S-ar putea crede că un om ale cărui reacții sunt previzibile „aproape matematic” este o prezență comodă. Dar atunci când fermității i se adaugă o personalitate pe măsură, lucrurile devin ceva mai complicate: cu oamenii de convingeri nu se poate ajunge la compromisuri, iar când calitățile lor sunt evidente și nedisimulate, ei provoacă o opoziție instinctivă și colectivă din partea celorlalți.

Un om de forță, un politician de temut

Astfel poate fi rezumată cariera lui Petre P. Carp, prim-ministru de două ori (1900-1901 și 1911-1912) în viața politică a României. Marginalizat adesea, exclus din mai multe formule guvernamentale și totuși folosit pentru talentele sale, el a fost, vreme de 50 de ani, o prezență de forță în politica românească, urmând principiului enunțat de biograful său, Constantin Gane: „Intră cine vrea, rămâne cine poate”.

Petre Carp despre comunism: ”Cârmuirea maselor prin mase este o utopie primejdioasă, care vecinic va duce la o dureroasă dezamăgire”

Oamenii politici ai vremii sale s-au ferit să colaboreze cu el, deși de multe ori acesta a dat dovadă de deschidere, a sprijinit inițiativele altora atunci când s-a convins de folosul lor și a considerat că în politică greșelile trebuie reparate, nu răzbunate. Vina sa era însă patosul cu care își urma obiectivele, care l-a făcut până și pe regele Carol I, un om la fel de rigid, dar cu însușiri diferite, să exclame la sfârșitul celui de-al doilea mandat al său de prim-ministru: „niciodată nu s-a simțit mai puțin rege decât în timpul guvernării lui Carp”.

Profețiile lui Carp: a anticipat că România va exporta forță de muncă

Dar erau juste convingerile pe care Petre Carp le urmărea cu obstinație? În anumite aspecte, cel puțin, s-a dovedit profetic. Modul în care el înțelegea dezvoltarea țării sale, unul organic, era cel mai potrivit, chiar dacă includea o elită conducătoare, în care el credea, prevăzând totodată dezastrul comunismului: „Cei săraci, cei mici și cei slabi, în al căror nume s-a făcut marea revoluție creștinească, stau încă în așteptarea făgăduințelor milenare. Politicește așteptarea lor va fi eternă, căci cârmuirea maselor prin mase este o utopie primejdioasă, care vecinic va duce la o dureroasă dezamăgire; economicește, însă, lucrul stă altfel, și pretindem că datoria societății moderne este de a asigura bunul trai al celor mici; de a părăsi teoria «du laisser faire, laisser aller» și de a apăra pe cei slabi contra celor tari”.

„O țară care este numai agricolă începe prin a exporta cereale și sfârșește prin a exporta oameni” (Petre Carp)

Și în privința creșterii economice a țării prin industrie, considerat a fi fost mai degrabă un țel liberal, vederile acestui conservator au corespuns în totalitate, el susținând consolidarea și protejarea producției interne și anticipând situația în care se găsește România astăzi: „O țară care este numai agricolă începe prin a exporta cereale și sfârșește prin a exporta oameni, ducând inevitabil la sărăcie”.

Principalul pericol: expansionismul rusesc

Pe lângă corectitudinea acestor vederi, Petre Carp mai avea un merit: credea cu tărie în valorile democrației și deplângea adesea slăbiciunea acesteia în țara sa. Astfel, atunci când a aflat, prea târziu, că guvernul său urma să câștige alegerile în urma mașinațiunilor ministrului de Interne, Alexandru Marghiloman, primul ministru, cu nelipsitul său sarcasm, a avut următorul schimb de replici cu un deputat liberal: „Păcătoasă țară! – De ce, coane Petrachi? – Să vezi că am să reușesc în alegeri!”

”Pentru Carp, ideea este sfântă, statornicia o datorie, cuvântul cuvânt” (I.G. Duca)

Și în privința politicii externe a României vederile lui Petre Carp au fost clare și constante: el a considerat că principalul pericol la adresa țării sale era reprezentat de expansionismul rusesc, care privea înspre Constantinopol și Strâmtori și căuta să-și asigure o cale pe uscat către ele, vizând direct teritoriul românesc. Convingerile sale erau îndreptățite de atitudinile Rusiei față de România în decursul celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea: încercările de împiedicare ale Unirii Principatelor, anexarea sudului Basarabiei în urma războiului cu Imperiul Otoman dintre anii 1877-1878, când România fusese aliata Imperiului țarist ș.a.

35 de ani de liniște pentru progresul României

Pentru Carp, situația geopolitică a țării sale era limpede: „Prin poziția ei geografică România este dricul unui mare principiu istoric al acțiunii Orientului contra Occidentului și a reacțiunii Occidentului contra Orientului”. În consecință, el a susținut permanent apropierea de puterile din centrul Europei, în special față de Germania, singura care putea contrabalansa influența Rusiei. Intervenția sa, în anul 1883, pe când era ministru plenipotențiar la Berlin, a fost crucială pentru aderarea României la Tripla Alianță, ceea ce i-a adus țării, așa cum constata Petre Carp în ajunul Primului Război Mondial, „35 de ani de liniște” atât de necesari pentru progres. Și ea a fost apreciată cum se cuvine de unul dintre puținii oameni politici suficient de mari pentru a-i recunoaște acestui colos rigid adevărata sa valoare, Ion C. Brătianu, care i-a adresat următoarele cuvinte: „Ai făurit România: numai acum putem zice că ea are viitorul asigurat”.

Și-a trimis trei fii pe front. Unul a murit în luptă

Deși – așa cum singur spunea – Carp „nu era germanofil, ci rusofob”, el a fost singurul care l-a susținut pe regele Carol I la Consiliul de Coroană de la Sinaia (1914), în dorința sa de a intra în război alături de Puterile Centrale, deși aceasta însemna ca România să renunțe la provinciile din cuprinsul Imperiului Austro-Ungar. Motivația sa era întemeiată pe amenințarea reprezentată de o Rusie învingătoare pentru România. Și nu avea de unde să știe care va fi deznodământul războiului, încheiat cu năruirea Imperiului țarist. Carp a spus deschis și fără menajamente ceea ce gândea și doi ani mai târziu, în ajunul intrării României în război, sfidându-i pe toți participanții la Consiliul de Coroană reunit la Cotroceni. S-a supus însă hotărârii majorității și, așa cum promisese, și-a trimis cei trei fii pe front, dintre care unul, Petre, a căzut în luptele din Transilvania. Descumpănit, Petre Carp s-a retras, în liniște, la conacul său de la moșia Țibănești, unde își doarme somnul de veci din anul 1919.

