În vârstă de doar 17 ani, David Popovici a câștigat medalia de aur în cursele de 200 metri și 100 metri liber la Campionatul Mondial de la Budapesta, marcând astfel cea mai mare performanță a natației masculine din România, fiind primul înotător român care reușește această performanță. În toată istoria acestei competiții, doar un sigur sportiv a mai reușit să câștige ambele probe, de 100 și 200 m liber, la aceeași ediție. Este vorba de sportivul american Jim Montgomery, care a obținut performanța în 1973, la prima ediție a Campionatului Mondial, organizată la Belgrad.
Succesul de care David se bucură astăzi este rezultatul pasiunii și muncii intense, a dedicării totale a acestuia pentru înot. Familia și staff-ul său sunt cei care au fost alături de David încă de la început, când povestea acestuia cu înot începea, moment care coincide cu apariția sentimentului de dragostei la prima vedere între David și viteza pe care o poate prinde în apă.
Părinții l-au dus la înot la bazinul din incinta Complexului Național Sportiv Lia Manoliu din București la vârsta de 4 ani. Practicarea unui sport a fost recomandarea primită din partea medicilor, aceștia considerând că sportul l-ar putea ajuta pe David la corectarea scoliozei în stadiu incipient de care suferea. În plus, părinții acestuia au considerat că înotul l-ar putea obosi pe copilul care părea că se plictisește repede orice ar face, ajutându-l, totodată, să se odihnească mai bine. Încă de la început, David s-a simțit natural în apă, iar acest lucru i-a crescut, de-a lungul timpului, încrederea în sine.
La vârsta de 10 ani, David dobora primul său record național la 50 m spate. Următoarea performanță remarcantă a înregistrat-o la vârsta de 14 ani, când, la Campionatele Naționale de cadeți a obținut medalie la toate cele 15 probe, de la 50 m până la 1.500 m – 12 de aur, una de argint și două de bronz. Un an mai târziu, în 2019, David a devenit cel mai rapid înotător cu vârsta mai mică de 15 ani la Festivalul Olimpic al Tineretului European de la Baku, înregistrând cel mai bun timp obținut vreodată de un sportiv de 14 ani la 100 m liber – 49.82 secunde. A cucerit astfel medalia de aur, cu record național la categoriile de vârstă 15, 16, 17 și 18 ani. Tot atunci a obținut și două medalii de argint, la probele de 50 și 200 m liber.
Imediat după ce a câștigat titlul de campion mondial la 200 m liber masculin la Campionatele Mondiale FINA 2022 de la Budapesta, David a fost întrebat care este secretul succesului său. Fără nicio ezitare, zâmbind, David a răspuns:
”Pasiunea mea arzătoare pentru înot și multă muncă. Este rețeta basic, dar dacă combini munca intensă cu pasiunea, atunci stelele se vor alinia la un moment dat pentru tine. Îmi place să cred că sunt un tip obișnuit, capabil să facă lucruri extraordinare. Dar nu cred că sunt special sau mai bun decât toți ceilalți. Sunt un om, doar am capacitatea de a înota rapid. ”
Cu toate că cea mai mare parte a timpului o dedică înotului, David știe că, pentru menținerea echilibrului, este necesar să aibă interese și în afara sportului. În prezent este elev la Liceul George Coșbuc din București, iar în viitor își dorește să studieze psihologia:
”Îmi voi continua studiile în România, pentru că vreau să rămân alături de antrenorul meu – chimia dintre noi este mult prea importantă pentru a o compromite. În ceea ce privește studiile, îmi place psihologia. Îmi place mintea umană, pentru că o folosesc și știu ce poate realiza atunci când este bine controlată. Sunt pasionat de comportamentul uman și tot ceea ce poate face creierul, fie bun sau rău. Mușchii joacă rolul lor, dar creierul este cel mai mare instrument în fiecare sportiv bun.”
Dublul campion olimpic, australianul Brett Hawbe a declarat despre David:
”Pentru a obține asemenea performanțe trebuie să fie vorba de un dar, iar David cu siguranță îl are. Are fizicul unui tânăr baschetbalist – mâini uriașe, picioare uriașe. Este construit fizic diferit. Apoi e vorba și despre cum simte apa. David este unul la un milion. Are această capacitate de a atinge apa și de a fi diferit de orice alt înotător. Simte în mod natural apa. Este precum Steph Curry care face o aruncare de 3 puncte, pe care nu o poți replica. Poți încerca, dar nu îți va ieși. Și când aduni toate acestea, îți dai seama că David are ceva special.”
E o dimineață blândă de octombrie și-l văd pe geam pe Laci (Loți, în limba română) deja în curte, pregătindu-se să înceapă ziua. Îi fac cu mâna și-mi răspunde la salut, apoi îmi face semn spre ceasul de la mână: să vă grăbiți, să nu pierdeți trenul. Laci e petrilean, născut în Valea Jiului, la fel și Cecilia, soția lui. S-au luat de tineri, niște copii pe atunci, și au venit în Debrețin să aibă grijă de un unchi singur, iar când el s-a stins au decis să rămână.
Laci și Cecilia sunt buni de pus la rană, și nu-i laud. Dar nu despre ei vreau să vorbesc, pentru că nu le-am cerut acordul, iar pe de altă parte sunt sigur că mi-ar spune că e preferabil să vorbesc despre locurile pe care le-am văzut împreună și nu despre ei. Așa că mă întorc la dimineața în care am luat rucsacii pe umăr și am plecat spre gară, ca să luăm trenul spre Budapesta.
Pusta lui Endre
Inima Ungariei de răsărit este pusta. Poetul ardelean cu care tot ungurul este mândru, născut în satul Erin-Mețenț care astăzi îi poartă numele, Ady Endre adică, a cântat și el pusta maghiară în versuri pline de tristețe și revoltă pentru păstorul bătut de soare, de vânt, de soartă:
”Flăcău cuman cu ochii mari era,/ Menit de doruri multe să bolească,/ Păzea o turmă și-astfel străbătea/ Vestita pustă ungurească. (…) / De mii de ori gândind la viu, la moarte,/ Ori la femei a dat un chip minunii,/ Sfânt cântăreț ar fi putut să fie/ În orișicare altă parte-a lumii.”
În vreme ce trenul alerga la marginea pustei către Budapesta, spre Szolnok, mă gândeam la poetul ardelean, prieten al lui Octavian Goga (care l-a și tradus în limba română) și al pictorului Aurel Popp, admirator al lui Baudelaire și Verlaine, probabil cel mai de seamă reprezentant al curentului simbolist în literatura maghiară.
