Tag

Bucovina

Vine de pe meleagurile Brodinei și face parte dintr-o etnie mai puțin cunoscută care și-a transmis istoria pe cale orală. Proaspăt absolvent al Universității Ștefan cel Mare“ din Suceava, Paul a decis să se întoarcă la matcă pentru a spune lumii întregi povestea huțulilor. Cu tact și multă răbdare, tânărul a strâns obiecte tradiționale de la bătrânii din sat și a pus pe picioare o colecție etnografică. Dar nu s-a oprit aici. Fermecat de cântecele huțule, a decis să le strângă ca mărturie peste veacuri. La îndemnul prietenului Paul Ananie din Maramureș, a tradus cântecele, iar în anul 2018 le-a publicat într-o culegere dedicată Centenarului. Și de parcă nu era de ajuns, Paul promovează frumusețile locului și din postura de consilier cultural al Primăriei Brodina, motiv pentru care și-a pus la dispoziție întreaga colecție etnografică. Astăzi poposim la Brodina și ne întâlnim cu Paul Torac, un veritabil ambasador al huțulilor și aflăm mai multe despre obiceiurile huțule, portul și credința lor.

 

Interviul pe scurt:

  • Drumul inițiatic către rădăcini: “Făcând parte dintr-o etnie mai puțin cunoscută, care nu și-a scris istoria, ci a transmis-o pe cale verbală, mi-am dorit să revin la Brodina tocmai pentru a-i cerceta pe huțuli. Dacă Dumnezeu m-a binecuvântat cu talantul de a le cunoaște dialectul, de a-i cunoaște pe ei, atunci cu siguranță a fost obligatoriu să revin pe meleagurile natale.”
  • Nașterea colecției etnografice: “Cred că înainte de a merge la liceu am început să caut în lăzile de zestre ale bunicilor și am fost fascinat de ce am găsit, dar și de poveștile pe care le auzeam. Tot căutând prin lăzile de zestre, am început să adun și așa s-a conturat o mică colecție. Bătrânii din zonă spuneau adesea că nu mai au cui să lase costumele populare și le era frică să nu dispară odată cu ei. Mai degrabă mi le vindeau sau donau pentru că știau că eu le voi îngriji și că vor dăinui în timp.”
  • Huțulii și rugăciunea: “Când vorbim de relația huțulilor cu Dumnezeu, aceasta era una foarte strânsă, chiar dacă locuiau pe vârf de munte și nu aveau posibilitatea să meargă în fiecare duminică la slujbe, pentru că biserica era la baza dealului sau la zeci de kilometri distanță. Dar se rugau în fața unui brad care avea pe el anumite cruci, sigur că nu se rugau copacului, ci lui Dumnezeu.”

 

 

 

Înapoi la matcă

Paul vine dintr-o lume mai puțin cunoscută, o lume în care credința în Dumnezeu se împletește cu meșteșugul și dragostea de frumos. S-a născut și a copilărit la Brodina, o comună alcătuită din zece sate dintre care șapte au populație majoritar huțulă. La vremea cuvenită, junele a studiat la Colegiul Național “Mihai Eminescu“, apoi la Universitatea “Ștefan cel Mare“ din Suceava. Majoritatea tinerilor care ard aceste etape se îndreptă către oraș, pentru un job care să le asigure un trai mai bun. Paul este o excepție de la regulă, și a decis că drumul lui trebuie să fie altul. “Făcând parte dintr-o etnie mai puțin cunoscută, care nu și-a scris istoria, ci a transmis-o pe cale verbală, mi-am dorit să revin la Brodina tocmai pentru a-i cerceta pe huțuli. Dacă Dumnezeu m-a binecuvântat cu talantul de a le cunoaște dialectul, de a-i cunoaște pe ei, atunci cu siguranță a fost obligatoriu să revin pe meleagurile natale. Marii etnografi nu au ajuns în zona noastră, ei s-au dus la Rădăuți și au scris de acolo despre huțuli, așa că am spus că este cazul să mă întorc la Brodina acum cât încă mai sunt bătrâni, cât încă mai am cu cine să vorbesc și să aflu informații despre vremurile frumoase în care au trăit”, spune Paul Torac pentru Matricea Românească.

 

,,Cu siguranță a fost obligatoriu să revin pe meleagurile natale”

 

Duhul locului se cerea cercetat, oamenii așteptau să-și spună poveștile pentru a nu pleca cu ele în mormânt. Îl rog pe Paul să ne spună mai multe despre rădăcinile huțulilor și despre particularitățile lor. “La Mănăstirea Putna se află un hrisov de secol XVIII, unde se spune că starețul de atunci ne mai având posibilitatea să se îngrijească de opt munți din nordul Bucovinei, i-a donat unor oameni veniți din Galiția ca să-i stăpânească și să-i îngrijească. Și se mai spune că în vremea imperiului Austro-Ungar, ne mai suportând jugul străin, adică, armata lungă, birul scump și încercarea de a-i converti la catolicism, s-au refugiat pe cele mai înalte culmi ale munților din nordul Bucovinei, pentru că huțuli sunt și dincolo de graniță și sunt și-n Maramureș. Huțulii sunt oamenii munților, oameni vrednici. Spunea străbunica că huțulii au avut trei prieteni de nădejde: pădurea, calul și baltagul, cel din urmă fiind unul dintre cele mai reprezentative elemente ale bărbatului huțul, deoarece pe timpul imperiului se plăteau cinci coroane pentru a putea purta baltag.”

 

 

Căutările din lăzile de zestre

După câte am aflat până acum, mă îndrept către obiceiurile care însoțeau viața comunității huțule. Care erau acestea și cum s-au păstrat în timp? “Încondeierea ouălelor este meșteșugul tradițional specific zonei și asta nu doar în preajma sărbătorilor Pascale, ci pe tot parcursul anului. Huțulii erau foarte buni la meșteșugitul alamei și bronzului, aceștia purtau felurite cruci de dimensiuni diferite, tocmai ca să-și evidențieze starea materială și credința. Apoi, având lemnul la îndemână sunt foarte buni constructori de case și lucrează în continuare foarte mult cu lemnul”, lămurește Paul.

 

,,Tot căutând prin lăzile de zestre, am început să adun și așa s-a conturat o mică colecție”

 

Familia Torac încondeiază ouă de patru generații, prin urmare a crescut într-un mediu în care dragostea de frumos și autentic era la loc de cinste. “Cred că înainte de a merge la liceu am început să caut în lăzile de zestre ale bunicilor și am fost fascinat de ce am găsit, dar și de poveștile pe care le auzeam. Tot căutând prin lăzile de zestre, am început să adun și așa s-a conturat o mică colecție. Bătrânii din zonă spuneau adesea că nu mai au cui să lase costumele populare și le era frică să nu dispară odată cu ei. Mai degrabă mi le vindeau sau donau pentru că știau că eu le voi îngriji și că vor dăinui în timp. Vreau să vă spun și o povestioară care mi-a marcat căutarea și m-a impulsionat să colectez în continuare. Odată, o bătrânică mi-a spus că ar vrea să-mi vândă costumul ei de mireasă. Am stabilit cu dânsa o zi când ne putem vedea și în momentul în care am ajuns la ea, mi-a spus că nu mai dorește să vândă costumul. Femeia se gândise mai bine și mi-a zis că ar dori să fie înmormântată cu el deoarece soțul ei a murit în război și se temea că dacă nu va fi îngropată în costumul de mireasă, acesta nu o va recunoaște dincolo, pentru că nu a văzut-o niciodată bătrână”, povestește Paul Torac.

 

 

Cântecul, portul și credința la huțuli

Umblând din poartă în poartă, din poveste în poveste, tânărul a reușit să clădească o colecție în care se regăsesc cam toate elementele unei gospodării tradiționale de odinioară. De la vase de lemn, la ustensile de țesut, lăzi de zestre, mărgele din sticlă de Murano, costume populare, icoane, toate sunt adunate la un loc și port fi admirate la Brodina. Paul este un adevărat culegător de folclor sub toate formele. Drept mărturie stau sute de cântece huțule pe care le-a adunat și publicat în anul Centenarului. “Ideea colecției de cântece huțule nu a venit de la mine. Fiind prieten cu Paul Ananie din Maramureș, el venea destul de des la Brodina și i-am prezentat tot ce ține de huțuli și câteva cântece pe care le strânsesem. Da’ cum le-am cules? Participam la evenimente importante din zonă și la fiecare dintre ele bătrânii satului cântau. Atunci am zis să le strâng, să le înregistrez și să le scriu. Inițial le strângeam pentru mine. Fiind în dialectul huțul, nu le înțelegea nimeni. Paul mi-a dat ideea de a le traduce în limba română și de a le pune într-o culegere. În 2018 am cules cele mai frumoase 100 de cântece, le-am tradus și le-am publicat într-o culegere închinată Centenarului Marii Uniri.”

 

,,Când vorbim de relația huțulilor cu Dumnezeu, aceasta era una foarte strânsă”

 

Dacă socotiți că ați aflat totul despre huțuli vă înșelați. Portul și credința huțulilor sunt alte puncte cheie despre care Paul mi-a vorbit cu mare drag. “Gama cromatică a portului huțul este mult mai diversificată, mult mai viu colorată cu nuanțe de portocaliu, roșu, galben, verde. Atât femeia de 80 de ani cât și fata până la măritat purtau același costum viu colorat. Apoi, motivele geometrice domină la noi în zonă, dar există și motive florale. Spre deosebire de cămășile românești, cele huțule nu par cusute ci mai degrabă dăltuite prin multitudinea de mărgele și culori. Când vorbim de relația huțulilor cu Dumnezeu, aceasta era una foarte strânsă, chiar dacă locuiau pe vârf de munte și nu aveau posibilitatea să meargă în fiecare duminică la slujbe, pentru că biserica era la baza dealului sau la zeci de kilometri distanță. Dar se rugau în fața unui brad care avea pe el anumite cruci, sigur că nu se rugau copacului, ci lui Dumnezeu, dar cu ajutorul bradului rugăciunea ajungea mult mai repede la El. Bărbații purtau la gât cruci, iar femeile purtau salbe cu cruci de bronz și pot spune că huțulii au în continuare o relație strânsă cu Dumnezeu.”

 

Icoană de la sfârșit de secol XIX, pictată pe lemn

 

 

În compania poveștilor despre huțuli, timpul a căpătat o altă curgere, iar finalul bate nerăbdător la ușă.  Cuvântul de închiere îi aparține lui Paul.  “În parteneriat cu Centrul Cultural Suceava, care m-a ajutat cu editarea, am scos un album fotografic intitulat „Chipuri de huțuli. Mărturii ale vremurilor trecute”. Eu am strâns mai multe fotografii vechi ale comunei Brodina, le-am aranjat și le-am cuprins în acest album, asta pentru că fotografia rămâne o icoană a timpului. Continuăm să promovăm frumusețile din zonă, avem aici un cătun de case românești care datează de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, și vrem să promovăm toate aceste frumuseți”, conchide Paul Torac.

