Acum mai bine de un deceniu s-a luat la trântă cu un diagnostic format din șase litere. Unii se feresc să pronunțe numele, iar alții precum Maria Culescu, a îmbrățișat cu mult optimism tot ce a însemnat acea constatare medicală la vremea respectivă. Și-a ținut familia aproape, cu gânduri aruncate către Univers, cu credință în toate, a dobândit.

Sunt 14 ani mai exact de atunci și ce e cert, e faptul că traiectoria profesională a luat o întorsătură ce a guvernat în jurul nevoilor aflați în situație similară ca Maria. Imediat după ce a finalizat în altă țară întreg tratamentul cu tot ce a însemnat el, a dorit ca și cei care nu au posibilități financiare de deplasare și de tratare peste hotarele României, acolo unde este recunoscută medicina ca fiind mai avansată, să le creeze contexte mai fericite și lor.

„În acest moment, avem două opțiuni: ne mutăm din țară pentru a avea acces la servicii medicale performante sau rămânem în România pentru ca eu să pot ajuta alți bolnavi de cancer!”. Zis și făcut. A înființat a doua zi, după cele spuse soțului, Asociația M.A.M.E în cadrul căreia, de atunci și până în prezent, s-au derulat peste 20 de de proiecte ce și-au atins obiectivele și au avut rezultate concrete, în beneficiul a peste 10.000 de persoane, copii și tineri aflați în diverse situații de risc. Cel mai important proiect al organizației este Centrul Steluțelor, adaugă Maria Culescu, un centru de recuperare psiho-medicală unde, anual, aproximativ 200 de copii diagnosticați cu cancer și alte boli grave beneficiază gratuit de o gamă largă de terapii ce îi ajută să depășească mai ușor perioada de luptă cu boala, precum: kinetoterapie, fizioterapie, ergoterapie, consiliere nutrițională, psihoterapie individuală și de grup, logopedie, terapie prin artă și joc, activități educative și de socializare, terapie multisenzorială și prin VR (realitate virtuală). Să o cunoaștem!

Maria, unde te găsesc perioada aceasta?

Am început anul al i-am spus lui Alex, soțul meu: „În acest moment, avem două opțiuni: ne mutăm din țară pentru a avea acces la servicii medicale performante sau rămânem în România pentru ca eu să pot ajuta alți bolnavi de cancer!” Alături de familie, bucurându-ne împreună de grădina noastră și întreaga natură care ne înconjoară. De aici primesc mereu energia și liniștea de care am nevoie pentru a continua să derulez proiecte și campanii dedicate pacienților cu probleme grave de sănătate, copii și adulți deopotrivă.

Cum arată sufletul tău? Cu ce gânduri, idei ai intrat în 2023?     

Mă consider un om împlinit. Am sufletul plin de bucurie și recunoștință pentru tot ceea ce am primit în dar de la Univers atât în anul ce tocmai a trecut, dar și în general, uitându-mă la viața mea. Am întâmpinat noul an cu multe idei și planuri ce vin în sprijinul persoanelor cu probleme grave de sănătate din întreaga țară și sper să găsesc resursele necesare să le pot da viață în perioada următoare, alături de echipa mea, la Asociația M.A.M.E.

Ce ți-ai luat frumos pentru suflet din 2022?

Deși anul 2022 a fost un an intens, care m-a obosit destul de mult și care mi-a dat un rol principal într-un film cu multă acțiune și suspans, perioada sărbătorilor de iarnă a fost un bun prilej de a  reflecta la experiențele și rezultatele frumoase pe care le-am avut atât în plan profesional, cât și în plan personal, precum și la ce îmi doresc să duc mai departe în noul an și la ce e nevoie să renunț. Puterea comunității construite în jurul organizației pe care o conduc a fost unul din motivele de bucurie și recunoștință de la sfârșitul anului trecut pentru că, prin implicarea lor, i-am putut ajuta pe toți cei care ne-au cerut sprijinul pentru a depăși mai ușor perioada de luptă cu boala.

Cât de mult te onorează rolul pe care îl ai în interiorul Asociației M.A.M.E.?

