Tag

Botoșani

Pârtia, romanul unic al reputatului specialist în slavistică, Emil Iordache, a apărut anul acesta, la doisprezece ani după moartea sa. Manuscrisul datând din comunism, care se pare că zăcea uitat în sertarul unui prieten de-al scriitorului, a fost redat familiei în 2015.

Volumul de față a fost conceput undeva în anul 1983, când autorul lucra ca profesor într-un sat izolat din județul Botoșani, întâmplările descrise aici fiind cel mai probabil inspirate din viața personală. Există, pe pagina manuscrisului, o însemnare „depus la Ed. Cartea Românească (București) la 17 aprilie 1984”, dar, având în vedere că abia acum a văzut lumina tiparului, putem doar presupune că nu a fost publicat atunci din cauza cenzurii.

Apariția neașteptată a acestei cărți nu poate decât să ne bucure, pentru că avem de-a face cu un text despre comunism, scris „la cald”, nediluat sau conceput din amintiri, iar asta se simte în construcția personajelor și a evenimentelor.

Acțiunea din Pârtia este destul de banală, dar, prin intermediul acesteia, naratorul țese o pânză colorată de intrigi, ce dezvăluie mecanismul încârligat al relațiilor și „pilelor”, care, din păcate, mai funcționează și în zilele noastre. Se iau un tânăr profesor de limbi străine, Codreanu, venit la repartiție în urbea S., și o educatoare îndrăzneață și senzuală, Anișoara Proca, și, cu ajutorul acestora, se deapănă povestea unei mici localități de provincie, în care singurele evenimente notabile au de cele mai multe ori legătură cu scandalurile erotice și / sau politice.

Personalități de vază ale orașului, Răzvan Taica, directorul liceului, și Dulgherușu Andrei, funcționar la primărie, sunt cei care asigură bunul mers al lucrurilor, iar prin asta se înțelege că trag sforile în ceea ce privește repartizarea locurilor de muncă. Cea care se interpune planurilor și intereselor personale ale acestora este nimeni alta decât Anișoara, care este supusă unei anchete de „epurare civică”.

Printre aburii RDV-ului (rachiu de vin), discuțiile se încing, fie că e vorba de aventurile Anișoarei sau de problematica repartițiilor

Demersurile investigației ne introduc și în lumea școlii românești în plină „Epocă de Aur”, cu precădere în lumea cancelariei profesorilor, un univers cu propriile sale reguli. Bârfele și micile clici formate de-a lungul anilor, în general pe categorii de vârste, asigură dimensiunea comică a acestui roman, scenele fiind deosebit de savuroase. De la sărbătorile bahice la care profesorii se dau în stambă (ziua cadrelor didactice sau petrecerea de pensionare a unei colege), la micile coaliții și clevetiri zilnice, totul denotă apetența pentru uneltiri, și mai puțin pentru educație.

Relațiile amoroase sunt dezbătute cu patos de locuitorii târgului, fie la bufetul Doi unde se adună pătura de mijloc precum Codreanu și Alexa, profesor de sport și un afemeiat notoriu, fie la Central, un local mai de Doamne-ajută, unde își fac veacul Taica și Dulgherușu. Printre aburii RDV-ului (rachiu de vin), discuțiile se încing, fie că e vorba de aventurile Anișoarei sau de problematica repartițiilor. Tevatura ce se naște în jurul educatoarei este și un bun prilej de observare a condiției femeilor în acele timpuri, al căror rol se voia a fi doar în sfera domestică. Orice încercare de emancipare sexuală este pedepsită cu oprobriul public și excluderea socială.

În plan secund, naratorul dezvoltă și o mică poveste cu iz fantastic, dar care, din păcate, rămâne oarecum neterminată. Prima scenă a romanului ni-l înfățișează pe Răzvan Taica în tinerețe, pe vremea când urbea S. era un sat, iar întâmplările ciudate încă dominau lumea spațiului rural. La fântâna evreului Iancu Zeidel, Răzvan are parte de o întâlnire ireală cu fantoma acestuia, pentru ca, mai apoi, să fie vrăjit de apariția misterioasă a unei fete frumoase la un loc de scăldat. Imaginea acestei nimfete se suprapune peste ani cu cea a Anișoarei, care funcționează ca un stimulent erotic și-i acaparează visele directorului. Cercul acesta este închis, dar stranietatea episodului de la fântână nu este înglobată cu restul acțiunii.