Imaginile pustei și ale satelor și orășelelor maghiare alergau în ferestrele vagonului așa cum Ady Endre a alergat prin viață, cu iubirea sa nestinsă pentru Diosy Adél Brull, care i-a fost amantă pentru aproape un deceniu și pe care poetul a urmat-o la Paris, boema sa pariziană înecată în alcool și droguri puternice care i-au scurtat viața, dar i-au exaltat imaginația și creativitatea.
Sfârșitul scurtei sale vieți poetul și-a petrecut-o în Oradea, făcând gazetărie la ziarul Vilá, pentru ca în ianuarie 1919 să se stingă din viață la Budapesta. Debreținul și Oradea, din punctul meu de vedere, sunt orașe gemene, chiar dacă sunt situate (sau poate tocmai din acest motiv) de-o parte și de alta a graniței și ambele își asumă memoria lui Ady Endre, din motive ușor diferite, desigur.
Din pragul Debreținului începe pusta, care l-a impresionat și pe Ady Endre, smulgându-i metafore din distilat de alean:
”În această seară de vară, Tisa/ Șoptește tristeți vechi, melancolii/ Soarele-apune, colorând magistral/ Zarea; mă-nvăluie copacul nopții”
iar astăzi, pentru a gusta din imaginea sa de altă dată, mai poți găsi aceleași imagini sau construi propria etichetă pentru cuvântul pustă dacă te cazezi în (mult căutata) stațiune(a) balneară Hajdúszoboszló și apoi vizitezi, în timpul pe care îl ai la dispoziție, cât mai multe locuri din splendidul parc național Hortobágy (Hortobágy Nemzeti Park).
Hortobágy este patria văcarilor maghiari tradiționali și a vitelor acestora, cu coarnele lor impresionante, dar și a dropiei, pe care o mai putem găsi încă în pustă, ori a păsărilor de apă (se pare că peste trei sute de specii diferite). De altfel, drumul de la Debrețin la Eger și Miskolc (Mișcolț, în românește) străbate zone sălbatice, străjuite de foișoare de observare și fotografiere; pe aceste șosele oricând poți întâlni porci mistreți sau căprioare în fața mașinii, așa că este nevoie de atenție.
Budapesta, oraș imperial
Am coborât din tren la gara Nyugati și am pornit-o apoi pe bulevardul Szent István către Dunăre, pentru o zi de plimbare prin centrul istoric al capitalei Ungariei, din care să nu lipsească: Catedrala Sfântul Ștefan și Parlamentul, strada comerciala Vaci (Utca, sau, cum se spune românește, Voți Uțo), Podul cu Lanțuri (Széchenyi Lánchíd), Citadela și, desigur Insula Margareta.
Budapesta respiră un aer imperial și cred că acest sentiment este mult mai pronunțat decât în Viena, de exemplu, iar budapestanii sunt atât de mândri de orașul lor, li se citește pe față, încât nu poți să nu-l respecți la rândul tău și să nu-l admiri. Pe de altă parte, Dunărea este o parte inseparabilă a orașului, pe care budapestanii au introdus-o în viața lor cotidiană ca pe-un reper imuabil; se raportează la fluviu ca la cel mai prețios obiectiv urban și totodată cel mai respectat vecin.
Catedrala/Bazilica Sfântul Ștefan este un edificiu impresionant, început la jumătatea secolului al XIX-lea în stil neoclasic, cu accente arhitecturale proprii Renașterii; la edificiu au contribuit trei arhitecți – József Hild, Miklós Ybl și József Kauser -, lucrarea fiind terminată după cinci decenii.
Cea mai râvnită relicvă din Bazilică este pentru turiști mâna dreaptă a Regelui Ștefan cel Sfânt, canonizat în anul 1083, întemeietorul Ungariei ca stat. Mie mi-a plăcut mult și piața bazilicii, furnicarul turiștilor și încercările lor eroice de a obține cea mai bună fotografie în acel spațiu îngust, pentru că raportat la cadrul fotografic lupta dintre detaliu și monumental se menține neîmpăcată.
Foarte aproape de Catedrala Sfântul Ștefan este Belváros, sau Orașul Interior, cu strada comercială Vaci, de unde, traversând Dunărea pe Podul Elisabeta (Erzsébet híd), se ajunge la Citadelă. Spectaculos este și Palatul Sándor (Șandor, cum citim noi) din Buda, care este și reședința președintelui Ungariei. Palatul Sándor se găsește în dreptul Podului cu Lanțuri, iar de la pod până sus, la palat, se poate ajunge ușor folosind Funicularul palatelor din Buda.
Budapesta nu poate fi limitată la mica listă de obiective pe care am făcut-o mai sus, dar dacă urmezi malurile Dunării pe acest traseu, în Pesta și în Buda, ai captat aproape în întregime vraja capitalei maghiare și, pentru o singură zi, s-ar putea să fi chiar copleșit de bogăția experiențelor și a imaginilor.
Budapesta pentru o zi marchează o experiență frumoasă, doar că ascunde mai mult decât dezvăluie. E bine de știut că între orele două și patru ale după-amiezii vestitele localuri din Buda, de pe malul Dunării, oferă un meniu al zilei tipic unguresc cu numai 20-25 de euro de persoană, iar seara cel mai bine o întâmpini pe Insula Margareta, printre copacii seculari, lângă fântânile arteziene.
Eger și Miskolc, perlele nordului Ungariei
Eger este al doilea cel mai important oraș din nordul Ungariei și totodată cel care găzduiește cel mai nordic minaret turcesc, mărturie a ocupației otomane din perioada 1541 – 1699. Despre minaretul din Eger, localnicii spun că a fost înălțat de turci atât cât a fost nevoie să poată privi de acolo peste zidurile cetății creștine cu care așezarea otomană se învecina.
Cu străzile sale înguste, contemporanul Eger este un oraș turistic din mai multe motive: pentru moștenirea istorică, pentru zestrea de clădiri baroce și terasele din oraș, pentru rețetele de rachiu și vinurile roșii, pentru gulaș și, nu în ultimul rând, pentru băile termale.
Se pare că orașul și-a luat numele de la pâlcurile de arini (în ungurește égerfa) care l-au înconjurat dintotdeauna. Împreună cu Miskolc, Eger împarte frumusețile Parcului Național Bükki și mărginesc împreună, la nord, pusta.
În Eger, am petrecut împreună cu Cecilia și Laci o după-amiază minunată, în apele termale de la Saliris Resort și apoi la cramele orașului, cu gulaș de fasole (babgulyas – bobgulaș, cum spunem noi) acompaniat de vinul locului, negru și dulceag (sânge de taur).
