Calea Eroilor

Comitetul Organizației Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO) a încheiat pe 27 iulie înscrierea de noi situri pe Lista Patrimoniului Mondial, după ce în ultimele zile au fost adăugate 26 de situri, printre care, din România, „Frontierele Imperiului Roman – Dacia” și o serie de sculpturi în aer liber ale maestrului modernist român Constantin Brâncuși, marcând locul acestora drept unele dintre cele mai notabile exemple de artă publică ale secolului al XX-lea.

Creată de Brâncuși în Târgu Jiu în perioada 1937-1938, colecția în aer liber, ansamblul monumental “Calea Eroilor”, care include „Coloana fără Sfârșit”, „Poarta Sărutului”, “Masa Tăcerii” și “Aleea Scaunelor”, reprezintă un omagiu adus soldaților căzuți în Primul Război Mondial. Aliniate pe o axă de 1,5 km lungime de-a lungul Bulevardului Eroilor din Târgu Jiu, lucrările care compun „Calea Eroilor” sunt unele dintre puținele lucrări ale lui Brâncuși aflate în România.

„Recunoașterea acordată ne obligă să protejăm ansamblul monumental, să-l păstrăm intact pentru generațiile viitoare și pentru memoria culturală a umanității”, a declarat ministrul Culturii, Raluca Turcan.

Brâncuși s-a născut în micul sat Hobița de lângă Munții Carpați, dar a trăit la Paris cea mai mare parte a vieții. A ajuns la Paris în 1904, după o călătorie de un an și jumătate și, în cele din urmă, a lucrat sub conducerea lui Auguste Rodin. A părăsit atelierul lui Rodin în 1907 spunând că „nimic nu crește sub copaci mari” și a devenit unul dintre cei mai influenți artiști ai secolului XX. Și-a lăsat moștenire atelierul și o parte din arta sa statului francez după moartea sa, în 1957. Aceasta pentru că, deși a dorit să-și lase lucrările României, guvernul comunist de atunci a refuzat oferta.

În 2023, orașul Timișoara din vestul României a organizat prima expoziție retrospectivă a lucrărilor artistului care a avut loc în țara sa natală în mai bine de 50 de ani. O expoziție completă separată Brancuși s-a încheiat în luna iulie la Centrul Pompidou din Paris.

De asemenea, “Frontierele Imperiului Roman – Dacia” este cea mai complexă nominalizare făcută de România până acum, dosarul conținând 277 de componente distribuite de-a lungul a peste 1.000 de kilometri.

Noile înscrieri completează prezența României pe Lista Patrimoniului Mondial UNESCO, ce include Delta Dunării (1991), Satele cu biserici fortificate din Transilvania (1993), Bisericile din Moldova (1993, 2010), Mânăstirea Hurezi (1993), Cetățile dacice din Munții Orăștiei (1999), Centrul Istoric Sighișoara (1999), Bisericile de lemn din Maramureș (1999), Pădurile seculare și virgine de fag din Carpați și alte regiuni ale Europei (2017) și Peisajul cultural minier Roșia Montană (2021).

Între cele 26 de noi situri adăugate se mai numără Axa Centrală a Beijingului, deși cu o atenționare din cauza „presiunilor de dezvoltare” cu care se confruntă unele secțiuni ale acesteia, sistemul de peșteri din Parcul Național Niah, din Malaezia, complexul rezidențial Schwering, din Germania și situl arheologic Al-Faw din Arabia Saudită.

Japonia, Thailanda, Rusia, Kenya și Iran au primit, de asemenea, confirmarea includerii unor noi situri recunoscute pe Lista UNESCO.

Mănăstirea Sfântul Ilarion din Fâșia Gaza, în pericol din cauza războiului dintre Israel și organizația teroristă Hamas, sau Parcul Național Lencois Maranhenses Brazilia sunt alte situri care au primit aprobarea UNESCO.

China a fost țara cu cele mai multe situri înscrise în acest an, după ce comitetul a aprobat includerea rezervațiilor de păsări migratoare din Marea Galbenă și coasta Golfului Bohai, precum și a deșertului Badain Jaran, al treilea ca mărime din țară. Astfel, China a devenit țara cu al doilea cel mai mare număr de situri înscrise pe Lista Patrimoniului Mondial, cu 59, cu unul mai puțin comparativ cu Italia.