 

Părăsise de mult locurile natale, iar gândul de a reveni era cu totul străin. Întâmplare face ca în anul 1994 să revină la matcă, în comuna Vama, pentru concediul de maternitate. Într-o cameră, familia Letiției păstra la loc de cinste obiecte tradiționale: icoane, costume populare, covoare, obiecte decorative, etc. Ulterior, grupuri de turiști francezi și belgieni au trecut pragul casei și au rămas uimiți de ce văzuseră. Mai mult de atât, vizitatorii au dorit să achiziționeze obiecte. Refuzând categoric să vândă ce avea mai de preț, a început să facă primele reproduceri după ouăle încondeiate din covata familiei. A urmat participarea la prima expoziție românească de la Angers și Nantes, prilej cu care a descoperit noi dimensiuni ale artei încondeierii. În prezent, profesoara Letiția Orșivschi Heiser este singurul artist încondeietor român recunoscut la nivel internaţional și administrează cu succes Muzeul Oului din Vama cel mai mare muzeu de acest gen din România.

 

Interviul pe scurt:

  • Un loc care adăpostea un tezaur: “Era o cameră în care mama adunase icoane vechi, costume tradiționale, covoare, obiecte decorative, etc. Turiștii au rămas uimiți de ce văzuseră. În colecție exista o covată veche cu ouă pe care bunicii și străbunicii le-au păstrat și am început să fac primele demonstrații turiștilor străini.”
  • Oul în tradiția populară: “Fiind un simbol al vieții și al fertilității din perioada precreștină, oul a fost folosit în diverse ritualuri și superstiții populare. La creștini, oul roșu este oul Pascal și datează de două mii de ani (…) Așa au început să apară în Bucovina ouăle cu motiv religios din ce în ce mai elaborat, ouă cu motive care reprezentau ocupațiile tradiționale pentru a sublinia hărnicia locuitorilor din zonă, ouă cu reprezentări ale elementelor naturii.”
  • Culoare mănăstirilor în viața comunității: “Cu timpul, au apărut în Bucovina mănăstirile, iar femeile din zonă considerau culoarea mănăstirii drept culoare protectoare. Așa apar ouă cu albastru de Voroneț, albastrul fiind considerat culoarea liniștii sufletești, cu verde la Sucevița, verdele fiind socotit culoarea sănătății și a speranței.”

 

Credit foto: muzeuloului-vama.com

 

Comoara din odaia familiei

S-a născut pe meleagurile Bucovinei, în comuna Vama. La vremea cuvenită, a părăsit locurile natale pentru a studia la Facultatea de Textile și nu gândea că va reveni prea curând. Făcuse un curs de turism rural în Franța, avea diferite colaborări în desfășurare, însă iureșul vieții începuse să se mai domolească în 1994 când s-a auzit un scâncet de copil. “După ce s-a născut fiul meu am ajuns la Vama pentru perioada concediului de maternitate. Aici se dezvoltase o asociație, Opération Villages Roumains de care se ocupau câțiva profesori din zonă. Fiind vorbitoare de limbă franceză, am condus delegația la muzeul familiei. Era o cameră în care mama adunase icoane vechi, costume tradiționale, covoare, obiecte decorative, etc. Turiștii au rămas uimiți de ce văzuseră. În colecție exista o covată veche cu ouă pe care bunicii și străbunicii le-au păstrat și am început să fac primele demonstrații turiștilor străini. Așa am început să creez primele ouă, dar nu îmi doream o carieră în acest domeniu”, povestește Letiția Orșivschi Heiser pentru Matricea Românească.

 

,,Turiștii au rămas uimiți de ce văzuseră”

 

După ce a realizat câteva replici, a participat la prima expoziție românească de la Angers și Nantes, unde a descoperit artiști din diferite colțuri ale lumii care expun ouă încondeiate. “Bănuiam că doar în Estul Europei există ouă Pascale, dar despre Vest nu aveam prea multe cunoștințe. Ulterior, am reprezentat România la saloane și expoziții internaționale. Mi-am dorit să știu mai mult despre tradițiile țărilor participante, iar o întrebare fundamentală era legată de obiceiul decorării oului Pascal și spun decorare pentru că doar la noi se închistrește oul cu ceară, în restul lumii sunt ouă perforate sau șlefuite. Eu când am revenit la Vama, făcusem pasul către învățământ și în timpul vacanțelor de vară călătoream în țări cât mai îndepărtate ca să aduc la muzeu diferite tipuri de ouă”, spune Letiția.

 

Demonstrație în fața unui grup de turiști străini    Credit foto: muzeuloului-vama.com

 

Despre simbolistica oului în viață țăranului și în tradiția bisericii

În prezent, Muzeul Oului din Vama adăpostește peste 11000 de ouă din toată lumea, lucrate în tehnici diferite, pe mai multe tipuri de suport. Ouă perforate din Cehia, ouă zgâriate din Germania, ouă tradiţionale slovace cu paie decupate sau fire metalice aplicate, ouă de emu, nandu, tinamu, ouă de broască țestoasă, de crocodil, de flamingo sunt doar câteva din vedetele colecției care vă așteaptă la muzeu. În continuare, vreau să aflu de la doamna Letiția Orșivschi Heiser care este simbolismul oului în tradiția populară și în cea bisericească. “Fiind un simbol al vieții și al fertilității din perioada precreștină, oul a fost folosit în diverse ritualuri și superstiții populare. La creștini, oul roșu este oul Pascal și datează de două mii de ani. Celelalte ouă care au pe ele desenate o cruce se sfințesc la biserică și nu se sparg. În funcție de tradiția și obiceiurile locului, oul a preluat elemente din zona respectivă. Așa au început să apară în Bucovina ouăle cu motiv religios din ce în ce mai elaborat, ouă cu motive care reprezentau ocupațiile tradiționale pentru a sublinia hărnicia locuitorilor din zonă, ouă cu reprezentări ale elementelor naturii pentru că de multe ori erau îngropate la capetele ogoarelor ca să fie rod bogat, să apere pământul de grindină. Unii puneau oul sfințit deasupra tocului ușii ca să apere fata de deochi sau casa de ochiul rău.”

 

,,La creștini, oul roșu este oul Pascal și datează de două mii de ani”

 

Nici culoarea ouălelor nu este una obișnuită. În spatele nuanțelor de roșu, galben și negru stau ascunse simboluri profunde. “Tehnica scufundării oului în trei băi de culoare este foarte veche. Fiecare culoare este protejată cu ceară naturală de albine, iar culorile galben, roșu și negru au următoare semnificație: prima este pâinea noastră cea de toate zilele, roșul este culoare Pascală prin excelență, iar negrul este infinitul. Împreună, cele trei culori sunt considerate ca o protecție a Sfintei Treimi. Din acest motiv în vechea tehnică nu se combină alte culori. De precizat faptul că toate aceste culori se obțineau din fierturi de plante, coji de ceapă, sfeclă roșie și cărbune. Cu timpul, au apărut în Bucovina mănăstirile, iar femeile din zonă considerau culoarea mănăstirii drept culoare protectoare. Așa apar ouă cu albastru de Voroneț, albastrul fiind considerat culoarea liniștii sufletești, cu verde la Sucevița, verdele fiind socotit culoarea sănătății și a speranței. Deci ouăle lucrate cu alte culori decât cele menționate la început, au apărut doar în zona mănăstirilor acolo unde culoarea mănăstirii era considerată culoarea protectoare pentru comunitate”, precizează Letiția Orșivschi Heiser.

 

Credit foto: muzeuloului-vama.com

 

Paleta de simboluri nu se răsfrânge doar asupra culorii. Liniile, curbele, zig zagurile prezente pe ouă ascund și ele o poveste. “Linia verticală reprezintă urcușul, viața. Se spune că linia orizontală ar fi linia de demarcație, de trecere. Ori, linia verticală cu cea orizontală puse împreună creează crucea. Apoi, tot ce înseamnă linie în diagonală, reprezintă scara vieții, o viață pe care o urci treaptă cu treaptă până când ajungi în vârf, iar liniile curbe sugerează de obicei obstacolele cu care te întâlnești.”

 

Generațiile tinere și obiceiurile vechi

Tradiția spune că ouălele trebuie înroșite în Joia Mare, pentru că numai așa vor prinde culoare și nu se vor crăpa. Însă acest ritual a suferit transformări odată cu trecerea timpului. Curios din fire, vreau să aflu dacă generația tânără mai pune preț pe obiceiul încondeierii ouălelor. “La noi sunt interesați, este un obicei care a intrat în sânge. Fiind profesor de artă textilă și decorativă și având atât de multe generații care mi-au trecut prin mână pot să vă spun că am elevi care și în ziua de azi îmi trimit fotografii cu creațiile lor. Deci obiceiul nu moarte, încă există o legătură cu tradiția și sper să nu se piardă.”

Suntem la finalul dialogului. Înainte de a pune punct, o întreb pe doamna Letiția Orșivschi Heiser care sunt planurile în viitorul apropiat. “Intenționez să deschid încă o zonă dedicată demonstrațiilor, iar ca noutate pentru acest Paște am inaugurat o sală care reunește toate creațiile mele.”

 

 

“Nu erau multe expresii favorite ale lui Mihai Eminescu, dar puţinele ce le avea le întrebuinţa adese”, scrie Teodor V. Ştefanelli, prieten şi coleg al poetului la Cernăuţi şi Viena, în “Amintiri despre Eminescu” (Editura Cununi de stele, 2018), o lectură de care e greu să nu te îndrăgosteşti, pentru că se preocupă nu de geniu, ci de om. Matricea Românească vă prezintă, în serial, câteva expresii favorite ale lui Eminescu, ce au făcut istorie.

Teodor V. Ştefanelli (n. 1849, Siret – d. 1920, Fălticeni) a fost membru titular al Academiei Române, jurist, istoric, prozator. Bucovinean ca şi Eminescu, cel de care l-a legat o prietenie trainică, a militat pentru şi a participat activ la Unirea Bucovinei cu România în noiembrie 1918.

În Amintirile sale, Ştefanelli rezervă un capitol expresiilor pe care Luceafărul le folosea cu predilecţie, atât la vreme de restrişte, cât şi în momentele de bucurie. Deloc surprinzător, vorbirea lui Eminescu, amestec de dulce grai bucovinean cu patos patriotic, a rămas în memoria contemporanilor şi străbate veacurile, pe calea memorialisticii. Iată de ce o serie de expresii favorite ale lui Eminescu au intrat în patrimoniul nostru cultural.

Mihai Eminescu şi patriotismul trăit

“Expresia ce o întrebuința Eminescu când saluta pe colegii săi”, povesteşte Ştefanelli, “era trăiască nația, iar când era astfel salutat, răspundea cu cuvintele sus cu dânsa. Această formă de salutare era uzitată la toți studenții din Viena şi s-a înrădăcinat atât de mult, încât a rămas şi până în zilele de astăzi.”

Un memento salutar, dacă jocul de cuvinte ne e permis, în Anul Centenar. Câte nu s-ar realiza, de ne-am propune, asemeni lui Eminescu, să facem naţia nemuritoare!

Venit din Franţa în România, generalul Berthelot ne-a cucerit nu teritoriul, ca alţii, ci sufletele, în Primul Război Mondial. Vă prezentăm povestea unui francez emblematic, a cărui inimă a bătut româneşte.

