Tonul vocii noastre cântărește mai mult decât ne-am putea imagina

Atunci când vorbim cu cineva, tonul vocii noastre cântărește mai mult decât ne-am putea imagina. De multe ori, chiar dacă intențiile noastre sunt bune, felul în care alegem să spunem lucrurile lasă urme adânci în sufletul celuilalt. Un ton aspru sau neglijent poate rămâne în mintea celor ce ne ascultă; momente care dor, evocate iar și iar, pun bolovani pe umeri, mai mult decât am fi dorit vreodată. Acele momente pot deveni răni emoționale, greu de vindecat, o amintire a unui gest sau a unui cuvânt spus fără prea mult gând.

,,Tonul face muzica”, iar în viața de părinte, acest adevăr devine și mai profund. În relația cu copiii, fiecare cuvânt rostit, fiecare gest și fiecare privire contribuie la melodia pe care o compunem noi, părinții, în inima lor.

Vorba dulce mult aduce!

Este esențial să fim atenți nu doar la ceea ce spunem, ci și la cum o spunem. Așa cum ne spune și un vechi proverb, ,,Vorba dulce mult aduce.” Copiii sunt ca niște bureți emoționali, absorbind nu doar cuvintele, ci și tonul, energia și intenția din spatele lor. Vorbele noastre pot fie să-i inspire și să le dea aripi, fie să-i facă să se simtă mici și neînsemnați. Toți cei din jurul nostru, inclusiv copiii noștri, poartă în ei lupte, frici și dorințe pe care, de multe ori, nu le vedem.

În orice conversație, dar mai ales în relația cu cei mici, alege să vorbești cu bunătate. Alege să vorbești cu empatie, cu blândețe și cu căldură. Amintește-ți că vorbele tale au puterea de a vindeca, de a mângâia și de a arăta că îți pasă. La finalul zilei, ceea ce își vor aminti copiii nu vor fi doar cuvintele tale, ci felul în care i-ai făcut să se simtă. Iar pentru un părinte, cel mai frumos dar pe care îl poate oferi este siguranța emoțională și iubirea necondiționată, transmise prin ton, gesturi și atenție.

Trăiește în casă cu autismul zilnic, dar nu ar face uitat cuvântul acesta, pentru că dacă ar fi așa, ar însemna pentru Carmen Ghercă să uite de Robert, fiul său. Prin el, consideră că aduce mai mult bine în viața persoanelor cu elemente din spectrul autist precum se identifică și tânărul care, în inima sa, Carmen îi este mamă de 27 de ani.

Încă are nevoie de ea ca să îi fie sprijin permanent. Deși sunt multe aspecte la care se descurcă, nu este încă independent și, probabil, nu va ajunge niciodată la un nivel de 100% de independență deoarece, indiferent de terapii, autismul nu se vindecă total, ci doar se recuperează.

Carmen, pe lângă resursele pe care le are zilnic din ipostaza de mamă, reușește să fie atentă, să ajute, să se implice și pentru semeni de-ai lui Robert în interiorul organizației ANCAAR pe care o conduce. La centru, tinerii și adulții cu autism vin zilnic pentru a beneficia de terapiile de care au nevoie, pentru a socializa și pentru a învăța abilități de viață independentă. Cred cu tărie că la bunăstarea lor, Carmen nu contribuie cu puțin.

Dacă ar fi să dați o culoare prezentului, ce culoare ar avea?

Prezentul nu poate avea, pentru mine, decât o singură culoare, cea albastră, aceasta fiind culoarea desemnată la nivel internațional pentru a marca Ziua Internațională pentru Conștientizarea Autismului.

Dacă ar fi să dați ani înapoi și ați avea o superputere, ați schimba diagnosticul fiului?

Nu, fiindcă asta ar însemna să îl schimb pe Robert. Dar aș schimba lumea din jurul lui, pentru a-l accepta așa cum este.

Ce ați învățat de la Robert?

Am învățat că poți fi fericit cu foarte puțin și că bucuriile chiar vin din lucrurile simple de care noi am uitat să ne bucurăm.

Ce ați învățat despre dumneavoastră ca om, ca femeie, ca mamă de când s-a născut Robert?

Datorită lui Robert mi-am descoperit abilități pe care nu credeam că le am – să vorbesc în fața camerelor TV, să merg în Parlamentul European și să vorbesc despre nevoile persoanelor cu autism din România, să gestionez un ONG cu tot ce presupune funcționarea acestuia, să organizez evenimente, să fac PR și fundraising. Am înțeles că trebuie să fiu puternică și să lupt pentru copilul meu cu toată forța, fiindcă doar eu pot să-l ajut cu adevărat. Am învățat să mă ridic de fiecare dată când cad și să nu renunț chiar dacă, de multe ori, sunt tentată să o fac.

Cum e să trăiți cu autismul zilnic în casă?

Ne-am obișnuit, face parte din viața de zi cu zi. Știm deja că timpul se învârte în jurul nevoilor lui Robert, dar încercăm să le acoperim și pe ale noastre, fiindcă este important să fim noi bine pentru ca lui să-i fie bine. Încercăm să ne construim viața firesc, dar bineînțeles că sunt și momente sau zile când este mai greu să o facem. Clar că învățăm, mereu, câte ceva despre autismul lui Robert și că provocările sunt mereu altele. Important este să le depășim.

Cum ați trăit momentul când ați auzit prima dată că Robert e suspect de elemente din spectrul autist?

De multe ori, mi s-a cerut să povestesc ceea ce simte o mamă atunci când află că are un copil cu autism și, de fiecare dată, am folosit această parabolă.

Pentru orice femeie, perioada în care este însărcinată este una dintre cele mai frumoase. Pe parcursul celor nouă luni, te pregătești pentru aducerea unui copil pe lume, cu emoție, cu nerăbdare, plină de curiozitate, cu speranță, așa cum te pregătești pentru o călătorie unică în viață, într-o țară pe care toată viața ai visat să o vizitezi. Îți faci bagajele, îți cumperi bilet, dicționare sau ghiduri de conversație, studiezi istoria țării și formele de relief, clima, încerci să afli cât mai multe lucruri despre oamenii pe care urmează să-i întâlnești și despre viața lor.

Și iată, sosește ziua mult așteptată când te îmbarci în avionul ce te va duce către destinația dorită. Inima îți tresaltă, palmele îți transpiră și îți simți pulsul undeva în gât…

Totul e nou, neașteptat, plin de necunoscute…Și, deodată, auzi vocea pilotului răsunând în boxele avionului…. Îți spune că, din motive tehnice, vor fi nevoiți să aterizeze în altă parte, într-o țară uitată de lume, despre care nu știi absolut nimic. Ești brusc îngrozită, îți spui că nu este posibil, că tu ai bilet pentru țara mult visată și te întrebi ce vei face și cum.