După Budapesta și Debrețin, Miskolc este al treilea oraș ca mărime din Ungaria și un puternic centru industrial. Din acest motiv primul lucru pe care v-aș recomanda să-l faceți când vă apropiați de intrarea în oraș, este să o cotiți dreapta către Lillafüred și băile Tapolca.
Lillafüred este situat în zona ușor muntoasă a parcului Bükki, acolo unde, în ultimul deceniu al secolului XIX, contele András Bethlen, pe atunci ministru al agriculturii, a decis să pună bazele unei stațiuni pe malul lacului Hámori. Așa s-a construit Hotelul Palace, cel cu 365 de ferestre, dar și calea ferată îngustă ce înconjoară parcul natural.
Tapolca (românește Tapolța) este o suburbie a Miskolc-ului, cu băi termale care exploatează o cavernă naturală din munte. Resortul este spectaculos și efectiv invadat de turiști, dar merită efortul de a intra măcar o singură dată în formațiunea carstică ce adăpostește băile; experiența este garantat unică.
Tisa, la Seghedin
Foarte aproape de Arad, Szeged-ul, sau Seghedin, cum i se mai spune pe la noi, este orașul care se confundă cu râul Tisa: este al patrulea oraș ca mărime al Ungariei și totodată un loc fermecător. Așa cum Debrețin și Oradea îmi par gemene, nu mai puțin aș spune același lucru despre Seghedin și Arad. De câte ori am ales să zăbovim în zonă, ne-am fixat totuși cartierul general la Makó, sau cum îi spun românii, Macău.
Macău este patria cepei, recunoscută ca atare în toată țara. Mândria locuitorilor din Makó pentru priceperea lor în cultivarea cepei și usturoiului merge până acolo încât (cu finanțare europeană) și-au construit edificii culturale și un resort balnear cu acoperișuri în formă de… ceapă.
Deși oraș de provincie, Seghedinul nu este nici pe departe prăfuit sau vetust. Promenada centrală este înțesată de cafenele și terase mereu pline de turiști, orașul fiind în același timp un important centru universitar și religios al Ungariei.
Devenit Dioceză catolică în 1930, orașul și-a pus în valoare superba Catedrală Votivă, construită în ultimul deceniu al secolului XIX, după ce întreaga localitate a fost reconstruită, în urma inundațiilor devastatoare din anul 1879.
Situat la confluența Mureșului cu Tisa, Seghedin a fost mereu confruntat cu spectrul inundațiilor, pentru că râul, conștient de forța sa multiplicată cu cea a Mureșului, deși în cea mai mare parte a timpului curge leneș între maluri oglindind citadela, în anumite perioade, umflat de ploi, își schimbă atitudinea și amenință deopotrivă orașul vechi și pe cel nou.
Din fericire, să mergi în Ungaria pe urmele lui Ady Endre este destul de ușor. Țara este străbătură în lung și-n lat de autostrăzi și oriunde vei ajunge, găsești cel puțin două sau trei pensiuni unde te poți caza în condiții excelente. Despre tradițiile culinare și vinurile ungurești cred că nu are rost să (mai) vorbesc, așa că dacă scurta mea relatare v-a trezit curiozitatea, nu pot decât să vă atenționez că realitatea locurilor întâlnite ar putea, uneori, să vă depășească așteptările.
Nici nu şi-a revenit bine din euforia succesului electoral, că Viktor Orbán şi-a şi trasat priorităţile noului său mandat de premier al Ungariei. Una dintre ele este să îl premieze, în zilele următoare, pe istoricul român Lucian Boia, despre care spune că a făcut mai multe pentru istoria Ungariei, în ultimii 30 de ani, decât toţi istoricii unguri la un loc.
“Sunt cel mai mare fan al lui Lucian Boia”, a afirmat Orbán pentru Matricea Românească, la Oradea, acolo unde s-a aflat timp de câteva ore pentru a-şi face un masaj. “Mi se pare cel mai bun istoric ungur al momentului, mult peste istoricii noştri, aflaţi toţi în solda lui Soros. În consecinţă, aş vrea să îl premiez, poate chiar îl conving să fie membru Fidesz. E un tip special, foarte iubit la Budapesta. Nu cred că greşesc dacă spun că a făcut mai multe pentru istoria Ungariei decât Rösler”, a declarat premierul maghiar.
Lucian Boia mi se pare cel mai bun istoric ungur al momentului, mult peste istoricii noştri, aflaţi toţi în solda lui Soros ~ Viktor Orbán, premierul Ungariei
Liderul din ţara vecină a mărturisit că şi-a cumpărat toate cărţile lui Lucian Boia, pe care le citeşte noaptea, înainte de culcare, celor cinci copii ai săi.
“Îmi plac mai multe cărţi ale lui Boia. De ce este România altfel? – vă spun eu de ce: pentru că ne-a furat Ardealul, Cum s-a românizat România – evident, aducând români peste maghiari, care erau deja acolo, dar şi Mihai Eminescu, Românul absolut – pe care, dacă o citeşti, îţi dai seama că Ady Endre e mult peste Eminescu, care nici măcar nu era român.
Însă cel mai, şi cel mai mult, îmi place În jurul Marii Uniri de la 1918. Națiuni, frontiere, minorități, de unde la o lectură critică, lucidă şi necontaminată de naţionalismul românesc, îţi dai seama că Unirea voastră a fost una de context, nu de voinţă. Drac mort, raţă înecată şi români uniţi n-a văzut nimeni!”, a spus Orbán.
Premierul ungar are însă concurenţă serioasă din partea altui lider maximo din zonă: Igor Dodon. Şi acesta vrea să îl aducă “la curtea sa” pe Lucian Boia, despre care spune că e persecutat de români, xenofobi din născare: “Dacă România îi retrage vreodată cetăţenia, îi acord instantaneu cetăţenia moldovenească. Sper, numai, să scrie o carte şi despre mitul limbii române.”
Acest material este un pamflet şi trebuie tratat ca atare.
Foto: commons.wikimedia.org
Putea fi un general galonat al Imperiului care, la vremea aceea, îi asuprea pe români. Însă soarta l-a vrut unul dintre cei mai mari scriitori ai literaturii române. Matricea Românească are povestea devenirii lui Liviu Rebreanu.