Rolul meu în cadrul organizației pe care o conduc mă ajută să dau sens activității pe care o desfășor. Este un rol pe care mi l-am asumat, care mă onorează și care îmi aduce foarte multă împlinire sufletească. Chiar dacă a fi disponibil 24 h din 24 poate deveni uneori epuizant, simt în fiecare zi faptul că, prin tot ceea ce fac alături de echipa mea, ofer o șansă în plus la viață copiilor și tinerilor grav bolnavi din România. Iar acest lucru se va reflecta cu siguranță în societate și în lumea pe care vrem să o pregătim pentru generațiile viitoare.

Un diagnostic a căror litere mă sperie să îl și scriu te-a făcut să îndrepți fața și inima către copiii diagnosticați cu boli crunte. Cât de tare te-a marcat perioada în care ai avut cancer și te-ai luptat cu el?

Lupta cu această boală nemiloasă nu a fost deloc ușoară și, tocmai de aceea, sunt recunoscătoare Universului, zi de zi, pentru faptul că astăzi trăiesc și am posibilitatea să ajut și alte persoane care trec prin situații asemănătoare cu a mea. Perioada respectivă m-a făcut mai puternică și m-a ajutat să îmi aleg drumul în viață, fiindcă, din acel moment, m-am dedicat 100% activității pe care o derulez în cadrul Asociației M.A.M.E., iar, în final, durerea mea a fost scânteia unui nou început.

Ai luat la trântă cancerul și l-ai învins. Ce schimbări s-au întâmplat după?

Așa cum am menționat și mai devreme, după ce am ieșit învingătoare din lupta cu boala, am ales să îmi dedic viața pentru a ajuta alte persoane care trec prin experiențe asemănătoare cu a mea. Și discutam acest lucru chiar din avion, pe drumul de întoarcere de la clinica din străinătate către casă, în aprilie 2009. Atunci i-am spus lui Alex, soțul meu: „În acest moment, avem două opțiuni: ne mutăm din țară pentru a avea acces la servicii medicale performante sau rămânem în România pentru ca eu să pot ajuta alți bolnavi de cancer!”. Am ales împreună cea de-a doua variantă și, de a doua zi, am demarat procedura de înființare a organizației. În primii 3 ani de existență a Asociației M.A.M.E., am derulat proiecte ce au avut ca rezultat îmbunătățirea condițiilor de spitalizare, tratare și diagnosticare a bolnavilor de cancer. Astfel, am investit peste 200.000 euro pentru renovarea Secției de Pediatrie, dotarea cu aparatură medicală performantă, mobilier medical, echipamente electronice etc. De asemenea, am reamenajat și locul de joacă din curtea spitalului. De toate aceste îmbunătățiri beneficiază, anual, aproximativ 10.000 de pacienți, internați sau ambulatoriu, în cadrul Institutului Clinic Fundeni.

De-a lungul celor 14 ani de activitate, am derulat peste 20 de de proiecte ce și-au atins obiectivele și au avut rezultate concrete, în beneficiul a peste 10.000 de persoane, copii și tineri aflați în diverse situații de risc. Cel mai important proiect al organizației este Centrul Steluțelor, un centru de recuperare psiho-medicală unde, anual, aproximativ 200 de copii diagnosticați cu cancer și alte boli grave beneficiază gratuit de o gamă largă de terapii ce îi ajută să depășească mai ușor perioada de luptă cu boala, precum: kinetoterapie, fizioterapie, ergoterapie, consiliere nutrițională, psihoterapie individuală și de grup, logopedie, terapie prin artă și joc, activități educative și de socializare, terapie multisenzorială și prin VR (realitate virtuală). Intervenția echipei multidisciplinare de la Centrul Steluțelor în viața copiilor nu este una punctuală, ci se desfășoară pe perioade lungi de timp, având ca rezultat schimbări majore, pozitive ce îi ajută să aibă, din nou, o copilărie fericită.

Ești îngerul păzitor al copiilor. Câți au avut parte până acum de sprijinul tău?

Mă consider, mai degrabă, omul potrivit la momentul potrivit. Acel om la care părinții cu copii bolnavi apelează și le este alături atunci când au cea mai mare nevoie. Pentru mine, cel mai important lucru, pentru care sunt și recunoscătoare, este faptul că, împreună cu echipa, voluntarii, donatorii și sponsorii Asociației M.A.M.E., reușim să oferim, zi de zi, o șansă în plus la viață acestor copii. Prin toate proiectele și campaniile derulate, noi, Asociația M.A.M.E., am sprijinit peste 20.000 de pacienți cu boli grave din România, dintre care aproximativ 5.000 au fost copii.