Convingerile sale de neclintit nu i-au permis să întrevadă întreg mersul istoriei, atât de generoasă cu învingătorii, iar aceasta s-a răzbunat trecându-l, pe nedrept, în uitare. Dar personalitatea sa continuă să reclame respectul cuvenit peste timp, așa cum i l-a acordat unul dintre foștii adversari politici, liberalul I.G. Duca: „…dar ce mulțumire sufletească să mai întâlnești printre atâția pentru care credințele sunt etichete de circumstanță și statornicia un lux inutil sau absurd, încăpățânați, naivi, iluzioniști, pentru care, ca pentru Carp, ideea este sfântă, statornicia o datorie, cuvântul cuvânt. Dacă este adevărat că ceea ce ne-a lipsit mai mult au fost caracterele, apoi Carp a fost cel puțin un caracter în cel mai desăvârșit înțeles al cuvântului”.

Protocolul și ceremonialul gastronomic de la Curtea Regală a României, acesta este subiectul unei cărți surprinzătoare apărută la Editura Corint și lansată zilele trecute la librăria Humanitas Cișmigiu. La ce ore lua masa Familia Regală și invitații ei, care era protocolul meselor, ce alimente preferau și ce tipuri de mese aveau loc cu diferite prilejuri. Este o frumoasă poveste de epocă despre mesele de odinioară de la Curte, realizată după o cercetare amănunțită, o documentare temeinică a tuturor articolelor de presă și a multor documente memorialistice ale vremii. Cartea se numește ”Mese și meniuri regale. Eleganță, fast și bun-gust” (Editura Corint, 2019) și este scrisă de Ștefania Dinu.

Care era programul regelui Carol I

În timpul regelui Carol I, orele de masă erau stabilite de către acesta şi respectate întocmai. Monarhul se trezea la ora 5.00 dimineaţa, iar la ora 6.00 servea micul dejun singur sau împreună cu regina Elisabeta. Dejunul se servea la Sinaia la ora 12.00, oră obligatorie, dejunurile regale nefiind prea abundente sau prelungite, ci dimpotrivă, unele chiar austere. La mesele festive exista o ţinută obligatorie, regele Carol I îmbrăcându-se sobru, fără grade şi accesorii. După ce serveau cina, bărbaţii se retrăgeau în sala de biliard, în timp ce regina Elisabeta îi ruga pe invitaţi să-l lase pe rege să câştige măcar o partidă, motivând că atunci când obţinea o victorie, dormea foarte liniştit. Atunci când se aflau la Bucureşti, regele Carol I şi regina Elisabeta luau dejunul la orele 13.00 întotdeauna singuri, iar în fiecare duminică şi miercuri îi aveau ca oaspeţi pe principele Ferdinand şi pe principesa Maria, însoţiţi duminica şi de copiii lor.

Lansarea cărții, librăria Humanitas Cișmigiu, 2 iulie 2019

SINTEZE ȘI COMENTARII PE MARGINEA CĂRȚII: ADRIAN SILVAN IONESCU, DIRECTOR AL INSTITUTULUI DE ISTORIA ARTEI „G. OPRESCU”

Carol I prefera brânza cu mămăligă

Austerul rege Carol I a fost încă de la sosirea în țară atras de bucătăria românilor. În telegramele pe care le trimiteau prefecții de județ atunci când principele de 27-28 de ani făcea excursii prin țară, în 1867-1868, aceștia menționau că el era un frugal și se bucura întotdeauna când pe la mănăstiri i se servea mămăliguță cu brânză și smântână.

Cine era invitat la rege pleca flămând

Carol I a rămas un frugal toată viața. Se menționează în volum cum, indiferent de faptul că mesele erau foarte bogate, regele doar gusta din fiecare fel și cum termina el de mâncat se ridicau farfuriile de la toți ceilalți meseni. Așa că George Enescu care era cel mai tânăr și așezat, normal, la capătul mesei trebuia să mănânce foarte repede pentru a nu rămâne flămând. Lucrul acesta era o constantă pentru epoca respectivă, pentru că și ceilați monarhi ai lumii erau destul de frugali și foarte rapizi în a-și consuma platoul din față. De pildă, despre Franz Josef, când avea invitați la Hofburg, se știa că toate restaurantele erau deja rezervate pentru mesenii care plecau cu stomacul gol de la aceste dineuri speciale.

Ferdinand schimbă monotonia

Este o carte de istorie cotidiană. Din acest volum vede cum familia de sânge prusac se românizează, ajungînd la regele Mihai I să fie totalmente asimilată. Se vede că regele Mihai era și un foarte bun creștin pentru că posturile erau ținute cu strictețe. Din acest periplu prin bucătăriile regale se poate observa că cei mai diferiți au fost regele Ferdinand și regina Maria, la ei se schimbă radical și meniul și orele meselor, nu mai erau atât de matinale. La regele Carol, micul dejun era la ora 6 și mânca de obicei singur. Regele Ferdinand și regina Maria mâncau între 9 și 10. Regele lua un breakfast exact după modelul britanc cu friptură, cu ochiuri, cu cafea. În același timp trebuie spus că regina Maria ținea post negru în fiecare vineri.

Autoarea cărții îl are în dreapta sa pe Adrian Silvan Ionescu

DECLARAȚII FĂCUTE DE AUTOAREA CĂRȚII, ȘTEFANIA DINU, ISTORIC, DIRECTOR GENERAL ADJUNCT AL MUZEULUI NAŢIONAL COTROCENI

Am putut să constat evoluția și transformările prin care a trecut viața la Curte: de la sobrietatea curții regelui Carol I, la deschiderea, exuberanța, strălucirea curții regelui Ferdinand, lucru care se datora și reginei Maria, personalității sale extraordinare, la izolarea curții regelui Carol al II lea, care era apropiat numai de cei care formau camarila regală în fruntea căreia se afla Elena Lupescu și revenim la cumințenia, bunul simț și chiar monotonia de la curtea regelui Mihai și acest lucru se datora în primul rând caracterelor celor doi, regele Mihai și regina Mamă Elena, dar și condițiilor interne și internaționale din acel moment.

La palatele regale erau bucătari francezi și germani

Odată cu trecerea timpului, bucătăria s-a înnoit continuu și constant, posibilitatea de a lansa moda în acest domeniu aparținând, bineînțeles, marilor familii regale. În acest context se încadra și familia regală a României, care urma preceptele bucătăriei franceze. La Curtea regelui Carol I, bucătar a fost, timp de trei decenii, francezul Papa Gillet. Castelul Peleș avea propriul bucătar-șef, acesta fiind, în 1892, Ignace Goldenberger. La Curtea regelui Ferdinand și-a desfășurat activitatea, tot vreme de trei decenii, germanul H. Edner, iar Iosif Strassman a fost bucătarul Curții regelui Carol al II-lea și al Curții regelui Mihai.

Imagine de arhivă din cartea ”Mese și meniuri regale” de Ștefania Dinu

DOUĂ MENIURI DE LA MASA REGALĂ

Ce s-a mâncat la masa festivă organizată cu ocazia inaugurării podului de la Cernavodă, opera inginerului Anghel Saligny

Podul a fost inaugurat la 14/26 septembrie 1895, în cadrul unor mari festivităţi la care a participat şi regele Carol I. După ce s-a bătut ultimul nit, un nit de argint, s-a zidit documentul inaugurării şi s-a celebrat serviciul religios. Ceremonia s-a încheiat cu un dejun fastuos, la care meniul servit a fost unul impresionat, alcătuit din: Hors d’oeuvre; Caviar; Supă de pasăre; Buşeuri à la Reine; Somon à la Regence; Filet de viţel à la Royale; Prepeliţă chaud-froid; Punch à la Romaine; Pui du Mans cu trufe; Salată à la Russe; Sparanghel cu sos olandez; Prăjitură à la Princesse, îngheţată și brânzeturi.

