bunica

La 16 ani Cristian fusese în ultima vacanță la bunici. Vacanță din aceea grozavă, cu povești seara, în țârâit de greieri și fâlfâit de porumbei ce-și căutau locul în porumbar. Vacanță cu muzică de stele și un Car Mare ce se răsfăța pe cerul îndestulat.

O seară anume îi venea în minte. O seară mai altfel decât toate. Bunicul îl luase lângă el, cu blândețe și îi dăruise cele mai grozave sfaturi, cele mai profunde cuvinte. Cu dragoste și nădejde că va planta bine cuvintele-semințe.

-Știi, bunicule, mai devreme sau mai târziu se deschid uși în viață. Și afară lumina soarelui strălucește sau peste tot e numai negură. Vezi tu, atunci sunt cele mai delicate momente: viața ta te adâncește și îți pune poveri mari pe umeri. Dragul bunicului, așa să fie oare? Ce scornește viața? Uneori ne dezamăgește doar ca să vedem realitatea așa cum este ea și să nu ne mai jucăm cu iluzii. Alteori sfărâmă tot ce e în plus și supărarea noastră e nesemnificativă pentru că în final rămâne doar ce este cu adevărat important. Viața îți scoate în cale încercări și te pune în mișcare până ce reușești să accepți ceea ce nu se poate schimba. Și să știi (mie mi s-a întâmplat!) viața îți poate trimite cei mai ciudați oameni din lume pentru a te vindeca. Oameni pe care nu îi puteai vedea drept cei ce arată buna cale! Viața îți dă ghiont cu cotul pentru a te opri să te mai uiți în afară cu jind și pentru a te ajuta să privești înăuntru cu atenție și admirație.

Nepotul ascultă atent și tot ce spune bunicul îi atrage toată atenția și nici că-l lasă să plece de pe loc.

-Să nu uiți, dragul moșului, că viața vine spre tine cu putere și te împinge la mal până când chiar îți dai seama că este timpul să nu mai lupți contra râului tumultuos; este timpul să lași apa purificatoare să curgă prin tine, să te prefaci în zăgaz deschis ce primește cu înțelepciune.

Sunt momente în care viața te muncește și te scutură până când poți elimina singur frica știind că iubirea și credința sunt ceva-ul ce nu te lasă nicicând la greu, dragul bunicului!

Uneori viața lovește cu forță și creează în tine exact atâtea bucăți câte sunt necesare pentru ca lumina să poată să te pătrundă pe deplin. Să nu îți fie teamă de asta!

Viața poate să transmită ba șoptit, ba urlat același mesaj, de zeci de ori, până ce tu vei fi dispus să auzi și să asculți.

Când ai nevoie să zbori, o să fii dezlegat de rădăcini; dar nu le vei uita nicicând. Viața dă ușor și greu, frumos și urât, dă material și spiritual: dă tot ce trebuie pentru a te ajuta pe tine să evoluezi.

Uneori nu îți dă ce vrei- (râde bunicul) -îți dă ce știe că îți trebuie pentru a te înălța. Viața poate alege ca în loc de cântatul cocoșului să aducă un fulger pe post de ceas deșteptător.

Nepotul are 16 ani. Și se simte mai înțelept și iubit, simte că i se poartă de grijă, simte că știe să primească darul zilei de azi. Bunicul l-a învățat că fiecare zi din viață ascunde o comoară!

Cornelia stă pe băncuța de lângă bazinul de înot. Radu înoată, face un bazin sau unul jumate, apoi se oprește, îi face cu mâna mamei. Se scufundă, se mai bălăcește. Cornelia e fericită că Radu face mișcare. Nu lucrează ,,chiar cum ar trebui”- așa a spus antrenorul- însă îi face plăcere să simtă apa și asta e tot ce contează pentru ea. Nu știe ce ar fi bine să îi spună pentru ca el să fie ,,altfel” motivat. Dar poate e bine și așa…

La doi metri de Cornelia este așezată o bunică. Bunica croșetează ceva, un cerc alb, miraculos, fără să privească lucrul de mână. Ochii îi sunt îndreptați spre nepoată. Îi spune continuu fetiței:

-Da, e bine, numără! Unu-doi-trei, scoate capul și respiră! Întinde corpul, întinde picioarele! Uită-te la mână, e cam îndoită, nu uita ce am vorbit!

Nepoata e ochi în ochi cu bunica: se oprește, o ascultă, dă din cap, se avântă într-un nou ,,bazin”.

-M-ai văzut, bunico? Cum a fost acum?

-Muuult mai bine!

Nepoata trage aer în piept și pleacă într-o nouă cursă cu ea însăși.

,,Ce noroc!- se gândește Cornelia. Sigur bunica aceasta a fost înotător de performanță, antrenor….”

Cornelia se apropie cu sfială:

-Bună ziua! Nu am putut să nu remarc ce ,,antrenor” desăvârșit sunteți pentru nepoata Dumneavoastră. Se vede că sunteți un adevărat specialist în domeniu!