Te doboară poveștile lor?

Așa cum spuneam mai devreme, le suntem alături pe perioade lungi de timp. Astfel, ajungem să îi cunoștem, să trăim împreună momente de bucurie, dar și de tristețe. Devin parte din familia noastră, de la Centrul Steluțelor, deoarece vin săptămânal la terapiile pe care le oferim.

Fiecare copil are propria poveste și duce o luptă grea cu „Monstrul” care îi răpește copilăria, dar mă bucură faptul că mulți dintre ei reușesc să iasă învingători și să își recapete viața de dinainte de boală. Din păcate însă, există și situații nefericite când unii dintre copii pierd bătălia și atunci finalul unor astfel de povești mă doboară. De-a lungul timpului, atât eu, cât și colegii mei am plâns alături de părinți, dar, de fiecare dată, a fost extrem de important pentru noi să găsim cea mai potrivită soluție pentru a le fi alături în acele momente atât de grele.  Ne ajută mult în tot ceea ce facem valorile pe care le împărtășim în cadrul asociației: empatie, dăruire, implicare, perseverență, transparență și seriozitate. În acest fel ne motivăm, ne concentrăm să găsim soluții și ne canalizăm toată energia pentru a le oferi tot sprijinul de care au nevoie.

Ce ai învățat de la copii, Maria?

Copiii au o forță fantastică de a ne învăța lucruri. Ei au capacitatea de a vedea fiecare zi ca pe un nou început și, de la ei, mă încarc și eu și echipa cu energie pozitivă. De asemenea, faptul că ei reușesc să ducă lupte atât de grele la vârste atât de fragede, te face să vezi altfel viața, iar dintr-odată problemele și provocările care păreau copleșitoare, din viața de zi cu zi, devin mărunte.

Cine se mai află sub egida asociației pe care o conduci și te ajută în tot ceea ce întreprinzi?

În spatele Asociației M.A.M.E., stă acum, după 14 ani, o comunitate de OAMENI de BINE, formată din peste 2000 de persoane și companii, ce s-au alăturat treptat cauzei noastre: angajați, colaboratori, voluntari, sponsori, donatori, parteneri și alți susținători. Am pornit la drum cu o dorință puternică de a schimba în bine lumea din jurul meu, însă fără să sper că voi ajunge să conduc o organizație puternică și să am alături atât de mulți oameni. Le sunt recunoscătoare tuturor celor care s-au implicat în proiectele pe care le-am generat împreună cu echipa mea și sper să ne rămână alături cât mai mult timp de acum înainte pentru a le reda copiilor și tinerilor șansa la recuperare medicală și la o viață fericită și liniștită, cât mai departe de patul de spital.

Ce proiecte ticluiești în prezent?         

Pentru anul acesta, avem un vis măreț și important ce va veni în sprijinul copiilor aflați în grija noastră, a Asociației M.A.M.E., și anume ne dorim să continuăm dezvoltarea serviciilor pe care le primesc copiii în cadrul Centrului Steluțelor și să renovăm clădirea în care au loc terapiile. Să continuăm să dotăm centrul cu aparatură medicală performantă astfel încât recuperarea celor mici să fie mai rapidă și mai eficientă. Să le amenajăm o grădină terapeutică în curtea centrului și multe alte planuri pe care sper să le ducem la bun sfârșit. Pe această cale, îi invit pe toți cei care doresc să se alăture cauzei noastre, să aleagă cum doresc și simt că se pot implica.