Ce s-a mâncat la Crăciunul din anul 1929

Meniul din seara de Ajun, 24 decembrie 1929, a fost: supă, carne rece de Crăciun – purceluș de lapte, curcan, jambon, carne prăjită și presată, carne de căprioară și de vițel, pateu de ficat de iepure și de căprioară, căpățână de porc mistreț, limbă de vacă, piftie de curcă și găină, sos Cumberland și muștar, spanac, plum-pudding și fructe.

Acum trei decenii, când au avut nevoie de un simbol al luptei și al victoriei, românii au decupat cu foarfeca stema comunistă a țării și au ridicat steagul găurit la mijloc în văzul lumii. Ca să se știe că românii vor să fie liberi. Steagul a devenit atunci cu adevărat important, în ciuda faptului că imaginea lui era atât de încărcată de ideologia patriotardă comunistă. Acum, la treizeci de azi de libertate, românii își sărbătoresc în fiecare an Drapelul Național, ca să nu uite semnificația celor trei culori și pentru a-și aduce aminte din nou de cei care l-au ținut cu mândrie și cu speranță în mână în vremuri bune și în vremuri triste, în mare parte din istoria țării.

Ce ar trebui să știm despre Drapelul Național: repere din istorie

Prima atestare a folosirii celor trei culori, roșu, galben și albastru, pe un stindard al strămoșilor noștri este din timpul împăratului bizantin Justinian. Astfel, în anul 535 ele se regăseau pe stindardele de luptă ale celor două cetăți dunărene Recidava și Literatta. Șapte secole mai târziu, în 1185, ostașii din armata lui Petru, Asan și Caloian care luptau împotriva bizantinilor au purtat sulițe cu flamuri pe care era reprodus dragonul-lup al dacilor pe fundalul celor trei culori. Mai târziu, aceleași trei culori se găsesc pe diferite steaguri, chiar la distanță mare de timp unele de altele. În vremea domnitorilor Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul, multe stindarde aveau acest cod coloristic, iar pe drapelul de luptă al lui Tudor Vladimirescu se știe că roșul, galbenul și albastrul erau prezente, deși dispuse orizontal.

În 1834, domnitorul Țării Românești, Alexandru Ghica Vodă, a obținut de la otomani aprobarea ”de a pune pe steag românesc corăbiilor negustorești și oștirii”. Cel pentru corăbii avea două culori, galben și roșu, cel pentru armată trei, roșu, galben și albastru, și un vultur la mijloc.

Tricolorul a fost adoptat ca simbol al națiunii, odată cu Revoluția din 1848. După abdicarea domnitorului Gheorghe Bibescu și instaurarea Guvernului provizoriu de la București a fost promulgat un decret de instituire a Drapelului Național. Pe flamuri era înscrisă deviza ”Libertate, Dreptate, Frăție”. Nu este deci de mirare că sub acest tricolor s-a săvârșit Unirea din 1859. De altfel, în toată perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza, drapelul Principatelor Unite Române a fost tricolorul cu benzile dispuse orizontal.

”Steagul este simbolul devotamentului, credinţei, ordinei şi al disciplinei ce reprezintă oastea. Steagul e totodată trecutul, prezentul şi viitorul ţării, întreaga istorie a României!”
(discursul lui Alexandru Ioan Cuza în tabăra de la Cotroceni, 1 septembrie 1863)

Cum s-a schimbat steagul din 1866 până azi

• Prin Constituția din 1866, articolul 124, se mențineau cele trei culori, dispunerea lor fiind verticală, după modelul de la 1848, în ordinea următoare: albastru la hampă, galben la mijloc și roșul la margine.
• Odată cu începutul instaurării regalității, în 1867, odată cu urcarea pe tron a lui Carol I, în centrul steagului a fost așezată stema regală.
• În ianuarie 1948, comuniștii au înlocuit însemnele regatului cu stema republicii, cu elemente de inspirație sovietică.
• Ca un gest simbolic de rupere față de regimul dictatorial al lui Nicolae Ceaușescu, în timpul Revoluției din 1989, stema R.S.R. a fost îndepărtată de pe drapele.
• Decretul privind forma actuală a steagului național al României a fost dat în 27 decembrie 1989.
• Ziua Drapelului Național a fost adoptată la 20 mai 1998. Data a fost aleasă în amintirea zilei când, în timpul Revoluţiei de la 1848, tricolorul roşu-galben-albastru a fost adoptat ca simbol al naţiunii române.

Steagul României la 1848. Ilustrație pe o emisiune filatelică a Romfilatelia, 2018

Ce semnifică roșul, galbenul și albastrul

• Albastrul semnifică libertatea, cerul, credința și puterea.
• Galbenul exprimă dreptatea, prestigiul, virtutea și bogăția ogoarelor.
• Roșul este simbolul frăției și al jertfei.

Când și unde se arborează drapelul României

• Drapelul României poate fi arborat oricând, fără constrângeri, de persoane fizice la domiciliul sau reşedinţa lor, sau de persoane juridice la sediile acestora.
• Drapelul României se arborează în mod permanent pe edificiile şi în sediile autorităţilor şi instituţiilor publice, la sediul partidelor politice, al sindicatelor, al instituţiilor de învăţământ şi cultură, la punctele pentru trecerea frontierei, precum şi la aeroporturile cu trafic internaţional şi ca pavilion pentru navele de orice fel şi alte ambarcaţiuni ce navighează sub pavilion românesc.
• Drapelul României se arboreaza temporar cu prilejul zilei naţionale a României şi al altor sărbători naţionale, cu ocazia festivităţilor şi ceremoniilor oficiale cu caracter local, naţional şi internaţional, cu prilejul vizitelor oficiale întreprinse în România de şefi de stat şi de guvern, sau de alte înalte personalităţi politice, sau în cazul unor ceremonii militare, competiţii sportive, ori în timpul campaniilor electorale.
• Drapelul României se arborează, de asemenea, la sediul misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare ale statului român din străinătate.
• Tododată, drapelul României în bernă se arborează în zilele de doliu naţional, stabilite de Guvern.
• Dacă drapelul României se arborează alături de unul sau mai multe drapele de stat străine, neapărat toate de aceleaşi dimensiuni şi la aceeaşi înălţime, drapelul României se arborează în stânga, privind drapelele din faţă (dacă se arborează două drapele) sau în mijloc (dacă se arborează mai multe drapele).

Evenimente dedicate în 2019 Zilei Drapelului Național

Ceremonii publice de înălțare a Drapelului Național al României sunt programate în municipiile reședință de județ și în localitățile din țară unde sunt unități militare.

