Tag

cancer

Pe 1 octombrie 2017, în Ziua mondială de luptă împotriva cancerului la sân, în viața regizoarei și scriitoarei Chris Simion-Mercurian intra un nou personaj: Cancerul. Deși îi cunoștea reputația, nu s-a înfricoșat. ”De mică am fost crescută luptătoare. A trebuit să mă descurc și în meserie. Nu am avut niciodată un sprijin. Întotdeauna a trebuit să dovedesc ceea ce sunt prin ceea ce sunt. Așa am traversat și acest diagnostic, nu ca pe o boală, nu ca pe o nenorocire. Am primit așa cum a venit: foarte firesc, foarte natural. Aproape că mă așteptam. La cât de paroxistic am putut să-mi trăiesc viața pînă la 40 de ani, cu ce intensitate și la ce temperatură, nu m-a șocat deloc.”

 

”Cancerul este o situație limită despre adevăr, o experiență care te readuce la esență”

După ce a primit diagnosticul de cancer la sân, în paralel cu ședințele de chimioterapie și radioterapie, Chris a regizat trei spectacole, și-a scris povestea luptei cu cancerul și s-a lăsat fotografiată de prietena ei, Cătălina Flămînzeanu. Așa s-a născut, aproape într-o joacă, albumul ”Care dintre noi / Which One of Us”. A scris textele la sugestia medicului oncolog. ”Unghiul din care vedeam toată povestea era atipic pentru pacienții pe care îi avea… Cancerul este o situație limită despre adevăr, o experiență care te readuce la esență. Este o experiență în care ești nud, tu cu tine, fără nici un fel de accesoriu. Nu mai ai cum să te minți, cum să cauți să te ascunzi”.

 

Cancerul este o experiență în care ești nud, tu cu tine, fără nici un fel de accesoriu. Nu mai ai cum să te minți, cum să cauți să te ascunzi

 

Lansarea albumului ”Care dintre noi” este primul pas în proiectul pe care cele două artiste l-au inițiat împreună cu Fundația Renașterea. Al doilea pas va fi un roman, care va cuprinde toată experiența într-un mod foarte pozitiv, cu foarte mult umor. ”Dacă te detașezi puțin și dacă nu mai ești în unghiul tău, subiectiv, e un comic de situație aparte”. Va urma și o piesă de teatru. Un spectacol pe tema aceasta, spune Chris, este necesar în repertoriul unui teatru.

 

Chris Simion. Credit foto: Cătălina Flămînzeanu

Chris Simion-Mercurian. Credit foto: Cătălina Flămînzeanu

 

Cum pot să zâmbesc? Sunt două căi, două chei, două cârje: răbdarea și credința

Pasiunea pentru teatru, familia și prietenii au ajutat-o să lupte cu boala și să-și păstreze echilibrul. Niciodată revoltată. A primit boala ca pe un dar, nu ca pe o nenorocire. ”Cum pot să zâmbesc? Sunt două căi, două chei, două cârje: răbdarea și credința.”

Proiectul ”Care dintre noi / Which One of Us” este destinat, în mod special, celor bolnavi de cancer, familiilor și prietenilor celor care trec printr-o astfel de suferință. ”În momentul în care ne-am hotărât să împărtășim această intimitate, am făcut-o cu gândul că putem să arătăm celor care trec panicați prin experiența asta că o pot vedea și altfel. Aveți curajul să fiți voi înșivă pentru că Dumnezeu ne-a dat o experiență unică!

 

Chris Simion. Credit foto: Cătălina Flămînzeanu

Chris Simion-Mercurian. Credit foto: Cătălina Flămînzeanu

 

Cine este Chris Simion-Mercurian

  • S-a născut în 1977 și este absolventă a două facultăți din cadrul U.N.A.T.C. „I.L. Caragiale“ (teatrologie și regie teatru)
  • A publicat nouă cărți, prima la vârsta de 16 ani
  • După apariția volumului ”Dragostea nu moare. O concluzie la 16 ani”, criticul literar George Pruteanu a spus despre autoare că e „un fel de pui de Cioran în fustă lungă şi neagră”
  • În teatru este cunoscută ca un regizor de avangardă
  • Inițiatoarea Festivalului de Teatru Independent UNDERCLOUD
  • Inițiatoarea proiectului Grivița 53 / G 53 – PRIMUL TEATRU CONSTRUIT ÎMPREUNĂ

 

 

Prin Cel care cheamă câinii, Lucian Dan Teodorovici aduce în prim plan în literatură cancerul, maladia secolului XXI, printr-o relatare relaxată și detașată. După cum însuși scriitorul mărturisește, romanul este unul autobiografic și prin el își propune să consemneze evenimentele ulterioare descoperirii bolii, notând ca într-un jurnal cele mai importante momente ale acestei etape din viață.