(continuare)

Scopurile esenţiale ale României erau de a evita cu orice preţ războiul pe două fronturi (în sud şi în nord-vest) şi de a elibera teritoriile române înglobate în Imperiul Austro-Ungar. De aceea, şeful Consiliului de miniştri român pune Aliaţilor două condiţii sine qua non pentru intrarea României în război: ţara nu va declara război Bulgariei şi armata se va îndrepta spre Transilvania.

Planul român de campanie, care a fost supus atenţiei lui Joseph Joffre şi Mihail Alekseev, şeful statului-major al comandamentului suprem rus (Stavka), se baza pe mai multe ipoteze. Trupele germane, angajate pe frontul de Vest, ar fi trebuit să rămână angrenate luni bune la Verdun şi pe Somme, „impulsionate” de un atac aliat. Forţele generalului rus Brusilov, care îşi dăduseră proba curajului în luna iunie a aceluiaşi an, ar fi trebuit să continue ofensiva, cu scopul de a secătui energiile Imperiului Austro-Ungar. Armata aliată de la Salonic ar fi trebuit să declanşeze ofensiva, conform celor stabilite la negocierile Tratatului, antrenând şi busculând trupele bulgare. Românii ar fi avut astfel posibilitatea de a ataca în Transilvania, realizând joncţiunea cu trupele ruse din Bucovina şi ameninţând flancul drept al Puterilor Centrale pe Carpaţi.

Totuşi, apariţia anumitor evenimente neprevăzute şi slaba coordonare a acţiunilor aliate au făcut ca acest plan să devină imposibil de pus în aplicare. Generalul Brusilov îşi încetează brusc ofensiva în nord, iar trupele ruse care trebuiau să sprijine efortul românesc în sud, în Dobrogea, acţionează cu o imensă lentoare. În plus, contrar aşteptărilor, Germania, angajată într-un drôle de guerre avant la lettre, retrage unităţi din Curlanda, dar şi de la Verdun şi Somme. Sub comanda lui Erich von Falkenhayn, aceste unităţi se îndreaptă rapid către frontul românesc. Nu în ultimul rând, atacul armatei aliate de la Salonic, care ar fi trebuit să neutralizeze rezistenţa frontului bulgar, este precedat de un atac surpriză al inamicului. De altfel, din pricina împotrivirii britanice şi italiene la ofensivă şi a retragerii trupelor acestora din cadrul forţelor aflate la dispoziţia generalului Sarrail, capacitatea de luptă a armatei aliate din Salonic a fost aproape complet neutralizată. Concentrându-şi în versuri disperarea, soldaţii români sintetizează plastic situaţia: „Ah, Sarrail, Sarrail, Sarrail / Noi ne batem şi tu stai”.

Concentrându-şi în versuri disperarea, soldaţii români sintetizează plastic situaţia: „Ah, Sarrail, Sarrail, Sarrail / Noi ne batem şi tu stai”

De aceea, în loc să înainteze, Aliaţii cedează peste tot teren şi România este supusă, contrar calculelor iniţiale, unui dublu risc: de a fi atacată dinspre sud, de bulgari şi, în acelaşi timp, de a-i fi oprită ofensiva în nord, de către forţele germane.

În aceste condiţii, generalul Berthelot soseşte, pe 15 octombrie 1916, la Iaşi, unde este primit într-o o ambianţă festivă, de o mulţime entuziastă. În ciuda acestei primiri călduroase, atmosfera lasă să transpară îngrijorarea cu privire la mersul războiului.

Şi totuşi, două misiuni, de succes, pentru generalul Berthelot

Imediat după ce se informează asupra situaţiei, generalul francez decide o întâlnire a ofiţerilor din subordine, pentru a le face o prezentare a stării de fapt, aşa cum notează în Jurnalul său, în data de 17 octombrie 1916: „Veşti proaste de la Armata 2, care se retrage la sud de Braşov, şi încă şi mai mult în sud-vest […]. După cină, întâlniri cu ofiţerii mei, pentru a le expune situaţia: trebuie schimbată starea de spirit şi ridicat moralul oamenilor. De amintit începutul războiului în Franţa. Nu trebuie să mai dea înapoi. Soarta războiului ţine de voinţa de a nu se recunoaşte învinşi. Primele victorii nu afectează în niciun fel viitorul. Trebuie ca trupele să reziste pe loc şi să aştepte momentul pentru a ataca din nou. Graniţele trebuie apărate cu orice preţ. Acestea sunt temele de dezvoltat.” [7]

Pe 19 octombrie, mareşalul August von Mackensen, în fruntea unei armate compuse din trupe germane şi bulgare, porneşte o puternică ofensivă în Dobrogea, reuşind străpungerea frontului. Rând pe rând, oraşele importante româneşti cad în mâini inamice. Bătălia pentru Bucureşti începe pe 30 noiembrie, iar lupta este pierdută pe 3 decembrie. Se impune retragerea în Moldova, singurul teritoriu românesc rămas neocupat. Mii de oameni pleacă pe jos, cu doar câteva bagaje, către Iaşi, alături de familia regală, parlament şi guvern.

Astfel se încheie cele patru luni şi jumătate de lupte, soldate cu  50 000 de morţi şi 80 000 de răniţi şi 110 000 de prizonieri, cifre dramatice pentru armata română, care număra, la angajarea în luptă, 840 000 de combatanţi. Armata este epuizată, ţara este divizată şi dezorganizează, iar aliaţii ruşi se comportă în România ca în teritoriu inamic.

În ciuda acestei situaţii dezastruoase, curentul favorabil rezistenţei şi reluării ofensivei triumfă. Dar reluarea luptelor este un obiectiv care poate fi atins numai printr-o reorganizare temeinică a armatei. Înainte de a repara, era necesară o analiză a cauzelor: organizarea deficitară, materialul de luptă insuficient, necunoaşterea unor procedee moderne de luptă, erori ale Înaltului Comandament, slaba implicare a comandamentului rus etc.

La 27 mai 1917, Albert Thomas, ministrul francez al armamentului care soseşte în România pentru a asista la manevre şi la defilarea efectivelor Diviziei 13, exclamă mulţumit: „Ai zice că sunt de-ai noştri!”

Reorganizarea armatei române se dovedea a fi, deci, o sarcină complexă, cu multe faţete, pentru realizarea căreia contribuţia misiunii franceze şi a şefului acesteia este cu atât mai importantă. În cadrul misiunii sunt aduşi ofiţeri de infanterie, de geniu, cavalerie, artilerie, specialişti de căi ferate şi servicii telegrafice, precum şi o misiune sanitară. Centrele de instrucţie şi şcolile de specialităţi se află sub comanda directă a misiunii, care reuşeşte într-un timp relativ scurt să formeze o nouă generaţie de combatanţi, bine pregătiţi şi cu dorinţă de revanşă. La 27 mai 1917, Albert Thomas, ministrul francez al armamentului care soseşte în România pentru a asista la manevre şi la defilarea efectivelor Diviziei 13, exclamă mulţumit: „Ai zice că sunt de-ai noştri!”. A doua zi, pe 28 mai 1917, Berthelot trimite o telegramă noului ministru de război, Paul Painlevé, prin care confirmă excelenta stare de spirit a trupelor şi renaşterea armatei române.

De asemenea, ofiţerii detaşaţi pe lângă structurile de comandă române contribuie din plin la sporirea combativităţii unităţilor în care sunt trimişi. Generalul Berthelot vrea ca ofiţerii săi să poată împărtăşi în cadrul statelor-majore şi trupelor procedurile de instrucţie învăţate cu preţ greu în practica războiului din 1914.

Datorită acestor eforturi conjugate ale românilor şi trimişilor francezi, armata română se transformă treptat într-un organism modern şi capabil de a face faţă exigenţelor războiului modern.

Aşa încât, pe 23 iulie, regele Ferdinand I anunţă trupelor reluarea operaţiilor active, având ca scop recucerirea teritoriilor invadate de inamic. Misiunea militară franceză, cu numeroşi ofiţeri şi subofiţeri ataşaţi unităţilor combatante, împărtăşeşte în vara anului 1917, alături de camarazii români, experienţa de front şi bucuria victoriilor de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Într-adevăr, pe 25 iulie, la Mărăşti, armata română obţine un succes remarcabil, al cărei bilanţ se traduce prin eliberarea a treizeci de sate şi capturarea a 2 700 de soldaţi inamici. Celelalte două bătălii, de la Mărăşeşti (6-19 august) şi Oituz (8-22 august), reuşesc blocarea definitivă a operaţiilor germane pe frontul românesc, împiedicând încercarea forţelor inamice de a invada Moldova şi de a forţa capitularea României.

Din păcate, acest avânt este întrerupt de problemele interne ruse. Deşi frontul este stabilizat şi combatanţii români, alături de aliaţii francezi, planifică pregătirea campaniei din 1918, a doua zi după evenimentul istoric al Revoluţiei sovietice, la 8 noiembrie 1917, mult temuta defectare rusă se produce, antrenând consecinţe dezastruoase pentru combatanţii români, pentru misiunea condusă de Berthelot şi pentru soarta războiului. România, total izolată de aliaţii occidentali, cu o armată epuizată după luptele grele şi dure din vară (pierderile trupelor beligerante se ridică în total la 120 000 de morţi, răniţi şi prizonieri) şi depinzând de Rusia pentru aprovizionarea cu material de război, decide acceptarea armistiţiului, impus de forţa majoră. Acesta este semnat la Focşani, pe 9 decembrie. Rămânând fără obiect, misiunea militară franceză părăseşte România pe 9 martie 1918.

La şapte luni distanţă, pe 1 octombrie 1918, lui Berthelot i se încredinţează însă o nouă misiune, de data aceasta din partea primului ministru francez, Georges Clémenceau. Scopul final: ridicarea, din nou, a României la luptă. Pentru aceasta, trebuia să meargă la Salonic, să creeze şi organizeze o armată cu care să traverseze Bulgaria (care capitulase la finalul lunii septembrie) şi să mobilizeze România pentru reintrarea în război, într-un ultim şi promiţător efort. Capitularea iminentă a Germaniei necesita un răspuns ferm şi imediat din partea românilor şi Berthelot avertizează printr-o telegramă că momentul unei decizii neîntârziate a sosit. Mesajul comandantului Armatei de la Dunăre este recepţionat. Pe 10 noiembrie, după victoriile aliate în Peninsula Balcanică, regele Ferdinand I cheamă din nou soldaţii români la luptă pentru eliberarea teritoriului naţional. O altă chemare la arme vine şi din partea lui Berthelot, la trecerea Dunării:

„La arme!

Aceasta este chemarea patriei române pentru care aţi suferit! Este chemarea suveranului vostru, care a sacrificat totul pentru măreţia României! Este chemarea strămoşilor voştri, a lui Ştefan cel Mare, a lui Mihai Viteazul, a lui Mircea cel Victorios! În sfârşit, acesta este strigătul fiilor şi fraţilor voştri căzuţi vitejeşte pe câmpurile de bătălie de la Oituz şi Mărăşeşti! Şi mâine, veţi putea vedea drapelul britanic şi drapelul tricolor al Franţei fluturând alături de drapelul vostru, în adierea Victoriei şi Libertăţii!

Sus, fraţi români, şi înainte spre duşman!” [8]

Înflăcărate şi mai mult avizate decât profetice, vorbele lui Berthelot se îndeplinesc întocmai.