În Capitală, evenimentele au început marți cu o scurtă ceremonie de coborâre a drapelului, care a fost depus, pentru sfințire, la biserica Brigăzii 30 Gardă „Mihai Viteazul”.

Pe 26 iunie, începând cu ora 9.30, în Piața Tricolorului (esplanada Palatului Cercului Militar Național), drapelul va fi readus în piaţă, va fi binecuvântat de un preot militar şi va fi ridicat pe catarg, în acordurile Imnului naţional al României interpretat de Muzica Reprezentativă a Armatei.

În istoria României nu există un om mai discret care să fi influențat într-o mai mare măsură mersul istoriei. Carada a fost un om sobru, mereu aflat în rândul doi, dar a cărui forță de gândire și acțiune a construit instituții deosebit de puternice. Iată schița de portret a acestui geniu aproape necunoscut.

Viață personală

S-a născut în Craiova, în 1836. N-a fost niciodată căsătorit. A fost un om deosebit de discret. Rădăcinile familiei sale par a fi aromâne și grecești. A murit în 1910, în București.

Studii

Începe în Craiova și continuă în Franța (College de France), ca mulți dintre intelectualii români ai secolului 19. Aici se lasă influențat de idealurile revoluționare și aderă la valorile democrației, pentru care luptă apoi în țară. După o perioadă de activitate în România, a plecat din nou în Franța și a studiat economia.

Politician

• Luptă pentru Unirea Principatelor. Este ales secretarul Adunării ad-hoc a Țării Românești
• Este colaborator și apropiat prieten cu Ion C. Brătianu și cu C.A. Rosetti, iar împreună cu ei pune bazele Partidului Național Liberal (1875)
• Este unul dintre cei care au negociat aducerea ca rege al României a lui Carol I (în 1866). Cu toate acestea, după câțiva ani devine un mare inamic al monarhiei și refuză orice post în care ar fi fost nevoie de colaborarea cu regele
• Este un mare patriot. Face nenumărate călătorii în Transilvania și investește mari părți din averea personală pentru sprijinirea românilor care luptau pentru drepturi și libertăți. Contribuie cu bani la construirea de școli și biserici și subvenționează ziare și cărți
• Este unul dintre artizanii loviturii de stat cunoscută sub numele Republica de la Ploiești (1870), prin care se dorea îndepărtarea Principelui Carol de la conducerea țării. Deși implicat inițial, se răzgândește și încearcă fără succes să prevină declanșarea revoltei. Lovitura de stat eșuează aproape imediat
• În 1877 se ocupă personal de organizarea și aprovizionarea armatei pentru cucerirea Independenței, iar apoi are un important rol în recunoașterea independenței României pe plan extern (Congresul de la Berlin, 1878)

Banca Națională a României

Carada a înființat BNR în 1880, alături de Ion C. Brătianu. Face vizite la Paris, unde cere sprijin tehnic de la Banca Franței. Se ocupă de tipărirea, tot la Paris, a primelor bancnote. Organizează filialele BNR din țară și scrie primele Statute și regulamente. Nu acceptă funcția de Guvernator, dar o primește pe cea de director. A organizat imprimeria Băncii și a coordonat construirea primului sediu al instituției. Este considerat geniul fondator al Băncii.

Controversă

Este considerat autorul moral al uciderii prim-ministrului Barbu Catargiu, în 1862. Imediat după crimă a fost arestat, dar a fost eliberat după două săptămâni.

Mentor

Este cel care îl ghidează pe tânărul Ion I.C. Brătianu, viitorul prim-ministru al României, prin societatea influentă a Parisului, unde îl însoțește și îl prezintă. Îl recomandă apoi pentru a face studii de inginerie în atelierele lui Gustave Eiffel.

Recunoaștere

Contemporanii îi recunoșteau lui Carada profilul de profesionist desăvârșit și de patriot temerar. La moartea lui (1910) se spunea că BNR este atât de bine organizată, încât funcționează ireproșabil de la sine, indiferent cât de nepriceput ar fi cel care o conduce.

Tabieturi

Pleca de acasă exact la aceeași oră în fiecare dimineață. Purta mereu aceeași haină lungă de culoare albastru închis. Nu mergea decât pe jos. Pe Calea Victoriei nu mergea niciodată, pentru că era antimonarhist și nu dorea să treacă pe lângă Palatul Regal. Nu mergea în vizită și nu primea vizite. Mergea totuși săptămânal la Brătieni, și o făcea în aceeași zi și la aceeași oră în fiecare săptămână.

Grupul statuar Eugeniu Carada de lângă sediul vechi al BNR

Monument în Centrul Istoric

Strada dinspre latura vestică a sediului Băncii Naționale poartă numele lui Eugeniu Carada. La intersecția acestei străzi cu Lipscani se găsește un grup statuar care-l are în centru pe Carada. Monumentul a fost făcut în 1924, dar a fost distrus în timpul comunismului. BNR a refăcut grupul statuar în 2013.

În articolul de faţă, m-am aplecat cu profund respect ṣi apreciere, ȋn abordarea cȃtorva pagini din viaţa ṣi cariera de succes a celui ce a fost suveranul Romȃniei moderne, regele Carol I.

Conform unor filosofi germani ṣi istorici ai epocii sale, ȋntre firea ṣi soarta regelui există o nepotrivire ȋn toate privinţele, mai mult chiar, putem crede că mare parte a izbȃnzilor regelui se datorează tocmai acestei uimitoare nepotriviri. Regele a izbutit nu prin ceea ce era ṣi prin ceea ce avea, ci tocmai prin ceea ce nu era ṣi nu avea. El nu ṣi-a dobȃndit locul ȋn istoria lumii prin ȋnţelepciune ṣi bunătate sau prin tăria de nezdruncinat a voinţei sale, ci prin faptul că avea o foarte mare conṣtiinţă de sine, nu era ȋngămfat, deṣi era un om ȋnţelept, nu dădea dovadă de asprime ṣi, deṣi era un om bun, nu era ceea ce numim ȋn special un om slab. El a izbutit prin aceea că a putut ȋndura mai mult, a putut aṣtepta mai mult ṣi a avut mai multă răbdare decȃt orice domn pămȃntean. Regele a izbȃndit datorită prevederii ṣi răbdării sale binecuvȃntate.

Regele Carol s-a născut la data de 20 aprilie 1839, fiind al doilea fiu al Prinţului Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen ṣi al soţiei sale, Prinţesa Josephine, născută Prinţesă de Baden, a căror foarte fericită căsătorie a fost binecuvȃntată cu ṣase copii. Prinţul Karl Anton aprecia cu ocazia candidaturii la tronul Spaniei a celui mai mare dintre fiii săi, adică a Prinţului moṣtenitor, următoarele: ,,Nu calităţile familiei noastre, ci prezenţa anumitor defecte ȋn rȃndul altor familii dinastice au fost acelea ce au dus la faptul că dinastia noastră ṣi-a dobȃndit locul ȋn istorie”¹, aprecierea trădȃnd atȃt modestie dar accentuȃnd cu tărie şi cȃt de importantă este lipsa unor trăsături negative din viaţa unui om.