Dar avionul aterizează și ești nevoită să cobori… Totul în jur este necunoscut, oamenii se feresc de tine și nimeni nu-ți dă o mână de ajutor. De fapt, nici nu știi cum să o ceri, fiindcă nu cunoști limba pe care cei din țara în care ai ajuns, o vorbesc.

Ușor sau greu a fost să acceptați constatarea medicală pusă de medici?

A fost foarte greu. Toată perioada de după aflarea diagnosticului a fost foarte dificilă, pentru că nimeni nu ne dădea nicio șansă. Iar în România se știa atât de puțin despre autism. Practic, nu aveai de la cine să ceri ajutor sau un sfat și nici nu găseai informații pe internet. Au fost chiar perioade de depresie, dar am reușit să le depășim, pentru că am înțeles că trebuie să acceptăm că Robert nu este așa cum ni l-am imaginat că va fi și că trebuie să fim lângă el, atunci când nimeni nu era.

Unii ar spune că a fi mama unui copil cu autism este un stres continuu. Ce îmi puteți declara despre asta?

Nu aș putea spune că este un stres continuu, dar există un stres mai mare decât atunci când ești mama unui copil tipic. Mereu poate apărea ceva care poate modifica starea copilului și trebuie să știi sau să încerci să gestionezi situația. De exemplu, o schimbare a rutinei zilnice, poate produce o criză care, normal, duce la apariția stresului pentru cei din jur, dar mai ales pentru mama copilului. Sunt stresante și situațiile în care copilul trebuie să treacă prin experiențe noi sau atunci când trebuie să meargă la medicul dentist, de exemplu. Pentru noi, era dificil de gestionat situația în care ne confruntam cu lipsa energiei electrice, fiindcă Robert devenea foarte agitat. Dar, în timp, am învățat cum să-l ajutăm să depășească și această situație.

Este greu să trăiești în România când copilul tău are autism?

Nu este ușor. În România, persoanele cu autism încă sunt discriminate. Deși lucrurile s-au mai schimbat, încă sunt copii cu autism care nu sunt primiți în grădinițe sau în școli, sunt părinți care fac eforturi uriașe să plătească terapia copiilor, nu există servicii de sănătate specializate pentru ei, și aici revin iar la problema intervențiilor dentare, iar pentru adulții cu autism nu există servicii. Dar, cel mai greu este să reușim să schimbăm mentalitatea despre persoanele cu dizabilități, formată în anii de comunism.

De unde v-ați luat forța în tot acești ani?

Din credință, dar și de la familie și de la prietenii care ne-au rămas aproape. Și, bineînțeles, de la Robert. El este motivația mea.

Cum este Robert acum și cum s-a dezvoltat în conformitate cu anii pe care îi are?

Robert este un tânăr de 27 de ani care are nevoie de sprijin permanent. Deși sunt multe aspecte la care se descurcă, nu este încă independent și, probabil, nu va ajunge niciodată la un nivel de 100% de independență. Mereu am spus că s-a născut prea devreme. Acum, cu siguranță, ar fi avut alte șanse.

Deși nu vorbește, am găsit mijloacele de a comunica cu el prin intermediul calculatorului sau tabletei, scrie și citește și, mai nou, chiar pictează.

Dar, cel mai important pentru noi, este faptul că este fericit și vom face tot ce ne stă în putere să fie fericit în continuare.

Timpul a fost un contra-cronometru ca să-l aduceți la același nivel cu copiii de vârsta lui?

Deși fiecare părinte de copil autist își dorește acest lucru, noi am realizat, la un moment dat, că Robert nu va reuși niciodată să ajungă la același nivel cu copiii de vârsta lui. Timpul contează, pentru că începerea terapiei cât mai devreme posibil, crește mult șansa copilului de a evolua. Doar că în autism, orice achiziție se face cu multă răbdare și perseverență. Iar timpul, pentru noi, părinții care au deja copii deveniți adulți, nu este un prieten. Știți care este dorința unui părinte de copil cu autism? Să trăiască cu o zi mai mult decât copilul său. Fiindcă nu știm ce se va întâmpla cu copiii noștri atunci când noi nu vom mai fi. Mereu ne punem această întrebare și trăim cu frica acelei zile.

Au fost momente grele. Primirea diagnosticului, acceptarea, societatea rea, o Românie nepregătită, terapiile scumpe, dar totuși, care au fost cele mai frumoase momente trăite alături de el sau fiecare zi este o sărbătoare?

Atunci când Robert a reușit să învețe ceva nou sau să facă ceva singur. Acele momente sunt adevărate bucurii pentru că știm cât de greu a fost, pentru toți, ca el să ajungă la un anumit nivel. Momentele în care el este zâmbește sunt cele mai frumoase, fiindcă tot ce contează pentru noi este starea lui de bine.

Lăsați-i gând lui Robert cu ocazia noastră.

El știe că noi îl iubim foarte mult și că mereu vom încerca totul pentru ca viața lui să fie mai bună și demnă.

Carmen, v-ați îndreptat către toți copiii cu autism. Nevoile fiului  a fost motivația întreagă?

Atunci când am aflat despre autism, am crezut că sunt singura mamă din lume care are un copil cu această tulburare. După ce am cunoscut și alți părinți care mă căutau din dorința de a afla mai multe sau îmi cereau ajutorul, am hotărât să încercăm să îi ajutăm, așa cum puteam noi să o facem.

Cum a început povestea cu asociația?

Așa s-a născut asociația. Atunci când am întâlnit, la un curs susținut de un specialist din Suedia, și alți părinți. La acea întâlnire, am fost sfătuiți să ne unim și să devenim vocea copiilor noștri, pentru care să luptăm împreună.

Ce se întâmplă în interiorul ei? Ce proiecte se ticluiesc?

Dacă la început, scopul asociației era de a aduce părinții împreună, încetul cu încetul, am început să oferim servicii pentru copii, iar acum pentru tineri și adulți cu autism.

La centrul ANCAAR Iași, tinerii și adulții cu autism vin zilnic pentru a beneficia de terapiile de care au nevoie, pentru a socializa și pentru a învăța abilități de viață independentă.

