cainta

Se poate greşi, de asemenea, prin nepăsarea preotului duhovnic, neimplicarea sa, lipsa de înţelegere sau superficialitatea care sunt incompatibile cu calitatea de părinte duhovnicesc.

Duhovnicul să nu uite că penitentul este „fiul” său duhovnicesc şi, dacă un părinte trupesc îşi iubeşte fiul chiar aşa păcătos, îndărătnic sau neascultător şi-i doreşte nespus îndreptarea, cu atât mai mult se cuvine a o face părintele sufletesc, cel care stă în scaunul de spovedanie, în numele lui Hristos, Care este Iubirea desăvârşită şi Care este de faţă cu noi, în chip nevăzut. Iar dacă duhovnicul nu poate simţi  relaţia de filiaţie cu penitentul şi nu poate revărsa asupra lui iubire părintească, măcar să se vadă în locul celui care se mărturiseşte şi să se poarte cu el aşa cum ar dori să se poarte duhovnicul său cu el însuşi.

Aplicarea canoanelor cu multă iconomie de asemenea poate constitui greşeala unei prea mari îngăduinţe, ceea ce ar duce la încurajarea repetării păcatului. Trăirea în păcate şi repetarea lor reprezintă o mare capcană pentru fiecare, anume obişnuinţa cu păcatul, care devine a doua natură. Aşa ni se pare că faptele rele pe care le facem, le repetăm, sunt lucuri normale. Nu ne mai ruşinăm de ele: minciuna, înşelăciunea (furtul), destrăbălarea (desfrănarea), nedreptatea, etc., ni se par lucruri normale. Rămânem uimiţi când vedem cu câtă ,,naturaleţe” se minte prin mişloacele de informare în masă: televizorul, radioul şi presa.

Noi insă, ,,ceea ce trebuie să urmărim prin epitimie este îndreptarea păcătosului şi călăuzirea lui pe calea virtuţii.”[1] Lipsa unei epitimii, alături de dezlegarea rapidă şi împărtăşirea celor cu păcate mari, îl poate încuraja pe penitent în repetarea păcatelor cugetând că n-ar fi aşa de grave, ceea ce  duce la  pierderea sufletească a creştinului. Părintele Profesor Ioan Floca, în lucrarea „Canoanele Bisericii Ortodoxe”, 1991, p. 243, aminteşte cu câtă claritate se exprimă canonul 43 al Sinodului local de la Cartagina (419): „Celor ce se pocăiesc să li se hotărască timpul de penitenţă cu judecata episcopilor, după deosebirea păcatelor.” Când numărul credincioşilor a crescut, alături de arhierei s-a hotărât să fie aleşi şi preoţi pentru spovedanie, pentru a fi duhovnici, dar, în  Îndreptarea Legii (Pravila lui Matei Basarab, 1652) aflăm drept condiţie pentru primirea hirotesiei în duhovnic vârsta de 40 de ani, duhovnicia ( îndreptăţirea, împuternicirea, dreptul de a o săvârşi cf. can. 6 Cartagena),  primind-o cei cu viaţă deosebită, care se bucurau de autoritate spirituală şi sporiţi în înţelepciune, în virtuţi, cu multă smerenie.

O altă abatere gravă ar fi săvârşirea în grup a spovedaniei. Ea se bazează, cel mai probabil, pe ideea spovedaniei publice care avea loc în timpul Bisericii primare, ceea de era cu totul altceva. Învăţătura de credinţă a Bisericii ne spune însă, lămurit, că spovedania este „Sfânta Taină prin care credinciosul primeşte de la Însuşi Dumnezeu iertarea păcatelor mărturisite duhovnicului, cu zdobire de inimă.”[2] Căci „de aceea s-au rânduit canoanele, de aceea slujba mărturisirii e scrisă la singular, de aceea se prescrie punerea mâinilor şi rugăciunea de dezlegare pe capul penitentului, dezlegare pe care o dă Însuşi Duhul Sfânt şi numai aşa duhovnicul poate fi martor, păstor, pedagog şi mai ales doctor – tămăduitor de suflete. Cine nu face aşa, nu săvârşeşte Taina.”[3]

Dacă spovedania s-ar săvârşi la mai mulţi credincioşi deodată, duhovnicul nu poate să-şi dea seama de starea de pocăinţă  a fiecăruia, nici nu aude păcatele lui şi nu-i poate recomanda epitimia, tratamentul necesar păcatelor, bolilor sale sufleteşti, nu poate rosti dezlegarea fiecărui creştin şi nici nu-i poate pune mâna pe cap fiecaruia, deşi această lucrare face parte din Taina Spovedaniei. În felul acesta s-ar putea împărtăşi toţi creştinii prezenţi la Liturghie, chiar dacă unii ar avea „păcate de moarte” sau sunt opriţi de alţi duhovnici de la Sfânta Împărtăşanie, iar duhovnicul care practică acest mod de spovedanie nu-l foloseşte cu nimic pe creştin, chiar îl păgubeşte împărtăşindu-l cu nevrednicie, şi chiar îşi poate lua şi el osândă (I Cor. 11, 28-29).