Metamorfoza lui Liviu Rebreanu a fost evocată pentru Matricea Românească de către muzeograful Adrian David, de la Casa Memorială Fanny şi Liviu Rebreanu din Bucureşti:
“Puțină lume știe că Liviu Rebreanu a fost ofițer în Armata Austro-Ungară. El a făcut Liceul Militar. Ar fi vrut să urmeze Medicina, era marele lui regret. Spunea: «Dacă am vreun regret, ăsta este, că nu am urmat Medicina. Cred că aș fi fost un bun medic». Nu avea bani, aşa că a mers pe linia militară. A făcut Academia Militară Ludovika (Ludoviceum) din Budapesta. A fost ofițer detașat la Gyula, în Ungaria. În urma unui incident care a constat în pierderea unei sume de vreo 1000 de coroane la o partidă de poker, bani din gestiunea unității militare, «banii de popotă», a fost dat afară din Armată, a făcut un pic de arest.
El venise în Regat și fusese arestat la București, căci România era în alianță cu Imperiul Austro-Ungar, prin urmare aveam tratat de extrădare. Liviu Rebreanu a făcut un pic de arest la Văcărești și apoi, până la 6 luni, la Gyula, în Ungaria. A considerat deci că și-a ispășit pedeapsa”, a povestit Adrian David.
În urma unui incident care a constat în pierderea unei sume de vreo 1000 de coroane la o partidă de poker, «bani de popotă», Rebreanu a fost dat afară din Armata austro-ungară, şi a făcut câteva luni de arest
Însă chinurile celui ce urma să devină marele prozator român Liviu Rebreanu nu aveau să se termine aici:
“După ce a început Primul Război Mondial și după ocuparea Bucureștiului (la sfârșitul lui 1916), pe la începutul lui 1918 A. de Herz, un dramaturg nemulțumit de vreo două – trei cronici teatrale defavorabile făcute de Liviu Rebreanu, l-a pârât nemților. Rebreanu considera că își plătise datoriile, adică nu ar mai fi avut treabă cu ei. Atunci, însă, funcționa conceptul de armată a întregului popor – orice bărbat capabil să poarte o armă în mână, în vreme de război, era mobilizat.
Jean Steriadi, îngerul păzitor al lui Liviu Rebreanu
Liviu Rebreanu nu s-a prezentat la mobilizare, la înrolare. Mai mult decât atât, a fost prins în spatele liniilor inamice. Ca fost ofițer, era o sursă inestimabilă de informații. A fost arestat în urma denunțului respectiv și risca și el, ca și fratele lui, Emil (modelul personajului Apostol Bologa din romanul Pădurea Spânzuraţilor, n.r.), să fie executat. A reușit să evadeze, ascunzându-se inițial la Mihail Sorbul, care era cumnatul lui, soțul surorii lui Fanny, și apoi a fost ascuns de Jean Steriadi, în pivnițele Muzeului Kalinderu, unde Steriadi era director. Nemții făceau razii, percheziții la toți cunoscuții, și risca și Steriadi, dacă-l prindeau, să fie executat.”
Rebreanu a fost ascuns de Jean Steriadi în pivnițele Muzeului Kalinderu, unde acesta era director. Nemții făceau razii, percheziții la toți cunoscuții scriitorului, iar Steriadi a riscat să fie executat
Tot pictorului Steriadi îi datorăm, din acea perioadă tulbure, salvarea romanului Ion, care avea să devină un clasic al literaturii române, spune David:
“Mai mult decât atât, după ce socialiștii au reușit să-l treacă, incognito, în Moldova la Iași pe Liviu Rebreanu (în primăvara anului 1918, n.r.), Steriadi a fost cel care i-a păstrat manuscrisul romanului Ion, pentru că nemții au confiscat tot ce era scris de mână, neştiind română. Au luat tot ce găseau.
Acelaşi Steriadi a fost cel care a îngrijit-o pe Puia, fiica adoptivă a lui Rebreanu, pentru că Fanny plecase, de comună înțelegere cu Liviu, în turneu cu trupa de teatru.
Ce noroc am avut noi, spunea [Niculae] Gheran (autorul ediţiei critice Liviu Rebreanu, în 23 de volume, n.r.), că Armata austro-ungară a pierdut un general capabil, iar literatura română a câștigat un scriitor de geniu!”
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Nae Ionescu (1890-1940) rămâne unul dintre cei mai înzestraţi, dar şi cei mai controversaţi, gânditori originali români. Omul care observa “meseria de gazetar nu e din cele mai uşoare. Lumea e învăţată să te încadreze al cui eşti – sau, vorba lui Caragiale – cu cine votezi. Că nu eşti al nimănui, decât al lui Dumnezeu şi al conştiinţei tale, asta nu poate înţelege nimeni” ne învaţă azi, într-un articol privind revizionismul revanşard maghiar al perioadei interbelice, despre pericolele pe care le prezintă şovinismul, profesându-şi admiraţia faţă de vecinii noştri unguri până la un punct: acela în care arată că Ardealul nu ne-a fost dăruit de Occident, ci este parte milenară a întregului numit România.
Am scris, acum în urmă, în această foaie, o serie de articole asupra datelor orientării istorice a politicei noastre externe. Era o încercare de a desprinde elementele permanente ale vieţii noastre de stat şi de a căpăta din aceste elemente indicaţiuni pentru orientarea noastră. Am afirmat cu acest prilej că latinitatea noastră – principalul argument al celor cari pledează pentru o occidentalizare – este în bună parte o prejudecată. Pentru cine cunoaşte cât de cât structura vieţii noastre de stat şi a vieţii noastre spirituale, afirmaţia aceasta nu închidea nimic surprinzător sau… de ruşine. De aceea în presa românească articolele mele au trecut necomentate.
Iată însă că aceste consideraţii au găsit un ecou la… Budapesta. Şi anume în coloanele confratelui “Nemzeti Ujsàg”; care comentează punctul nostru de vedere, sub titlul “Abandonarea latinităţii valahe”. Am cetit. Am cetit, şi nu mă pot dumeri nici acum. Ce a înţeles şi mai ales ce a putut scoate confratele budapestan merită, în adevăr, atenţiunea noastră.
Ardealul însă nu ni l-a dat nimeni. Nici măcar nu l-am luat noi. Ci Ardeal şi “Ţară” au mers unul înaintea alteia, ca două părţi ale aceluiaş tot, atunci când s’a ivit prima împrejurare prielnică, pe care de un mileniu o aşteptam cu dinţii încleştaţi
Citez: “Cele scrise de ziarul «Cuvântul» sunt foarte instructive; şi de natură a tempera entusiasmul exagerat care a contribuit la orientalizarea şi balcanizarea Ardealului. Articolul va avea de efect că Europa occidentală va lua notă de caracterul oriental al României; şi va înţelege ce greu păcat au făptuit cei cari, în numele democraţiei apusene, au aruncat Ardealul unei ţări cu suflet oriental”.