Oamenii de BINE pot ajuta prin:

Redirecționarea celor 3,5% din impozitul pe venit:   https://asociatiamame.ro/implica-te/formular-230/

Achiziționarea unor produse realizate manual de voluntarii organizației: https://asociatiamame.ro/charityshop/

Setarea unei donații lunare: https://asociatiamame.ro/doneaza/

Dăruirea zilei de naștere în beneficiul copiilor bolnavi: https://asociatiamame.galantom.ro/

Companiile de BINE pot ajuta enorm, fără un cost suplimentar, prin:

Facilitatea fiscală de direcționare a celor 20% din impozitul pe venit/profit în baza unui contract de sponsorizare:  https://asociatiamame.ro/implica-te/formular-20/

A început să meargă la biserică încă de la patru ani. În copilărie nu avea prea mulţi copii cu care să se joace, aşa că de cele mai multe ori se juca singur în casă imitând tot ceea ce făcea preotul la biserică. Ceea ce începuse ca o joacă, avea să devină mai târziu o chemare la slujirea copiilor bolnavi de cancer. Matricea Românească vi-l prezintă pe părintele Mihai Dinu, preotul de la capela Spitalului ”Marie Curie” din Capitală.

Joaca de-a preotul

Născut pe Valea Popilor, aşa cum este cunoscută localitatea din care provine, părintele Mihai Dinu a ştiut de mic că vrea să se dedice slujirii celor năpăstuiţi. ”Mânat de ceea ce vedeam la biserică, îmi atârnam un prosop de gât, şi ziceam că ăla este epitrahilul, iar din pâinea mamei făceam proscomidia, apoi îngânam ceea ce înţelegeam de la biserică. Da, mi-a plăcut şi îmi place, iar de m-aş mai naşte de o mie de ori tot preot m-aş face“, a spus părintele Dinu.

 De m-aş mai naşte de o mie de ori tot preot m-aş face

După terminarea facultăţii în 2007, a urmat două masterate: unul la Teologie şi altul la Drept, în urma căruia a obţinut titlul de Magister în Drept Canonic şi instituţii europene. Însă începutul slujirii sacerdotale avea să fie doi ani mai târziu. “După hirotonie am fost numit preot la Centrul Medico-social Sfântul Luca, un azil de bătrâni, acolo am slujit trei ani şi jumătate”, îşi aminteşte părintele.

Cum a improvizat un altar din frigiderul socrilor

Ca mai toate începuturile de drum, şi acesta a fost presărat cu provocări neaşteptate. Cea mai mare a fost lipsa unui spaţiun în care să ţină slujbele. ”Ţin minte că am fost nevoit să slujesc într-o sală de mese, acolo am improvizat un altar modest. Am folosit un frigider pe care l-am găsit la socri. Ei îl foloseau pe post de dulap, când l-am văzut i-am zis socrului meu să mi-l dea mie. Am pus un blat deasupra lui, l-am îmbrăcat în veşminte, şi i-am dat o utilitate liturgică. Apoi am aşezat de-a drepta şi de-a stânga lui două iconostase de metal şi am făcut un altar de rugăciune pentru bătrânii de la centru”.

Boala şi moartea sunt accidente în viaţa omului, voia lui Dumnezeu este ca toţi oamenii să trăiască

Inventivitatea n-a fost de ajuns. Părintele a constatat după un timp că îi era imposibil să-şi continue activitatea la instituția pentru bătrâni. Aşa că a decis să slujească copiilor internaţi la Spitalul ”Marie Curie” din Capitală. Iniţial a venit ca voluntar, iar mai apoi s-a eliberat un post de slujitor la capela spitalului. “Veneam din cartierul Titan, iar la ora şapte eram prezent pe secţia de oncologie. Făcem rugăciunea de dimineaţă, spovedeam şi împărtăşeam copiii, dar asta numai la invitaţia familiei. Vreau să-mi păstrez discreţia, întrucât spitalul, deși e un loc public, devine şi casă pentru unii”, a zis părintele Dinu.

Bibliotecă pentru copiii din spital

Pentru a face binele, părintele Dinu își găsește parteneri și colaboratori cât se poate de diferiți. Adeseori ei sunt cadrele medicale, alteori este sora de caritate de la casa romano-catolică din spatele bisericii. Iar de foarte multe ori îi sunt aproape părinţii copiilor răpuşi de cancer.