,,Ceea ce trebuie să urmărim prin epitimie este îndreptarea păcătosului şi călăuzirea lui pe calea virtuţii” – Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula

Să nu uităm că Molitfelnicul indică în cazul păcatelor grele, o anumită formulă: „Fiule, atâţia ani îţi poruncesc dumnezeieştii părinţi să nu te împărtăşeşti cu Sfintele Taine, ci numai să bei aghiasmă mare. […]”[4] Nedezlegarea imediată a păcatelor grave îşi  are rostul ei: omul trebuie făcut conştient de gravitatea păcatelor săvârşite, iar acordul său de a împlini canonul cu lacrimi până la primirea Sfintei Împărtăşanii este de natură să întărească hotărârea lui de a dezrădăcina păcatul, ferindu-l totodată de a cădea prea uşor, iarăşi, în ispita păcătuirii în acelaşi fel, doar pentru că va fi prea lesne iertat şi dezlegat. „Împărtăşirea cu Sfânta Euharistie este, deci, şi o răsplată a sforţărilor noastre concrete de a ne întoarce la Dumnezeu şi a ne uni cu El, după ce am fost restabiliţi în har prin taina pocăinţei”[5], care ne împacă şi uneşte din nou cu Biserica, cu Mântuitorul Hristos.

Înclinarea spre acordarea de epitimii de natură materialistă, posibil interesată, poate constitui de asemenea o abatere ce se poate face în practica spovedaniei.

Duhovnicul trebuind să pună accentul pe rugăciune, post, milostenie, participare  la slujbe şi vieţuire curată, convingând pe penitent de gravitatea păcatului care întunecă sufletul, desparte pe om de Dumnezeu şi-l îndepărtează de cele sfinte.

Sfântul Simeon al Tesalonicului îl îndemna pe preot ca,  atunci când dă canon de  milostenie materială, „să nu ia el milostenia… ca să dea la săraci, ci să trimită pe cei săraci la cel canonisit ca să le dea bani sau materiale, ferindu-se, astfel, de orice bănuială”.[6] De aceea e necesar ca duhovnicul să ştie cum să îl convingă pe ucenic pentru împlinirea canonului şi limpezirea minţii, să primească în suflet harul dumnezeiesc, căci „a păstori înseamnă a supraveghea suflete. Şi supravegherea sufletelor nu este independentă de terapia sufletelor. Dar preotul trebuie să exercite această lucrare în mod liber, adică să-i păstorească cu consimţământul lor”[7].

Tratarea diferenţiată, subiectivă a fiilor duhovniceşti în raport cu eventuale avantaje materiale primite de la aceştia sau cu gândul la rangurile lor, este de neacceptat, căci o mai mare îngăduinţă în aplicarea epitimiilor, mai mult timp acordat acestor „fii duhovniceşti” în detrimentul altor ucenici, mai multă atenţie şi bunăvoinţă urmare ajutorului concret pe care aceştia îl pot acorda bisericii ori preotului în cauză nu îşi au locul în duhovnicie. Tentaţia poate fi mare, însă un duhovnic este un părinte pentru fiecare dintre fiii săi duhovniceşti, iar în sufletul lui de părinte să îşi facă loc decât iubirea pentru fiecare şi – chiar dacă penitentul este un om cu posibilităţi materiale şi influenţă în societate, sau ocupă o funcţie înaltă în instituţiile ţării – dacă nu este vrednic, preotul este sfătuit să nu-l împărtăşească degrabă, fără roadele pocăinţei, ci să-i aplice canonul vindecător. Sfântul Ioan Gură de Aur le spunea duhovnicilor:

„Nu mică muncă zace asupra voastră, dacă, ştiind la cineva vreo patimă sau răutate, îl veţi îngădui să se împărtăşească de Masa aceasta! Sângele lui din mâinile voastre se va cere! Chiar vreun voievod de va fi, chiar eparh, sau  încununat cu coroană, dar cu nevrednicie se apropie, opreşte-l, mai mare stăpânire ai decât acela!”[8]