UNESCO a decis, de asemenea, retragerea celui mai mare parc natural din Senegal, Niokolo-Koba, de pe Lista Patrimoniului Mondial în Pericol, în urma „eforturilor încurajatoare” ale autorităților de a conserva această rezervație mondială a biosferei, care se confrunta cu o serie de amenințări.

Până în prezent, Comitetul Patrimoniului Mondial a înscris 1.222 de situri din 168 de țări pe Lista Patrimoniului Mondial, printre care Taj Mahal din India, monumentele din Piazza del Duomo din Pisa, Italia, sau grupul de proprietăți eclectice construite de arhitectul Antoni Gaudi în Barcelona, Spania.

Sursă foto: www.centrulbrancusi.ro

Geniul lui Constantin Brâncuşi dăinuie la Târgu Jiu, în Calea Eroilor, unde marele sculptor ne-a lăsat Poarta Sărutului, Masa Tăcerii şi Coloana Infinitului. Silvia Iorgulescu vine cu explicaţiile, pe Matricea Românească.

Nu, nu-i vorba de a-l explica pe Brâncuşi ca să-l înţeleagă toţi, ca într-un almanah de popularizare, ci de a aduce câteva argumente că omul care a pus piatra tombală pe vechea sculptură, dând artei lui anvergură universală, rămâne mai presus de toate unul de-al nostru, un „simplu” ţăran român din Gorj, ale cărui opere le putem înţelege cu toţii, pentru că avem acelaşi „instrumentar” interpretativ, acelaşi fundal cultural. Mulţi se tem să o facă, pentru a nu da greş în încercarea de descifrare a unui limbaj care le e necunoscut. Dar Brâncuşi spunea, într-un aforism, că „operele de artă sunt oglinzi în care fiecare vede ce îi seamănă”. Și poate că tuturor ne „seamănă” lucrările lui.

Pornind de aici şi de la două interpretări date de doi „nespecialişti”  în ale sculpturii, dar înţelegători de românitate – Constantin Noica şi Ion Ghinoiu –, am făcut un „concurs de dat cu părerea” între prieteni despre semnificațiile ansamblului monumental de la Târgu Jiu. Ideea, apărută la un pahar de vorbă, era să ne testăm adânc blamata (dar și atât de utila, într-o lume care renunță tot mai des să aibă opinii personale) capacitate a românului de a-și cheltui timpul formându-și păreri despre orice – că nu se știe când ai nevoie de ele. Cu atât mai mult cu cât tema merita din plin investiția de imaginație.

Documentarea „pragmatică” a fost minimală, adică un citat din ghidul Târgu Jiului: „După cum se arată într-un document oficial premergător realizării acestor opere (în 1937-1938), proiectul în întregime ar consta dintr-o alee care, plecând de la digul Jiului – care este locul de evocare al actelor de vitejie gorjenească –, ar trece pe sub un portal, ce în viitor ar marca şi intrarea în grădina publică, pentru ca, continuând spre biserica ce se renovează, să se termine această cale, ce va purta chiar denumirea de Calea Eroilor, la monumentul recunoştinţei întruchipată într-o coloană înaltă de circa 29 m, înălţându-se fără sfârşit, aşa cum trebuie să fie şi recunoştinţa noastră…”

Masa Tăcerii ar fi Masa Ursitoarelor, Poarta Sărutului ar fi metafora nunții, iar Coloana fără sfârşit ar reprezenta înălțarea spre eternitate a sufletelor celor plecați

Să vedem acum şi părerile „nespecialiştilor” amintiţi. Mai întâi, Noica (în „Îndoita infinire la Brâncuşi”) percepe în ansamblul de opere „un sens” unitar, care duce cu gândul la „un epos”, cel al gestului întemeietor al descălecării din patria mumă a Transilvaniei. Îşi imaginează cum nişte ciobani au coborât cu oile pe Jiu în jos şi au ţinut sfat de taină, înţelegându-se din priviri, în jurul acelei Mese a Tăcerii. Hotărâţi, au pornit apoi să-şi facă ctitoria. Au trecut pe sub Poartă, s-au îmbrăţişat pentru ultima oară şi s-au risipit pe cuprinsul acelui pământ. La biserica din centrul aşezării şi-au botezat pruncii, şi-au căsătorit urmaşii şi şi-au îngropat morţii. Iar când „anii, faptele şi jertfele s-au adunat în urma lor, au ridicat în marginea aşezării lor o Coloană, care să fie deopotrivă una a recunoştinţei lor fără sfârşit, cât şi una a năzuinţelor lor fără sfârşit[…]”.