Experienţa spitalului este una care te apropie de Dumnezeu nu doar în calitate de părinte ci şi în calitate de medic

Recent, ei au iniţiat un proiect în care vor să amenajeze câte o mini-bibliotecă la fiecare etaj al spitalului. ”Momentan strângem cărţile, vrem să fie o bibliotecă diversă, în care se vor regăsi nu numai cărţi de spiritualitate, ci şi volume de beletristică, romane, cărți de povești. Vrem ca pe lângă Facebook şi tratamente, copiii din spital să-și petreacă timpul citind. Pe lângă asta am derulat un proiect pe secţia de dializă a spitalului. Mai exact copiii au scris ce îşi doresc de la Moş Crăciun, iar noi în colaborare cu o parohie din zonă le-am împlinit dorinţele“, a spus părintele Dinu.

Miracolul Crăciunului într-o familie îndurerată

Perioada Crăciunului nu este numai acel moment din an în care coşurile sunt pline, copii primesc daruri, iar colindele răsună. La Spitalul pentru copii ”Marie Curie”, Crăciunul înseamnă și durere. Este durerea acelor părinţi care şi-au pierdut copilul în urma bolii care i-a adus aici.

Vorbindu-mi despre asta, părintele Dinu oftează și-mi povestește. “Îmi aduc aminte de cazul unei familii din Bistriţa Năsăud care după 11 ani de încercări şi tratamente au dobândit o fată, Maria Miruna. La vârsta de patru ani, copila s-a îmbolnăvit grav. Când au adus-o la noi la spital. Ea era deja în comă. Părinţii erau atei. Medicii au făcut tot ce au putut, dar a trebuit să le spună celor doi părinți că fetiţa lor o să moară. Atunci i-am văzut venind la biserică și punându-şi nădejdea în Dumnezeu. Au cerut o minune, fetiţa lor să-şi revină. Şi minunea s-a întâmplat, numai că nu așa cum au cerut ei. Copilul lor a murit, iar ei au plecat acasă. Mama nu mai dorea să reia tratamentele, şi atunci i-am încurajat doar să facă ceea ce e în firescul lucrurilor pentru a avea un copil. După trei luni primesc un telefon de la ei în care îmi spune ca vor veni la Bucureşti să mă vadă. Ne-am întâlnit şi am început să-i încurajez, pentru că îi vedeam trişti. Le-am spus că rolul Mariei Miruna a fost de a le arăta că pot fi părinţi buni. După îmi spun că motivul venirii lor era altul. Nu i-am lăsat să-mi spună vestea, le-am luat-o înainte și am zis: ‘Ioane, nu ai ce să-mi spui, eu ştiu că soția ta e însărcinată! Află că Dumnezeul acela în care ţi-am spus să ai încredere, nu rămâne dator, şi ca să vezi cât de bun este, El îţi va dărui tot o fată“.

Când omul se încrede cu adevărat în Dumnezeu, transformă suferinţa nu în bucurie, ci în nădejdea că toate se vor termina bine

Nu puteam pleca fără să aflu de la părintele Dinu, cum vede Crăciunul un copil internat într-o rezervă de la Spitalul ”Marie Curie”. „Copii sunt inocenţi, suferinţa lor nu este mai mare decât cea a părinţilor care îi văd că se zbat să trăiască. Dacă Nașterea Domnului a adus împăcare între oameni şi Dumnezeu, tot aşa ar trebui să fie şi pentru noi, o sărbătoare a nădejdii, a bucuriei, şi a darului. E adevărat că orice sărbătoare se prezintă şi prin bucate alese, dar după cum nu machiajul de pe chip reprezintă persoana, tot aşa şi bucatele în sine nu sunt esenţa Crăciunului. Ele doar vin să împodobească bucuria sărbătorii”.

Pe 1 octombrie 2017, în Ziua mondială de luptă împotriva cancerului la sân, în viața regizoarei și scriitoarei Chris Simion-Mercurian intra un nou personaj: Cancerul. Deși îi cunoștea reputația, nu s-a înfricoșat. ”De mică am fost crescută luptătoare. A trebuit să mă descurc și în meserie. Nu am avut niciodată un sprijin. Întotdeauna a trebuit să dovedesc ceea ce sunt prin ceea ce sunt. Așa am traversat și acest diagnostic, nu ca pe o boală, nu ca pe o nenorocire. Am primit așa cum a venit: foarte firesc, foarte natural. Aproape că mă așteptam. La cât de paroxistic am putut să-mi trăiesc viața pînă la 40 de ani, cu ce intensitate și la ce temperatură, nu m-a șocat deloc.”