De asemenea duhovnicul poate greşi dacă solicită plată la spovedanie, dând penitentului iluzia că iertarea păcatelor sale se poate cumpăra cu bani, că orice nelegiuire ar săvârşi, dacă plăteşte, va fi iertat. Iar dacă un preot ar îndrăzni să refuze spovedania unui sărman al cărui aspect indică o stare materială precară, cu gândul că mare lucru nu câştigă de la el, cade sub osânda canonului 52 Apostolic care spune: „Dacă vreun episcop sau prezbiter nu primeşte pe cel ce se întoarce de la păcat, ci îl leapădă, să fie scos din preoţie căci mâhneşte pe Mântuitorul Hristos, Cel ce a zis: Bucurie se face în ceruri pentru un păcătos care se pocăieşte. (Luca XV, 7)”[9]

Un altă gravă abatere  este nerespectarea secretului spovedaniei, care atrage după sine pedepsirea duhovnicului conform canoanelor. Ispita poate fi foarte fină: „Cu atât mai mult trebuie să fie atent duhovnicul ca nu cumva, printr-o expresie, aluzie sau atitudine să lase să se înţeleagă de alţii păcatele aflate la mărturisire şi nici să dea vreo indicaţie cu privire la dispoziţia sufletească a vreunui penitent ori despre epitimia prescirsă cuiva.”[10] Pravila Bisericească ne atenţionează că „Duhovnicul, de va spune altora păcatele celor care se spovedesc la el, acela să aibă canon cu oprirea de la preoţia lui trei ani. Iar învăţătorii Bisericii zic şi poruncesc să-i fie luat darul de tot, şi darul preoţiei, şi darul duhovniciei”[11], iar în vechime, „cetăţeneasca lege zicea: să i se scoată limba pe la ceafă şi să i-o tragă până va muri.”[12] Astăzi, „prin regulamentul de procedută al instanţelor dişciplinare şi de judecată ale Bisericii noastre Ortodoxe, violarea secretului mărturisirii e considerată ca delict (vezi art. 3, alin. d) şi se pedepseşte cu depunerea (art. 28).”[13]

Dar şi noi, preoţii suntem datori a ne spovedi cât mai des, după îndemnul sfântului Simeon al Tesalonicului şi „Povăţuirile din Liturghier”; cu atît mai mult, spre a nu ni se spune: doctore, vindecă-te pe tine însuţi!  Evitarea mărturisirii complete dintr-un sentiment de ruşine sau de frică, neputinţa de a face o mărturisire directă, îmbrăcarea păcatelor în detalii justificative ori cuvinte special alese pentru a le diminua gravitatea, acestea şi multe altele asemenea constituie semnale că nu avem destulă putere în a ne aşeza sufletul în faţa unui bun duhovnic şi că ne îndepărtăm astfel de împlinirea îndemnului Sf. Apostol Iacob „Mărturisiţi-vă unul altuia păcatele”(Iac. V, 16).

Cât despre spovedania online, subiect asupra căruia mass media s-a oprit adesea în ultimii ani, s-a creat uneori confuzii grave în rândul creştinilor (în special al tinerior) într-o lume extrem de secularizată. Biserica noastră se străduieşte să îi recâştige spre mântuire.

Din moment ce putem comunica online, putem vinde şi cumpăra sau putem încheia alte tranzacţii electronic, unii care se pretind „liberali” în gândire sugerează că ar fi bine să ne putem şi spovedi pe internet, scutind astfel timp şi efort şi aducând iertarea păcatelor la un „click” de noi. Deja există nenumăraţi „specialişti” în probleme sufleteşti, psihologi şi terapeuţi, gata să ofere soluţii oricăror situaţii mai delicate, creştinilor noştri rămânându-le doar să apeleze la ei. Va trebui să evidenţiem clar faptul că doar preotul duhovnic, în Biserică, este cel care are puterea de a lega şi dezlega păcatele oamenilor prin rugăciune şi punerea mâinior, deci prezent săvârşitorul ( duhovnicul ), de faţă primitorul, dezlegarea directă,  şi că pe Adevăratul Hristos – Dumnezeu Îl putem găsi doar în Biserică, şi nicidecum nu primim iertarea păcatelor pe internet.

 „Orice preot poate deveni un mare conducător de suflete” – Părintele Stăniloaie

Unii creştini caută duhovnici dătători de canoane mari,care se rezumă la opriri de la împărtăşire pe perioade lungi, considu-i de excepţie, dar distinşi pot fi aceia  care se apleacă asupra fiilor duhovniceşti care au căzut şi care reuşesc să-i readucă pe calea mântuirii prin roade vrednice de pocăinţă; tăria sau autoritatea duhovnicului nu vine direct din cultura lui deosebită, deşi îi este şi aceasta de mare folos, nici din anii de vechime, ci din trăirea duhovnicească la care suntem chemaţi, după cuvântul Sf. Ap. Pavel: „Pentru mine a vieţui este Hristos!(Filipeni I, 21).

