călugăr

Vineri, 26 mai, zeci de invitați s-au adunat la Mănăstirea Voroneț pentru a marca un eveniment cultural-religios de mare însemnătate – s-au împlinit 535 de ani de la ctitorirea lăcașului de către voievodul Ștefan cel Mare.

„Capela Sixtină a Estului” pentru fresca Judecății de Apoi, după cum este supranumită, Mănăstirea Voroneț este apreciată la nivel național și internațional pentru aerul special oferit de celebrul pigment albastru de Voroneț.

Doar trei luni și trei săptămâni

Într-un sat la poalele Carpaților, înconjurată de brazi, se poate admira o biserică simplă, cu pereți exteriori ornați cu fresce prin care pictorii anonimi și-au dorit să aștearnă sub ochii privitorilor învățătura Scripturii. Construită în 1488 în doar trei luni și trei săptămână, în perioada 26 mai – 14 septembrie, Biserica Mănăstirii Voroneț a fost ctitorită de voievodul Ștefan cel Mare și Sfânt.

Realizată în stil arhitectural moldovenesc, corabie de piatră, plină de grație, simplitate și farmec, impune prin verticalitate, prin proporții armonioase, prin soliditatea structurii – astfel este descrisă Biserica Mănăstirii Voroneț de către prof. univ. dr. și istoric de artă Corina Popa.

Legenda Mănăstirii Voroneț

Despre Ștefan cel Mare se cunoaște faptul că a construit și renovat 48 de biserici și mănăstiri. În ceea ce privește povestea ctitoririi Voronețului, legenda originii Sfintei Mănăstiri Voroneț unește, pe vecie, pe voievod și pe Cuviosul Părinte Daniil, sihastru și duhovnic vestit al Moldovei.

„Iară Ştefan-Vodă, mergând de la cetatea Neamţului în sus pre Moldova, au mărsu pe la Voroneţ, unde trăia un părinte sihastru, pre nume Daniil. Şi bătând Ştefan-Vodă în uşa sihastrului să-i descuie, au răspuns sihastrul să aştepte Ştefan-Vodă afară până ce şi-a istovi ruga. Şi după ce şi-au istovit ruga, l-au chemat în chilie pre Ştefan-Vodă. Şi s-au spovedit Ştefan-Vodă la dânsul. Şi au întrebat Ştefan-Vodă pre sihastru ce va face, că nu poate să se mai bată cu turcii; închina-va ţara la turci, au ba? Iar sihastrul a zis să nu o închine, că războiul este al lui, numa, după ce va izbândi, să facă o mănăstire acolo, în numele Sfântului Gheorghie, să fie hramul bisericii”, povestea cronicarul Ion NECULCE.

Cel dintâi sfetnic duhovnic și rugător către Dumnezeu al lui Ștefan cel Mare, Cuviosul Daniil Sihastrul a fost înmormântat în pro naosul bisericii Mănăstirea Voroneț, urmând ca la 47 de zile de la trecerea în neființă să fie pictat ca sfânt pe fațada de miazăzi și în Calendarul Ortodox din pridvor. Vizitatorii pot admira chiar și în prezent pictura celui ce veghează în continuare buna lucrare ce schimbă cele vremelnice cu cele stătătoare și cele pieritoare cu cele ce rămân, conform spuselor arhimandritului Ioanichie Bălan.

Realizate la numai un an de la moartea lui Petru Rareș, frescele de pe pereții exteriori aparțin epocii acestui domnitor, fiind cele care dau, în mare măsură, strălucirea artistică și faima Voronețului și fac ca Mitropolitul Grigorie Roșca să fie considerat cel de-al treilea ctitor al Sfântului lăcaș.

Spectaculosul albastru de Voroneț, ce se remarcă printr-o intensă strălucire, este așternut pe fațade formând un mare covor de culori ce transpun privitorii într-o poveste.

Pe lângă arhitectura și pictura speciale, Mănăstirea Voroneț adăpostește la loc de seamă o bogăție de artă medievală – lespezi funerare ale mormintelor din pronaos și din privdor cu motive decorative deosebite, jilțul și stanele aduc ornamente din diferite stiluri armonios îmbinate, ce impresionează prin discreția cu care întregesc interiorul de arhitectură fără să tulbure spațiul. Adevăratele capodopere ale sculpturii în lemn sunt, însă, în tâmpla Altarului.