”Cancerul este o situație limită despre adevăr, o experiență care te readuce la esență”

După ce a primit diagnosticul de cancer la sân, în paralel cu ședințele de chimioterapie și radioterapie, Chris a regizat trei spectacole, și-a scris povestea luptei cu cancerul și s-a lăsat fotografiată de prietena ei, Cătălina Flămînzeanu. Așa s-a născut, aproape într-o joacă, albumul ”Care dintre noi / Which One of Us”. A scris textele la sugestia medicului oncolog. ”Unghiul din care vedeam toată povestea era atipic pentru pacienții pe care îi avea… Cancerul este o situație limită despre adevăr, o experiență care te readuce la esență. Este o experiență în care ești nud, tu cu tine, fără nici un fel de accesoriu. Nu mai ai cum să te minți, cum să cauți să te ascunzi”.

Cancerul este o experiență în care ești nud, tu cu tine, fără nici un fel de accesoriu. Nu mai ai cum să te minți, cum să cauți să te ascunzi

Lansarea albumului ”Care dintre noi” este primul pas în proiectul pe care cele două artiste l-au inițiat împreună cu Fundația Renașterea. Al doilea pas va fi un roman, care va cuprinde toată experiența într-un mod foarte pozitiv, cu foarte mult umor. ”Dacă te detașezi puțin și dacă nu mai ești în unghiul tău, subiectiv, e un comic de situație aparte”. Va urma și o piesă de teatru. Un spectacol pe tema aceasta, spune Chris, este necesar în repertoriul unui teatru.

Chris Simion-Mercurian. Credit foto: Cătălina Flămînzeanu

”Cum pot să zâmbesc? Sunt două căi, două chei, două cârje: răbdarea și credința”

Pasiunea pentru teatru, familia și prietenii au ajutat-o să lupte cu boala și să-și păstreze echilibrul. Niciodată revoltată. A primit boala ca pe un dar, nu ca pe o nenorocire. ”Cum pot să zâmbesc? Sunt două căi, două chei, două cârje: răbdarea și credința.”

Proiectul ”Care dintre noi / Which One of Us” este destinat, în mod special, celor bolnavi de cancer, familiilor și prietenilor celor care trec printr-o astfel de suferință. ”În momentul în care ne-am hotărât să împărtășim această intimitate, am făcut-o cu gândul că putem să arătăm celor care trec panicați prin experiența asta că o pot vedea și altfel. Aveți curajul să fiți voi înșivă pentru că Dumnezeu ne-a dat o experiență unică!”

Chris Simion-Mercurian. Credit foto: Cătălina Flămînzeanu

Cine este Chris Simion-Mercurian

• S-a născut în 1977 și este absolventă a două facultăți din cadrul U.N.A.T.C. „I.L. Caragiale“ (teatrologie și regie teatru)
• A publicat nouă cărți, prima la vârsta de 16 ani
• După apariția volumului ”Dragostea nu moare. O concluzie la 16 ani”, criticul literar George Pruteanu a spus despre autoare că e „un fel de pui de Cioran în fustă lungă şi neagră”
• În teatru este cunoscută ca un regizor de avangardă
• Inițiatoarea Festivalului de Teatru Independent UNDERCLOUD
• Inițiatoarea proiectului Grivița 53 / G 53 – PRIMUL TEATRU CONSTRUIT ÎMPREUNĂ

Prin Cel care cheamă câinii, Lucian Dan Teodorovici aduce în prim plan în literatură cancerul, maladia secolului XXI, printr-o relatare relaxată și detașată. După cum însuși scriitorul mărturisește, romanul este unul autobiografic și prin el își propune să consemneze evenimentele ulterioare descoperirii bolii, notând ca într-un jurnal cele mai importante momente ale acestei etape din viață.

„[…] Îmi caut libertatea de a-mi privi scrierea ca pe un roman autobiografic, construit mai degrabă pe obsesii, bucurii, temeri și speranțe decât pe o structură temporală.”