Cât despre asprimea, despre aplicarea canoanelor cu acrivie, Sf. Părinţi de la Sinodul Trulan (692), prin canonul 102 ne îndemnau să avem ca regulă normativă următoarele: „ Cei ce au primit de la Dumnezeu puterea de a lega şi dezlega, trebuie să ţină seama de natura păcatului şi înclinarea spre întoarcere a celui ce a păcătuit şi astfel să dea bolii tratament potrivit, ca nu cumva aplicândul-l pe acesta fără măsură, să greşească în privinţa mântuirii celui bolnav”[14], iar Sf. Ioan Gură de Aur (+ 407), care în tratatul său „Despre Preoţie”, arăta că nici îngerilor nu s-a dat o asemenea putere de a lega şi dezlega păcatele oamenilor precum duhovnicilor, îndrumându-i pe aceştia spunea: „Eu nu caut la mulţimea timpului, ci la îndreptarea sufletului. Dacă cel păcătos s-a umilit, dacă s-a pocăit, atunci s-a făcut totul; dacă nu este aceasta, apoi timpul cel îndelungat nu foloseşte la nimic. Căci noi nu căutăm dacă rana a fost legată un timp mai îndelungat, ci dacă legătura a folosit la ceva. Dacă a folosit şi într-un timp mai scurt să n-o mai pui…aceasta să-ţi slujească de hotar pentru dezlegarea rănii: dobândirea şi vindecarea celui legat de păcate”[15].

În acelaşi fel şi Sf. Ioan Postitorul (+ 595), cugetînd la îndreptarea penitentului, la faptul că Dumnezeu „nu vrea moartea păcătosului ci să se întoarcă şi să fie viu” menţiona în can. 3 „Noi am socotit că în privinţa celor care se pocăiesc cu adevărat şi cu sârguinţă îşi strunesc trupul cu disciplină aspră şi cu înţelepciune îşi schimbă viaţa, contrabalansând răutatea anterioară după măsura înfrângerii, să măsurăm şi scurtarea timpului de pocăinţă”.[16]

Părintele Stăniloaie spunea: „Orice preot poate deveni un mare conducător de suflete. Nu se cere decât un singur lucru: perseverenţă necurmată în preocuparea de misiunea lui, cu gândul la Hristos, Stăpânul şi Împăratul nostru.”[17]

Spovedania reaşează pe credincios în starea de har şi-l reîncorporează acelora care se împărtăşesc la Sfânta Liturghie. De aceea „în spiritualitatea ortodoxă, pentru creştinul bun, dezlegarea pentru a primii Sfânta Împărtăşanie este prilej de mare bucurie”[18], ştiind că prin pocăinţă primeşte iertarea păcatelor, împăcarea sa cu Dumnezeu, scăparea de chinurile cele veşnice ale iadului, nădejdea mântuirii şi a fericirii veşnice, iar prin Euharistie trăirea cu Hristos, gustând din dulceaţa bunătăţilor celor de sus încă din lumea aceasta.

Aşadar, prin Taina Spovedaniei, putem oferi o înnoire a vieţii creştine duhovniceşti, că, de fapt, tot ceea ce facem, facem pentru Dumnezeu, Părintele Iubitor al fiecărui om din lumea aceasta. Să-L rugăm pe bunul Dumnezeu, ca duhovnici, să ne dăruiască înţelepciune şi putere să împlinim tot ceea ce omeneşte este posibil pentru a-i curăţa de patimi, tămădui şi întări duhovniceşte pe creştinii din Biserica noastră străbună şi a-i purta pe toţi, cu smerenie şi după rânduială, pe calea pocăinţei, a mântuirii, către Împărăţia cerurilor, unde ne aşteaptă dreptul Judecător, dar şi iubitorul de oamnei Dumnezeu, Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Abateri de la normele liturgice şi canonice privind Taina Spovedaniei – partea I

Bibliografie:

[1] Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiţie şi înnoire … , vol. 1, p. 176

[2] Învăţătura de Credinţă Ortodoxă, Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, Ed. Doxologia, 2009, p. 152

[3] Preotul Profesor Petre Vintilescu, Extrase dintr-o scrisoare misionară în: Despre spovedanie şi împărtăşirea cu Sfintele Taine (Antologie alcătuită de Ieromonah Benedict Stancu), Constanţa, Ed. Elena, 2014, p. 167

[4] Molitfelnic, p. 75

[5] Pr. Petre Vintilescu, Spovedania şi duhovnicia, Alba Iulia, ed Reîntregirea, 1995, p. 258

[6] Ierom. N. Sachelarie, Pravila … , 1999, p. 63

[7] Hierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos, Spovedania şi vindecarea sufletului, Iaşi, Ed. Doxologia, 2011

[8] Sf. Ioan Gură de Aur, Puţul şi împărtăşirea de grâu, Bacău, Ed. Buna Vestire, 1995, p. 497

[9] Ierom. N. Sachelarie, Pravila … , 1996, p. 186

[10] Pr. P. Vintilescu, Spovedania şi duhovnicia, p 291

[11] Ierom. N. Sachelarie, Pravila … , 1996, p. 74

[12] Ibidem.