„[…] Îmi caut libertatea de a-mi privi scrierea ca pe un roman autobiografic, construit mai degrabă pe obsesii, bucurii, temeri și speranțe decât pe o structură temporală.”

Principalul merit al acestei lecturi este faptul că nu împovărează cititorul cu o perspectivă sumbră și autocompătimitoare. Cu toate acestea, m-aș fi așteptat la un text cu o mai mare încărcătură emoțională, care să puncteze transformările interioare prin care personajul trece. Aș fi preferat ca detaliile redundante (de exemplu, întârzierea unui zbor) să fie înlocuite de introspecții pe marginea schimbărilor apărute, dar vom vedea că, de fapt, acestea nu sunt atât de vizibile precum s-ar crede:

„Nu m-am gândit că, în fond, viața nu ți se schimbă decisiv: vei avea aceleași idei stupide, vei reacționa exact la fel de prost cum reacționai întotdeauna la felurite vorbe sau întâmplări ori la fel de deștept la alte vorbe sau întâmplări. Îți vei face planuri la fel cum ți le făceai înainte. Te vei simți bolnav atunci când vei avea starea ca să-ți amintească asta și sănătos în tot restul timpului. Vei aștepta cu același interes rezolvarea misterului vreunui serial TV […]. În imaginația mea, precedentă îmbolnăvirii, nu-mi acordam nici o șansă la normalitatea de acum: nu puteam să mă văd altfel decât ca pe un soi de martir care, în ciuda permanentului chin, va trebui să se prefacă normal. Și zâmbesc pentru că e de zâmbit: nu am mai multă tristețe în mine decât înainte.”

În carte, regăsim multe capitole “banale” și oarecum plictisitoare despre pendularea între spitale și tratamente, accentul căzând pe ițele încurcate ale sistemului de sănătate și mai puțin pe trăirile personale. Plimbările între doctori și spitale amintesc inevitabil de comedia neagră a regizorului Cristi Puiu, Moartea domnului Lăzărescu, o oglindă vie a mentalităților și funcționării instituțiilor medicale din România.

Dar, ariditatea limbajului din primele capitole se estompează atunci când Teodorovici mărturisește scopul acestui roman. Cel care cheamă câinii este o confesiune, o scriere eliberatoare și o mică teoretizare despre rolul scriitorului și construcția textului. Writing is the only way of life, fraza încărcată de subînțelesuri ce-i apare în cale la scurt timp după descoperirea cancerului, devine laitmotivul mistic ce-l îndeamnă să scrie această carte:

„Nimic, sunt conștient, nu a fost cu adevărat special în perioada asta, ci doar faptul că ea a existat. Iar o pancartă aruncată printre gunoaie, care la rându-i s-ar putea să nu poarte nimic special în ea, m-a obligat să scriu. Nu atât despre mine, nu atât despre boala mea. M-a făcut să scriu o carte despre faptul că scriu o carte.”

Convalescența în spitalul de la Cluj aduce o schimbare la nivelul scriiturii, frazele devin mai dense și elaborate, iar acțiunea capătă ușoare accente ficționale și pierde un pic din caracterul unui jurnal. Asistăm la episoade mult mai dinamice în care protagoniștii sunt pacienții întâlniți în saloane. Umanitatea și nevoia de apropiere a bolnavilor este descrisă în amănunt, prin dialoguri uneori umoristice, alteori aprinse sau de conjunctură.

Totodată, Lucian Dan Teodorovici își asumă rolul de predicator în favoarea metodelor moderne de tratare a cancerului, și denunță naivitatea oamenilor care nu caută răspunsuri logice și speră să se vindece cu ceaiuri sau alte metode miraculoase. Dezbaterile pe această temă sunt o aluzie fină (sau nu chiar) la adresa pseudo-vedetelor din ziua de azi ce dezinformează populația prin alegerile lor, ridicându-le la rang de adevăr absolut.

Realitatea zilnică a lumii, presărată cu amărăciuni politice personale (rezultatul alegerilor din SUA) se întrepătrunde cu spațiul oniric, în care subconștientul împletește personaje reale cu figuri istorice. Astfel, scriitorul reușește să redea boala în toate ipostazele sale, de la fapte medicale concrete, la percepții individuale.

În ciuda subiectului grav pe care autorul îl abordează, Cel care cheamă câinii este o proză optimistă, un proiect literar născut din dorința de a consemna cum cancerul este doar o etapă trecătoare, și nicidecum un mod de viață.

 

Lucian Dan Teodorovici, Cel care cheamă câinii, Editura Polirom, Iași, 2017, 264 pagini