Aceștia merg împreună la film, în excursii, învățăm să facem cumpărături și să gătim, pictăm, creăm obiecte din ceramică (ornamente pentru Crăciun, mărțișoare, etc) pe care încercăm să le valorificăm pentru a acoperi o parte din costurile asociației. ANCAAR Iași este singurul loc unde sunt primiți cu dragoste și unde ei se bucură să fie alături de prietenii lor și de terapeuți.

Credeți că aceasta e misiunea dumneavoastră în viață, cea de a avea sub aripă copiii cu aceste tulburări?

Mereu m-am gândit că Dumnezeu ni l-a trimis pe Robert cu un scop. Probabil că misiunea mea în această viață este aceea de a încerca să aduc mai mult bine în viața persoanelor cu autism și a familiilor acestora, prin Robert.

Și sper să reușesc să o duc până la capăt.

Interviul de azi începe cu premisa că schimbarea în societate pleacă de la cel mai important pilon, omul și că tot ce se face pentru alții și pentru lume rămâne pentru totdeauna. Deși viața ne învață cum să fim și cum să nu fim și vine atât cu calde, cât și cu reci, sunt oameni care pun în față bunătatea și cu ea aleg să pășească înainte.

Alexandra Blănaru crede în puterea exemplului, în puterea cuvântului, în forța bunătății de a înduioșa inimi. Ajută copii, iar dorința cea mai arzătoare a sa este să deschidă un centru pentru copiii cu dizabilități în orașul său natal, după un model văzut în Belgia într-un schimb de experiență. Viața a adus-o acasă, la Vaslui, după ani în care s-a perindat prin România. Mai întâi la studii la Iași, apoi s-a lăsat adoptată de București, ca după popasul de patru ani făcut în capitală, urmați de vreo alți șapte prin Timișoara, să se lase cucerită de-a dreptul de Oradea, acolo unde s-ar întoarce oricând. Totuși, abia întoarsă pe plaiurile natale, simte că are lucruri de construit acasă.

Tânăra vrea să schimbe lucrurile în acest județ, unul blamat, câteodată. Vrea să creeze impact pozitiv prin acțiunile caritabile pe care le face și să se răspândească printre oameni ca niște cercuri pe apă. Contribuția omului este o picătură în ocean, în credința tinerei, dar în egală măsură modalitatea de a face ceva bun, deși mic, se poate răspândi.

Să o cunoaștem!

Cum te găsesc în prezent și unde?

Emoțional sunt bine, mi-am regăsit o parte din liniștea sufletească. Profesional încă mă descopăr și construiesc vise. De câteva luni, m-am reîntors acasă, în județul Vaslui, având dorințe mari în a schimba lucrurile în acest județ.

Cum arată sufletul tău?

Of, o întrebare care pe mine mă vulnerabilizează, deoarece mereu vorbesc despre emoții, despre trăiri și militez în a învăța verbalizarea acestora. În sufletul meu, mulți ani au fost lupte, s-au dus chiar și luptele altor persoane care au făcut parte din viața mea. În acest moment, sufletul meu respiră, a învățat importanța propriei voci și acum trăiește, departe de măștile acestei realități în care trăim. Mereu am spus că al nostru suflet este precum un joc de puzzle cu care oamenii se joacă. Unii au grijă de acele piese de puzzle, alții se joacă superficial, deteriorând sau chiar pierzând din piese. Cu toții știm că atunci când pierdem o piesă, imaginea nu va mai fi completă, nu va mai exprima aceeași frumusețe, însă putem crea oricare din piesele lipsă, poate mult mai colorat decât înainte. Însă în tot acest proces de creație, nu trebuie să renunțăm la speranța și credința noastră.

Ce te aduce pe tine în față, Alexandra? Ce roluri în societate ai ocupat?

Simplitatea cu care privesc viața, asta mă aduce în față. Cât despre rolurile ocupate în societate, niciodată nu le-am dat importanță. Societatea, din păcate, în zilele noastre, oferă rolurile într-un mod superficial, iar rolul meu cel mai important în această viață este cel de om, de a fi om și, din păcat, nu societatea mi-l oferă, ci mai mult credința și crezul meu în simplitate.

Acum, ce rol îmbrățișezi?

Cum am spus și mai devreme, rolul de om. Un om care vrea să protejeze cât mai mult valorile morale. Un om care crede în iubire, crede în miracole, crede în natura omenească, care crede în suflete, care crede în basme.

Ai un CV mare, impresionant, dar defilezi cu altceva în față. Bunătatea să fie, oare, ce ai mai de preț tu?

Într-adevăr, de-a lungul anilor am căutat să învăț mult, să prind experiență, să fur într-un mod benefic meserie, astfel mi-am mărit CV-ul. Dar, în ultimii 2-3 ani, am ales să militez doar pentru un simplu scop, acela de a ajuta într-un mod constant. Da, bunătatea și sufletul meu sunt cele mai de preț daruri pe care le am.

De unde atâta bunătate, Alexandra? Cum s-a născut ideea de a fi mai aproape de semenii tăi?

Am crescut într-o familie modestă, tatăl meu a lucrat în învățământ, iar mama la o fabrică de lactate ca și laborant. Nu pot spune că am dus lipsă de ceva anume, însă mereu am știut să simt oamenii care aveau nevoie de ajutor. Încă de când eram copil, gândeam în sufletul meu că atunci când voi ajunge mare, voi ajuta oamenii, bătrânii și copiii.

Inima și rațiunea sunt cele două coordonate după care te ghidezi în viață, în schimb și bunătatea este un cuvânt în jurul căruia guvernezi. Îți hrănești sufletul prin acțiunile pe care le faci?

Da, îmi hrănesc sufletul prin fiecare interacțiune pe care o am, cu fiecare acțiune pe care o fac pentru cei nevoiași. Îmi hrănesc sufletul cu acel ,,vă mulțumim”.

Și apropo, dacă tot am amintit, cum îi ajuți concret? Cine îți este alături?

Până să vin înapoi acasă, alături îmi erau doar prietenii și oamenii care credeau alături de mine în această dorință de a ajuta. De când am revenit acasă, chiar în pragul sărbătorilor de iarnă, am militat împreună pentru aceeași dorință cu băieții de la un club moto din Bârlad, ”Bikerboyz”, ei având și asociația „Îngeri pe două roți”. Ajutorul pe care l-am oferit mereu a fost în urma cerințelor, a nevoilor. Unele cazuri au nevoie de alimente, de haine, de lucruri pentru casă, de bani, altele de renovări ale locuințelor.

De unde susținere financiară?