[13] Pr. prof. dr. Ene Branişte, Liturgica specială,…, p.390

[14] Apud Arhid. Prof. Dr. Ioan Floca, Drept Canonic Ortodox, Vol. II,…, p. 46

[15] Apud Pr. Dr. Stănică Palade, Taina Sfintei Spovedanii, mijloc de pastoraţie individuală, Ed. „Sf. Mina”, Iaşi, 2002, p. 168

[16] A se vedea cele menţionate în  Îndrumarul duhovnicului, lucrare alcătuită de Pr. Eugen Drăgoi, Consilier Cultural, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2000, p. 14

[17] Pr. Stăniloaie, Cultură şi duhovnicie, p. 705

[18] Pr. Viorel Sava, Taina mărturisirii…, p. 10

Dintre toate Tainele Bisericii, cea care îi oferă slujitorului lui Dumnezeu posibilitatea de a cunoaşte sufletul şi inima creştinului, de a-i afla bolile şi rănile sufleteşti şi de a-l putea tămădui, este Taina Sfintei Spovedaniei, numită şi „al doilea Botez”, prin care creştinul primeşte iertarea păcatelor  și putere să meargă mai departe în lupta cu ispitele prin rugăciunile şi îndrumarea duhovnicului.

Aşadar Spovedania, instituită de Mântuitorul Iisus Hristos (Ioan 20, 21-23), este „taina prin care credinciosul dobândeşte iertarea păcatelor săvârşite după Botez şi împăcarea cu Dumnezeu şi Biserica”[1], în acelaşi timp „cale de pastoraţie individuală, oferindu-ne posibilitatea cunoaşterii vieţii credincioşilor şi îndrumării lor spre o vieţuire autentic creştină”[2], prin pocăinţă.

Cuvântul românesc „pocăinţă”, după slavonescul „pocaianie”, pune accentul pe remuşcare, regret, pe durerea pentru păcatul săvârşit. Termenul „penitenţă” derivat din „poenam tenere”, accentuează aspectul juridic, conştiinţa vinovăţiei, frica de pedeapsă. Cel grecesc „metanoia”- μετάνοια-nu înseamnă „nici numai căinţă, regret şi nici numai frică de pedeapsă ci înseamnă o transformare profundă, o schimbare radicală a convingerilor şi deci o trecere dincolo de păcat prin încetarea săvârşirii lui şi un nou început de viaţă, un câmp nou de lucru în har şi adevăr”[3]

Însă Taina Spovedaniei nu acţionează oricum, ci printr-o lucrare văzută ce trebuie să fie făcută după rânduiala Bisericii, care spune: „Deci toate să le facem după rânduială şi canoane şi după hotărârile Părinţilor, dacă voim a moşteni în noi harul lor, şi dacă voim ca iertarea păcatelor pe care o dăm, să fie adevarată şi încredinţată”[4]. Dar atât duhovnicii cât şi penitenţii trebuie să facă toate aceste lucruri după îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „cu cuviinţă şi după rânduială” (I Corinteni XIV, 40), fără abateri şi fără încălcări aduse slujbelor.

Taina pocăinţei, respectiv mărturisirea păcatelor, implică în sine mai multe etape, faze sau momente distincte, după cum le aflăm şi-n manualul de Liturgică Specială al Pr. Prof. Ene Branişte, şi anume:

1. Căinţa sau părerea de rău pentru păcatele săvârşite cu hotărârea de a nu mai păcatui pe viitor, căinţă care vine cunoscând starea de unde am căzut prin păcătuire.
2. Spovedania, mărturisirea păcatelor către duhovnic.
3. Împlinirea canonului de pocăinţă (a epitimiei) dat de duhovnic care poate dura un timp mai lung sau mai scurt, până când vedem că „rana sufletului” s-a vindecat.
4. Dezlegarea sau iertarea pe care o dă Însuşi Duhul Sfânt prin duhovnic, aşa cum ne arată Sf. Nicodim Aghioritul[5]. Ultimele două, în practică, se mai inversează.