Pe 30 noiembrie, Berthelot ajunge în capitala eliberată, iar pe 1 Decembrie 1918, la reintrarea solemnă a regelui şi reginei în Bucureşti, îl regăsim în dreapta monarhului României: „Ieri, duminică, a fost ziua triumfului nostru. Mai întâi am făcut prizonieră întreaga armată a lui Mackensen, oamenii predându-se de bunăvoie şi necondiţionat. […] Tot ieri, regele, regina şi generalul Berthelot şi-au făcut intrarea solemnă în capitala României eliberate, în fruntea armatelor aliate. […] Sunt sărbătorit oriunde merg şi sunt numit, nici mai mult, nici mai puţin decât eliberatorul României.” [9]

Note:

7 Henri-Mathias Berthelot, Memorii şi corespondenţă: 1916-1919, Editura Militară, Bucureşti, 2012, p. 83.

8 Ibidem, p. 59.

9 Ibidem, p. 379-380.

 

 

Foto deschidere: dragusanul.ro

va urma

Prinşi în tumultul schimbărilor care transformă tradiţia în anacronism şi obiect de deriziune, este comod să uităm rolul emblemelor naţionale în devenirea noastră. Meşterul Ioan Hojbotă, din Gura Humorului, Bucovina, şofer la Protecţia Copilului în viaţa de toate zilele, ne reaminteşte că de la opincă ne-am ridicat toţi, indiferent ce identitate am „încălţa” astăzi.

Apasă pentru video

“Eu am lucrat cu ani în urmă în pielărie, cizmărie, pe comandă. Am făcut școală de creație în București. M-am întors la Gura Humorului și au vrut să mă trimită ca maistru la Câmpulung Moldovenesc, unde era fabrica de încălțăminte „Montana”. Dar eu am refuzat să fac naveta. N-am vrut, pur și simplu. Și atunci, fiind școlarizat de cooperativa „Solidaritatea”, m-am angajat la Complexul Meșteșugăresc, la secția Încălțăminte Comandă. Era unul dintre cele mai renumite ateliere de încălțăminte la comandă. Veneau şefi de la București, de la Consiliile Populare, cum erau atunci, de la Suceava. Își făceau numai oamenii cu bani încălțăminte la comandă! Era la mare căutare, mai ales de Paște, când se făceau pantofi, sau de Crăciun, când se făceau cizme. Scormoneau femeile prin podurile caselor, de la bunici sau străbunici,  modele vechi – și le dădeau la refăcut. Eu le făceam modelul din nou”, a povestit pentru Matricea Românească meşterul Ioan Hojbotă.

Scormoneau femeile prin podurile caselor, de la bunici sau străbunici,  modele vechi de încălţăminte – și le dădeau la refăcut

“În comunism, era o ruşine să revii la opincă”

Însă, întâlnirea lui cu opinca noastră ancestrală s-a datorat unui hazard fericit:

“Niciodată, cât am lucrat 20 de ani în pielărie și în cizmărie, nu am făcut o opincă. Noi lucram la acord individual, și concurența era după bani – care câștigă mai mult pe statul de plată. Așa era, la modul cinstit. Nu mi-a stat capul niciodată să pun mâna pe o bucată de piele, să croiesc o opincă. Era și un fel de rușine să revii la opincă, în regimul de tristă amintire…

Lucrând ulterior aici, la Protecția Copilului, o doamnă – care este şi șefa mea – a mers cu mine în parcare la Voroneț, să cumpere pentru serbare o pereche de opincuțe. Şi nu i-o plăcut nici de colo, nici de colo. Și atunci, m-am gândit să vin acasă și să îi fac. Am zis: «Doar eu în pielărie am lucrat atâția ani!». Dar nu pusesem mâna să fac ceva.

Meşterul Ioan Hojbotă, din Gura Humorului, lucrând în atelierul său la o opincă

Meşterul Ioan Hojbotă, din Gura Humorului, lucrând în atelierul său la o opincă

Am luat o bucată de hârtie și am făcut un tipar, și mi-a ieșit o pereche de opincuțe pentru un copil de grădiniță. Probabil, foarte frumoase! Oricum, erau primele, nu puteam să-mi dau seama dacă sunt frumoase. M-am dus și i-am arătat: «Uite, asta am putut să fac». S-a bucurat, a zis că sunt foarte frumoase, s-a dus și le-a arătat doamnelor, colegelor. De acolo, s-a deschis drumul meu. Oamenii, colegii m-au solicitat. Am început să fac, şi mi-am dat drumul. Lucram într-o șură la început și, după ce am văzut că am atâtea solicitări, mi-am încropit atelierul… Aici țineam tractorul, când veneam de la câmp. Tractorul l-am vândut și mi-am încropit atelierul ăsta.”

Apasă pe poze pentru mărire

Lacrimi pentru România

Cu lacrimi în ochi, meşterul bucovinean a ţinut să realizeze şi o scurtă lecţie de istorie a opincii, special prin intermediul Matricea Românească:

“E încălțămintea românului. Opinca o purtat-o omul de rând. Oamenii înstăriți purtau cizma de piele, Bilger – cizma ofițerească, specială, care are alt croi. Avea catarame, şi o deschizătură, un șliț. Era ceva boieresc. Numai băieții de bani gata, bogătanii, purtau cizma Bilger și baston – era o fudulie. Poate mai aveau și o ploscă – atunci când bogatul ieşea în sat, nu bea el cu badea Ion din sticla lui, îşi punea în ploscă!

Am luat o bucată de hârtie și am făcut un tipar, și mi-a ieșit o pereche de opincuțe pentru un copil de grădiniță. Nu îmi puteam da seama dacă sunt frumoase – erau primele!

Opinca o purtat-o omul de rând. Aici, în Bucovina, a fost influența austro-ungară, oamenii au trăit mai bine. Au purtat, în ziua de lucru, opinci de gumă, care greu se mai găsesc astăzi, şi colţuni de lână sau obială. Obiala este o bucată de pătură cu care se învelește piciorul. Spuneam că era opinca din cameră de tractor, din guma aceea, pe care purta și ciobanul, și țapinarul în pădure, și omul de rând, la munca câmpului. În sărbători, la noi, în partea Bucovinei, se purtau opinci osebite, din piele de vițel. Se luau la nunți, la hore, la baluri. În partea Regatului, unde nu a fost influența austro-ungară, se făceau opinci din piele de porc.”

Opinca, apărătoarea românului în război

Ioan Hojbotă a rememorat şi un episod din istoria familiei sale, în care opinca a jucat un rol providenţial – pentru că i-a apărat tatăl de gloanţele inamicului, în război.

“Tatăl meu mi-o povestit că, fiind recrut în Armată, o purtat opinci când s-o instruit în pre-militară, până s-o dus în război. În Armată, pe timpul războiului, s-o întâlnit cu tot felul de băieți – cum era atunci, doi de colo, doi de colo – și a găsit bucureșteni care nu știau să se încalțe cu obiele. Într-o sară, tata le-o le-o făcut demonstrație camarazilor, care apoi o fost încălțați ca lumea. Deci, s-o purtat opinca și-n Armată. Eu, făcând turism ecumenic, am găsit la Mănăstirea Râmeț din Aiud, într-o vitrină din Muzeul Mănăstirii, o opincă cazonă cu potcoavă, aşa cum se punea la bocancii cazoni. Deci era potcoava, ca să nu se roadă.”

Opinca românească merge mai departe, graţie meşterului Ioan Hojbotă, şofer în viaţa de zi cu zi

Opinca românească merge mai departe, graţie meşterului Ioan Hojbotă, şofer în viaţa de zi cu zi

Desprinsă din matricea românească: opinca tradiţională, mereu actuală

Desprinsă din matricea românească: opinca tradiţională, mereu actuală

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

La ceas aniversar, când ne pregătim să sărbătorim Înălţarea Sfintei Cruci, dar şi un an de când proiectul nostru produce “balsam pentru sufletul românesc”, Matricea Românească vă oferă extrase dintr-o discuţie purtată la Mănăstirea Putna, loc binecuvântat de geniul a doi mari români: Ştefan cel Mare, geniul politic, şi Mihai Eminescu, geniul poetic. De hotărârea de oţel a primului, şi de simţirea celuilalt, avem, noi românii, nevoie pentru a deveni ceea ce ne este hărăzit a fi. Nota bene, pentru un potenţial proiect de ţară: 3.4 milioane de români, adică 17% din populaţia ţării, au plecat pe meleaguri străine. Ar fi momentul să ne întrebăm, cu onestitate, de ce.

Umbra marelui Eminescu la Putna

Matricea Românească: Părinte, cum şi-l aduce aminte Mănăstirea Putna pe Mihai Eminescu?

Părintele Alexie Cojocaru: Hai să vă dau un exemplu. Turnul de la intrare a fost construit de către Mitropolitul Iacob în 1757, însă astăzi este numit Turnul Eminescu. De ce? Pentru că, în noaptea de 15 spre 16 august 1871, marele nostru poet a dormit acolo. El a fost organizatorul şi creierul întregii Serbări (la care s-au sărbătorit 400 de ani de la ctitorirea Mănăstirii, n.r.). Şi s-a ocupat nu doar cu punerea în rânduială a discursurilor, ci şi cu cazarea invitaţilor.

Există mai multe documente ale Serbării, memorii, şi unul dintre ele aminteşte cum Eminescu, în seara respectivă, târziu, după ce i-a cazat pe toţi, el însuşi a rămas fără loc unde să-şi plece capul. Văzând deci un călugăr coborând din acel turn, cu o sarcină de fân în braţe, l-a întrebat dacă ar putea să rămână acolo peste noapte. I s-a dat voie, şi a dormit acolo. El şi încă doi prieteni au mas în turnul lui Iacob Putneanul. Iar de atunci până astăzi, în amintirea acelei nopţi, turnul îi poartă numele marelui nostru poet naţional.

Eminescu, în seara respectivă, târziu, după ce i-a cazat pe toţi, el însuşi a rămas fără loc unde să-şi plece capul

O vreme, acolo a fost un Muzeu, în care erau depuse darurile făcute Mănăstirii Putna de către Societatea Junimea. Iar în Muzeu se păstrează urna din argint care a fost aşezată de către Mihai Eminescu pe mormântul lui Ştefan cel Mare, cu pământ din toate ţinuturile româneşti.

Ştefan cel Mare a fost un punct de sprijin, în momentele grele. Să ne amintim de Doina lui Eminescu, care a fost compusă, pare-se, atunci, la dezvelirea bustului lui Ştefan cel Mare din Iaşi, din faţa Palatului Culturii. În momentele respective – când graniţele ţării erau schimbate, când, aşa cum spunea Eminescu, românul era străin în ţara lui, adică vrea să zică, în oraşe, cel puţin, elementul alogen, străin, era preponderent, şi românii nu aveau acces la resurse, când pământul ţării era arendat la străini şamd. – practic, românul era nu doar străin, dar era şi slugă în ţara lui, căci stăpânii lui erau străinii. Ei bine, în momentele acelea, amintirea lui Ştefan cel Mare era ca un balsam pentru sufletul românesc, şi nădejde. Era amintirea unui domn care aducea nădejde.