Din marketing, mi-am păstrat meseria ultimei facultăți absolvite și anume „Comunicare și relații publice”. Iubesc să creez și să conturez visele oamenilor, astfel am ales această meserie care e una extraordinar de permisivă din punct de vedere al imaginației și a creației.

Te-am „auzit” spunând la TV că vrei să ridici un centru pentru copiii cu dizabilități. Prinde contur? Acasă, în Vaslui, se întâmplă asta? Mărturisește-mi mai multe despre această idee, cu detalii.

Este visul meu cel mai mare. Iubesc copiii din tot sufletul, am investit în educația mea pentru a putea înțelege mult mai bine cum aș putea să îi ajut pe acești copii care au nevoie de o atenție specială. Societatea din România încă nu conștientizează cu adevărat necesitatea acestor centre pentru acești copii, încă persistăm în neacceptarea acestei necesități. Însă pentru acești copii, am o răbdare și o ambiție de fier.

Eram în anii de liceu când am prins un proiect de formare de animatori pentru persoanele cu dizabilități, în cadrul ONG-ului din care făceam parte, Asociația Grupurilor Locale de Tineret(AGLT) care era în colaborare cu un ONG din Belgia. Au urmat 2 ani de pregătire, perioadă în care am făcut și schimb de experiență cu cei din Belgia, unde pentru prima dată am văzut cum TREBUIE să arate un centru pentru acești copii. Fiind din România, automat mi s-au declanșat multe întrebări, frustrări și dorințe. Sunt cel puțin 10 ani de atunci și încă mă lupt în a schimba percepția pentru acest vis. Tot ceea ce pot spune este că aici, în Bârlad, am cunoscut oamenii din ”Bună ziua, copii din România” care militează pentru acești copii și cu care simt că voi face treabă în această călătorie printre acești copiii minunați.

Cum de ai decis să te apleci asupra copiilor cu deficiențe? Ce lecții de viață ai primit din partea lor?

Sunt un om care trăiește pentru iubire și din iubire. Am cunoscut iubirea adevărată datorită acestor copii, am învățat simplitatea vieții cu și de la acești copii. Am conștientizat cum ar trebui să iubesc necondiționat. Am învățat cum să mă bucur de mine și de viață de la acești copii. Acum 3 ani în urmă, am divorțat și a fost o perioadă grea, însă fiind înconjurată de acești copii, m-am reinventat și pot spune că am învățat să zâmbesc cu sufletul de la ei. Acest har, această iubire de a lucra cu acești copii, e de la Dumnezeu. Iar cea mai importantă lecție pe care am învățat-o de la ei, a fost cea de a recunoaște iubirea față de sine și față de semenii mei.

Ușor sau greu ți-a fost drumul până acum în viață? Cum ai putea să îți descrii parcursul profesional?

Nu mi-a fost ușor deloc drumul, mereu am întâmpinat situații dificile, dar am avut tot timpul un ciudat mod de a le depăși. Orice obstacol, l-am depășit zâmbind, chiar dacă ochii spuneau altceva, sufletul simțea altceva, mi-am indus mereu starea de bine, ajutându-mă într-un final. Primul meu job a fost de babysitter, apoi am lucrat în vânzări, în publicitate, în media. După care cel mai important job a fost cel de mamă pentru copiii fostului meu soț, perioadă care m-a maturizat emoțional. Iar acum creez, schițez, scriu și proiectez visele oamenilor.

La ce vârstă te-ai îndepărtat de familie? Ce a stat la baza alegerii tale de a pleca din Vaslui? Poate, dorința de a evolua având în vedere că județul Vaslui nu are „recenzii” tocmai bune?

Am plecat de acasă de la 15 ani, apoi a urmat facultatea, mergând la Iași. Dar nu a fost suficient pentru mine, mutându-mă ulterior la București. După 4 ani de stat în București, am plecat la Arad, unde am locuit 7 ani. Iar ultimii 2 ani, până acum în noiembrie 2022 când m-am reîntors acasă, i-am petrecut la Cluj și Oradea. Județul Vaslui nu are recenzii bune, din cauza faptului că mentalitatea oamenilor este fără speranță, dar din acest motiv m-am întors acasă. Pentru a le redea oamenilor speranța, pentru a le arăta ca orice este posibil dacă crezi și muncești. Nimic nu pică din cer, fără să muncești. Nu este suficient doar să visezi sau să crezi.

Să înțeleg că tot acasă e mai bine, după toată escapada ta? Ce te-a determinat să revii pe plaiurile tale?

Dintre toate orașele prin care eu am trecut, Oradea îmi este la suflet. Sinceră voi fi și voi spune că mâine m-aș întoarce la ea, dar îmi urmez sufletul acum, o perioadă, habar nu am. M-am reîntors acasă pentru copiii din județ, pentru a le oferi o altă perspectivă a vieții. Fiecare vis contează, fiecare dorință este importantă. Cred din tot sufletul în potențialul acestei generații tinere. E o generație extrem de inteligentă emoțional care trebuie susținută prin toate mijloacele posibile.

Cum ai găsit locurile natale după ani de zile  în care ai făcut doar naveta?

De locurile natale mereu mă vor lega amintirile, prietenii copilăriei mele, profesorii mei, însă, din păcate, am simțit multă deznădejde.

Alexandra, devenim ceea ce experimentăm în viață, cum să fim și cum să nu fim. Ce ai înțeles de la viață până la anii tăi?

Suntem ceea ce gândim și ceea ce cultivăm în interiorul nostru. Să fim autentici, să fim încrezători, să fim credincioși și buni, umani și cumpătați. Viața nu este despre a agonisi bani. Mi-aș dori să nu fim lacomi, să nu fim invidioși și răi. Să ne oprim din a mai judeca pe celălalt de lângă noi. Fiecare om are o poveste, fiecare om are cel puțin o durere pe care nu o acceptă. Suntem oameni, suntem creați din iubire și asta ar trebui să răspândim.

Care este lecția cea mai dură primită?

Lecția trădării în iubire. Am fost omul care mereu a pus suflet în tot, iar pe plan personal, am încercat tot timpul să ofer mai mult decât aș fi putut primi. Asta am și făcut, însă am experimentat trădarea, învățând astfel că nu este suficient să îi iubești pe ceilalți, dacă pe tine nu te iubești la fel de mult cum îți iubești credința.

Porți la braț zilnic ambiția, educația și voința, dar porți și frici, regrete sau temeri?

Frici și regrete nu am, nu am avut niciodată. Temeri, da. Îmi este teamă de timpul acesta care trece atât de repede. Uneori am senzația că nu voi avea timp să materializez toate visele pe care le am.

