Numele familiei Brâncovenilor s-a păstrat în memoria românilor mai ales prin tragicul episod din data de 15 august 1714, când domnitorul Constantin Brâncoveanu era executat de către turci la Constantinopol, împreună cu cei patru fii ai săi: Constantin al II-lea, Ștefan, Radu și Matei. Mai puțin știut este faptul că acest moment nu a reprezentat sfârșitul acestei case înrudite cu vechea dinastie a Basarabilor, ce s-a continuat prin ceea ce genealogiștii numesc „marele nod brâncovenesc”: nepotul voievodului Țării Românești din partea fiului celui mare, Constantin al III-lea, ce le-a supraviețuit bunicului și tatălui, reintrând ulterior în posesia averii fabuloase a familiei și fiind inclus printre marii dregători ai țării.
Constantin Brâncoveanu, moștenit de stră-strănepotul său
Tot printre cei mai de seamă reprezentanți ai boierimii au figurat și fiii săi, Nicolae și Manolache, cât moștenitorul acestuia din urmă, marele ban Grigore, ultimul descendent pe linie masculină al domnitorului Constantin Brâncoveanu. Concentrând în persoana sa întreaga bogăție și prestigiul sporit de vreme al familiei, cel care se autointitula „Grigore, principe al Austriei, cavaler al Rusiei și mare ban al Țării Românești, din străvechea și prea strălucita familie românească Basarab-Brâncoveanu” era prezentat astfel de către ultimul cronicar al epocii fanariote, Zilot Românul: „cel mai numit și mai ales boier al patriei noastre, adică împodobit cu înaltă învățătură, firește blajin și tihnit, bogat foarte și după neam mai slăvit decât toți”.
Acest elogiu nu este nicidecum exagerat, Grigore Brâncoveanu fiind într-adevăr unul dintre cei mai erudiți români ai vremii sale, autor al mai multor reforme privind modernizarea administrației statului, președinte al Sfatului Administrativ – primul guvern constituțional din istoria Țării Românești – și chiar candidat la domnie din partea partidei naționale, după sfârșitul perioadei fanariote.
Safta, remarcabilă prin frumusețe și bogăție
Așa cum era cerut de tradiția acelei perioade, reprezentantul unei atât de respectabile case trebuia să-și găsească o soție pe potriva sa. Aceasta a fost Safta, fiica lui Teodor Balș și a Profirei Rosetti, considerată de un istoric contemporan drept „una dintre cele mai de frunte femei din acele vremuri prin nașterea, bogăția și frumusețea ei”. Căsnicia celor doi pare să fi fost una fericită, fiind umbrită doar de faptul că nu au putut avea copii. În consecință, urmând unui obicei destul de răspândit în epocă, Safta a hotărât, în acord cu soțul ei, să înfieze pe una dintre fiicele surorii sale, principesa Zoe Mavrocordat. Aceasta s-a căsătorit câțiva ani mai târziu cu viitorul domn al Țării Românești, Gheorghe Bibescu, având un fiu ce a fost botezat de către marele ban Grigore Brâncoveanu, care i-a acordat ulterior și dreptul de sklitada – adică de a-i purta numele de familie: Basarab-Brâncoveanu. Astfel, vechiul nume al Brâncovenilor s-a continuat până în prezent, prin familia Bibescu-Basarab-Brâncoveanu.
Brâncovenii, ctitori de vocație
Pe lângă importantul rol pe care l-au deținut în istoria Țării Românești vreme de aproape două secole, Brâncovenii se remarcă și printr-una dintre cele mai însemnate opere filantropice, începută de către voievodul Constantin Brâncoveanu și continuată, o generație mai târziu, de către fiica sa, domnița Bălașa, ctitora bisericii bucureștene ce îi poartă numele. Pe lângă lăcașul de închinare, aceasta a înființat și un așezământ ce consta dintr-o școală și un azil (xenodochion), considerându-l cea mai potrivită pomenire a numelui tatălui și fraților săi, sfârșiți sub sabia călăului.
Marele ban Grigore a dorit la rându-i să continue tradiția ctitorială a familiei sale, însă perioada agitată de la începutul secolului al XIX-lea l-a oprit să-și realizeze proiectele. El a însărcinat-o prin testament pe soția sa, băneasa Safta, principala moștenitoare a averii sale de aproximativ 200 de moșii, cu împlinirea acestor din urmă dorințe ale sale.