Doina lui Mihai Eminescu

În acea Doină a sa, după ce descrie toate problemele societăţii de atunci, spune Eminescu:

De la Turnu-n Dorohoi
Curg duşmanii în puhoi
Şi s-aşează pe la noi;
Şi cum vin cu drum de fier
Toate cântecele pier,
Zboară păsările toate
De neagra străinătate;

Şi mai aminteşte şi de defrişările care se făceau atunci:

Îşi dezbracă ţara sânul,
Codrul – frate cu românul –
De secure se tot pleacă
Şi izvoarele îi seacă –
Sărac în ţară săracă!

Cine-au îndrăgit străinii,
Mâncă-i-ar inima câinii,
Mânca-i-ar casa pustia,
Şi neamul nemernicia!

Dar, la sfârşit, Eminescu îşi termină Doina într-o notă optimistă. Însă acest optimism se bazează tocmai pe ceva concret. Pe credinţa lui că Ştefan cel Mare este viu şi că, de acolo de unde este, îşi va ajuta neamul ca în cele din urmă să se elibereze. Şi încheie cam aşa:

Ştefane, Măria ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las’ arhimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija sfinţilor
În sama părinţilor,
Clopotele să le tragă
Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,
Doar s-a-ndura Dumnezeu,
Ca să-ţi mântui neamul tău!
Tu te-nalţă din mormânt,
Să te-aud din corn sunând
Şi Moldova adunând.
De-i suna din corn o dată,
Ai s-aduni Moldova toată,
De-i suna de două ori,
Îţi vin codri-n ajutor,
De-i suna a treia oară
Toţi duşmanii or să piară
Din hotară în hotară –
Îndrăgi-i-ar ciorile
Şi spânzurătorile!

Eminescu a fost foarte, foarte ataşat de istorie. La deschiderea cursurilor la Academia Mihăileană din Iaşi, Kogălniceanu a spus un lucru foarte profund: că istoria este întâia carte a unei naţii. Ea ne învaţă ce am făcut, şi ne învaţă, mai ales, ceea ce avem de făcut. Şi observăm că marile civilizaţii sunt acelea care au avut o tradiţie, care au avut o istorie lungă în care au acumulat experienţă, şi la un moment dat au trăit din experienţa respectivă, au ştiut să se orienteze. Au ştiut în ce punct sunt, au ştiut ce au făcut şi, în continuare, ce au de făcut.

La deschiderea cursurilor la Academia Mihăileană din Iaşi, Kogălniceanu a spus un lucru foarte profund: că istoria este întâia carte a unei naţii. Ea ne învaţă ce am făcut, şi ne învaţă, mai ales, ceea ce avem de făcut

Este foarte important să ştii ceea ce ai de făcut. În momentul în care nu ştii ce ai de făcut, ceea ce faci este posibil să fie greşit, sau să fie într-o direcţie greşită, sau să faci lucrurile cu jumătate de măsură. Şi mai există şi acea relaxare sufletească: altfel lucrezi când ştii exact unde trebuie să mergi şi ce trebuie să faci, decât atunci când nu ştii exact ce trebuie să faci mai departe. Sau să faci – nu următorul pas, ci următorul după aceea!

Eminescu a avut acest atu, că el a cunoscut istoria, şi lucrul se vede din viziunile pe care el le-a avut – corecte, fireşte – şi din publicistica lui. El a înţeles că progresul naţiei nu poate fi decât atunci când oamenii sunt uniţi în jurul ţării lor. De aceea, şi astăzi este actual, şi Ştefan cel Mare, şi Mihai Eminescu. Observăm că nu este o soluţie migraţia: oamenii merg acolo, dar nu sunt trataţi de la egal la egal de către cei de acolo, sunt văzuţi ca nişte venetici. Sunt diferenţe mari, culturale, religioase, între ei şi occidentali. Pe termen lung, tot renaşterea ţării este cea mai bună soluţie pentru noi: ca omul să rămână, să aibă aici tot ce îi trebuie, să aibă un loc de muncă aici în ţara lui, să trăiască în mediul lui în care s-a născut, să îşi crească familia aici.

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Poposind la Mănăstirea Humor, perlă a spiritualităţii româneşti din Bucovina, am fost luminaţi de măicuţele locului că „jertfă, cultură și artă sunt înmagazinate în aceste ziduri. Noi încercăm, cu umilele noastre posiblități, să transmitem aceste valori, ca pe o făclie a Învierii, generațiilor care vin. Omul care vine aici nu rămâne păgubit. Îngerul scrie pașii pe care i-a făcut până la Biserică”. O discuţie cu maica Parascheva Sorohan, stareţa Mănăstirii Humor, despre dorul de Bine al poporului român.

Matricea Românească: Crezul proiectului nostru este că România mai are nevoie de suflet. Cum înțelegeți Dvs. conceptul de matrice românească și ce loc ocupă acest spațiu minunat – Bucovina – în matricea spirituală a poporului nostru?

Maica Stareță Parascheva Sorohan: Poporul român, România și fiecare suflet în parte, bineînțeles, are nevoie de spiritualitate. El s-a născut prin spiritualitate, altfel nu se poate. Dumnezeu a zămislit sufletul, și pe urmă s-a creat ființa. Așadar, fără Dumnezeu nu poate exista nimic. Evident că matricea românească ar trebui să fie, în special, spiritualitatea românească.

Tocmai am citit, aseară, un cuvânt scris de către un părinte grec care a vizitat Moldova, și mi-a plăcut foarte mult afirmația lui: „Moldova, și în special Bucovina, este altarul României”. Mi se pare nu doar frumoasă afirmația, ci și reală. Cred că spune mult, dar sigur că fiecare dintre noi are de lucrat cu sufletul său – de la naștere, până la plecarea în veșnicie. Adică, nu ne-am născut și gata, suntem ceva! Noi trebuie să creștem duhovnicește în fiecare zi a vieții noastre astfel ca, la înfățișarea în fața Creatorului, să putem da un răspuns bun și să primim din partea Lui cuvântul: „Veniți la Mine, binecuvântații Tatălui Meu!”

Imagine surprinsă la Mănăstirea Humor, Bucovina, în mai 2017. Credinţa şi speranţa în triumful Binelui sunt atribute care definesc substanţa poporului român

Imagine surprinsă la Mănăstirea Humor, Bucovina, în mai 2017. Credinţa şi speranţa în triumful Binelui sunt atribute care definesc substanţa poporului român

Matricea Românească: La acest frumos altar al spiritualității românești reprezentat de Moldova și de Bucovina, cum trebuie să vină românul?

Maica Stareță Parascheva Sorohan: Românul trebuie să vină întotdeauna cu credință la Biserică. Și oamenii vin cu credință! Nici nu poate fi altfel. Ca să ajungă din diferite colțuri ale țării și chiar ale lumii, asta presupune niște eforturi. Nu în ultimul rând, și financiare. Dacă omul s-a hotărât să le facă, negreșit are un țel.

Mai presus de înțelegerea noastră, Dumnezeu lucrează în inimile noastre, chiar și în inimile celor necredincioși

Deci, mai presus de înțelegerea noastră, Dumnezeu lucrează în inimile noastre, chiar și în inimile celor necredincioși. Ne poartă pașii într-acolo unde Îl putem întâlni și cunoaște, mai mult decât am făcut-o până în clipa în care am ajuns în locul respectiv.

Matricea Românească: Se apropie, cu paşi repezi, Centenarul Marii Uniri. Va fi un moment epocal, încărcat cu multă emoție. Cum apreciaţi că va fi atmosfera, inclusiv aici?

Maica Stareță Parascheva Sorohan: Sigur că este un moment emoționant și de mare bucurie și înălțare sufletească, dar noi trebuie să trăim permanent această bucurie. E mare lucru să știi că poporul, toți cei care vorbesc aceeași limbă, care cred la fel, în același Dumnezeu, care își mărturisesc credința în același fel, reprezintă o unitate. Sigur că merită sărbătorit Centenarul, și sigur că fiecare român îl simte după credința lui, după puterea lui de înțelegere. Am certitudinea că toată lumea va fi la înălțime, iar ziua va fi sărbătorită la modul cel mai înalt posibil.

Încrezătoare în viitorul românilor: stareţa Mănăstirii Humor, maica Parascheva Sorohan

Încrezătoare în viitorul românilor: stareţa Mănăstirii Humor, maica Parascheva Sorohan

Matricea Românească: Mănăstirea Humor este, acum ca dintotdeauna, o oază de cultură. Ce activități culturale aveți în plan pentru perioada care urmează?

Maica Stareță Parascheva Sorohan: De fapt, ceea ce ne-a preocupat și până acum. În atelierele Mănăstirii se pictează, se fac ouă încondeiate, acele modele tradiționale, florale. Se coase, se brodează – tradiții specifice mănăstirilor. Dacă e să ne referim şi în zonă, se face mai mult. Încă se păstrează costumul popular. Mai sunt persoane care cos costume populare, acele ii frumoase, mai țes acele catrințe, fac opincuțe. Se găsesc şi la vânzare pentru pelerini, pentru turişti, pentru cei dornici de frumos. Noi ne bucurăm când vecinele ne spun că și străinii cumpără costumul popular românesc. Asta arată că oamenii au o sensibilitate față de frumos, față de artă, faţă de tradiție. Acesta este un lucru benefic. Atât timp cât există costumul popular, cât există preocuparea pentru frumos, ne bucurăm și e un semn bun. Chiar şi copiii şi tinerii au îmbrățișat cu multă bucurie și plăcere tradițiile moștenite.

Matricea Românească: Ne spunea părintele Alexie, de la Mănăstirea Putna, faptul că, în opinia dumnealui, ceea ce ne salvează pe noi, românii, este că încă știm să deosebim binele de rău. Sunteți de acord? Vibrăm la frumos, la bine, la Dumnezeu?

Maica Stareță Parascheva Sorohan: Sigur că da. Sunt şi excepţii, dar nu le luăm în calcul. Eu cred că, atâta timp cât omul își păstrează credința, Binele lucrează în inima lui și dă și roade. Eu așa cred – că noi, ca popor, suntem bine. Suntem pe drumul cel bun.

„Nu ne-am născut, şi gata!” – Lecţia mănăstirii Humor, unul dintre locurile care ţin o ţară în echilibru, pentru români

Matricea Românească: Aveți un mesaj pentru cei care vor citi acest interviu și care frecventează platforma noastră?

Eu așa cred – că noi, ca popor, suntem bine. Suntem pe drumul cel bun

Maica Stareță Parascheva Sorohan: Din toată inima, cu toată dorirea de bine, pentru toți iubitorii de frumos și pentru toți cititorii platformei Dvs. culturale, le dorim ca, indiferent unde se află, să nu ocolească niciodată Biserica. Întâi intrăm în biserica cea mai apropiată, şi după aceea intrăm şi în celelalte.

Ne va atinge acolo «bagheta magică», Duhul Sfânt, care este lucrător. Important e să intrăm în cea mai apropiată biserică. După aceea, vom face şi următorii paşi. Să nu uităm niciodată că, fără Dumnezeu, nimic bun nu se poate întâmpla.