Eu cred că dacă onoratul meu confrate ungur s-ar fi gândit că lucrurile acestea se cetesc şi dincolo de graniţa ţării sale, ar fi ezitat să le scrie. Pentrucă, vedeţi, peste graniţă se găsesc şi oameni cari să fie sustraşi deformaţiei “patriotice” de perspectivă. Şi dacă nu altceva, dar cel puţin un lucru pot opune aceşti oameni consideraţiilor patriotice de la Budapesta: că Ardealul nu ne-a fost “aruncat” de nimeni, – şi ca atare “democraţia apuseană” nu a avut nimic de spus în această afacere.
Cu “democraţia apuseană” şi cu “Europa occidentală” avem noi, de sigur, socotelile noastre: în care sunt înscrise precis debitul şi creditul. Şi nu am precupeţit niciodată recunoştinţa noastră discretă, sobră şi demnă, dar cu atât mai efectivă, atunci când am fost în situaţia de a fi primit mai mult decât am dat. Ardealul însă nu ni l-a dat nimeni. Nici măcar nu l-am luat noi. Ci Ardeal şi “Ţară” au mers unul înaintea alteia, ca două părţi ale aceluiaş tot, atunci când s’a ivit prima împrejurare prielnică, pe care de un mileniu o aşteptam cu dinţii încleştaţi.
Dar confratele “Nemzeti Ujsàg” ne “denunţă” Europei: vedeţi, valahii ăştia nu sunt decât nişte… orientali; şi Dvs. le-aţi dat Ardealul! Stranie şi întristătoare atitudine. E destul de dureros să vezi un popor mândru ca cel al maghiarilor – dar oare maghiar să fie redactorul autor al articolului? – coborându-se la rolul de delator. Când însă delaţiunea e de aşa calitate, întristarea noastră devine jale. În adevăr, neamului omenesc nu-i e cruţată nici un fel de umilinţă.
Când noi ne-am exprimat îndoieli în chestia latinităţii noastre şi am afirmat caracterul categoric oriental al civilizaţiei româneşti, am exprimat nu numai un fapt, ci şi necesitatea orientării politicei noastre după realităţi. Nu ne-am gândit niciodată că a nu fi occidental e o… ruşine. Pentru că – am dovedit-o doară!! – nu există pentru un popor civilizaţii sau culturi superioare şi inferioare, ci numai o singură formă de cultură; aceea de care el e capabil, în virtutea componentelor lui istorice. A pune însă, peste aceste imperative ale realităţii, în cumpăna valorificării, formula structurală a apusului şi a răsăritului, şi a decide fără nici un fel de discuţie prealabilă în favoarea celei dintâi, iată ce nu poate face decât cineva care nu numai că ignorează primele elemente ale culturii şi civilizaţiei răsăritene, dar e străin şi de dureroasa îndoială în care se frământă de un sfert de veac metafizica apuseană.
Evident însă, confratele nostru nu face numai teorie; ci el ar vrea să spună: aţi aruncat Ardealul orientalilor ălora de valahi; şi nu ni l-aţi lăsat nouă. Nouă, – cui? Desigur, nouă – Ungurilor; cari se ştie doară că suntem occidentali. A ni se refuza nouă dreptul de a ne uni cu Ardealul pentru că nu suntem occidentali, şi a-l cere dela democraţia apuseană, pentru Unguri ca reprezentanţi ai acestei democraţii, iată, de sigur, încă o culme. Pe care o atinge “Nemzeti Ujsàg”; care ştiţi ce însemnează: Gazeta Poporului.
A nu fi occidental nu e o ruşine. Pentru că nu există civilizaţii sau culturi superioare şi inferioare, ci numai o singură formă de cultură; aceea de care un popor e capabil, în virtutea componentelor lui istorice.
În ce mă priveşte, eu am ştiut întotdeauna că Ungurii sunt de origine turanică şi că reprezintă un popor tânăr, mândru, viguros, şi – în păturile lui adânci – o rasă nealterată. Pentru aceasta i-am şi preţuit întotdeauna; pentru ceea ce aduceau ei în centrul Europei: orizonturi largi de stepă, pasiuni puternice – cari impresionează chiar când se exercită în potriva noastră, – sălbatec romantism nostalgic al unui neam de plugari şi păstori, viaţă autentică şi un fel de cavalerism, unite toate într-un patriotism halucinant care a dat Europei cea mai înaltă şi mai cuprinzătoare formulă metafizică a misticei statului.
Şi iată-l acum pe confratele meu maghiar aruncând peste bord această magnifică moştenire, pentru a intra slugă proastă la occident. De ce? Ca să “capete” înapoi Ardealul. Ca şi cum Ardealul se capătă şi nu se ia, şi ca şi cum o ţară cu un suflet ca al fraţilor noştri de peste munţi se poate guverna cu mandat dela Europa apuseană, ca o colonie oarecare din Papuasia! Vai!
Nu scriu lucrurile acestea pentru Unguri. Nu-mi voiu permite nici o dată să dau lecţii unui neam, mai ales când e străin. Le scriu însă pentru fraţii mei, Românii. Ca să înţeleagă ei ridiculul sinistru la care poate duce şovinismul; şi ca să se ferească de acest cel mai greu păcat al unei rasse.
21 martie 1930
În episodul următor: “Ce e Predania?” (1937)
Sursa: Nae Ionescu, “De ce nu e bun şovinismul”, articol republicat în volumul “Roza Vânturilor”, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1990
Într-o lume normală, deschisă la dialog, nu există nimic mai firesc decât ca Matricea Românească să stea la o cafea cu directorul Institutului Balassi din Bucureşti, cel care ne-a răspuns cu amabilitate la invitaţia de a discuta lucrurile care ne aduc împreună, pe plan civic şi cultural. “Cultura este cel mai fidel barometru al relaţiilor dintre popoare. Or, noi maghiarii şi românii avem legături culturale puternice – şi pentru că avem aceleaşi probleme”, crede András László Kósa.
Matricea Românească: Am fost plăcut impresionați de efervescența creată în jurul Săptămânii Filmului Maghiar recent încheiate, cu mulți unguri din București venind să asiste la proiecție. Cât de mulțumit sunteți de această ediție și cât de important este un astfel de festival pentru păstrarea identității Dvs. culturale?
András László Kósa: Institutul Maghiar din București organizează, de fapt, două evenimente mari, în fiecare an. Unul este Festivalul Muzicii Maghiare, care are loc în fiecare mai, prin care ne propunem ca niște producții muzicale să apară în repertoriul muzicienilor tineri din România.