Până la finalul secolului al XVIII-lea, pentru mai bine de trei veacuri, Mănăstirea Voroneț și-a asumat o dublă misiune – culturală și educativă. Numeroși preoți, egumeni, monahi și dregători de țară au învățat carte și au deprins nevoința duhovnicească. O adevărată școală de caligrafi, miniaturiști și traducători de limbile greacă și slavonă, Mănăstirea Voroneț a fost locul unde s-a lucrat la formarea limbii naționale și la introducerea ei în cultul ortodox. Paginile a două dintre cele mai vechi manuscrise românești au fost așternute chiar între pereții sfântului lăcaș.

Monument istoric

În 1785, pe lista celor 23 de mănăstiri desființate după anexarea părții de nord a Moldovei Imperiului Austriac s-a regăsit și Mănăstirea Voroneț – călugării au fost obligați să plece, chiliile ajungând ruine. Foștii lucrători pe pământurile Mănăstirii sunt cei care au format satul Voroneț.

După Marea Unire, la început de secol XX, valoarea istorică și artistică a vechii Mănăstiri este readusă în atenția publică, sfântul lăcaș fiind declarat monument istoric.

Considerat muzeu al arhitecturii și picturii din vremurile lui Ștefan cel Mare, lăcașul trebuie ferit de degradare, astfel că lumânările și slujbele au fost complet interzise în Biserică, în perioada comunismului. S-au făcut, de-a lungul timpului, intervenții de restaurare pentru înlăturarea umezelii care punea în pericol anumite fresce, întărirea pardoselii sau consolidarea unor porțiuni de zidărie ce se degradau.

În 1991, după 206 ani, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât reînființarea Mănăstirii de Voroneț, ca mănăstire de călugărițe, moment ce marchează numirea Stravoforei Irina Pântescu în calitate de primă Stareță a Mănăstirii Voroneț.

Blândul și tăcutul Sihastru Daniil, făcătorul de minuni, unul din marii sfinți ai Moldovei și ai lumii ortodoxe, un ctitor al spiritului românesc, ne așteaptă la Sfânta Mănăstire Voroneț pentru a ne învăța să urcăm spiralele interiorității în lumina de un albastru orbitor a vieții trăite întru Duh și Adevăr. Albastru întemeietor. Albastru călăuzitor. Albastru răstignitor. Albastru purificator. Albastru iubitor – extras din Voroneț, Monahia Gabriela Platon, Mănăstirea Voroneț, Editura Thausib, 2007.

Sursă bibliografică: manastireavoronet.ro

Sursă foto: romaniamama.ro, wikipedia

Degete mici, romanul de debut al scriitorului Filip Florian, publicat în anul 2005, este astăzi unul dintre cele mai reeditate volume din literatura română contemporană. Succesul acestuia se datorează fără doar și poate registrului stilistic diferit, cu ușoare accente de realism magic, specifice prozei sud-americane, regăsibil în carte.

Intriga se construiește în jurul descoperirii unor oseminte într-un vechi castru roman, ce incită spiritele locuitorilor dintr-o mică stațiune balneo-climaterică. Groapa comună în care acestea au fost depozitate invită la numeroase speculații, cea mai vehiculată ipoteză fiind cea a unor execuții în epoca comunistă.

E de reținut faptul că autorul plasează acțiunea la începutul anilor ’90, când secretele detențiilor politice încep să fie dezgropate și revelate populației de rând. Astfel, nu-i de mirare că situl arheologic începe să roiască de personaje diferite, ce au sau nu legătură cu investigația. Din partea organelor statului se remarcă maiorul Maxim, Titu Maeriu – inginerul pensionat, reprezentant al foștilor deținuți politici, tânăra ziaristă Caterina, ce întreține amoruri cu procurorul militar Spiru, și soldatul Andrei Butîlchiu. Rolul acestora este însă mai degrabă unul decorativ, căci acțiunile lor nu contribuie cu nimic la descâlcirea firului narativ principal.

Locuitorii orașului W. se dovedesc a fi mult mai interesanți, cu povești savuroase de viață, aceștia fiind și cei care asigură dinamismul lecturii. Relatările acestora, prin intermediul lui Petruș, eul narativ, fac dese trimiteri la epoca interbelică, cu toate nostalgiile aferente. Tanti Paulina, gazda și tălmăcitoarea viselor lui Petruș, se bucură de găsirea întâmplătoare a unor galbeni în peretele casei, cu ajutorul cărora face o călătorie în Grecia. Buna sa prietenă, Lady Embury, cea care i-a prezis în cărți acest noroc, face dese incursiuni în tinerețea sa tumultuoasă, când a fugit de la pension pentru a se căsători cu un lord englez, un industriaș petrolier detașat la Ploiești.