De la tată, urmaṣii vor moṣteni mȃndria ṣi tăria de caracter, ei nu au dat dovadă de acea ȋnfumurare ce ţine de castă ṣi nici de prejudecăţi, nu au avut ȋn ei acea ȋntunecare a ȋngȃmfării. Spiritul care domnea ȋn casa Prinţului era acela al aleselor tradiţii ṣi al culturii. În sufletele copiilor săi au fost sădite de timpuriu măsura ṣi disciplina, simplitatea ṣi ordinea.

Influenţa Prinţesei, o femeie de nemaiȋntȃlnită fineţe ṣi sensibilitate, se făcea simţită peste tot ṣi un minunat sentiment de apartenenţă la familie ȋi lega pe toţi. A existat desigur ṣi o oarecare mȃndrie dată de nume ṣi de poziţia socială, dar a existat ȋn aceeaṣi măsură ṣi conṣtiinţa ȋnaltelor ȋndatoriri ce rezultau din acestea.

Se ȋnţelege lesne că lui Carol i-a fost hărăzită de la ȋnceput o carieră militară. Alături de fraţii săi mai mici, el a studiat mai multă vreme la Dresda cu dascăli particulari, fiind destul de bine pregătit pentru a lua cu foarte mare uṣurinţă examenul de sublocotenent. Ṣi mai tȃrziu, educaţia sa a fost una de profil militar. Cu doar cȃteva ȋntreruperi, regele Carol a dus o viaţă de ofiţer la Berlin ȋntre 1857 ṣi 1866. Pentru ȋnceput, el ṣi-a făcut serviciul la Regimentul de Artilerie de Gardă ṣi mai apoi la Regimentul al Doilea Dragoni de Gardă.²

În ciuda deselor ȋntreruperi ale vieţii sale de la Berlin ṣi cu toate că se bucura că avea prilejul de a ȋmbrăţiṣa cariera armelor, Carol simţea o apăsare grea dată de regulile stricte ale Curţii, dar ṣi de atmosfera reacţionară pricinuită de criza socială a timpului. În casa părintească, aflată ȋn partea de miazăzi a Germaniei, ȋn ȋnsoriţii ani ai copilăriei, fusese obiṣnuit să nu pună frȃnă ideilor sale, iar la Berlin oamenii gȃndeau diferit faţă de el.

De cel ce conducea politica prusacă, mai exact de Contele Bismarck, nu era foarte apropiat la vremea aceea. În ciuda relaţiilor formale, bazate pe nelipsita politeţe, Prinţul nu avea să fie nicicȃnd un apropiat al lui Bismarck. Acesta din urmă ṣtia prea bine că ȋn perioada ṣederii la Berlin, ȋndeosebi ȋn vremea conflictului, Prinţul ȋṣi arătase simpatia pentru duṣmanii Partidului Kreuzzeitung³, în plus, Cancelarul de Fier a avut ani de zile un sentiment de ură faţă de Regele Carol, deoarece ȋn vremea războiului franco-german, simpatia Romȃniei se ȋndreptase către Franţa.

Regele Carol I al României – începuturile

După abdicarea silită a lui Cuza, parlamentarii romȃni au trecut la alegerea unui domn străin, orientȃndu-se iniţial către Contele de Flandra, care a refuzat, probabil la ȋndemnul lui Napoleon. Trimisul romȃn, Ion Brătianu, sfătuit de acelaṣi Napoleon, a pornit fără să mai pregete spre Dusseldorf, către Prinţul Karl Anton, oferind tronul Romȃniei unia dintre fiii săi. Doar despre Carol putea fi vorba, deoarece prinţul moṣtenitor nu-ṣi putea părăsi patria, prinţul Anton se afla ȋntr-o călătorie ȋn Palestina, iar prinţul Frederik era ȋncă mult prea tȃnăr. S-a petrecut un lucru ciudat, ṣi anume că prinţul s-a hotărȃt fără să pregete să primească tronul. Deṣi, regele Prusiei s-a opus, spunȃnd că nu se cuvine ca un Prinţ de Hohenzollern să se supună sultanului, la aceasta, Prinţul Carol a replicat că era gata să recunoască suzeranitatea sultanului, dar că avea rezerve, deoarece dorea ca prin puterea armelor să elibereze de sub dominaţie otomană ţara care ȋl alesese ȋn fruntea sa ṣi să-i dea deplina independenţă pe cȃmpul de luptă.

Despărţirea de casa părintească a fost foarte grea, mama sa, pe care o iubea nespus, nu a fost de acord nici o clipă cu hotărȃrea luată. Singur tatăl său nu privea cu neȋncredere către viitor, se bucura pentru ȋndrăzneala fiului său, chiar dacă l-a sfătuit să dea dovadă de multă prudenţă. Prinţul Karl Anton a avut grijă ca fiul său, care ȋmplinise de curȃnd vȃrsta de 27 de ani, să fie ȋnsoţit de doi oameni care ȋl slujiseră cu deosebită credinţă: Baronul de Mayenfisch ṣi domnul von Werner. Nici unul dintre aceṣtia nu era interesat de probleme politice, baronul era legat de arheologie, iar celălalt de probleme administrative. Pe probleme politice, Prinţul Carol se putea sprijini doar pe sine ȋnsuṣi ṣi pe sfetnicii romȃni, care, ṣi aceṣtia nu erau destonici ȋn problemele politice ale străinătăţii, ṣi atunci domnitorul se va bizui doar pe propriul tact.

Intrarea Prinţului ȋn Bucureṣti s-a desfăṣurat precum o sărbătoare a poporului. Oamenii i-au ieṣit ȋn ȋntȃmpinare pe jos, călare sau ȋn căruţe, nenumărate căruţe ţărăneṣti, ȋntru totul primitive, mii de oameni i-au ieṣit ȋnainte ȋn momentul intrării sale ȋn oraṣ, ȋnsoţit de o gardă militară ṣi de sute de ţărani călare, ȋmbrăcaţi ȋn straie cu frumoase ȋnflorituri tradiţionale. În prima seară, pe care a petrecut-o la Goleṣti, a semnat primul act al guvernării sale, ṣi anume un decret. Îmbrăcat ȋn frac negru ṣi purtȃnd pe piept doar o decoraţie a familiei de Hohenzollern, a mers la Mitropolie, a permis ca feţele bisericeṣti să-l binecuvȃnteze ṣi a jurat ȋn prezenţa celor ce conduceau ţara ca ȋi va respecta legile ṣi ȋi va apăra drepturile, va face astfel ȋncȃt pămȃntul ţării să rămȃnă neṣtirbit.⁴

De la bun ȋnceput, Prinţul s-a simţit ca fiind mai presus decȃt orice partid ṣi decȃt orice curent, el trebuind să fie acea a treia putere nepărtinitoare, care stă alături de Adunarea Obṣtească ṣi de Guvern, aflȃndu-se pe aceeaṣi treaptă cu acestea. După zeci de ani, romȃnii au ȋnvăţat de la el ce ȋnseamnă lipsa de părtinire, căci nici un altul nu ar fi putut să-i ȋnveţe pe romȃni atȃt de bine aceasta decȃt Prinţul, care era altruist, drept ṣi răbdător. Marele cancelar Bismarck l-a sfătuit să-ṣi facă relaţii bune atȃt cu turcii cȃt ṣi cu ruṣii, dar, din păcate, relaţiile sale erau reci cu ambele puteri europene.