Care este dorința cea mai arzătoare a ta?

Sincer? Vei râde de mine. Îmi doresc o pădure, unde să-mi fac casa la care eu visez de mică. Să-mi plantez flori și pomi fructiferi. Să am grădina plină de legume și de asemenea multe animale. La fel de mult iubesc animalele, precum copiii și oamenii. Iar când toate acestea vor fi gata, cu siguranță atunci va fi și momentul potrivit când voi putea, într-un final, să aduc la viață parte din sufletul meu și anume un copil care să prețuiască simplitatea naturii, simplitatea iubirii, simplitatea Creatorului.

Coincid planurile fetiței Alexandra când era mică cu cele din prezent? Dacă ar fi să te întorci printr-un exercițiu de imaginație în timp, ce îți doreai să devii când erai la vârsta copilăriei?

Toate coincid cu ceea ce își dorea „Blănaru” (așa mi se spunea) când eram mică. Mereu am visat că voi ajuta lumea, asta și fac. Mereu mi-am dorit să fiu un sprijin și să fiu omul care aduce bucurie pentru ceilalți, omul care zâmbește tot timpul și care îi va face pe cei din jurul lui să zâmbească. Ale când era mică se visa ca fiind o salvatoare, niciodată nu mi-am dorit să urmez o meserie anume. Eu mi-am dorit să ajut.

Era sprijinit de zid, în fața complexului comercial Unirea. Am trecut pe lângă el sporovăind și privind încântați pastelul unui apus de primăvară bucureșteană și rugămințile lui au trecut mai întâi pe lângă noi și abia când a ridicat vocea insistând ne-am oprit: ”Vă rog, vă rog, mă ajutați și pe mine? Vă rog să mă ajutați, merg foarte greu, am și ceva dureri acum și vreau și eu să urc până sus.”

V-o spun cinstit: am avut o reținere să-i răspund. Cel mai ușor și chiar foarte obișnuit pentru un oraș mare, este să te întorci pe călcâie și să pleci, ba chiar, după fire, să arunci și câteva cuvinte: grele, disprețuitoare ori scuze ininteligibile însoțite de gestul mă grăbesc, ori a lehamite. Dar după primul impuls ceva m-a îndemnat să mă opresc, apoi ușor, ca în reluare, să pornesc spre el și, când privirile ni s-au întâlnit cu adevărat să nu mai am nicio reținere.

După cum vedeți nu doar că am o neputință și merg greu, dar de azi dimineață mai am și-un junghi în spate care aproape că-mi ia aerul când merg. Am mare nevoie să mă sprijin pe cineva ca să pot să urc și nu e chiar simplu să și găsesc; chiar vă mulțumesc mult că v-ați oprit! Așa, vă iau de braț și o luați înainte și eu vin pe urmă, dar ușor vă rog, nu vă grăbiți că mi se taie respirația.

Am 12 lei și mai am și o singură plăcere: pastele. Și o porție costă 12 lei fix

Am înțeles cum trebuie să-l ajut și dintr-o dată m-am simțit foarte bine că pot să fac acest lucru. Am parcurs încet, încet drumul până la lifturi și am urcat la etajul patru, unde sunt restaurantele din Unirea. Am 12 lei și mai am și o singură plăcere: pastele. Și o porție costă 12 lei fix, așa că atât vreau, să-mi fac și eu această plăcere de cei 12 lei pe care-i mai am în buzunar pe ziua de astăzi.

Cu toții avem câte-o plăcere. Și mie-mi plac pastele, chiar foarte mult. Sau o prăjiturică la cafea. Dintr-o dată l-am înțeles perfect. Cu toate durerile și neputințele corpului, plăcerea nevinovată care-ți dă conștiința demnității de om este un puternic motor pentru înfrângerea condiției și surmontarea oricărei inerții. Să-mi spuneți cum vă numiți, să mă rog pentru voi! Că acum de la biserică vin!

Nu, nu, te poți ruga pentru noi pur și simplu și gata! Nu e nevoie neapărat să ne știi numele, i-am spus. Ba eu cred că da, a replicat el simplu. Când am ajuns la restaurantul unde urma să-și savureze pastele, l-am rugat să accepte să-i oferim noi masa de seară. Nu! Dar am să accept numai dacă îmi spuneți numele, ca să mă pot ruga pentru voi așa cum trebuie. Și ne-am spus numele. Vedeți ce ușor a fost? Dar a trebuit să vă șantajez puțin!

Am râs. Da, așa a fost, noi am vrut să facem pomana întreagă, cum se spune, iar el voia să știe cui să mulțumească pentru gestul de bunătate. Ne simțeam atât de bine, de parcă navigam într-o altă dimensiune a zilei și după alte legi ale existenței. Dar acest mic episod, pe care-l închei aici, are un prolog desfășurat în alte ore ale aceleiași zile, la spovedanie.

Iar Iisus i-a zis: De poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede

Postul Paștelui este o perioadă astrală în anul creștinului, nu este nevoie să insist eu asupra acestui lucru, atât de bine știut. Modul în care trăim acest interval ce prefațează Învierea și celebrează debutul Împărăției este absolut personal și de asemenea intraductibil în cuvintele noastre profane.

Taina Spovedaniei implică în legătura creștinului cu duhovnicul său, creată și sudată în timp, o sublimare care adaugă cuvintelor profane sărace un principiu inefabil prin care comunicarea este ridicată la un alt nivel: atunci experiența personală poate fi dezvăluită, dacă este sinceră și totodată percepută de duhovnic mai aproape de trăirile reale și implicit subiective.

Nedumerirea mea, exprimată în fața duhovnicului meu în spovedania acelei zile, a fost că poate am ajuns prea dependent de traiul bun, de anumite tabieturi despre care cred că-mi înfrumusețează viața și fără de care, în mod necuvenit, aș putea ajunge să consider că trăiesc sărac și nedrept. Și poate tot din acest motiv, roadele vieții mele ce încă stă să urmeze vor fi puține sau nu vor mai fi deloc.

Diavolul se comportă ca un contabil: stă cu tăblița și cu condeiul după tine și te notează: toate păcatele, mai mari sau mai mici, tot, tot. Iar apoi vine Dumnezeu, care se poartă ca un boier, ia mâneca și șterge tăblița

Altă sămânță a căzut în spini, a crescut, dar spinii au înăbușit-o și rod n-a dat. (…) Nu pricepeți pilda aceasta? Dar cum veți înțelege toate pildele? (…) Cele semănate între spini sunt cei ce ascultă cuvântul, dar grijile veacului și înșelăciunea bogăției și poftele după celelalte, pătrunzând în ei, înăbușă cuvântul și îl fac neroditor.