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Mirabela Busuioc este genul de româncă neaoşă, care te unge la suflet fiindcă şi-l pune pe tavă pe al ei. Bucovineancă “aşa cum scrie la carte”, ea şi-a deschis larg porţile casei sale din Gura Humorului pentru echipa Matricea Românească şi ne-a vorbit despre pasiunea – ieşită la iveală natural – de a crea măşti tradiţionale. Asta, deşi are un magazin din care trăieşte confortabil. “Vreau să las ceva în urma mea, vreau să îmi ţin copiii aproape de tradiție și să nu uite de unde au plecat”, spune Mirabela.

Matricea Românească: Cum v-ați descoperit pasiunea pentru măști?

Mirabela Busuioc: Îmi place masca în general. Îmi place ideea de mască, și m-am hotărât să încep cu măștile tradiționale. Nu am evoluat și la altceva. Mergând prin târguri cu soțul meu și uitându-mă la alți meșteri populari, am “furat” meseria. Nu m-a învățat nimeni, nu mi-a explicat nimeni cum să fac. Ci pur și simplu am făcut una și, de la acea una, mai multe. Am evoluat de la mască la mască.

Matricea Românească: Părinții Dvs. au avut vreo preocupare similară?

Mirabela Busuioc: Da, mama mea cosea goblenuri. Am acasă foarte multe cusute, cred că 100 – deși nu se mai poartă în ziua de azi. Poate și de aici s-a născut pasiunea mea pentru cusut, pasiunea de a ține acul în mână.

Matricea Românească: Credeți că această creativitate a românilor este nativă?

Mirabela Busuioc: Bineînțeles! Dacă vrei, se poate. Dar trebuie să vrei. Ideile îți vin pe parcurs, lucrând. Dacă nu lucrezi, nu ai de unde să îți vină idei. De la mască la mască evoluez, gândindu-mă oare cum aș face? Cum ar trebui pus? Și combin culorile. Combinația de culori contează foarte mult.

Dacă vrei, se poate. Dar trebuie să vrei. Ideile îți vin pe parcurs, lucrând. Dacă nu lucrezi, nu ai de unde să îți vină idei

Matricea Românească: Interviul pe care i l-am luat domnului Vasile Șușca din Maramureș a trezit mult interes. Dvs. cum vă raportați la mască? Prin ce se remarcă, ce ar fi particular pentru măștile pe care le creaţi?

Mirabela Busuioc: Este un stil personal. Eu pur şi simplu am început să fac măști. Nu îl cunoșteam – şi nici nu îl cunosc personal – pe domnul Vasile Șușca, ci doar de pe internet. Suntem prieteni pe Facebook. I-am arătat creațiile mele în momentul în care ne-am cunoscut „virtual”.

Matricea Românească: Cum a reacționat?

Mirabela Busuioc: A fost foarte încântat, m-a felicitat și m-a îndemnat să continuu. Ca mulți alți meșteri care m-au încurajat la rândul lor. Familia a fost, însă, prima care m-a îndemnat.

Prolifică: Neofita Mirabela Busuioc şi-a umplut peretele bucătăriei cu măşti tradiţionale, încă o dovadă că românii au geniu creativ

Prolifică: Neofita Mirabela Busuioc şi-a umplut peretele bucătăriei cu măşti tradiţionale, încă o dovadă că românii au geniu creativ

Matricea Românească: Îmi spuneați că, momentan, nu câștigați foarte mulți bani din vânzarea măștilor.

Mirabela Busuioc: Nu, pentru că nici nu vreau să câştig! Am altă afacere…

Matricea Românească: Ce vă face, atunci, să creaţi măşti tradiţionale?

Mirabela Busuioc: Îmi place ideea de a crea și de a-mi ocupa timpul cu un lucru frumos, decât să fac altceva. De exemplu, stat la povești cu vecinele, sau alte lucruri.

Nu mi-am propus să câştig din măşti. Am altă afacere. Fac asta pentru sufletul meu şi al cunoscuţilor, pentru România

Matricea Românească: Purtaţi-ne prin procesul de creaţie a unei măşti.

Mirabela Busuioc: Încep de la pălărie. Îmi aleg pălăria, îmi aleg materialul, materialul vine cusut pe pălărie, după care îmi cos ochii, gura… Nasul îl cos direct pe material, și încep a pune lâna – albă, neagră, fumurie, cum găsesc.

Matricea Românească: Ce materiale folosiți?

Mirabela Busuioc: Lână, în mare parte. Stofă – pălăria este tot dintr-o stofă, mai groasă. Mai folosesc, la dinți, fasole – sau mai pun bucățele de pielicele. Le decupez forma dinților și cos. Nu în ultimul rând, ață.

Matricea Românească: Cum au reacționat cei care v-au văzut măştile?

Mirabela Busuioc: Foarte bine. Am fost și la Festivalul “Hora Bucovinei”. Au fost foarte încântați. E altceva, în comparație cu celelalte măști din zonă.

Matricea Românească: Am observat că aproape toate au, ataşat, tricolorul.

Mirabela Busuioc: În mare parte, da.

Matricea Românească: De ce ați simțit nevoia să-l puneți acolo?

Mirabela Busuioc: Pentru că sunt româncă, în primul rând. Să promovăm România.

Am ataşat tricolorul măştilor mele, pentru că sunt româncă şi vreau să promovez Gura Humorului, Bucovina, România

Matricea Românească: Majoritatea măștilor sunt masculine, dar se observă și câteva feminine. De ce mai puține femei decât bărbați?

Mirabela Busuioc: Pentru că se cer mai mult măștile masculine. Cele ce reprezintă băbuțe au căutare rar, doar la ansambluri – dansul babelor. Cum spuneam, se cer în special cele masculine. Sunt și mai aspectuoase.

Matricea Românească: L-ați implicat și pe băiețelul Dvs.

Mirabela Busuioc: Da. Încerc să-i aduc aproape, și să-i țin aproape, pe copiii mei de tradiție, să nu uite de unde au plecat. Dar și să facă ceva pe viitor – ceva frumos, constructiv, de-al nostru, autentic.

Matricea Românească: Din ce se mai trăiește în ziua de astăzi în Gura Humorului? Se poate trăi din meșteșug?

Mirabela Busuioc: Da, bineînțeles. Se poate trăi, dacă vrei. Cei care au început demult o fac. Sunt meșteri care cos ii autentice, opincari, domnul Zofotă cu pirogravarea oaselor și ce mai are el de vânătoare… Lumea caută și cumpără. Ei, în general, sunt pensionari. Le place, e o meserie pentru bătrânețe.

Un moş înrămat, în casa Mirabelei Busuioc, meşter popular din Gura Humorului, Bucovina

Un moş înrămat, în casa Mirabelei Busuioc, meşter popular din Gura Humorului, Bucovina

Matricea Românească: Mi-ați spus că lucrați măștile împreună cu soțul Dvs. și că, inițial, a fost surprins de idee.

Mirabela Busuioc: Da, a fost mirat, pentru că el nu credea în potențialul meu. Era puțin sceptic, de fapt. Zice: „O las în pace, să văd ce face!” După care, a observat: „Da, iată că sunt mult mai frumoase față de ceea ce am văzut în zonă!”

Matricea Românească: Și iată că, acum, lucrați împreună.

Mirabela Busuioc: Aşa este. Mă ajută cu lâna, cu curățatul, cusutul, cu ce poate el.

Încerc să-i aduc aproape, și să-i țin aproape, pe copiii mei de tradiție, să nu uite de unde au plecat. Dar și să facă ceva pe viitor – ceva frumos, constructiv, de-al nostru, autentic

Matricea Românească: Ideea de a încadra aceste măşti tradiţionale în rame vă aparține?

Mirabela Busuioc: Da, este a mea. Am plecat de la ideea de ramă pe sfoară, deși mi s-a părut mai «tradițional», după care am zis să încerc și pe rame, să văd cum vine. Ramele sunt date cu ulei de in. Mie îmi plac, îmi sunt dragi. Consider că sunt altceva.

Matricea Românească: S-ar părea că vă place să le accesorizați, pentru că observ şi o mască cu pipă.

Mirabela Busuioc: Este adevărat. În special, măștile cu pipă mă cam reprezintă. Cineva mi-a spus că ar fi un kitsch, pentru că pipa e un plastic, totuși. Nu e făcută manual. Însă am crezut în ideea mea și văd altceva în pipa respectivă.

Matricea Românească: Pentru că la anul vom sărbători Centenarul Marii Uniri, vă gândiți la niște măști speciale dedicate evenimentului?

Mirabela Busuioc: Cu siguranță. Am în jur de opt luni de zile de când am intrat în această horă – și voi evolua de la lună la lună. Acum, am început cu niște păpușele. Pe viitor, nu știu cu ce o să vă mai surprind.

Măşti tradiţionale bucovinene, în „semnătura” Mirabelei Busuioc din Gura Humorului

Matricea Românească: De unde vă luați inspirația?

Mirabela Busuioc: Eu, când am pălăria, văd și masca: cam cum ar trebui făcută, cum mi-ar plăcea mie să o realizez. Mă mai uit și pe internet, prin târguri, pe la unul, pe la altul, și aleg ce-i mai bun, apoi o creez pe a mea proprie.

Eu am în jur de opt luni de zile de când am intrat în această horă – și voi evolua de la lună la lună

Matricea Românească: Aveți vreo mască mai dragă, în afară de prima pe care ați creat-o?

Mirabela Busuioc: Toate îmi sunt dragi. Nu pot să spun că îmi place una în mod deosebit, pentru că fiecare are farmecul ei, și la fiecare am muncit destul de mult și m-am implicat ca să iasă așa cum mi-a plăcut mie în momentul acela. Căci astăzi am o idee, dar mâine poate o văd un pic altfel, fac altceva.

Matricea Românească: De unde obțineți lâna?

Mirabela Busuioc: De la un alt meșter popular, domnul Nicu Zaharia, de la Ostra. El mă mai ajută cu lână. Mai am niște prieteni la Vama, care au oi şi îmi tund şi îmi spală lâna. Iar materialele, le obţin de la mine din magazin – ce nu se vinde, reciclez. Sau, dacă îmi trebuie neapărat, pentru ochi, culoarea verde, păi eu stric acea bluză, că eu trebuie să fac ochii verzi la mască! Nu se pune problema.

Mirabela Busuioc, o româncă inspirată: "Nu m-a învățat nimeni, nu mi-a explicat nimeni cum să fac. Ci pur și simplu am făcut o mască și, de la acea una, mai multe"

Mirabela Busuioc, o româncă inspirată: „Nu m-a învățat nimeni, nu mi-a explicat nimeni cum să fac. Ci pur și simplu am făcut o mască și, de la acea una, mai multe”

Matricea Românească: Cât de mult contează pentru cei din Gura Humorului meşteşugul pe care îl practicaţi?

Mirabela Busuioc: Cei mai mulţi sunt încântați, pentru că eu reprezint Gura Humorului, Bucovina și România. O bună parte dintre măşti le lucrez și în magazin, la locul de muncă. Ei intră, ies, mă aplaudă: „Vai, e super! E frumos! E OK! Să vedem când e gata! Să o pui pe Facebook!” Primesc foarte multe like-uri, aprecieri pe Facebook. Lumea primește bine ideea de mască, de creaţie.

Matricea Românească: V-ați gândit să vă faceți un magazin fizic cu măștile?