-Oh, draga mea, nu este așa, zâmbește cald și complice bunica. Eu nu știu deloc să înot. Ba chiar îmi e cam frică de apă. Da, am urmărit competiții la televizor și am auzit comentarii, ba chiar am citit și cărți despre ,,postura corpului în apă”. Nepoata mea nu știe asta! Ea e fericită că facem ceva grozav împreună și e convinsă că știu tot ce e bine și că împărtășesc cu ea. Am făcut-o să îi placă înotul, să dorească să se perfecționeze singură. Vezi? Uite rezultatul! Devine din ce în ce mai bună, se bazează pe mine și…de acum se bazează pe ea.

Cornelia este încântată și emoționată. Nu poate să creadă că e posibil ce a auzit. Și totuși, este atât de real.

Încrederea în copil: un neegalat fertilizator

Încrederea unui adult în copil este un fertilizator de neegalat. Îi spui copilului că știi că poate, îi transmiți profund că tu crezi în el, îi povestești că e de neegalat și de neîntrecut. Și el începe să fie: înotător, alergător, curajos, calm, tolerant, echilibrat, cumpătat, ,,cel ce își ține mereu cuvântul”, punctualul, creativul, atentul. Pui lampa cu lumină puternică pe comportamentul pozitiv și acesta crește cu putere, drept și viguros.

Cornelia și-a făcut un plan: s-a uitat cu atenție la mâinile bunicii (până în sufletul ei), le-a urmărit; își va lua o croșetă și va învăța și ea să fie Cornelia care croșetează curaj!

Mamaia a murit vineri. Avea 94 de ani și, până cu puțin înainte să ne părăsească, a continuat să îşi facă curat în curte, îngenuncheată, pipăind buruienile şi smulgându-le, deși nu mai vedea. E o etică a muncii pe care o decelez, adesea, pe firul ADN-ului, în propriile-mi excese de zel.

Mamaia era o ţărancă simplă din Bărăgan. Ea n-a avea cont de Facebook sau de Instagram, nu-şi etala telefonul sau hainele scumpe pe uliţa satului, nu monopoliza discuţia, nu făcea pe semidocta la televiziuni. Ieşea la poartă, dar nu ca să bârfească, ci mereu ca să ne aştepte, înfrigurată.

Mamaia n-a fost niciodată în Top 300 Capital, dar asta n-o împiedică să fie numărul 1 în inimile oamenilor. În fapt, mamaia n-avea alte comori decât cei nouă copii şi mulţi alţi nepoţi şi strănepoţi dăruiţi ei de către Dumnezeu. Doi copii i-au murit, patru au ajuns profesori, toţi au devenit oameni respectabili, seminţe bune împrăştiate pe toata întinderea României.

Mamaia n-avea palate în Miliardar Residence, nu era birocrată busy şi nici hipsteriţă plaisiristă. Trăia într-o casă de chirpici, o locuinţă simplă, pe care o (re)construise, de atâtea ori, cu mâna ei de văduvă rămasă singură prea devreme. „Într-o casă mică poate exista o dragoste mare. Când eram copii, mama se trezea cu câteva ore înaintea noastră ca să ne fiarbă lapte şi să ne pregătească lucrurile de şcoală, iar tata mergea până la liziera pădurii, în toiul nopţii, ca să taie lemne cu care să ne încălzească casa. Niciodată nu ne-am trezit în frig. […]

Mama nu ne-a arătat niciodată suferinţele ei, nici cele pe care i le-am pricinuit, doar dragostea.

Mama, deşi nu avea nimic, omenea pe oricine îi trecea pragul, măcar cu o cafea şi un sfat.

Mama n-a mers prea mult la biserică, însă credinţa ei a fost baza pe care şi-a construit întreaga filosofie de viaţă. Mama ne-a educat să nu facem rău altora, ne-a educat să ne respectăm şi să ne cunoaştem valoarea. Am avut o singură cămaşă albă, însă mama o călca şi o spăla mereu, aşa încât toţi cu care mă întâlneam aveau impresia că am o haină nouă. […]

Am avut o singură cămaşă albă, însă mama o călca şi o spăla mereu, aşa încât toţi cu care mă întâlneam aveau impresia că am o haină nouă

Mama nu avea nici măcar ceas, dar mă ducea la gară, pe jos, atunci când plecam în tabără, 11 kilometri până la Călăraşi. Îmi punea în bagaj ouă din gospodăria noastră, castraveţi şi orice mai găsea – ca să fiu om între oameni. Apoi, după ce mă urca în tren, mergea înapoi, pe jos, 11 kilometri de la Călăraşi în satul nostru…”, l-am auzit, duminică, pe unchiul meu, pronunţând discursul funebru.

Mamaia era o femeie severă, un Moromete feminin, care ştia că excesul de afecţiune se poate transforma repede în răsfăţ incontrolabil, şi mai apoi în ingratitudine. Ea ştia să iubească fără paradă, şi să îşi reprime sentimentele pentru un scop mai mare: integritatea, demnitatea şi bunăstarea de mai târziu a copilului, fie el fiu, fiică sau nepot.

Acele ei nu faceau tatoo sub piele, dar exemplul ei de bunătate şi de iubire este cel mai durabil tatuaj în sufletul celor pe care i-a atins.

De fiecare dată când cineva apropiat ne părăseşte, o parte din ceea ce a însemnat dispare, însă o parte din el continuă să trăiască, prin noi.

Mamaia, omul care n-a avut nimic în afară de iubire, e pentru mine mai scumpă decât toate Cuminţeniile Pământului.