Din păcate însă există cazuri când, fie din comoditate, din lipsă de timp, din nepurtarea de grijă pentru cele sfinte sau din interes, unii preoţi duhovnici fac diferite omiteri sau greşeli, abătându-se de la rânduiala spovedaniei sau chiar o înlocuiesc cu un „simulacru” de mărturisire a păcatelor, aşa cum spunea un mare profesor de teologie al facultăţii noastre (Pr. Prof. Dumitru Radu , în teza sa de doctorat: Caracterul eclesiologic al Sfintelor Taine şi problema intercomuniunii, în „Ortodoxia”, XXX-1978,nr. 1-2) depărtându-se, astfel,  de învăţătura şi practica Sfintei noastre Biserici.

„Una din marile greşeli care se fac în administrarea acestei taine este graba”  – Pr. Prof. Dr. Nicolae Necula

Abaterile sau încălcările pot surveni în diferite momente ale pregătirii sau săvârşirii Tainei Spovedaniei, ori chiar după ce aceasta a avut loc, ca de exemplu:

– în timpul pregătirii pentru spovedanie;

– prin primirea fiilor duhovniceşti ai altor duhovnici fără acordul acestora;

– ori atunci când unii  duhovnici îmbracă în grabă doar epitrahilul în biserică;

– când nu rostesc complet ”molitfa” de dinainte de spovedanie;

– când aleg un alt loc de mărturisire în afara bisericii, făra a avea măcar icoana Mântuitorului înaintea lor, deşi putea săvârşi acolo;

De asemenea duhovnicul poate greşi când spovedeşte în grabă sau în timp ce oficiază alte slujbe, ori prin lipsa lui de sensibilitate şi bunătate sufletească, prin lipsa de răbdare sau prin nepăsare, ori prin tratamentul diferenţiat al penitenţilor în raport cu starea lor materială sau prin săvârşirea spovedaniei în grup. La finalul mărturisirii poate greşi prin neacordarea de epitimii adecvate sau dimpotrivă, prin aplicarea unor canoane foarte dure ori interesate şi chiar după spovedanie ar putea greşi prin nepăstrarea secretului spovedaniei.

O problemă majoră a timpurilor noastre este criza de timp, preotul duhovnic trebuind să facă faţă credincioşilor veniţi să se mărturisească într-un timp inechitabil de scurt în raport cu numărul lor, de obicei la sfârşitul posturilor mai lungi. În ultimii ani, de când, prin purtarea de grijă şi osteneala Preafericirii Sale, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, posturile de radio şi televiziune „Trinitas” transmit în permanenţă, s-a observat o creştere considerabilă a numărului de credincioşi care vin la spovedit. Mulţi dintre ei nu au, însă, nici cele mai elementare cunoştinţe religioase, dar  pentru că au auzit şi ei la radio sau la televiziune  vorbindu-se despre foloasele mărturisirii, vin să se spovedească şi să se împărtăşească. În aceste condiţii, de multe ori se poate întâmpla ca spovedaniile să se facă „pe fugă”, uneori în timpul slujbelor, puterea de concentrare a duhovnicului riscând să fie diminuată de atenţia distributivă  şi astfel, el să nu poată asculta deplin  spovedania sau să  dea cele mai potrivite sfaturi sau epitimii.

Pr. Prof. Dr. Nicolae Necula, în calitate de vestit dascăl de Teologie Liturgică, sesiza:

„Una din marile greşeli care se fac în administrarea acestei taine este graba. Nu se rezervă suficient timp şi răbdare pentru a discuta sau a angaja un dialog efectiv cu credincioşii. O spovedanie săvârşită între două ectenii sau în fugă, în uşa altarului, nu-i spovedanie şi aceasta arată concepţia despre această Sfântă Taină, atât a preotului, cât şi a credinciosului”[6], continuând în alt loc:

„Este un adevărat sacrilegiu administrarea tainei Spovedaniei sub această presiune a timpului şi sub privirile zecilor sau sutelor de credincioşi care aşteaptă nerăbdători şi grăbiţi să le vină rândul la spovedit, dar când, de fapt, nu poţi să ştii sau să aflii aproape nimic despre starea lor sufletească . Atât ei, cât şi preotul sunt grăbiţi şi aceea numai Spovedanie nu se poate numi.”[7]

Preotul duhovnic ar trebui să ofere penitentului şansa de a se destăinui pe îndelete, precum îi curg cuvintele, nepresat de factori externi, în tihnă, într-un loc şi într-un spaţiu  duhovnicesc, în care creştinul să simtă că i se acordă atenţie, răbdare, înţelegere, mângâiere; să se simtă ca un fiu care, greşind, caută îndreptarea.