Mirabela Busuioc: Am în plan, pe viitor. Astă-iarnă, am pus în magazinul meu toate măștile. Cei care au intrat au putut să le vizioneze. Nu le-am vândut, le-am pus doar pentru vizionare.

Matricea Românească: Ați primit întrebarea dacă le vindeți?

Mirabela Busuioc: Da, dar nu am vândut, pentru că am zis să ajung la un număr consistent, după care…

Matricea Românească: Vă e greu să vă despărțiți de ele?

Mirabela Busuioc: Da, îmi pare rău să vând o mască, drept să vă spun. Am fost acum (în luna mai, n.r.) la “Hora Bucovinei” și îmi pare bine că n-am vândut nici una. Am zis: „Lasă, mai încolo. Când o să am 50-100-150”. Deocamdată, sunt la început. Am donat prietenilor dragi, cunoștințelor, atât tablouri, cât și măști.

Culoare, puritate, hărnicie, optimism: "atelierul" casnic al Mirabelei Busuioc din Gura Humorului, Bucovina, este expresia spiritului românesc în cea mai frumoasă formă a lui

Culoare, puritate, hărnicie, optimism: „atelierul” casnic al Mirabelei Busuioc din Gura Humorului, Bucovina, este expresia spiritului românesc în cea mai frumoasă formă a lui

Matricea Românească: Pentru viitorul apropiat, la ce lucrați?

Mirabela Busuioc: La păpușele tradiționale. Le fac din rolă de carton, este o rolă pe care vine un placaj lipit. Adaug materialul cusut, hăinuțele, și cos mărgele pe material, ca rezultatul să fie cât mai autentic.

Dacă îmi trebuie neapărat, pentru ochi, culoarea verde, păi eu stric acea bluză, că eu trebuie să fac ochii verzi la mască!

Matricea Românească: Ne explicaţi că facerea unei măşti vă ia cam trei zile. Dar a unei păpuşi?

Mirabela Busuioc: O fac în jumătate de zi. O pereche – moș și babă – o realizez într-o zi.

Matricea Românească: De ce credeți că masca a dăinuit și a intrat în folclorul românesc?

Mirabela Busuioc: Pentru că masca se folosește la obiceiurile de iarnă, în primul rând. De Crăciun, de Revelion, merg urătorii, se fac partii (grupuri de oameni, n.r.), toți sunt mascați, toți caută să poarte măşti cât mai deocheate, cât mai frumoase, să iasă în evidență: cea mai frumoasă partie, cel mai frumos colindător. Poate și de asta.

Matricea Românească: Se fac concursuri la sfârșit de sărbătoare, pentru a-l desemna pe cel care a avut cea mai frumoasă mască?

Mirabela Busuioc: Nu se face, propriu-zis, concurs de măști. Dar, în comunitate, vorbim între noi: ”A lu’ cutare a fost cea mai frumoasă”.

Matricea Românească: Și se ține minte.  E un motiv de mândrie.

Mirabela Busuioc: Da, e un motiv de mândrie pentru cei care le-au purtat.

Măștile mele se pot purta, dar pot fi şi expuse într-o casă, într-o pensiune rustică

Matricea Românească: Vă vedeți creând măşti pe termen lung?

Mirabela Busuioc: Da, de ce nu? V-am spus, vreau să evoluez. Măștile mele se pot purta, dar pot fi şi expuse într-o casă, într-o pensiune rustică. Masca nu e doar de purtat pentru urător. Are mai multe întrebuinţări.

Matricea Românească: Nu vă e frică de birocrație?

Mirabela Busuioc: Nu. Nu-mi este frică de nimic și de nimeni. Pentru că eu muncesc eu la ele și, atât timp cât ies din casa mea şi le fac, eu sunt deja meșter popular. Deci, dacă le comercializez, o fac la târguri, nu le bag la mine în magazin. Așa, mi-ar trebui un certificat de producător.

Matricea Românească: Aveți un mesaj pentru cei care citesc revista culturală online Matricea Românească?

Mirabela Busuioc: Dacă le place să facă ceva, să o facă! Să încerce, pentru că… niciodată să nu spui niciodată!

Mai multe detalii despre activitatea Mirabelei puteţi afla pe pagina sa de Facebook, Să dăm culoare măştilor bucovinene

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:


Istoricul prof. dr. Mugur Andronic este expert arheolog, decorat al Preşedinţiei României cu Meritul Cultural în grad de Cavaler, laureat al Academiei Române şi preşedinte executiv al Societăţii Culturale “Ştefan cel Mare”. Cu el, Matricea Românească a vorbit, la Suceava, despre importanţa pe care Bucovina, regiune istorică mitică, o are pentru România.

Întrebat ce loc ocupă Bucovina în “matricea culturală românească”, Andronic, autorul cărţii “În umbra marilor imperii ucigaşe” (2016), a răspuns:

“Sigur că întrebarea este generoasă, și așa ar trebui să fie și răspunsul meu. Încercând să fiu succint, cred că orice om care simte românește și vrea să lase ceva după el – pentru că sunt foarte puține lucruri pe care le putem lăsa dincolo de viața noastră foarte trecătoare – se leagă, într-adevăr, de perenitate, de ceea ce este bun și frumos în jurul nostru.

Dacă, de multe ori, oamenii, colegii, șefii, sunt răi, în schimb, natura, tradițiile și tot ce ne înconjoară de când am deschis ochii sunt o continuitate, și atunci nu pot fi decât valori sfinte. Așa ar trebui să fie pentru un om normal.

Prof. dr. Mugur Andronic este expert arheolog la Muzeul Bucovinei din Suceava, avid scriitor şi sincer iubitor al regiunii - şi ţării - sale

Prof. dr. Mugur Andronic este expert arheolog la Muzeul Bucovinei din Suceava, avid scriitor şi sincer iubitor al regiunii – şi ţării – sale

Ce înseamnă, pentru mine, Bucovina? Iată ce scriam în 1996, la prima mea plachetă de versuri, Gânduri postume. O poezioară: „Şi eu am fost în Arcadia”, apropo de Pseudo-Kynegetikos, de Arcadia – provincie antică unde se trăia ca-n Rai, chipurile.

Bucovina, această Arcadie de brazi și stele,
a mântuit în sfârșit sufletul poetului,
suferind mereu de veșnica lui sete de frumos.
Ne întoarcem perpetuu cu toții la ea,
ca la o chintesență de românitate istorică,
pentru că în Bucovina
nu există nici măcar crimă și criminali
în adevăratul sens al cuvântului,
ci numai crima pe care o fac aceia
care nu jură că o vor sluji
până la ultimul apus de soare.

Bucovina: bastion de românism în faţa valurilor slave din istorie

Bucovina: bastion de românism în faţa valurilor slave din istorie

Toată viața mea, inevitabil, fiind un tip romantic și poetic, simt totul și gândesc poetic. Bucovina este, într-adevăr, o zonă de excepție a României și a românilor. Este, dacă vreți, un bastion de românism în fața valurilor slave care ne-au tot înnădușit de-a lungul istoriei. Este și un spirit deosebit, spunem noi. Pentru că, dacă mergi în Basarabia – ambele zone au fost ocupate de către „Imperiul răului” blestemat, sovietic – găsești o altă modalitate de a simți, a gândi și a trăi.

Dacă, de multe ori, oamenii, colegii, șefii, sunt răi, în schimb, natura, tradițiile și tot ce ne înconjoară de când am deschis ochii sunt o continuitate – și atunci nu pot fi decât valori sfinte

Noi, bucovinenii, mai carpatici, suntem de un spirit mai aprig, mai gospodăresc – și vă spuneam și despre acele moșteniri austriece, pe care însă eu nu le agreez, vizavi de marele rău pe care ni l-au făcut austriecii, prin colonizarea masivă cu galițieni, cu ucrainieni și cu pierderea ulterioară, prin Stalin, a Nordului Bucovinei istorice.”

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Fost militar înainte de Revoluţie, ajuns azi patron de pompe funebre, Mugurel Şemberco e un român care s-a reinventat de nenumărate ori. Aflată în Bucovina, Matricea a poposit la Câmpulung Moldovenesc pentru a afla gândurile unui compatriot remarcabil care, deşi rugat de nemţi să rămână în Germania, a ales să revină în ţară.

În august 1990, am plecat în Germania. Când să plec, mama m-a întrebat: “Cât stai?” Şi am zis: “Mama, nu vin acasă fără un televizor color!”. Am avut o «păsărică» atunci, mi se pusese pata pe un televizor color.

Afară, am găsit tot ce nu aveam aici. Atunci, Occidentul era altceva. Nu era influenţa Estului, la nivelul la care este acum. I-a stricat şi pe nemţi, tot Vestul l-a stricat. În 1991 lucram la construcţii, cu o cunoştinţă, şi făceam un perete. Sub perete, trebuia să fie structura dreaptă. Acum, nu mai contează, banul să iasă! Nu mai au acel spirit de calitate, care era odată. Tehnologia germană? Made in China. Au făcut fabrică acolo, le importă.

În 1993 m-am întors în România. Mi s-a făcut dor, am zis “totuşi, e mai bine acasă”. La nemţi am lucrat, cumulat, şase ani.

Sunt mulţumit că am revenit în România. Am revenit de tot.

E total diferit să pleci azi în Germania, faţă de 1990. Nu mai este corectitudinea care a fost. Înainte, salariile se plăteau la timp. Ei au preluat din mers mentalitatea aceasta: lucrul de mântuială.

Fost militar, Mugurel Şemberco a trecut de-a lungul vieţii printr-o sumedenie de ţări - şi de cariere

Fost militar, Mugurel Şemberco a trecut de-a lungul vieţii printr-o sumedenie de ţări – şi de cariere

Dacă lumea nu ar vorbi numai să vorbească, în special unul cu altul – ba pe la colţ, ba pe la magazin – ci să pună mâna, să iasă afară, s-ar face treabă şi în România. Că de-asta profită alţii de noi: toată lumea vorbeşte pe la colţuri: “Ăla a făcut aşa, ăla a făcut aşa…” Dar, când e de făcut, nu face nimeni.

Mă uitam şi la Revoluţie: tot aşa, foarte puţini eram pe-afară. Doar vedeai perdelele, draperiile, trase înainte şi înapoi. De-aceea se striga: “Ieşiţi afară, dacă vă pasă!”

Românul este un pic cu două feţe: «Lasă să se ducă ăla să îmi rezolve mie problema!» Dar, prin spate, el îl toacă, spunând că nu e bun. Ca şi la televizor. Dar practica lipseşte.

Este un lucru ciudat, dar asta este mentalitatea noastră. Dacă faci ceva, e ciudă pe tine. Dacă nu faci, spune că eşti prost. Deci, oricum, nu eşti bine nicicum. Cum am păţit şi cu solarul meu. Vine unul: «E prea înalt!» Vine al doilea: «E prea jos!». Zic, «Dar voi aveţi, vreunul, solar pe acasă?» «Nu, dar aşa am auzit!» «E, dacă aşa ai auzit, când o fi gata al tău, vin şi eu să-l văd. Când ai unul, vino şi spune-mi, dă-mi idei»

Este un lucru ciudat, dar asta este mentalitatea noastră. Dacă faci ceva, e ciudă pe tine. Dacă nu faci, spune că eşti prost. Deci, oricum, nu eşti bine nicicum

Aici, în Bucovina, înmormântarea e o fudulie, un pic. E mai rău ca la o nuntă! Se cheltuie şi sute de milioane. La o nuntă, măcar ştii că îţi vin înapoi. Dar la o înmormântare?