În Confesiunile sale cu Dumnezeu, Sfântul Augustin, către amurgul vieții, sesiza pericolul pe care viitorul locuitor al Împărăției îl întâmpină prin viața bună, care-l leagă prea strâns de lume. Preocuparea sa vine pe urma atenționărilor Sfântului Pavel, dar mai ales a cuvintelor lui Iisus, care ne cere să ne lepădăm de sinele nostru, să ne luăm crucea și să-I urmăm.

Și îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!

”Părintele Nicolae Steinhardt are o imagine care mi-a plăcut, într-o predică de-a lui, făcând o paralelă între cum se comportă diavolul și cum se comportă Dumnezeu. Diavolul se comportă ca un contabil: stă cu tăblița și cu condeiul după tine și te notează: toate păcatele, mai mari sau mai mici, tot, tot, ca să umple tăblița. Și-o umple cu multă trudă, dar, până la urmă, vine Dumnezeu, care se poartă ca un boier, ia mâneca și șterge tăblița. Dumnezeu se comportă ca un rege, care e foarte bogat, dar și foarte generos. De aceea, în ′Cred, Doamne, ajută necredinței mele′, pe de o parte este vorba de expresia credinței, iar, pe de altă parte, de expresia corectă a conștiinței, căci credința ta de om nu este niciodată suficientă ca să umple măsura de sus și numai Dumnezeu este Acela care ți-o umple. Când ajunge un om să Se minuneze Dumnezeu de el, atunci se poate numi a fi un om adevărat.” – Bartolomeu Anania.

Ce imagine tonică a construit regretatul Bartolomeu Anania, folosindu-se și de imaginile inspirate desenate prin cuvintele unui alt mare și de asemenea regretat intelectual al neamului, Nicolae Steinhardt, pentru viața omului care-și vine în fire și se întoarce acasă, în patria lui Dumnezeu, de prin locurile rătăcirilor sale!

Duhovnicul meu nu a fost întrutotul de acord cu dubiile mele. Micile plăceri nu ne leagă de lume așa cum se leagă adevăratul păcătos prin patimile grele și niciodată conștientizate, ce trebuiesc denunțate prin smerenie și penitență. Probabil că micile plăceri vor fi fiind ele consemnate acolo contabilicește de îngerii căzuți care ne îmboldesc mereu, dar, așa cum ne îmbărbătează părintele Steinhardt, Dumnezeu le șterge într-o clipă văzând licărul inimii noastre care tinde spre mai mult decât este lumea.

Nu este oare acesta rolul exercițiului de lepădare de sine pe care-l face creștinul în postul Paștelui? Ba întocmai așa stau lucrurile. Grija că am putea fi defecți doar pentru că suntem în lume așa cum este orice om cumpătat și cu frică de Dumnezeu este doar o grijă de multe. O simplă rătăcire. Și care nu trebuie să ne îndepărteze de năzuințele și exercițiul nostru curent de a fi oameni buni.

Iar după ce a intrat în casă, ucenicii Lui L-au întrebat, deoparte: Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim?

Marcu, în Evanghelia sa, explică: Și cu multe pilde ca acestea le grăia cuvântul, după cum puteau să înțeleagă. Două mii de ani după acele întrebări, oamenii încă au nevoie de pilde în viața lor ca să înțeleagă Cuvântul, ca să aibă perspectiva Împărăției. Nu există printre noi, probabil, niciun creștin care să fie desăvârșit în înțelegerea și practicarea verticalei către Dumnezeu. Îndoielile sunt multe și calea ușor de rătăcit.

Și cine poate să fugă din lume ca să-i fie mai ușor? Și cum adică i-ar fi mai ușor ieșind din lume, dacă rădăcinile sale sunt în lume și aici rămân? Nu este tot acțiune creștină smerită să practici zilnic o atitudine civică, morala, cinstea, dărnicia sau adevărul? Nu astfel salvăm lumea? Am 12 lei și mai am și o singură plăcere: pastele. Și o porție costă 12 lei fix, așa că atât vreau, să-mi fac și eu această plăcere de cei 12 lei pe care-i mai am în buzunar pe ziua de astăzi…

Acest om și exemplul său mi-au tradus foarte clar cuvintele duhovnicului meu. Sunt onorat și fericit să știu că se va ruga pentru sufletul meu. Căci pe cale să rătăcesc am fost, dar cu ajutorul său mi-am revenit în sine. Și mi s-a întărit bucuria faptelor din postul Paștelui. Bucurie pe care v-o doresc tuturor, din toată inima!

Denigrat de “binevoitorii de serviciu” ai României după alegerea sa în fruntea celui mai înalt for ştiinţific şi cultural al ţării, profesorul Ioan-Aurel Pop şi-a arătat eleganţa şi calităţile de mentor în faţa liceenilor de la Colegiul Naţional “Avram Iancu” din Câmpeni, cu prilejul ediţiei cu numărul IV a Întâlnirilor Matricei, din finele anului trecut. Şi cum bunătatea, decenţa şi înţelepciunea nu se perimează, ci strălucesc tot mai puternic, Matricea Românească face publică intervenţia marelui nostru Profesor medievist, mai nou şi preşedintele Academiei Române, în faţa a zeci de tineri din Ţara Moţilor, la Întâlnirile Matricei.

Rugat de către profesoara de Limba şi Literatura Română Sanda Bold să comenteze, pentru cei circa 90 de tineri liceeni de “16-17-18 ani” prezenţi în sală, un citat atribuit lui Mihai Viteazul, “Pentru a trăi viaţa care ţi-a fost dată, eşti dator să o meriţi atât ca om, cât şi ca neam în fiecare clipă”, Profesorul Ioan-Aurel Pop a răspuns:

“Citatul este atribuit greşit, dar esenţa lui rămâne şi are legătură cu Mihai Viteazul.

E greu, pentru că e o problemă filosofică, de fapt. Viața nu este un dat etern și nu este un cadou, adică nu e gratuită. Noi nu trăim viața ca și cum am primi un tort, din care tăiem fiecare câte o felie, se termină și se duce… Noi trebuie să ne trăim viața în fiecare clipă, conștienți că e un miracol.