Micul univers al localnicilor este completat și de fotograful Sașa cu dromaderul său Aladin, adus din Iordania, cât și de Dumitru M., cel mai bătrân locuitor al orașului și un bucătar rafinat, care vorbește despre experiența războiului și rechiziția bunurilor de către comuniști.

Toate aceste povești rămân însă dispersate, nu se leagă în niciun fel cu descoperirea de la castrul roman. Liantul dintre aceste două lumi este Petruș, prin calitatea sa de narator și arheolog, venit să analizeze misterioasele oseminte. Suferind de ulcer, printre ritualul ceaiului de sovârf și administrarea de ranitidină, își găsește și timp să o seducă pe Jojo, nepoata Eugeniei Embury. Erotismul acestor scene se rezumă la un vocabular preponderent fructifer, demonstrând bogăția registrului stilistic al acestui text:

Și nu avea doar popoul ca o căpșunică și călcâiele ca niște mere. […] Culorile împrăștiate pe fondul alb duc cu gândul la vișine sau la cireșele pietroase, la zmeură ori la rodii, dar atunci când pielea ta se lipește de pielea ei, când pe spate, chiar pe șina spinării, îi alunecă o bobiță de transpirație în care licărește la rându-i amurgul, când pe unul dintre genunchi i se ivește o pată de la apăsarea cotului tău, când pe gâtul ei pulsează tremurat omușorul, iar buricul i se strânge, apar unele după altele prunele, pepenii galbeni, fragii și strugurii albi, caisele și merele ionatane, și dudele, și câte și mai câte.

Un eveniment notabil este sosirea unor antropologi argentinieni, motiv de speranță cu privire la progresul investigației, cât și de observare a unor vechi obiceiuri socialiste ce încă sunt înrădăcinate în mentalitatea autorităților. Mai mult, vizita acestora este un bun prilej de a face o incursiune în istoria recentă a Argentinei. Printre detaliile interminabile despre Cupele Mondiale de fotbal (vezi și Băiuțeii), naratorul creionează epoca „los desaparecidos” ce corespunde perioadei 1974-1983, când, în urma unei lovituri militare de stat, aproximativ 30.000 disidenți au fost răpiți, și cel mai probabil, aruncați din avion deasupra estuarului Rio de la Plata.

Dar, dimensiunea realistă a narațiunii ocupă cam jumătate din roman, cealaltă parte fiind rezervată unei dimensiuni fantastice, în tradiția eliadescă a opoziției dintre sacru și profan. Călugărul Onufrie, zis și Moțatul, este o apariție stranie, cu calități asemănătoare unui personaj de basm. Smocul de păr negru-albăstrui, ce-i crește neîncetat și trebuie tăiat la un interval de patru ore, este rezultatul unei pofte ciudate a mamei sale de a devora ficații cruzi a patruzeci și nouă de rațe în timpul sarcinii.

Legătura lui Onufrie cu acțiunea principală este simpla lui apariție la groapa comună, dar trecutul său este prezentat în cele mai mici detalii. De la traiul solitar în munți cu prietenia și corespondența neobișnuită cu omul care se credea Sfântul Gheorghe, descinderea în civilizație timp de doi ani când a avut cele mai diverse slujbe, îngroparea unui urs în parc, sau vindecarea miraculoasă în urma unui atac cerebral, povestea lui Onufrie este captivantă și enervantă deopotrivă.

Faptul că nu există o legătură reală între cele două dimensiuni narative, împarte cititorii în două tabere. Cei plictisiți de această simplă înșiruire de fapte, sau cei fascinați de amestecul inedit de planuri. Onufrie, care așteaptă venirea Maicii Domnului și întocmește o Evanghelie din coajă de molid despre minunile Fecioarei, este un predicator al revelației divine precum Vespasian Moisa, cu diferența că adepții săi îl urmează în mod natural, nu sunt racolați prin intermediul vreunei organizații.

Degete mici este un roman complex, cu o acțiune mistică creată pe baza unor substraturi de factură politică. Este de apreciat imaginația scriitorului în construcția planului fantastic, dar, stranietatea acestor fapte neînchegate cu restul evenimentelor înfrânează dinamismul narațiunii. Totodată, multitudinea personajelor și a detaliilor sale biografice încarcă textul excesiv, căci multe dintre ele oricum rămân suspendate în aer, fără nicio legătură cu intriga inițială. Intrigă care este rezolvată în final, când oricum aproape că ai uitat de la ce a pornit construcția romanului.

Filip Florian, Degete mici, Editura Polirom, Iași, 2010, 252 pagini