Un experimentat duhovnic spunea că o spovedanie autentică, cu zdrobire de inimă, marcată de pocăinţă , durează poate un minut … Multa şi ocolitoarea vorbire „te trădează că eşti lipsit de pocăinţă, că nu te spovedeşti sincer”[8], dar o mărturisire adevărată necesită, fireşte, mult mai multe minute, cuprinzând şi cercetarea amănunţită a unora dintre păcate (timpul săvârşirii, împrejurările, locul urmările, etc.), şi sfaturile pe care părintele le dă fiului său duhovnicesc, dar şi canonul, epitimia care ar trebui să-i vindece rănile sufleteşti.

La spovedanie trebuie să avem mare grijă deoarece: lipsa de delicateţe, indiscreţia, severitatea, atitudinea excesiv de moralizatoare, acordarea de canoane grele, oprirea îndelungată de la Sfânta Împărtăşanie, etc. îl pot descuraja pe cel venit să se mărturisească, sau chiar să-l piardă prin deznădejdea ce-l poate cuprinde. Să nu uităm că în Molitfelnic se spune: „Să ştii încă şi aceasta, o, duhovnice, că scopul Bisericii este de a îndemna şi a atrage pe toţi către Dumnezeu cu dragostea învăţăturii celui bune, fără a lăsa pe nimeni întristat. Că Dumnezeu caută căinţă de la noi toţi, ca să ne mântuiască şi nimeni să nu piară”[9], dar căinţa, pocăinţa noastră, respectiv mărturisirea trebuie să fie făcută: cu umilinţă, cu adâncă părere de rău, să fie benevolă, din inimă şi nu silit de alţii, să fie completă, să fie sinceră, fără a ascunde ceva sau a diminua, să fie urmată de hotărârea fermă de îndreptare.

Un canon foarte aspru poate distruge sufleteşte  penitentul. Există creştini care, fiind doar opriţi de la Sfânta Împărtăşanie pentru o perioadă de 7, 12, 15 ani, nici nu se mai spovedesc în tot acest timp, pornind de la mentalitatea: „Dacă nu mă pot împărtăşi, ce rost are să mă mai spovedesc?” şi, în felul acesta, îi îndepărtăm de Împărăţia lui Dumnezeu. Mulţi dintre ei nu cunosc valoarea Sfintei Împărtăşanii, nu ştiu că mare preţ se pune pe curăţia sufletului şi vrednicia la împărtăşire şi primesc cu multă uşurinţă oprirea de la cuminecare, de aceea se pare că cel mai potrivit canon pentru fiii noştri duhovniceşti este convingerea nestrămutată de a părăsi păcatul. Trebuie să nu uitam nici o clipă că, în momentul „când omul îşi mărturiseşte păcatul său şi dorinţa de schimbare a vieţii, atunci Dumnezeu trece de la starea de judecător la starea de părinte milostiv”[10], şi ştim că „Dumnezeu are o milostivire mai mare decât dreptatea pe care o înţeleg oamenii, că milostivirea Lui depăşeşte calculele omeneşti, fiindcă iubirea Lui milostivă este puterea de viaţă dătătoare.”[11]

„Aceştia se afundă amândoi în osândă, mai rău decât dacă nu s-ar fi spovedit” – Părintele Cleopa

Cât despre epitimii cunoaştem faptul că ele nu sunt „pedepse” pentru păcatele săvârşite, ci „remedii sufleteşti pentru vindecarea păcătoşilor,”[12] cu rol „vendicativ”, adică vindecativ, de tămăduire, nu vindicativ, de răzbunare, de pedeapsă. Prin ele nu se urmăreşte satisfacerea dreptăţii divine jignită prin păcat, cum se prezintă în teologia romano-catolică, ci „se urmăreşte îndreptarea celui păcătos, adică vindecarea lui de deprinderea de a păcătui”, aflăm în „Dreptul Bisericesc”[13]. Dar vindecarea, spunea Sf. Vasile cel Mare (+ 379) că „trebuie să se hotărască nu după timpul penitenţei, ci după chipul pocăinţei” în can. 2, iar în can. 74 tot  Sf. Vasile cel Mare spunea:” Cel ce se va face sârguitor în mărturisire, în acest caz, dacă cel căruia i s-a încredinţat puterea de a lega şi dezlega…s-ar face mai blând întru a micşora timpul epitimiilor, nu este vrednic de osândire, fiindcă cercetarea Scripturilor ne face cunoscut că cei ce cu mai mare durere se mărturisesc, degrabă ajung la iubirea de oameni a lui Dumnezeu”, iar în can. 84 spunea: „…negreşit nu după timpul de penitenţă le judecăm pe acestea, ci ţinem seama de felul pocăinţei…”( Pidalion, Bucureşti, 1933, p.430).