Biserica ne explică ce este viața – dar noi, oamenii, care suntem cârcotași și mereu punem întrebări, și nu aplicăm principiul crede și nu cerceta, care-i valabil în teologie, nu la noi – mereu zicem: “Dar, totuşi, cum o fi şi cum e?” Nu. Viața e un miracol, pe care noi îl putem înțelege numai pe bucăți. Când am vrea să înțelegem ansamblul, suntem mărginiți. Singura forță care o înțelege e Dumnezeu. Dar, pentru asta, trebuie să o merităm zi de zi așa cum este. N-avem voie, în primul rând, să luăm viața cuiva, pentru că nu noi i-am dat-o. În vreme de război… Ferească-ne Dumnezeu de război! Eu sunt o generație fericită, dar bunicul meu a trăit două războaie. În al doilea a și murit, pe frontul anti-sovietic, în armata ungurească, întrucât eram în partea cedată a Ardealului, în 1940. Şi l-au luat imediat…

Nu zic să cosim fiecare, dar, decât să te duci la sală în fiecare zi, mai bine faci o treabă utilă!

Viața nu o putem lua, n-o putem da, dar avem obligația să o respectăm. Nu ne putem bate joc de ea. Dacă Dumnezeu ne-a lăsat cu două picioare și două mâini, trebuie să le folosim zi de zi. Asta le spun colegilor mei, care se suie la volan, după care se suie în ascensor, și nu-și mai folosesc forța mușchilor, și nu-și mai folosesc brațele. Eu nu zic să cosim fiecare, dar, decât să te duci la sală în fiecare zi, mai bine faci o treabă utilă!

Inspiraţie pentru tineri: Ioan-Aurel Pop, ales recent preşedintele Academiei Române. Profesorul a vorbit la Întâlnirile Matricei, în Ţara Moţilor

Tânăr profesor eram, și am ajuns în America, după Revoluție – că, înainte, n-am avut voie să părăsesc țara, fiindcă nu prezentam garanție. Și am ajuns profesor la Pittsburgh, iar acolo îmi spune un profesor: “Mă, hai și tu cu mine la sală să faci câțiva pași.” Zic, “Nu, că nu vin cu mașina la serviciu.” “Păi, de ce nu vii cu mașina?” Nu i-am spus că mi-e frică să conduc în America sau altele… Puteai să închiriezi sau să cumperi o maşină cu 500 de dolari – bună maşină! “Păi, vin pe jos!” “Da’ de unde vii? Aoleu, dar sunt doi km!” “Și care e problema? Eu îmi calculez timpul, vin pe jos, în pas vioi, și mi-am făcut gimnastica!” După două săptămâni, îmi zice: “Nu m-am gândit la asta. Îmi las și eu mașina în garaj, că decât să mă duc la sală în fiecare zi…”

Eu sunt o generație fericită, dar bunicul meu a trăit două războaie. În al doilea a și murit, pe frontul anti-sovietic, în armata ungurească, întrucât eram în partea cedată a Ardealului, în 1940. Şi l-au luat imediat…

Viața, aşadar, ne este dată să o folosim cu totul și să avem grijă de ceea ce ziceau romanii: minte sănătoasă în corp sănătos, mens sana in corpore sano. Să nu ne batem joc de nimic.

(…)

Cred că acesta este mesajul, apropo de viaţă. Că măsura vieții ăsteia, despre care tot vorbim, este buna-cuviință. Dar nu putem trăi în viață nici fără adevăr, nici fără dreptate. Odată, un profesor de al meu a fost întrebat: “Ce e mai important: adevărul sau dreptatea?” El a zis: “Astea nu se pot contrapune, amândouă sunt importante, dar dacă nu le însoțești de bunătate, lasă-te de amândouă!” Pentru că omul, prin natura lui, tinde să fie rău. Şi, atunci, mereu trebuie să avem o autocenzură, care să ne îndemne la fapte bune. Degeaba ne învață Biserica, morala să facem fapte bune, că tentația ne învață să nu facem fapte bune! De aceea, mereu trebuie să ne amintim de lucrul acesta: Binele făcut se întoarce înmiit înspre tine, pentru că asta este rânduiala lumii.

Mereu trebuie să ne amintim de lucrul acesta: Binele făcut se întoarce înmiit înspre tine, pentru că asta este rânduiala lumii

Dacă rânduiala lumii ar fi fost răul, am fi fost cu toții monștri. Unii vor să ne determine să fim monștri, dar nu e frumos şi nu e bine. Somnul rațiunii naște monștri, zicea Goya. De aia nu trebuie să fim morți și nu trebuie să adormim, trebuie mereu să fim vii, să veghem – și, când apare un dezechilibru, să atragem atenția, chiar dacă nu suntem la putere, măcar să ne audă cineva! Şi, dacă găsim mai mulți care să creadă în acest lucru, eu sunt convins că vom învinge și sunt convins că și viitorul acestei țări e asigurat, repet, în ciuda tuturor dezechilibrelor și greutăților de astăzi.

Nu-mi plac spitalele. Ba, mai mult: când intru într-un spital din România, îmi trec prin cap, fără să vreau, secvenţele din “Moartea domnului Lăzărescu”. Du-te-vino-ul continuu pe uşi, disperarea şi nerăbdarea oamenilor de pe culoare, aparenta indiferenţă a cadrelor medicale, adesea confundabilă cu aroganţa, durata vecină cu infarctul sau apoplexia a aşteptării sunt tot atâtea motive pentru a mă ţine departe de vreo instituţie spitalicească de la noi. Gaudeamus igitur. Amin.

Viaţa, însă, are ritmurile ei sublime, care te trimit de la nuntă la cimitir, de la bal la spital şi, Doamne-ajută, invers. O astfel de situaţie m-a adus, marţi seară, pe holurile unuia dintre cele mai renumite spitale din Bucureşti, România. Acolo unde am fost, finalmente, martorul unei minuni. (…)

V-aţi gândit vreodată că Dumnezeu, cel mai mare CEO din Univers, nu face minuni? Nu. E prea ocupat să se asigure că banalităţile vieţii, cele pe care le luăm ca de la sine înţelese, funcţionează. Oxigenul care ne umple plămânii. Zâmbetul sănătos al copilului nostru. Clădirea cu bulină roşie, plină cu bătrânei, care nu cade niciodată. Floarea care răsare mereu primăvara, sfidând cu puritatea ei răutatea şi lăcomia din office-urile de sticlă. Ploaia care ne spală maşina. Locul de muncă instabil, pe care nu-l pierdem niciodată.