Prima sa grijă a fost consolidarea statului ȋn interior prin elaborarea unei noi Constituţii, la 11 iulie 1866. La dorinţa sa, s-a prevăzut dreptul de veto al Domnitorului ṣi, pentru mai multă siguranţă, s-a prevăzut ṣi ca Parlamentul să fie alcătuit din două camere. Cu mare atenţie ṣi cu nesfȃrṣită răbdare, Carol a urmărit zi de zi toate curentele politice, a ţinut cont de tot ce se petrecea ṣi a stăpȃnit toate neajunsurile din interiorul ţării, care deveneau mereu mai multe, ca ṣi toate pericolele din afară, ȋn special pe cel turcesc.

Pe lȃngă toate aceste responsabilităţi, ȋn primii săi ani de domnie, Prinţul a suferit cumplit datorită singurătăţii, iar nevoia de a avea lȃngă el o tovarăṣă de viaţă creṣtea tot mai mult ȋn sufletul său. Prinţul moṣtenitor al Prusiei i-a vorbit pe un ton elogios despre Prinţesa Elisabeth de Wied. Nu mai era tocmai tȃnără, vorbea fluent mai multe limbi străine, era plină de spirit ṣi demnă de toată dragostea. Prin scrisori s-a stabilit o ȋntȃlnire la Koln, iar de la Paris, Carol s-a străduit să ajungă cȃt mai repede cu putinţă acolo, pentru a o cunoaṣte pe cea care urma să-i devină soţie. După ce au conversat doar o oră, Prinţul Carol i-a cerut acesteia mȃna ṣi s-a ȋntors la Paris ȋn aceeaṣi zi, fiind deja logodnicul Prinţesei. Cȃnd a decis aceasta, Carol nu a ţinut cont de frumuseţea ei, ci mai degrabă de dorinţa unei soţii care să gȃndească asemeni lui ṣi care să-l asigure că ȋṣi va ȋndeplini responsabilităţile ȋn aceeaṣi măsură ca ṣi el. Căsătoria se va realiza peste cȃteva săptămȃni la Neuwied, ȋn Renania, ţinutul patrie al miresei. La doar cȃteva zile, Prinţul s-a ȋntors ȋn Romȃnia.⁵

Cȃnd a venit pentru a doua oară ȋn reṣedinţa sa, avȃnd de data aceasta alături o fermecătoare Prinţesă, Prinţul Carol a intrat ȋn Bucureṣti ȋntr-o minunată ṣi ȋnsorită zi, dar de data aceasta prin partea de miazăzi a oraṣului. De la ȋnălţimea pe care se găsea Gara Filaret, Prinţul s-a putut bucura de o ȋncȃntătoare panoramă a capitalei. Acesta cu siguranţă s-a gȃndit la toate lucrurile care se schimbaseră de cȃnd urcase pe tronul Romȃniei: calea ferată de circa 60 de km, care nu se mai afla acum ȋn mȃinile străinilor ci era sub autoritatea Poṣtei Romȃne, militarii aṣezaţi pe două rȃnduri erau deosebiţi de cei care ȋl ȋntȃmpinaseră atunci cȃnd venise pentru prima oară ȋn Bucureṣti. Totuṣi, ȋl aṣteptau vremuri tare ȋntunecate.

La puţine zile după victoria maiestuoasă de la Sedan, perechii princiare i s-a născut primul copil, o fetiţă cu totul ȋncȃntătoare. Cu siguranţă, cei doi ṣi-ar fi dorit să aṣeze ȋn leagăn un băieţel, care să fie moṣtenitorul tronului, dar ȋn sufletul lor sperau desigur că Dumnezeu le va dărui ṣi alţi urmaṣi.

Obţinerea neatârnării de Poartă

Criza orientală se apropia. Romȃnia ȋṣi dorea un singur lucru ṣi anume să obţină neatȃrnarea faţă de Imperiul Otoman, pentru a nu mai fi, nici măcar cu numele, dependentă faţă de turci. La jumătatea lui decembrie 1876, Prinţul i-a scris tatălui său, ȋn acele vremuri dificile ȋn care se aṣtepta izbucnirea războiului: ,,Nici venirea războiului ṣi nici gȃndul trecerii prin ţară a trupelor străine nu mă ȋngrijorează cu adevărat, mă ȋngrijorează mai curȃnd situaţiunea fără de nădejde a finanţelor noastre… Doar o pace trainică sau un război ar putea să ne mai fie de ajutor… Cu toate acestea, nu cred că marii comandanţi turci vor face marea greṣeală strategică de a trece Dunărea. În ceea ce ne priveṣte pe noi, nu avem să atacăm pe nimeni, dar vom face tot ceea ce ne stă ȋn putere, astfel ȋncȃt Romȃnia să nu fie un cȃmp de bătălie…”⁶

Declanṣarea războiului de independenţă de sub suzeranitate otomană a fost un moment decisiv pentru statul romȃn modern, punȃnd ţara ȋntr-un joc romȃno-ruso-turc dificil, dar grăitor pentru viitoarea evoluţie internă ṣi mai ales externă a Romȃniei. Ruṣii au fost zdrobiţi ȋn două rȃnduri la Plevna ȋn iulie 1877, suferind cumplite ȋnfrângeri din partea păgȃnilor. Imediat după prima ȋnfrȃngere, Ţarul l-a rugat pe Prinţul Carol să dea poruncă armatei sale să treacă Dunărea la Nicopole. Prinţul a stat ȋnsă ȋn cumpănă, nu voia ca armata romȃnă să se piardă pur ṣi simplu ȋn puhoiul militarilor ruṣi, el voia să comande singur armata sa ṣi să o facă ţinȃnd cont de interesele Romȃniei. Carol ȋi scria soţiei sale: ,,Ruṣii ar dori să trecem Dunărea, căci flancul lor drept este ȋn primejdie, deoarece turcii au respins la Plevna o brigadă rusească. Chiar la cucerirea oraṣului Nicopole ostaṣii romȃni ṣi-au făcut cu cinste datoria. Rămȃne ȋnsă, sub semnul ȋntrebării dacă ruṣii vor voi să recunoască aceasta…Ei ne pun piedici de tot soiul ṣi nu ar dori ca noi să intrăm nemijlocit ȋn luptă, căci nu sunt dispuṣi a recunoaṣte că eu ȋnsumi am comandat oṣtirea mea.”⁷

La 30 august/11 septembrie, ziua onomastică a Ţarului Rusiei, se avea ȋn vedere să se ȋncerce pentru a treia oară luarea cu asalt a Plevnei. Carol era ȋmpotriva acestui plan, căci militarii pe care ȋi avea sub comanda sa i se părea a fi prea puţin numeroṣi. Comandanţii oṣtirii ruseṣti nu s-au lăsat ȋnsă convinṣi de motivaţiile sale ṣi tȃnărul Prinţ s-a văzut nevoit să accepte, pentru a nu se crede că el nu vrea ca tȃnăra sa oṣtire să intre ȋn bătaia focului, ci să fie cruţată. Asaltul a dat greṣ, dar trupele romȃno-ruse au avut parte de o izbândă prin cucerirea redutei Griviţa. Pentru vitejia demonstrată, Ţarul Rusiei l-a decorat pe Prinţul Carol cu Ordinul Sfȃntul Gheorghe.