În ianuarie, a fost cumplit în toată Europa. Nu ştiu ce a fost. Sfârşit de decembrie, ianuarie şi începutul lui februarie, au fost foarte multe decese. Eu fac şi export de coşciuge. Rămăsesem cu două sicrie în magazin. M-am şi speriat. S-a murit mult în Spania, în Italia. Te gândeşti.

Mie – şi am fost în foarte multe ţări – nu mi se pare deosebit afară. Ce e aşa deosebit în Elveţia? Nu au peisajele noastre sub nici o formă. Este curat, ceea ce la noi nu prea este, dar începe să fie… Ai ce să vezi la noi, chiar ai.

Boală românească veche: "Toţi îmi dădeau sfaturi cum să-mi fac solarul, fără să aibă unul"

Boală românească veche: „Toţi îmi dădeau sfaturi cum să-mi fac solarul, fără să aibă unul”

În 1990, dacă se făceau – nu altceva – doar drumurile la noi, cred că eram în altă parte. Acum, mai este cum mai este. Atunci, refuza lumea să intre în ţară pentru că îşi strica maşina.

Apreciez la români ospitalitatea. Noi insistăm, ne punem sufletul pe tavă. Nemţii îţi oferă o singură dată. Dacă vrei, bine, dacă nu – fii sănătos! Şi mai avem ceva noi, românii: simţul umorului mult mai dezvoltat. Limbajul nostru are multe cuvinte, cu multe sensuri. La ei, totul e direct, precis. Greu să găseşti portiţe.

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Când ne gândim la eroi, ne gândim la oamenii care şi-au sacrificat bunăstarea personală pentru o cauză mai mare: de la neatârnarea neamului şi Marea Unire, până la salvarea victimelor din Colectiv. În această categorie se încadrează şi Săftica Boghian (81 de ani), o româncă admirabilă pe care Matricea Românească a cunoscut-o în Bucovina, la Suceava.

Când spui “Suceava, cetate de scaun”, te gândeşti automat la Ştefan cel Mare şi la luptele antiotomane, duse pe câmpuri mănoase azi, după ce secole la rând au fost udate cu sângele predecesorilor. Nu ţi-ai imagina nicidecum că eroii încă trăiesc, ori că bătăliile se câştigă şi în locuri mai puţin acoperite de faimă decât fronturile de luptă.

La cei 81 de ani ai ei, Săftica Boghian dovedeşte cu glorie contrariul. Am cunoscut-o, surprinşi de vitalitatea ei, în bucătăria unei pensiuni din Suceava. Octogenarii nu sunt, desigur, subiect de interes naţional: ieşiţi demult din spaţiul public, cel mai adesea revin în atenţie atunci când ne părăsesc. Dacă mor în mizerie, cu atât mai „bine”: publicul se va oripila, va ridica pumnii spre cer, ori spre Palatul Parlamentului, după care va reveni, după nici cinci minute de la pseudo-criza de umanitate, la turpitudinea, comoditatea şi nepăsarea obişnuite. Ne-am făcut datoria: am simulat că ne pasă.

Asemeni multor bătrâni respectabili, Săftica Boghian nu pretinde lauri şi nici recunoaştere publică. Ceea ce am admirat la această bunicuţă de aur a fost demnitatea cu care îşi ţine zilele, “martiriul” – în cuvintele maicii stareţe de la Mănăstirea Humor – de a creşte doi copii, ambii profesori (!), şi luciditatea, obstinaţia frumoasă, respectiv generozitatea de a se face utilă celor din jur, la o vârstă pe care mulţi mai tineri o asociază cu repausul.

“La ora 4 dimineaţa mă trezesc, îmi fac rugăciunile – pentru că sunt bătrână şi pot pleca oricând -, după care intru în bucătărie şi gătesc pentru cei prezenţi aici. Soţul meu are 85 de ani, şi suntem împreună de 60 de ani”, ne-a spus eroina româncă pe care nu o “cântă” nimeni.

La ora 4 dimineaţa mă trezesc, îmi fac rugăciunile – pentru că sunt bătrână şi pot pleca oricând -, după care intru în bucătărie şi gătesc pentru cei prezenţi aici. Soţul meu are 85 de ani, şi suntem împreună de 60 de ani

“Unul dintre copii este profesor de Istorie, iar celălalt, de Fizică. Ultimul a plecat în America, iar 15 ani de zile nu s-a putut întoarce în ţară, pentru că ar fi pierdut privilegiile dobândite acolo. Vă dau un sfat: sub nici o formă, nu vă lăsaţi copiii să plece din ţară! Aici este cel mai bine, aici trebuie să îşi facă un viitor.”

Într-o epocă în care eroismul e opera vandabilă a PR-ului, iar bunătatea a devenit franciză, bătrânica de aur din Suceava, care înţelege să contribuie cu tot ceea ce (mai) poate la fericirea celor din jur, ni se pare o eroină demnă de aşezat în rândul marilor personalităţi ale României.

E facil să ne imaginăm că eroismul se face cu “poster boys”. E o capcană în care cădem constant. Însă eroul nu e vreun personaj excepţional. Eroi suntem noi toţi, cei care avem un aport, mai mic sau mai mare, la binele comun. Cei care nu cedăm.

De ziua lor, glorie eroilor, din războaie mondiale sau frământări individuale. Hristos s-a înălţat!

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Contemplând colinele Ipoteştiului, pe care va fi zburdat copilul Eminescu, te luminezi de un adevăr simplu, axiomatic, pe care gânditori ai noştri de la Rădulescu-Motru la Blaga l-au enunţat cu mai multă pricepere: sufletul românesc nu e făcut din unghiuri drepte. Sufletul românesc e o ondulaţie cu bătaie spre eternitate. Iată de ce, închis în unghiurile programatic drepte ale clădirilor urbane corporatiste, sufletul românului îşi pierde, sugrumat, suflul vital şi devine “străin în ţara lui”.

Cu toate inegalităţile noastre, create şi punctate de un relief cu hăuri şi înălţimi care ne definesc şi ne descriu perfect viaţa – iad pe pământ în “grădina Maicii Domnului” – noi românii avem o constantă de care nu ne-am dezis niciodată: dotaţi nativ pentru comeraj, inventivi până la Dumnezeu de rele şi capabili să păcălim însăşi Moartea, rămânem de-o naivitate care doar din bunătate se poate decela. Contrar aparenţelor, noi românii nu ne vindem ţara, ci o dăm gratis, aproape apoplectic increduli că străinii cu care suntem atât de ospitalieri ar putea să facă altceva decât să ne întoarcă favorul. Iată de ce “munţii noştri aur poartă, noi cerşim din poartă-n poartă”.

Dar, chiar dacă ne dăm ţara gratis celui care oferă mai puţin, noi românii rămânem metafizici până la aripile de jos ale serafimilor. “A fost o perioadă moartă pentru pompele funebre”, ne-a spus atât de poetic, stârnindu-ne surâsul, un român revenit în ţară după mulţi ani petrecuţi pe alte meleaguri. Întors în Bucovina, la Câmpulung Moldovenesc, românul nostru suferă când cineva moare, chiar dacă din asta trăieşte afacerea lui. Sufletul românesc e profund empatic şi, deşi (pre)dispus la multe drăcovenii, n-a trecut niciodată dincolo de punctul fără întoarcere. Faust n-ar fi putut fi niciodată român, din două motive: 1. nici un diavol care se respectă nu s-ar risca să încheie un contract cu un român, şi 2. îi aparţinem irevocabil lui Dumnezeu.

Faust n-ar fi putut fi niciodată român, din două motive: 1. nici un diavol care se respectă nu s-ar risca să încheie un contract cu un român, şi 2. îi aparţinem irevocabil lui Dumnezeu

“Aşa cum mioarelor li se pune un clopoţel la gât, spre a fi recunoscute de către cioban, aşa cruciuliţa de la gâtul nostru este clopoţelul după care ne recunoaşte Dumnezeu”, mi-a spus maica stareţă de la una dintre minunatele mănăstiri ale Bucovinei. Şi, chiar dacă pe vremuri tâlharii erau purtaţi pe cruce, iar azi crucea este purtată ostentativ de către tâlhari, clinchetul “clopoţeilor” românilor e deranjant pentru o Europă din ce în ce mai seculară.

Dumnezeu sufletul românesc unghiuri drepte interior

Pentru români, timpul a stat în loc: suntem una cu Divinul

Însă, deşi avem clopoţei, nu suntem şerpi, pentru că nostalgia noastră a fost mereu după sfere mai înalte. Pe o frescă de la Mănăstirea Humor, un înger al Domnului adună la sfârşitul zilelor Soarele, stelele şi Luna. Explicaţia, care l-ar face gelos şi pe Einstein, ne-a fost oferită de către o măicuţă: “Oprind mişcarea corpurilor cereşti, îngerul opreşte timpul.” Ce intuiţie artistică genială, la 1535!

Să nu ne mire. Precum Universul la care e racordat ombilical, sufletul românesc dependent de inconstanţe nu e făcut din unghiuri drepte.

 

Foto deschidere: interiorul bisericuţei familiei Eminovici, de la Ipoteşti

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:



O expresie favorită a lui Mihai Eminescu (II)

1 octombrie 2018 |
“Nu erau multe expresii favorite ale lui Mihai Eminescu, dar puţinele ce le avea le întrebuinţa adese”, scrie Teodor V. Ştefanelli, prieten şi coleg al poetului la Cernăuţi şi Viena, în “Amintiri despre Eminescu” (Editura Cununi de stele, 2018), o...




Credinţa, ultimul bastion al românilor. Stareţa Mănăstirii Humor, maica Parascheva Sorohan: "Mi-a plăcut afirmaţia unui părinte grec, anume că Moldova, și în special Bucovina, este altarul României”

18 august 2017 |
Poposind la Mănăstirea Humor, perlă a spiritualităţii româneşti din Bucovina, am fost luminaţi de măicuţele locului că "jertfă, cultură și artă sunt înmagazinate în aceste ziduri. Noi încercăm, cu umilele noastre posiblități, să transmitem aceste...



Românii, radiografie rece de la Câmpulung Moldovenesc: “Vine unul: «Solarul tău e prea înalt!» Vine al doilea: «E prea jos!» Zic, «Dar voi aveţi, vreunul, solar acasă?» «Nu, dar aşa am auzit!»”

29 mai 2017 |
Fost militar înainte de Revoluţie, ajuns azi patron de pompe funebre, Mugurel Şemberco e un român care s-a reinventat de nenumărate ori. Aflată în Bucovina, Matricea a poposit la Câmpulung Moldovenesc pentru a afla gândurile unui compatriot remarcabil care,...


Sufletul românesc nu e făcut din unghiuri drepte

22 mai 2017 |
Contemplând colinele Ipoteştiului, pe care va fi zburdat copilul Eminescu, te luminezi de un adevăr simplu, axiomatic, pe care gânditori ai noştri de la Rădulescu-Motru la Blaga l-au enunţat cu mai multă pricepere: sufletul românesc nu e făcut din unghiuri...