Tag

bunic

Când bunicul a văzut-o azi pe Anna, la ieșirea din curtea școlii, inima lui s-a strâns. Micuța era amărâtă tare și suspina.

-Bunicule, eu sunt aici! Dă-mi să-ți șterg lacrimile! Pot să ajut, draga bunicului?

-Of, bunicule, ce pot să fac? Mie îmi ies lucrurile pe jumătate: nici șpagatul nu mi-e drept, nici roata nu îmi iese perfectă la gimnastică, și nici la alergare nu sunt printre fruntași…

Bine, doamna îmi spune mereu că mai bun coechipier decât mine nu cunoaște…. Însă mă uit în jur și mă amărăsc: fetelor tare bine le iese! Și roata, și șpagatul, și alergarea de viteză, de rezistență, și săritura în lungime… Oare, oare eu nu sunt bună????

Bunicul a tras aer în piept și a început să se gândească la o poveste. Una tare potrivită. Strângea mâna mică în mâna lui caldă și se străduia să dea putere prin atingere.

Când a simțit că Anna s-a liniștit, a început să povestească binișor:

 

 

Demult, o femeie avea doua vase maaaari pe care le atârna de cele două capete ale unui băț și le căra apoi pe umeri.

Unul dintre vase era absolut perfect și tot timpul aducea întreaga cantitate de apă acasă .

Celălalt vas avea o crăpătură și la sfârșitul lungului drum ce ducea de la izvor până în tinda casei femeii aducea doar jumătate din cantitatea de apă.

 Timp de doi ani asta se întâmpla zilnic: femeia aducea doar un vas și jumătate de apa. Bietului vas crăpat îi era atât de rușine de imperfecțiunea sa și se simțea atât de rău că nu putea face decât jumătate din munca pentru care fusese menit!

 Într-o bună zi, ulciorul cel trist i-a vorbit femeii, lângă izvor:

Nu mă simt bine pentru că această crăpătură face ca apa să se scurgă pe tot drumul până acasă! Oare sunt bun de ceva?

 

 

Femeia din poveste a zâmbit și i-a spus:

– Dar oare ai observat că pe partea ta de drum sunt flori și pe cealaltă nu? Asta pentru că am transformat imperfecțiunea ta într-un avantaj și am plantat semințe de flori pe partea ta de potecă! În fiecare zi, în timp ce ne întoarcem, tu le uzi. Culeg mereu aceste flori și decorez casa cu ele. Ba le și dăruiesc și îi bucur pe alții! Dacă nu ai fi fost așa, n-ar mai exista aceste frumuseți, nu crezi? 

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

 

– Oh, bunicule, ce frumos ai povestit…parcă este așa, puțin, despre mine….

Bunicul zâmbește cald:

-Fiecare dintre noi avem atuuri și limite. Cel mai important lucru este să ne cunoaștem limitele și să le transformăm în avantaje!

Inima ta caldă și puterea de a-i susține pe toți te transformă într-un coleg ce știe să îi încurajeze fantastic pe ceilalți! Tu vezi ce pot colegii tăi și ai puterea să le spui că fac foarte bine și să îi ajuți să fie din ce în ce mai buni!

Apa hrănitoare a sufletului bun se revarsă peste ei și îi înflorește, pur și simplu! Ai idee ce recunoscători îți sunt toți?

 

Toți trecătorii pot să vadă că Anna zâmbește cu tot chipul. Și doar inima bunicului răsuflă ușurată, în timp ce ochii bunicului mângâie fruntea nepoatei liniștite.

 

La 16 ani Cristian fusese în ultima vacanță la bunici. Vacanță din aceea grozavă, cu povești seara, în țârâit de greieri și fâlfâit de porumbei ce-și căutau locul în porumbar. Vacanță cu muzică de stele și un Car Mare ce se răsfăța pe cerul îndestulat.

O seară anume îi venea în minte. O seară mai altfel decât toate. Bunicul îl luase lângă el, cu blândețe și îi dăruise cele mai grozave sfaturi, cele mai profunde cuvinte. Cu dragoste și nădejde că va planta bine cuvintele-semințe.

 

 

 

-Știi, bunicule, mai devreme sau mai târziu se deschid uși în viață. Și afară lumina soarelui strălucește sau peste tot e numai negură. Vezi tu, atunci sunt cele mai delicate momente: viața ta te adâncește și îți pune poveri mari pe umeri. Dragul bunicului, așa să fie oare? Ce scornește viața? Uneori ne dezamăgește doar ca să vedem realitatea așa cum este ea și să nu ne mai jucăm cu iluzii. Alteori sfărâmă tot ce e în plus și supărarea noastră e nesemnificativă pentru că în final rămâne doar ce este cu adevărat important. Viața îți scoate în cale încercări și te pune în mișcare până ce reușești să accepți ceea ce nu se poate schimba. Și să știi (mie mi s-a întâmplat!) viața îți poate trimite cei mai ciudați oameni din lume pentru a te vindeca. Oameni pe care nu îi puteai vedea drept cei ce arată buna cale! Viața îți dă ghiont cu cotul pentru a te opri să te mai uiți în afară cu jind și pentru a te ajuta să privești înăuntru cu atenție și admirație.

Nepotul ascultă atent și tot ce spune bunicul îi atrage toată atenția și nici că-l lasă să plece de pe loc.

-Să nu uiți, dragul moșului, că viața vine spre tine cu putere și te împinge la mal până când chiar îți dai seama că este timpul să nu mai lupți contra râului tumultuos; este timpul să lași apa purificatoare să curgă prin tine, să te prefaci în zăgaz deschis ce primește cu înțelepciune.

Sunt momente în care viața te muncește și te scutură până când poți elimina singur frica știind că iubirea și credința sunt ceva-ul ce nu te lasă nicicând la greu, dragul bunicului!

 

 

Uneori viața lovește cu forță și creează în tine exact atâtea bucăți câte sunt necesare pentru ca lumina să poată să te pătrundă pe deplin. Să nu îți fie teamă de asta!

Viața poate să transmită ba șoptit, ba urlat același mesaj, de zeci de ori, până ce tu vei fi dispus să auzi și să asculți.

Când ai nevoie să zbori, o să fii dezlegat de rădăcini; dar nu le vei uita nicicând. Viața dă ușor și greu, frumos și urât, dă material și spiritual: dă tot ce trebuie pentru a te ajuta pe tine să evoluezi.

Uneori nu îți dă ce vrei- (râde bunicul) -îți dă ce știe că îți trebuie pentru a te înălța. Viața poate alege ca în loc de cântatul cocoșului să aducă un fulger pe post de ceas deșteptător.

Nepotul are 16 ani. Și se simte mai înțelept și iubit, simte că i se poartă de grijă, simte că știe să primească darul zilei de azi. Bunicul l-a învățat că fiecare zi din viață ascunde o comoară!

 

 

Povești cu flori de primăvară

14 martie 2024 |
Când bunicul a văzut-o azi pe Anna, la ieșirea din curtea școlii, inima lui s-a strâns. Micuța era amărâtă tare și suspina. -Bunicule, eu sunt aici! Dă-mi să-ți șterg lacrimile! Pot să ajut, draga bunicului? -Of, bunicule, ce pot să fac? Mie îmi...

De vorbă cu bunicul meu

26 octombrie 2021 |
La 16 ani Cristian fusese în ultima vacanță la bunici. Vacanță din aceea grozavă, cu povești seara, în țârâit de greieri și fâlfâit de porumbei ce-și căutau locul în porumbar. Vacanță cu muzică de stele și un Car Mare ce se răsfăța pe cerul...