La primele ediții, am observat că se interpretau Béla Bartók, pe care îl știu cu toții, [Zoltán] Kodály, [Franz] Liszt și cam atât. Anul acesta a fost a XII-a ediție și deja se joacă niște compozitori maghiari pe care – vă spun sincer – câteodată nu îi cunosc nici eu sau despre care am foarte puține informații. De fiecare dată, sunt foarte mulți concurenți – aici, la Institut, are loc un concurs de trei zile iar gala de premiere se face la Muzeul “George Enescu”. Noi nu avem foarte mulți bani, așa că premiul constă în a îi duce, pe cei care câștigă, la Institutele Balassi din celelalte țări: la Bruxelles, la Paris, la Roma, unde ţin un concert de gală, ceea ce câteodată înseamnă mult mai mult decât dacă le-am oferi noi 200 de euro.
La prima ediție, a câștigat Ana-Cristina Silvestru. Ea a avut concertul de gală la Paris, unde a ascultat-o cineva și i-a zis, după eveniment: „Ești foarte talentată. Nu vrei să faci doctoratul în Zürich?”. Și a rămas în Zürich. Azi, Ana concertează peste tot în Europa. Povestea a pornit de la Festivalul Muzicii Maghiare. A fost un mare succes, un mare câştig pentru noi.
Directorul Institutului Balassi, András László Kósa: „Publicul țintă al Institutului nostru este cel român. Îmi place să fie cât mai mulți români, ca să avem un dialog”
Apoi, Săptămâna Filmului Maghiar își propune întotdeauna să prezinte cinematografia maghiară contemporană. Întotdeauna prezentăm ultimele filme pe care le-a produs cinematografia maghiară. Asta nu înseamnă că proiectăm întotdeauna numai filme din 2016, ci și din ultimii doi-trei ani. Mereu alegem în așa fel încât să avem două proiecții în fiecare zi. De la ora 18:00 avem o proiecție, să zicem, pe o nișă de public: filme documentare, filme experimentale, scurt-metraj, animație. Acestea nu “prind” la un public de 350 de oameni, câți încap în studioul “Horia Bernea”, dar sunt cinefili români foarte interesați de aceste genuri de film. Iar seara, de la ora 20:00, întotdeauna proiectăm un film de lungmetraj. Din fericire – deși nu a fost așa la fiecare ediție – reușim să aducem filme premiate. Anul acesta, nu am adus „Fiul lui Saul”, pentru că a fost prezentat cu Transilvania Film, în martie. Nu avea rost să îl proiectăm încă o dată.
Au fost şi de această dată foarte multe filme. „Nu vă dați jos pantofii”, de Hajdu Szabolcs, este un film care a fost realizat cu un buget foarte mic, 10.000 euro. A fost filmat în apartamentul regizorului – cameramanii, 12 la număr, fiind din clasa de film a acestuia. Filmul a fost prezentat pentru prima oară la Karlovy Vary, unde a câștigat și premiul cel mare. Ceea ce este foarte interesant este că regizorul care joacă în acest film a câștigat premiul pentru actorie. (râde) Imaginaţi-vă: sunt acolo și niște actori de breaslă – și câștigă regizorul!
Am prezentat de asemenea filmul „Demimonde”, care a câștigat mai peste tot pe unde a intrat. Este un film de televiziune, nu unul pentru cinema. E un film care se ocupă de subiecte de familie, cum a fost şi “Mama mea şi alţi ţăcăniţi din familie”. Și „Demimonde” se ocupă de relațiile familiale „mai speciale”, dar de la începutul secolului XX.
Trailer – „Demimonde”
Primul succes este acela că am ajuns la cea de-a X-a ediție, una jubiliară. Al doilea succes este acela că am reușit să legăm un parteneriat strâns cu Muzeul Țăranului Român. În ultimii șase ani, l-am organizat la ei și ne ajută foarte mult, ceea ce este foarte bine, pentru că aceste filme trebuie prezentate în niște cinematografe. Nu are rost să încercăm să le proiectăm aici la Institut, pentru că merită să apară pe marile ecrane.
Ceea ce este foarte important este că am avut, în fiecare seară, câte un invitat. Au venit regizori, actori, producători, cameramani, editori de film care au avut o discuție cu publicul și cu cei din breaslă. După părerea mea, filmul este un eveniment colectiv. Degeaba stai acasă și te uiți la YouTube, nu e același lucru ca atunci când cineva stă lângă tine și poți să vorbești despre ce vezi sau simți.
Toți cineaştii care au venit nu au intrat în sală la proiecție, dar fiecare asculta la ușă cu urechea: „Era un banc și nu a râs nimeni!”. Ibolya Fekete, regizoarea filmului din prima seară, comedia “Mama mea şi alţi ţăcăniţi din familie”, a stat 15 minute la film, până când a văzut că publicul simțea: „Bine, acum putem să mergem la un pahar de vin, pentru că publicul înțelege, râde, are o reacție la tot ce se întâmplă pe ecran”. Așa ceva nu poți face pe YouTube sau pe calculator…
După părerea mea, filmul este un eveniment colectiv. Degeaba stai acasă și te uiți la YouTube, nu e același lucru ca atunci când cineva stă lângă tine și poți să vorbești despre ce vezi sau simți
Matricea Românească: Apropo de asta, cum am remarcat și la prima proiecție, maghiarii au un tip special de umor, dar am văzut că este unul care “prinde” și la români. Am văzut la MNŢR mulți români care au venit să vadă filme maghiare, ceea ce mi se pare un mare câștig. De ce credeți că se întâmplă acest lucru și ce arată el?
András László Kósa: Eu sunt în București, ca director al Institutului Maghiar, din 2012. Și ceea ce am văzut în acești cinci ani este faptul că publicul român este interesat de cultura maghiară. Sunt foarte mulți cei care vin la film și vorbesc foarte mult despre filmul maghiar. Dacă vă gândiți, înainte de “noul val” de cineaşti români, pornit în anul 2000 – vorbim de Cristi Puiu, de Cristian Mungiu, de cei care au câștigat foarte multe premii la festivale de mare succes -, înainte de acești ani, a fost “pe val” cinematografia maghiară și toți au vrut să vadă filme maghiare. Aş menţiona „Calul din Torino”, făcut de Béla Tarr, după o piesă a lui László Krasznahorkai. Când am ajuns aici, filmul lui Tarra fost programat la un cinematograf din București și am crezut că nu o să vină nimeni, pentru că este un film foarte lung, de trei ore și ceva, un film foarte greu de înțeles. Sala a fost arhiplină, deși nu era la prima proiecție. Filmul a fost prezentat în anul 2011, și noi eram în 2013 sau 2014. Au fost foarte mulți.
Aşadar, publicul român din București are impulsul filmului maghiar. Nu trebuie să venim noi cu o publicitate foarte mare sau să avem niște titluri la care să vină oamenii, pentru că numai așa intră publicul. Nu. Publicul român este foarte legat de filmul maghiar.