Au urmat alte confruntări grele, iar turcii au fost somaţi să se predea, după ce fuseseră conduṣi vijelios ȋn luptă de Osman Paṣa. Domnitorul consemna, după ce sorţii au hotărȃt victoria trupelor romȃneṣti: ,,Peste tot era numai jale ṣi durere, iar ȋn mijlocul valului de suferinţă se găseau militarii ruṣi ṣi romȃni, ce chiuiau de bucurie… Aproape de podul peste Vidin l-am ȋntȃlnit pe Osman Paṣa… M-am dus la el, i-am strȃns mȃna ṣi am spus că am toată admiraţiunea pentru felul ȋn care a ṣtiut să se apere; i-am spus, de asemenea, că numele său va rămȃne ȋn istoria acestui război. Deṣi avea o rană la picior ṣi se găsea ȋntr-o căruţă, el s-a ridicat ȋn picioare ṣi mi-a mulţumit. Acest om m-a cucerit pe de-a-ntregul; pe chipul său se pot citi nobleţea ṣi blȃndeţea; trebuie să spun, de asemenea, că este foarte simpatic.”⁸

Toată lumea s-a văzut datoare să recunoască meritele Prinţului Carol. Ruṣii au lăudat faptele de vitejie ale ostaṣilor romȃni, ȋi cinsteau ȋn diferite chipuri ṣi vorbeau despre cum au luat romȃnii parte cu cinste la luptele de la Plevna. După ce i-a mulţumit prin viu grai, dar ṣi telegrafic, Ţarul Rusiei i-a trimis o scrisoare oficială ȋn care acorda lui Carol Ordinul Sfȃntului Andrei cu Săbii. Acelaṣi suveran care cȃndva ȋi spusese că ar fi sub demnitatea unui membru al Familiei de Hohenzollern să se găsească sub suzeranitatea Semilunii, Împăratul Wilhelm, ȋi trimitea Ordinul Prusac ,Pour le Mérite” ṣi o depeṣă de apreciere sinceră.

Greutăţile ȋnsă nu ȋncetaseră. Tratativele de Pace de la San Stefano ṣi Berlin au pus Romȃnia ȋn faţa unor noi dificultăţi: dacă trecerea Dobrogei ȋn posesia ţării a fost primită ca o adevărată sărbătoare la care a luat parte ȋnsuṣi Prinţul, cedarea Basarabiei a fost o reală amputare morală, nu numai teritorială. La 18 octombrie 1878, Guvernul ţării a ajuns la o ȋnţelegere cu Adunarea Obṣtească pe problema conţinutului articolului 7 din Constituţia ţării, astfel ȋncȃt să corespundă pretenţiilor ridicate ȋn Convenţia de la Berlin. ,,Deosebirile de religiune nu constituie o piedică ȋn ceea ce priveṣte practicarea drepturilor cetăţeneṣti. Orice persoană, născută fie ȋn străinătate, fie ȋn ţară, are dreptul să ceară indigenatul…. care se poate acorda numai individual.” ⁹ Îndată după ce legea a fost votată, indigenatul a fost cerut ,,en bloc” de către mai mult de 900 de evrei ce luptaseră sub stindard romȃnesc ȋn Războiul de la 1877-1878.

Naşterea Regatului României

Pentru ȋntȃia dată după 14 ani, ȋn toamna lui 1880, Prinţul Carol avea să revină la Berlin ca domnitor neatȃrnat ṣi ca un comandant al unei oṣtiri care se acoperise de glorie. Încă de la ȋnceputul anului 1881, trimisul Romȃniei la Berlin a arătat că ar fi venit timpul ca Romȃnia să fie ridicată la rang de regat. Prinţul Carol ṣi-a dorit ca acest lucru solemn să se petreacă pe 10/22 mai, cu ocazia sărbătorii naţionale. Miniṣtrii au fost de acord, ȋnsă ȋntȃmplări ȋnsemnate ṣi neaṣteptate au ȋntrerupt planurile. La 1/13 martie, Ţarul Alexandru a fost victima unui atentat mȃrṣav, eveniment care a zguduit ȋntreaga lume civilizată. Ulterior, Prinţul Carol a cedat voinţei miniṣtrilor ṣi la 14/26 martie 1881 Romȃnia s-a proclamat Regat. Parlamentul a luat iniţiativa ṣi a prezentat ȋn faţa celor două Camere o lege cu următorul cuprins: ,,Articolul 1: Romȃnia se ridică la rang de regat. Prinţul său Carol, la fel ca ṣi urmaṣii săi, ȋṣi ia titlul de Rege. Articolul 2: Moṣtenitorul tronului va purta titlul de Prinţ Moṣtenitor al Tronului Romȃniei.” ¹⁰

Imediat după ce legea a fost votată ȋn unanimitate ȋn cele două Camere cu ȋnalţii prelaţi ȋn frunte, s-a plecat in corpore la palat, unde Prinţul Carol a amendat legea prin semnătura sa ṣi apoi va rosti aceste frumoase ṣi memorabile cuvinte: ,,Primesc, deci, titlul de Rege, nu pentru mine ca persoană, ci pentru mărirea ţării mele, pentru a se ȋndeplini astfel dorinţa ce ardea de multă vreme ȋn pieptul fiecărui romȃn. Titlul acesta nu schimbă, ȋnsă, ȋntru nimic legăturile ce s-au statornicit ȋntre mine ṣi poporul meu prin toate ȋntȃmplările prin care am trecut ȋmpreună ṣi prin toate acele lucruri pe care le-am săvȃrṣit ȋmpreună. Să dea Dumnezeu ca ȋntȃiul Rege al Romȃniei să aibă parte de tot atȃta iubire ca ṣi cel ce pȃnă astăzi a fost Prinţul Romȃniei. În ceea ce mă priveṣte, dragostea acestui viteaz ṣi nobil popor, căruia i-am ȋnchinat ȋntreg sufletul meu, ȋmi este mai de preţ decȃt toată mărirea unei coroane.”¹¹

La 10/22 mai 1881 a avut loc la Bucureṣti marea sărbătoare a ȋncoronării ṣi, ȋn ciuda tuturor sfaturilor primite de la miniṣtrii săi, Prinţul a dorit cu orice preţ o coroană din oţel, care să fie făcută de meṣterii de la Arsenal dintr-un tun capturat la Plevna. Prin aceasta, Prinţul a dorit să arate că acea coroană regală a fost cȃṣtigată pe cȃmpul de luptă, că noul regat este un stat modern, nelegat ȋn nici un chip de obiceiuri vechi, dar ȋntărit prin prezentul său ṣi avȃnd ȋn faţă un viitor măreţ. Coroana reginei a fost făcută de meṣteri romȃni, din aur curat, fără podoabe ṣi fără pietre scumpe.