Principalul merit al acestei lecturi este faptul că nu împovărează cititorul cu o perspectivă sumbră și autocompătimitoare. Cu toate acestea, m-aș fi așteptat la un text cu o mai mare încărcătură emoțională, care să puncteze transformările interioare prin care personajul trece. Aș fi preferat ca detaliile redundante (de exemplu, întârzierea unui zbor) să fie înlocuite de introspecții pe marginea schimbărilor apărute, dar vom vedea că, de fapt, acestea nu sunt atât de vizibile precum s-ar crede:

„Nu m-am gândit că, în fond, viața nu ți se schimbă decisiv: vei avea aceleași idei stupide, vei reacționa exact la fel de prost cum reacționai întotdeauna la felurite vorbe sau întâmplări ori la fel de deștept la alte vorbe sau întâmplări. Îți vei face planuri la fel cum ți le făceai înainte. Te vei simți bolnav atunci când vei avea starea ca să-ți amintească asta și sănătos în tot restul timpului. Vei aștepta cu același interes rezolvarea misterului vreunui serial TV […]. În imaginația mea, precedentă îmbolnăvirii, nu-mi acordam nici o șansă la normalitatea de acum: nu puteam să mă văd altfel decât ca pe un soi de martir care, în ciuda permanentului chin, va trebui să se prefacă normal. Și zâmbesc pentru că e de zâmbit: nu am mai multă tristețe în mine decât înainte.”

În carte, regăsim multe capitole “banale” și oarecum plictisitoare despre pendularea între spitale și tratamente, accentul căzând pe ițele încurcate ale sistemului de sănătate și mai puțin pe trăirile personale. Plimbările între doctori și spitale amintesc inevitabil de comedia neagră a regizorului Cristi Puiu, Moartea domnului Lăzărescu, o oglindă vie a mentalităților și funcționării instituțiilor medicale din România.

Dar, ariditatea limbajului din primele capitole se estompează atunci când Teodorovici mărturisește scopul acestui roman. Cel care cheamă câinii este o confesiune, o scriere eliberatoare și o mică teoretizare despre rolul scriitorului și construcția textului. Writing is the only way of life, fraza încărcată de subînțelesuri ce-i apare în cale la scurt timp după descoperirea cancerului, devine laitmotivul mistic ce-l îndeamnă să scrie această carte:

„Nimic, sunt conștient, nu a fost cu adevărat special în perioada asta, ci doar faptul că ea a existat. Iar o pancartă aruncată printre gunoaie, care la rându-i s-ar putea să nu poarte nimic special în ea, m-a obligat să scriu. Nu atât despre mine, nu atât despre boala mea. M-a făcut să scriu o carte despre faptul că scriu o carte.”

Convalescența în spitalul de la Cluj aduce o schimbare la nivelul scriiturii, frazele devin mai dense și elaborate, iar acțiunea capătă ușoare accente ficționale și pierde un pic din caracterul unui jurnal. Asistăm la episoade mult mai dinamice în care protagoniștii sunt pacienții întâlniți în saloane. Umanitatea și nevoia de apropiere a bolnavilor este descrisă în amănunt, prin dialoguri uneori umoristice, alteori aprinse sau de conjunctură.

Totodată, Lucian Dan Teodorovici își asumă rolul de predicator în favoarea metodelor moderne de tratare a cancerului, și denunță naivitatea oamenilor care nu caută răspunsuri logice și speră să se vindece cu ceaiuri sau alte metode miraculoase. Dezbaterile pe această temă sunt o aluzie fină (sau nu chiar) la adresa pseudo-vedetelor din ziua de azi ce dezinformează populația prin alegerile lor, ridicându-le la rang de adevăr absolut.

Realitatea zilnică a lumii, presărată cu amărăciuni politice personale (rezultatul alegerilor din SUA) se întrepătrunde cu spațiul oniric, în care subconștientul împletește personaje reale cu figuri istorice. Astfel, scriitorul reușește să redea boala în toate ipostazele sale, de la fapte medicale concrete, la percepții individuale.

În ciuda subiectului grav pe care autorul îl abordează, Cel care cheamă câinii este o proză optimistă, un proiect literar născut din dorința de a consemna cum cancerul este doar o etapă trecătoare, și nicidecum un mod de viață.

Lucian Dan Teodorovici, Cel care cheamă câinii, Editura Polirom, Iași, 2017, 264 pagini