Trailer – „Mama mea şi alţi ţăcăniţi din familie”
Revenind la întrebarea Dvs. despre umorul maghiar, dacă este înțeles de către publicul român sau nu… eu cred că avem aceleaşi probleme. Dacă ați văzut cum am spus și despre filmul lui Ibolya Fekete, despre secolul XX, care a fost un secol foarte scurt, dar totuşi foarte agitat, până la urmă, am trăit aceleași lucruri unii lângă ceilalți: și români și maghiari și sârbi și croați și bulgari…
Este firesc să existe o înţelegere. Când vorbim despre noul film al lui Hajdu Szabolcs, putem spune că problemele de familie din 2016 sunt aceleași și în București și la Budapesta. Nu sunt diferențe, nu este vorba despre Tokyo și Paris, este vorba despre ceva foarte apropiat.
În Capitală sunt două instituții de profil. Este Institutul Maghiar din București, o instituţie diplomatică, ce prezintă cultura maghiară publicului român și mai este Casa Petőfi, de lângă Cișmigiu, care a fost înființată la mijlocul secolului XIX şi este o instituție pentru maghiarii din București. Întotdeauna au fost mulți unguri în București pentru că, la finele secolului XIX, foarte mulți veneau de lângă Brașov la București, deoarece aici aveau mai mult de lucru. Între cele două Războie Mondiale, la București, “taximetrele” – nu erau mașini, ci căruțe trase de cai – erau un business maghiar al brașovenilor, al celor de lângă Brașov. Nu găseai pe nimeni să nu fie ungur din sudul Transilvaniei. Iar duminica dimineața, „taximetriștii” se întâlneau în parcul Cișmigiu cu domnițele care veniseră să fie menajere la boierii români, femei care veneau, la fel, din zona ceangăilor, din zona Țării Bârsei. Şi atunci au făcut această casă de cultură a maghiarilor din București. Ei sunt cei care fac evenimente pentru bucureștenii maghiari.
Institutul Maghiar din Bucureşti, o oază de cultură ungară, dar şi de interculturalitate
Publicul țintă al Institutului nostru este cel român. Eu nu sunt foarte “bucuros”, cu ghilimele de rigoare, când la un eveniment de-al nostru sunt în public, să zicem, 80% maghiari și 20% români. Întotdeauna îmi place să fie invers: să fie cât mai mulți români, ca să avem un dialog. Acest lucru cred că la film s-a reuşit foarte bine, pentru că se realizează din ce în ce mai multe coproducții între cineaști români și maghiari. Tamás Zányi, care a câștigat premiul Oscar cu „Fiul lui Saul”, pentru coloana sonoră a filmului, a lucrat foarte mult cu cineaști români. Să pomenesc un singur film românesc, „Roxanne”: sunetul a fost editat de către el, care a stat aici la noi, în camera de oaspeți, două sau trei luni, până când a fost terminat filmul.
Problemele de familie din 2016 sunt aceleași și în București și la Budapesta. Nu sunt diferențe, nu este vorba despre Tokyo și Paris, este vorba despre ceva foarte apropiat
Matricea Românească: Cum poate să influențeze un film percepția unei etnii asupra altei etnii?
András László Kósa: Depinde despre ce fel de film este vorba. Dacă vorbim despre filme documentare, prin ele putem prezenta niște oameni foarte interesanți. Anul trecut am proiectat un film documentar, despre doi fizicieni. Era vorba despre unul care lucra, înainte de 1989, la București, la Institutul de Fizică. După Revoluție, a plecat acasă, la Odorheiu Secuiesc, unde a devenit un om public. Nu era un politician, ci ceva foarte apropiat, însă după 1996 s-a retras. A mers într-un sătuc de lângă Odorheiu Secuiesc și se ocupă de bivolițe. Face cașcaval şi alte brânzeturi.
Mai este celălalt, de lângă Miercurea Ciuc, dintr-un sătuc denumit Cârța. El a terminat Facultatea la București şi a plecat din țară înainte de Revoluție. Este cel mai mare fizician maghiar care trăiește în momentul de față, cel mai citat om de ştiinţă al timpului. Este vorba despre Albert-László Barabási, care se ocupă de internet și de rețele. În opinia mea, dacă cineva va primi premiul Nobel, în următorii ani, din rândul oamenilor de știință maghiari, el va fi. Numai că este foarte tânăr, nu are nici 50 de ani și va trebui să mai treacă ceva timp. (râde)
A fost deci făcut un film despre viața celor doi, care nu s-au întâlnit, după ’89, deloc. S-a filmat la Universitatea din Boston, acolo unde lucrează Albert-László Barabási, dar și în sătucul din Odorheiu Secuiesc. În film sunt două destine paralele care la final se întâlnesc. Și vorbesc despre același lucru: că poți să revii de la București într-un sătuc din Ardeal și să trăiești destinul tău foarte frumos. Dar poți şi pleca din Cârța, până la Boston, și să fii un om de știință foarte citat și să fii la fel de bucuros.
Aceste două destine prezentate publicului român înseamnă același lucru, şi sigur putem găsi destine similare în rândul celor de etnie română. Dacă publicul bucureștean, care nu s-a întâlnit niciodată cu un maghiar, vede că în România sunt două destine foarte interesante, atunci poate va spune că: „Și aceştia sunt maghiari din România” și va începe să se gândească.
Am trăit aceleași lucruri unii lângă ceilalți: și români și maghiari și sârbi și croați și bulgari…
La filmele de lungmetraj, este același lucru. Putem vorbi despre secolul XX, așa cum a vorbit Ibolya Fekete, în „Mama mea și alți țăcăniți din familie”. Un regizor vorbeşte despre ce s-a întâmplat în Ungaria, cu Trianonul, cu al Doilea Război Mondial, cu ’56, ’89, și toate lucrurile aceastea, fără a vorbi despre al cui este Ardealul, pentru că nu asta este interesant în secolul XXI. Ceea este interesant este faptul că vorbim cu un umor înțeles și de către publicul român. „Și în familia mea a avut loc”, ar putea spune cel care privește. “Bunica s-a născut lângă Arad, într-o localitate unde erau și români și maghiari și sași sau germani și au plecat la București şamd”.