Pârtia este o frescă excelentă a unui oraș de provincie în timpul comunismului, un text bine închegat, despre sistemul putred al relațiilor și jocurilor de putere, cât și o scriere amuzantă despre dedesubturile structurii învățământului și povestea colectivizării forțate.

Emil Iordache, Pârtia, Editura Polirom, Iași, 2017, 192 pagini

Unul dintre cei mai talentaţi tineri artişti români, Bogdan Simion, deschide pe Matricea Românească o serie dedicată muzicii autohtone, printr-un articol ce tratează relaţia dintre fanfara ţărănească – în cazul de faţă, din Moldova – (precum renumitele, dar discretele, ansambluri din Zece Prăjini sau Vorona) şi (pasiunea pentru) muzica tradiţională.

Trupele ţărăneşti de „alămuri” sunt o figură pitorească în muzica tradiţională a României. Cu aspectul lor mărunt, dar îngrijit, unele sate din judeţele Iaşi şi Botoşani în care se mai găsesc încă – nu se ştie pentru cât timp – aceste fanfare, par să se îndrepte timid către o oareşicare bunăstare. Dezavantajul acestor ansambluri instrumentale rurale este că începând cu anii `80, muzicile tradiţionale au fost implicate în diferite dezbateri intelectuale ce continuă până în prezent, cu suişuri şi coborâşuri intermitente. S-ar părea că până ne vom hotărî ce este „specificul românesc” în muzică, acesta ar putea să moară liniştit în nişte comunităţi izolate.

Mi-am întrebat recent un prieten occidental dacă a ascultat vreodată o trupă ţărănească de alămuri din România. Răspunsul a fost complicat. Ştia de sârbii ce suflă în ţevi pe lângă Bregovic. Ştia de ruşii cu trompetele, ba chiar de polonezii cu trompetele. Ştia şi de ceva ţigănesc din Balcani pe bază de trompete, însă nu putea lega concertul Fanfarei Ciocârlia (pe care îi văzuse la New York cu un an înaintea conversaţiei noastre) de vreo tradiţie românească. În urma concertului, nici măcar nu reţinuse de unde e trupa.

S-ar părea că până ne vom hotărî ce este „specificul românesc” în muzică, acesta ar putea să moară liniştit în nişte comunităţi izolate

Fanfara ţărănească moldovenească poate părea la prima audiţie plină de umor, iar acest tip special de umor – receptat îndeosebi de occidentali şi de orăşeni – reiese din împletirea unor antinomii: forţă şi un soi de blândeţe elefantină, optimism şi tristeţe copleşitoare, tensiune şi relaxare, seriozitate şi exuberanţă. Reintrarea pe făgaşul normalităţii (menţionat la începutul articolului) a câtorva sate cu fanfare din Moldova de Sus şi Bucovina a fost precedată de o perioadă lungă de disperare, frustrare, tensiune, corupţie, sărăcie extremă şi şomaj: anii `90 ai secolului XX. În acea perioadă, muzicile ţărăneşti absorbiseră abundent elemente de muzică populară iugoslavă (aşa numita „novokomponovana narodna muzika” – muzica populară nou compusă, agreată de către Tito şi dispreţuită de către Ceauşescu), muzică ce ajunsese într-o atât de mare vogă încât s-a răspândit dinspre vestul ţării până în cele mai îndepărtate colţuri ale României, unde a fuzionat haotic cu muzica locală. Fanfarele ţărăneşti încep să sufle în alte moduri muzicale şi după alte scheme ritmice. Bătuta, rusasca, hora şi sârba boierească sunt înlocuite treptat cu „Răpirea din serai”, „Laura” sau „Băiatul şi fata mea”.


Backstage & Ia-ţi mireasă ziua bună

Există însă şi sate nord-moldoveneşti ale prezentului – Zece Prăjini (Iaşi) sau Vorona (Botoşani) sunt primele exemple ce îmi vin în minte, acolo unde eroi locali cum sunt Costică Panţîru sau Sergiu Dascălu nu aşteaptă nimic în schimb pentru proliferarea muzicilor de care se încăpăţânează să nu se descotorosească – care merg cu sârguinţă şi înţelepciune spre bunăstare. Muzicile de fanfară din aceste sate – compuse în principal din cântece propriu-zise, cântece rituale şi cântece de nuntă – sunt reînnoite în mod constant, fără a-şi periclita identitatea locală, ce devine parcă din ce în ce mai luminoasă de la an la an.