Pentru întoarcerea creştinului către Dumnezeu şi Sfânta Biserică, Pravila bisericească ne oferă alternativa împărţirii canonului în trei părţi: una să se pună în seama milostivirii Bunului Dumnezeu, alta să o ia duhovnicul asupra lui iar cealaltă să rămână „în seama conştiinţei penitentului.”[14] Şi nu fără rost s-a făcut acest pogorământ, căci o serie de epitimii foarte aspre pot determina penitenţii să se lipsească definitiv de spovedanie sau să caute duhovnici cu viaţă asemănătoare cu a lor, care să îi canonisească foarte puţin sau deloc, gândindu-se că şi ei, deşi duhovnici, au aceleaşi păcate, slăbiciuni şi neputinţe. După cuvântul părintelui Cleopa, „aceştia se afundă amândoi în osândă, mai rău decât dacă nu s-ar fi spovedit”[15]. Alţii se folosesc de duhovnici, spovedind unuia păcatele cele mari si altuia cele mărunte, ca în felul acesta să se poată împărtăşi cu dezlegarea celui din urmă. Alţi creştini spun doar în şoaptă păcatele mari, fără ca duhovnicul să le audă, şi cu voce tare le spun pe cele mărunte, în speranţa că în felul acesta li se iartă toate păcatele şi se pot împărtăşi liniştiţi, fără să-şi amintească, însă, cuvintele şi sfaturile de la încheierea molitfei de spovedanie: „iar de vei ascunde de mine ceva, să ştii că toate păcatele îndoite le vei avea”[16].

De aici grija extraordinară pe care Biserica o are pentru Taina Spovedaniei şi mulţimea de îndrumări date duhovnicilor în vederea unor mărturisiri făcute după rânduială. Aşa găsim atenţionarea că „Orice om sau femeie de-şi va lăsa duhovnicul său fără pricină şi se va spovedi la altul, să se despartă de Biserică cu acela ce-l primeşte pe dânsul.”[17] Înţelegem, deci, grija pe care trebuie să o avem la spovedanie, mai ales în preajma Sărbătorilor Naşterii şi a Învierii Domnului, când vin la mărturisit creştini pe care nu i-am văzut poate niciodată sau doar extrem de rar, iar atunci vin să se spovedească şi să se şi împărtăşească pentru că au ţinut şi ei câteva zile de post. În aceste condiţii, noi trebuie să avem grijă cum procedăm ca, pe de o parte, să nu pierdem pe niciunul dintre ei, iar, pe de altă parte, nici să nu încălcăm canoanele şi normele rânduite de Biserică, căci numai prin ea, prin Biserică, prin succesiune apostolică, primim puterea de a lega şi dezlega păcatele.

Abateri de la normele liturgice şi canonice privind Taina Spovedaniei – partea II-a

Bibliografie:

[1] Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturghia Specială, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980, p. 382, la capitolul „Mărturisirea” (Spovedania)

[2] Prefaţa Pr. Prof. Dr. Nicolae Necula, la teza de doctorat a Pr. Viorel Sava, Taina mărturisirii în riturile liturgice actuale, Ed. Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei-Trinitas, 1999, p. 3

[3] Pr. Viorel Sava, Taina mărturisirii în riturile liturgice actuale, Ed. Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei-Trinitas, 1999, p. 26

[4] Molitfelnic, Bucureşti, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2006, p. 59

[5] Sf. Nicodim Aghioritul, Carte foarte folositoare de suflet, Bucureşti, 1928, p. 129

[6] Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. 1, Galaţi, Ed. Episcopiei Dunării de jos, 1996, p. 185

[7] Idem, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. 3, Galaţi, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2004, p. 204

[8] Arhim. Vasilicos Bacoianis, Duhovnicul şi spovedania, Bucureşti, Ed. Tabor, 2012, p. 46

[9] Molitfelnic, p 59

[10] †Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Foame şi sete după Dumnezeu, Bucureşti, Ed. Basilica, 2008, p. 66

[11] Ibidem, p. 67

[12] Apud Pr. Ioan  (Irineu) Mihălcescu, Dogmatica iubirii, în colecţia „Clasici ai Teologiei Româneşti”, Editura „România Creştină”, 1998, p. 156

[13] Arhid. Prof. Dr. Ioan Floca, Drept canonic ortodox, Vol. II, Editura Istitutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1990, p. 45

[14] Ierom. Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească, Editura Parohia Valea Plopului, Jud. Prahova, 1999, p. 61

[15] Arhim. Cleopa  Ilie, Arhim. Ioanichie Bălan,  Lumina şi faptele credinţei, Iaşi, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, 1994,  p. 61

[16] Molitfelnic, p. 65

[17] Ierom. N. Sachelarie, Pravila … , 1999, p. 468