc, a condus la nașterea unor legende demne de a fi spuse sau cântate...