Cred sincer că Dumnezeu nu face minuni. E prea modest şi prea ocupat să le facă. Dar iubeşte să delege facerea lor. Şi nu, nu sfinţilor. Ci oamenilor obişnuiţi, ca mine şi ca voi. Unui scriitor care poate să inspire o generaţie. Unui profesor care poate să educe un om care va influenţa un neam. Unui doctor care, ocrotind o viaţă, dă naştere unei dinastii. (…)

Dumnezeu nu face minuni. E prea modest şi prea ocupat să le facă. Dar iubeşte să delege facerea lor. Şi nu, nu sfinţilor. Ci oamenilor obişnuiţi, ca mine şi ca voi

Asistenta îmi spune că totul e în ordine şi că va sta peste program pentru mine. Tura ei se termină la 19, dar o să rămână pe sală până la 21, poate 22, ca să se asigure că operaţia merge bine. Sunt nimeni pentru ea – un străin pe care l-a cunoscut acum nici o săptămână. Nimic nu o obligă să fie bună cu mine – nu va accepta nici o “atenţie”, mi-a dat asta clar de înţeles. Pentru astfel de oameni – români buni, creştini, spuneţi-le cum vreţi – Raiul nu intră în plic.

Intrăm în operaţie. Colegele doamnei asistente circulă febril în juru-mi, furnici harnice lucrând la muşuroiul bunăstării noastre. Nu e, aparent, nimic spectaculos aici. Pentru asta „gazetarii” nu se înghesuie să scrie – decât dacă e un viol la mijloc. Nu, nu e nimic spectaculos. Doar o minune, în epoca anesteziei generale a spiritului. (…)

Poate că greşim când căutăm aripile îngerilor. Pentru că îngerii au mai degrabă pantaloni albaştri. Sau un catalog la subsuoară

Poate că greşim când căutăm aripile îngerilor. Pentru că îngerii au mai degrabă pantaloni albaştri. Sau un catalog la subsuoară.

Îngerul meu păzitor a ratat trei ore cu copiii săi, într-o seară de marţi, după o zi lungă, pentru a se asigura personal că totul decurge bine. Şi pentru asta îi voi fi recunoscător pe viaţă. Cinste păzitorilor vieţii din spitalele româneşti.

PS: Dumnezeu chiar face minuni. Şi să nu uit: când Dumnezeu vede că eşti cinstit, te cinsteşte şi mai mult.

Când te apropii de Săpânţa, o localitate din Maramureş aflată la patru kilometri de frontiera cu Ucraina, celebră pentru amuzamentul cu care sfidează moartea, sistemele de localizare ale telefonului sunt bulversate de proximitate şi interpretează vizita drept una de trecere… la propriu, informându-te că ai schimbat ţara. Tot răul spre bine: n-ai ajuns pe lumea, ci la lumea “cealaltă”.

Nu e aşa, în mod evident. Drapelul românesc e omniprezent la casele sătenilor, iar zona, pusă pe hartă de inteligenţa şi de creativitatea lui Stan Ioan Pătraş la jumătatea secolului trecut, rămâne o redută de unicitate românească neperturbată şi loc de pelerinaj pentru ai noştri şi străini deopotrivă. Asiaticii, în special, vin aici şi se reculeg printre crucile multicolore, celebre în toate lumea pentru epitafurile pe care le poartă, care fac biografia defunctului cu un umor lapidar.

Uliţa din Săpânţa Foto: Marius Donici

Însă nu umorul, nici inteligenţa nativă şi nici curajul localnicilor în faţa morţii nu te frapează în primul rând la Săpânţa. Ci bunătatea săpânţenilor, care nu e un «lux teoretic» ca la oraş, ci o normalitate cu extensiuni în cosmic, la fel de firească precum viaţa şi moartea. Parafrazând o expresie englezească (to kill with kindness, n.r.), săpânţenii – prin extrapolare, maramureşenii – sunt acei români care te ucid cu bunătate.

Săpânţenii – prin extrapolare, maramureşenii – sunt acei români care te ucid cu bunătatea lor

La Săpânţa, care n-a scăpat nici ea de comercializarea tradiţiei, e o scenă obişnuită ca vreun localnic care te observă de alogen să te abordeze pe uliţă şi să te invite la el în casă, pentru a-ţi arăta “camera bună” şi a-ţi propune câteva eventuale achiziţii din patrimoniul propriu. “Harta se agăţă de oriunde, nu doar de sus”, vorba memorabilă a localnicei pe care am întâlnit-o la unul dintre birturile comunale, unde sfărâma nuci, însă cu atât mai mult o mică achiziţie face toată diferenţa din lume pentru oamenii binecuvântaţi să ne sprijine hotarul – şi condamnaţi să o facă singuri.

(…)

Peste drum de cimitir, o casă înzăpezită, gemând de cucuruzi (porumbi, n.r.) atârnaţi în tindă, îţi atrage privirea din prima cu dunga ei galbenă imposibil de ratat. Stăpâna locului apare de nicăieri şi ne invită înăuntru, aşa cum cere datina. Cergi, gubare, farfurii, traiste, lecricuri şi altele asemenea îi compun universul.

Schimbăm impresii despre viaţă şi lume, facem o investiţie în economia locală, dar mai ales admirăm mâinile ireal de bătătorite ale văduvei săpânţence şi ţesăturile care, deşi ieşite dintr-o minte de ţăran simplu, s-ar putea preda la şcolile superioare de artă din străinătate. Apoi ne despărţim de gazda noastră şi ne vedem de drum, pentru că Maramureşul e un ţinut copleşitor, care nu-ţi permite răgaz.

Mâinile bătrânei din Săpânţa fac mai mult decât toate discursurile din lume

La întoarcere, trecem din nou pe lângă Cimitirul Vesel şi pe lângă Casa Galbenă, albi la mustăţi fiindcă frigul e bineînţeles năpraznic. Din spate, cineva ne somează să ne oprim. Nu-s ucrainenii, ci ţăranca româncă cu care ne-am întreţinut mai devreme. “Domnii mei”, o auzim, “no staţi olecuţă”. Ne conformăm, aici înveţi repede că e futil să combaţi o moroşancă. “Ci luaţi mălaiul aiesta, luaţi aieşti patru cucuruzi şi-i atârnaţi în casă”, ne spune, în timp ce desprinde şi ne înmânează patru coceni din “averea” ei.

Generozitatea ne lasă perplecşi, pentru că e neaşteptată şi sinceră, pentru că aduce cu pericopa biblică în care ultimul bănuţ al unei văduve a făcut mai mult decât toate donaţiile la templu ale fariseilor.

De undeva, din nordul extrem al ţării, din locul unde se agaţă harta-n cui, o româncă simplă ne predă o lecţie de bunătate care face mai mult ca toate discursurile lumii.