Cum a luat naștere Spitalul Brâncovenesc
În consecință, văduva ultimului Brâncovean a inițiat la puțină vreme după moartea acestuia (1832) constituirea unui domeniu în vecinătatea bisericii Domnița Bălașa, unde va comanda, la anul 1836, construirea unui spital cu 60 de paturi, ce va rămâne în memoria Bucureștilor sub numele de „Brâncovenesc”. Înzestrarea și organizarea acestui așezământ, cea mai mare inițiativă privată de acest fel din istoria românilor, au fost în întregime opera Saftei Brâncoveanu, prin intermediul a două testamente redactate în decursul anului 1835. Cel dintâi document hotăra înzestrarea spitalului cu mai multe moșii și prăvălii, al căror venit anual se ridica la circa 80.000 de galbeni.
Cel de-al doilea document, intitulat Așezământu ocârmuirii din lăuntru a Spitalului mieu Brâncovenesc, stabilea în detaliu organizarea administrativă a acestuia: astfel, spitalul urma să fie condus de către doi epitropi, aleși de către Eforie, care era formată din mitropolitul țării și doi boieri dintre rudeniile cele mai apropiate ale Brâncovenilor. Între îndatoririle acestora din urmă se numărau cercetarea stării spitalului în fiecare lună, cât și examinarea documentelor privitoare la cheltuieli o dată pe an. De asemenea, era strict oprită înstrăinarea moșiilor Așezământului, chiar de ar fi fost „de înzecit folos”, cât și supunerea acestuia vreunei autorități din afară.
Tot acest document, întărit prin hrisov de către domnitorul Alexandru Dimitrie Ghica, stabilea necesarul de personal al spitalului, ai cărui angajați urmau să fie numiți de către epitropi. Între aceștia se numărau primul medic român care a slujit într-un spital românesc, Dimitrie Sachelarie, chirurgul Francesco Nisato și ipochirurgul Antonius Mady Hagel. Între datoriile acestora se numărau vizitarea de două ori pe zi a pacienților, prescrierea unei diete potrivite pentru starea acestora și îngrijirea de materialele necesare, primul instrumentar al așezământului fiind comandat la Paris.
A căzut Nicolae Ceaușescu sub blestemul Saftei Brâncoveanu?
Spitalul Brâncovenesc și-a deschis porțile în anul 1838, admițând pacienți de orice vârstă, sex sau religie, cu condiția să nu sufere de boli cronice ori contagioase. Considerând că își împlinise îndatoririle față de memoria soțului său, băneasa Safta s-a retras în Moldova natală unde, urmând exemplul mamei sale, s-a călugărit la mănăstirea Văratic, luând numele de Elisabeta. A mai revenit de două ori în București, o dată pentru a reface biserica Domnița Bălașa, grav afectată de cutremurul din anul 1838, și altă dată, zece ani mai târziu, pentru a reorganiza administrația Așezământului după tulburările ce au urmat Revoluției. Activitatea acestui spital, unul dintre cele mai importante din România, s-a continuat neîntrerupt până în anul 1984, când a fost demolat la ordinul lui Nicolae Ceaușescu. Sfârșitul sângeros al acestuia, survenit cinci ani mai târziu, a fost atribuit de către mentalitatea populară presupusului blestem lăsat de către fondatoarea Spitalului Brâncovenesc în testamentul său, unde într-adevăr stă scris că oricine va îndrăzni să se atingă de acesta ori de patrimoniul său „…să fie lepădat de la fața lui Hristos și socotit în veci hrăpitor de cele sfinte”.
Cât despre băneasa Safta, aceasta și-a aflat odihna de veci la anul 1857, în liniștea mănăstirii Văratic, ca simplă călugăriță, lipsită de vreo posesiune materială, meritând pe deplin elogiul ce i s-a făcut de către unul din contemporani, care o considera expresia vie a filantropiei: „Văzut-ați cândva vreo fărădelege în casa ei? Fost-ați cândva năcăjiți de fumurile sale, precum alții pățesc pe la cei mari? … Sau răposata, dimpotrivă, împlinea în ascunsul cămării sale faptele milosteniei și ale îndurării, neștiind stânga ce face dreapta, ca o mamă blândă și făcătoare de bine, iubitoare de oameni?”