„Pragurile” lui Ion Ghinoiu: naşterea, nunta, moartea

La rândul lui, Ion Ghinoiu (în „Calendarul ţăranului român. Zile şi mituri”) are o intuiţie care merită o atentă luare-aminte, măcar pentru a ne reaminti că este datoria noastră să ţinem vii în memorie, prin noi interpretări, monumentele de artă moştenite de la predecesorii noştri geniali. El descifrează ansamblul ca pe o călătorie a omului de la leagăn la mormânt. Este vorba despre identificarea, în cele trei monumente ce formează un tot, a pragurilor importante ale vieţii omeneşti – naştere, nuntă, moarte –, interpretate prin prisma sensibilităţii tipic româneşti: Masa Tăcerii ar fi Masa Ursitoarelor, Poarta Sărutului ar fi metafora nunții, iar Coloana fără sfârşit ar reprezenta înălțarea spre eternitate a sufletelor celor plecați. Cu singura precizare că, la Masa Ursitoarelor imaginată de Brâncuşi, şi care altădată se umplea cu daruri rituale la naşterea unui copil, spre îmbunarea Zeiţelor sorţii, se hotărăşte destinul unui neam întreg. Trecând prin momentele de bucurie, la nuntă, la hore ori la sărbători, ansamblul se sfârşeşte cu plecarea pe drumul fără întoarcere al celor decedaţi, înţeles ca ascensiune către cer, moment de profundă reculegere, dar şi de apoteoză. Coloana aminteşte astfel de stâlpii funerari tradiţionali, care în unele zone încă se mai aşază la căpătâiul celor morţi.

Revenind la părerile rezultate din concursul între prieteni iniţiat la Târgu Jiu, doar două exemple.

Primul susține că dorinţa lui Brâncuşi a fost de a ne reaminti „de unde venim” şi de a readuce în contemporaneitate, ca reper de frumuseţe estetică şi morală, amintirea civilizaţiei rurale. Exemplare prin simplitatea și „mândreţea” lor, în care se simte glasul străvechi al timpurilor de la începutul lumii, când toate aveau o ordine și o cumințenie perpetuate azi de tradiție, cele trei Monumente reinstaurează în spațiul nostru agitat veșnicia, reperul fundamental. Ar fi, deci, „firul roşu” care ne conectează cu strămoşii.

Al doilea exemplu merge  – cu nuanţe – în acelaşi sens. Calea Eroilor ar reprezenta, de fapt, în ansamblul ei, o sărbătorire a reîntoarcerii la normalitate –  după trecerea zbuciumului istoric al marii conflagraţii. Celebrarea momentelor de cuminte „banalitate” care se opun „extraordinarului” războiului. „Reînvăţarea” păcii, când timpul are răbdare şi ne îngăduie „să ne revenim la ale noastre”, la ritmul vieţii liniştite, intrate în firesc. Reexersarea bucuriei simple de a mânca împreună la o masă – familie şi prieteni – , de a iubi fără de spectrul tragediei, de a ne plimba liniştiţi prin parc şi de a admira „la liber” capodopere pe alei, în provincialul şi fermecătorul Târgu Jiu. În acest fel de a vedea opera lui Brâncuşi s-ar justifica şi aparent dificilul de înţeles obicei al cuplurilor de a se căsători la Poarta Sărutului şi de a face pozele de nuntă în preajma monumentelor.

La final, o completarea din Constantin Noica. El relatează, în „Supliment la infinire” că, atunci când Brâncuşi lucra la Coloană, copiii din Târgu Jiu erau convinşi de un lucru: artistul va face un bigi-bigi, adică o acadea „pe trepte, ca o rachetă”. Neuitând această „ironie suavă”, Noica a transmis-o peste ani unui cunoscător al lui Brâncuşi, care i-a spus simplu: „Dacă a ştiut-o, acesta s-a bucurat, căci visa să sculpteze pe înţelesul copiilor!”.