Muzica tradițională și percepția asupra ei

În spatele intelectualilor irascibili şi mereu gata de a fi deranjaţi de orice nu pot înţelege până în capăt, au început să crească brand-uri internaţionale, grădinărite – cum altfel? – de străini

Umorul pe care îl percepem noi (citadinii) lipseşte cu desăvârşire din interpretările pe care ţăranii români le dau fanfarelor ţigăneşti rurale. La Cozmeşti sau la Valea Mare, ţăranii plugari şi ţiganii lăutari cântă sau ascultă fanfara într-o stare de spirit specifică, dictată de funcţiile şi circumstanţele spectacolului: bucurie, în timpul dansurilor şi petrecerilor, calm, în timpul înmormântărilor, sobrietate, în timpul momentelor esenţiale din cadrul ceremoniei căsătoriei ş.a.

După 2000, când românii au putut să se deplaseze mai liber în lume, tinerii moldoveni şi-au luat inima în dinţi şi au început să-şi caute locuri de muncă în Australia, Canada, Spania, Austria, Germania, Italia ş.a. Noua muzică populară moldovenească, amestecată cu maneaua, world music, pop music, hip-hop şi multe altele, începe să-şi atragă de acum criticile nervoase ale activiştilor culturali, dar şi ale unor intelectuali, ce încep să o considere „poluată”, dăunătoare şi distrugătoare de „specific românesc”.

Fanfara ţărănească din comuna Vorona, judeţul Botoşani, Moldova, susţinând un concert de muzica tradiţională

Fanfara ţărănească din comuna Vorona, judeţul Botoşani, Moldova, susţinând un concert

În spatele intelectualilor irascibili şi mereu gata de a fi deranjaţi de orice nu pot înţelege până în capăt, au început să crească brand-uri internaţionale, grădinărite – cum altfel? – de străini. Apar rând pe rând Fanfara Moldova, Fanfara Ciocărlia, Fanfara Shavale, Fanfara Shukar (sau Speranţa), majoritatea acestora din satul ieşean Zece Prăjini (comuna Dagâţa). Muzica devine distinctiv balcanică, fiind asociată stilistic tot mai mult cu muzicile produse de Bregovic în fosta Iugoslavie, până într-acolo încât numeroşi tineri cred cu tărie că asta a fost muzica ţărănească a Moldovei dintotdeauna – într-o comunicare peste timp cu o curte osmanlâie imaginată undeva între Iaşi şi Chişinău.

Pe ce cale o va lua muzica ţărănească de fanfară din Moldova, acum când ne apropiem cu paşi repezi de anii `20 ai sec. XXI? E greu de spus. Totuşi îmi amintesc mereu de Costică Panţîru şi de compoziţiile sale. Ce poate fi tradiţional într-un cântec compus acum 20 de ani? Stilul. Sau mai bine spus aducerea în contemporaneitate a atributelor stilurilor locale mai vechi. Costică a asimilat un stil în copilărie, stil care îl face să se simtă în largul său şi pe care astăzi îl vede ameninţat de interpretările orchestrelor moderne.

Fanfara de la Vorona – Iţele
Foto deschidere: Fanfara din comuna Dagâţa, satul Zece Prăjini, judeţul Iaşi

Bogdan Simion

Bogdan Simion

Simion Bogdan-Mihai este doctorand în literatură, (titlul tezei în pregătire este "Imaginea regelui Carol I în presă: antidinastici şi procarlişti") solist vocal, cobzar, pasionat de folclor, ocazional scriitor şi actor. A coordonat timp de 4 ani proiectul "Şamanul Mut", unul dintre puţinele proiecte postdecembriste de revitalizare a muzicilor de tradiţie orală din România. Este membru permanent al Bandei Agurida (Loredana Band), a lucrat la coloana sonoră a serialului "Las Fierbinţi" şi a documentarului "Wild Carpathia" produs de Travel Channel. A lucrat ca instrumentist cu numeroşi artişti din România, între care Loredana Groza, Mihai Mărgineanu, Taraf de Haidouks, Les Elephants Bizzarres, Chimie, El Nyno, Samurai ş.a.
Bogdan Simion

Fanfara ţărănească din Moldova

28 august 2017 |
Unul dintre cei mai talentaţi tineri artişti români, Bogdan Simion, deschide pe Matricea Românească o serie dedicată muzicii autohtone, printr-un articol ce tratează relaţia dintre fanfara ţărănească - în cazul de faţă, din Moldova - (precum renumitele,...