Trailer – „Calul din Torino”
Sau putem vorbi despre basarabenii, despre moldovenii care au ajuns la București și au avut aceeași experiență pe care a prezentat-o acest film. Filmul „Nu vă dați jos pantofii” l-am prezentat la Târgu Mureș, după filmul lui Cristi Puiu, „Sieranevada”. S-ar părea că cele două filme nu au nicio legătură, dar ambele sunt filmate într-un apartament. Până la urmă, este vorba despre același lucru. Cristi Puiu a făcut un film de trei ore despre ce se întâmplă într-o „comunitate” ortodoxă, iar Hajdu Szabolcs unul despre ce se întâmplă într-o familie din Budapesta. Urmărindu-le, unul după celălalt, începi să faci niște legături și înțelegi că nu este o diferență mare. Sunt lucruri pe care le trăim la fel și la Budapesta și la București. Puiu şi Hajdu văd acelaşi lucru. Filmele acestea se intersectează.
Buna colaborare dintre oamenii de cultură maghiari şi români este una dintre priorităţile Institutului Balassi
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
În vârstă de doar 17 ani, David Popovici a câștigat medalia de aur în cursele de 200 metri și 100 metri liber la Campionatul Mondial de la Budapesta, marcând astfel cea mai mare performanță a natației masculine din România, fiind primul înotător român...
E o dimineață blândă de octombrie și-l văd pe geam pe Laci (Loți, în limba română) deja în curte, pregătindu-se să înceapă ziua. Îi fac cu mâna și-mi răspunde la salut, apoi îmi face semn spre ceasul de la mână: să vă grăbiți, să nu pierdeți...
Nici nu şi-a revenit bine din euforia succesului electoral, că Viktor Orbán şi-a şi trasat priorităţile noului său mandat de premier al Ungariei. Una dintre ele este să îl premieze, în zilele următoare, pe istoricul român Lucian Boia, despre care spune că...
Putea fi un general galonat al Imperiului care, la vremea aceea, îi asuprea pe români. Însă soarta l-a vrut unul dintre cei mai mari scriitori ai literaturii române. Matricea Românească are povestea devenirii lui Liviu Rebreanu.
Metamorfoza lui Liviu Rebreanu a...
Nae Ionescu (1890-1940) rămâne unul dintre cei mai înzestraţi, dar şi cei mai controversaţi, gânditori originali români. Omul care observa “meseria de gazetar nu e din cele mai uşoare. Lumea e învăţată să te încadreze al cui eşti – sau, vorba lui...
Într-o lume normală, deschisă la dialog, nu există nimic mai firesc decât ca Matricea Românească să stea la o cafea cu directorul Institutului Balassi din Bucureşti, cel care ne-a răspuns cu amabilitate la invitaţia de a discuta lucrurile care ne aduc...
Matricea Românească este o platformă culturală laică, de dimensiune civică, publicată de către Asociaţia Culturală Matricea Românească, ce promovează cultura şi spiritualitatea României, susţine limba română şi respectul faţă de celelalte culturi prezente în spaţiul românesc, respectiv cooperarea interculturală.Matricea Românească este apolitică şi autonomă.Matricea Românească respinge și condamnă toate formele și manifestările antisemite, rasiste sau xenofobe. Ele sunt incompatibile cu valorile şi principiile fondatoare ale Asociaţiei-mamă, unele ale toleranţei şi ale interculturalităţii.Informaţiile prezentate prin intermediul Matricea Românească pot fi utilizate exclusiv în scopuri personale de informare, și nu în scopuri comerciale sau de profit.Este interzisă utilizatorilor Matricea Românească orice formă de reproducere, distribuire, adaptare, precum şi orice altă transformare a conţinutului generat de aceasta, fără acordul scris al Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi al “Bulboacă şi Asociaţii SCA”.Utilizatorii Matricea Românească nu au dreptul de a distribui conţinutul site-ului, indiferent de suport, fără să indice în mod explicit sursa, inclusiv numele autorului și link-ul spre conținutul de pe Matricea Românească, acolo unde este cazul.Utilizatorii Matricea Românească nu au dreptul să desfăşoare nici o activitate de colectare a datelor (indiferent de natura acestor date şi de modul de colectare) prin intermediul Matricea Românească.Platforma Matricea Românească şi Asociaţia Culturală Matricea Românească nu sunt răspunzătoare pentru conţinutul altor site-uri care pot fi accesate prin intermediul www.matricea.ro.Proprietarul revistei culturale online Matricea Românească (www.matricea.ro) este “Bulboacă şi Asociaţii SCA”, prin Asociaţia Culturală Matricea Românească. Conţinutul media publicat pe Matricea Românească nu reprezintă în mod obligatoriu poziţia oficială a “Bulboacă şi Asociaţii SCA”. Întreaga răspundere asupra acurateţii şi coerenţei informaţiilor oferite de Matricea Românească, precum şi răspunderea opiniilor exprimate, le revine editorilor acesteia şi autorilor articolelor, acolo unde este cazul.Utilizatorii Matricea Românească sunt supuşi reglementărilor legale din România, indiferent de ţara din care accesează Matricea Românească.Conţinutul (text, video, audio, grafic şamd) materialelor publicate prin intermediul Matricea Românească, precum şi drepturile de autor aferente aparţin “Bulboacă şi Asociaţii SCA”, prin Asociaţia Culturală Matricea Românească, cu excepţia cazurilor evidenţiate distinct.Asociaţia Culturală Matricea Românească şi “Bulboacă şi Asociaţii SCA” îşi rezervă dreptul de a opera modificări ale conţinutului şi / sau ale structurii site-ului fără nici o informare prealabilă a utilizatorilor.Asociaţia Culturală Matricea Românească, “Bulboacă şi Asociaţii SCA” şi partenerii săi implicaţi în procesul de creaţie sau difuzare a conţinutului Matricea Românească nu sunt răspunzători pentru daunele directe sau indirecte, de orice natură, ce ar rezulta din / în legătură cu utilizarea acestui site sau a conţinutului său de către utilizatori.Matricea Românească le permite utilizatorilor săi să publice comentarii (sub rezerva moderării lor în spiritul unei exprimări civilizate, care să nu atingă atingere demnităţii personale ori valorilor toleranţei) şi permite găzduirea, partajarea și publicarea conținutului disponibil pe www.matricea.ro către rețelele sociale. Comentariile care vor fi aprobate nu sunt confidenţiale şi nici protejate de drepturile de proprietate intelectuală.Utilizatorii Matricea Românească poartă responsabilitatea integrală a comentariilor publicate şi a folosirii celorlalte opţiuni aferente conţinutului.Asociaţia Culturală Matricea Românească şi “Bulboacă şi Asociaţii SCA” îşi rezervă dreptul de a modera orice comentarii ale utilizatorilor cu conţinut licenţios sau denigrator la adresa lor.
×
Donează
Împreună putem construi un viitor în care cultura românească este prețuită și transmisă mai departe. Alege să susții Matricea Românească!