Aceste coroane au fost sfinţite la 10/22 mai 1881 de către Mitropolitul Romȃniei, de faţă fiind Prinţul Moṣtenitor de Hohenzollern ṣi cei doi fii ai săi, Prinţul Ferdinand ṣi Prinţul Carol. La această sărbătoare au luat parte nu doar reprezentanţii statului, ci ṣi delegaţii ce au sosit din toate judeţele ţării. După aceasta, coroanele au fost duse de un alai nesfȃrṣit la Palatul Regal, unde, luȃnd coroana sa, Prinţul a rostit: ,,Cu mȃndrie primesc această coroană, care este făurită dintr-un tun, este stropită cu sȃngele eroilor noṣtri ṣi sfinţită de Biserică, o primesc drept simbol al neatȃrnării ṣi puterii Romȃniei”.¹²

După ridicarea statului la rang de Regat, viaţa suveranului ei a curs ani la rȃnd fără mari ȋncercări sau frămȃntări sufleteṣti. Totuṣi, cei ce se aflau ȋn preajma regelui nu vorbeau niciodata despre bunătatea sa, ci numai despre asprimea sa, sau răceala manifestată. Supuṣii se temeau de el, deṣi nu l-a auzit nimeni vorbind răstit, ci doar dȃnd porunci scurte, cu glas hotărȃt. Privirea sa ageră putea lovi ca un trăsnet. Dorea ca toţi cei aflaţi ȋn preajma sa să fie asemeni lui, adica punctuali ṣi din cale afară de corecţi. Nu ȋṣi ierta sieṣi nimic, de aceea toţi cei de la palat tremurau de frica lui. Cu toate acestea, asprimea sa nu era decȃt o mască. Gȃndea ca era de datoria lui să se poarte astfel. În sȃnul familiei sale, ȋn acele puţine ceasuri pe care le putea petrece cu ai săi, la care ţinea nespus de mult, masca aceea cădea de pe chipul lui.

Se ȋntȃmpla ca Regina să fie deseori bolnavă ṣi să rămȃnă luni ȋn ṣir ȋn scaunul cu rotile, fapt care apăsa greu asupra căminului regal. Pe măsură ce au trecut anii, Regele s-a ȋngrijit ca acest cămin să fie ȋnnoit ṣi să i se aducă anumite schimbări, devenind cu vremea un palat de poveste.

Magia Peleşului şi dinastia

Primăvara ṣi toamna, perechea regală nu obiṣnuia să locuiască la palat, ci ȋntre zidurile groase ale Mănăstirii Cotroceni, de la porţile palatului se mergea circa o jumătate de oră pȃnă la aceasta, fiind aṣezată ȋntr-un parc minunat. Ceva mai tȃrziu, ȋn 1893, se va construi acolo un castel pentru cel ce avea să fie urmaṣul la tron.

Pentru regele Carol, ridicarea castelului de la Sinaia (1873-1914) a fost o reală recreere. Aici, la Castelul Peleṣ, s-au contopit frumuseţea locurilor ṣi meṣteṣugul cioplitului ȋn lemn, pentru a da naṣtere unui lucru cu adevărat deosebit. Nici nu este de mirare că aici Regele, care era mai tot timpul prins cu treburile statului, reuṣea să-ṣi găsească liniṣtea ṣi să se odihnească. În holul castelului numit ,,Peleṣ” după pȃrȃul care curge pe lȃngă el, sunt dăltuite aceste versuri minunate ale poetului Vasile Alecsandri: ,,Eu, Carol ṣi al meu popor/ Făcut-am ȋntr-un gȃnd ṣi-un dor/În zile grele-al meu regat/ Ṣi-n timpi de pace-al meu palat.”¹³

Acest castel, care poartă numele de ,,Peleṣ” ṣi este ȋnconjurat de cei mai frumoṣi brazi din Munţii Carpaţi, acest castel de unde se zăresc o pădurice de foioase ṣi frumoasele creste ale munţilor, i-a dat Regelui tot ceea ce i-a făgăduit. El nu a fost doar izvorul bucuriilor sale ȋn anii ȋn care a fost nevoit să lupte, a fost chiar ṣi leagănul dinastiei sale. El l-a ȋnvăţat să zămbească din nou pe bărbatul cel sobru ṣi glacial, a făcut să răsară iar soarele după ce ȋntreg cerul fusese acoperit multă vreme de nori.

Abia la zece ani după ce Regele a pus pentru prima dată piciorul ȋn mȃndrul său castel, adică abia ȋn 1893, avea să se nască primul vlăstar al Casei de Hohenzollern ȋn Romȃnia. Nici măcar nu a fost propriul său fiu cel căruia Regel ȋi va da numele său, ci a fost fiul nepotului său, dar l-a iubit de la ȋnceput ca ṣi cȃnd ar fi fost copilul său.

Nepotul regelui ṣi prezumtivul urmaṣ la tron, Prinţul Ferdinand, venise ȋn Romȃnia ȋn anul 1889 ṣi adusese multă bucurie ȋn viaţa Regelui. Desigur că legătura sufletească cu ai săi Regele o păstrase, de altfel ea nu a fost ruptă nicicȃnd, la tot ce se petrecea ȋn viaţa sa luau parte ṣi rudele sale aflate pe meleagurile natale.

La ȋnceputul anului 1893, Prinţul Ferdinand al Romȃniei a luat ȋn căsătorie pe frumoasa ṣi foarte tȃnăra Prinţesă Maria a Marii Britanii ṣi Irlandei. Juna Prinţesă de doar 17 ani era fiica cea mare a Prinţului de Edinburgh ṣi a consoartei sale, Marea Ducesă Maria a Rusiei. Romȃnia i-a fost recunoscătoare Regelui său pentru această strălucită alianţă, prin care dinastia romȃnă se lega cu toate marile dinastii ale lumii. Cu nespusă bucurie a fost acceptată căsătoria urmaṣului la tron, iar cȃnd ȋn ȋntreaga ţară s-a vestit naṣterea primului Hohenzollern romȃn, a fost o ȋnflăcărare care putea fi asemănată doar cu ceea ce s-a văzut după victoria de la Plevna. Astfel, Regele a reuṣit să-ṣi prefacă ȋn realitate visul său de a pune temelia unei dinastii ȋn Romȃnia ṣi a făcut aceasta nu doar aṣa cum se cuvine, ci ṣi ȋn mod strălucit.

Regelui Carol i-a fost cu putinţă să ajungă aici numai prin aceea că, deṣi s-a aflat pe tron, a continuat să rămȃnă om ṣi, jertfindu-se pe sine, ṣi-a sacrificat ȋntreaga sa fiinţă pe altarul datoriei. Iată un model demn de urmat pentru generaţiile de astăzi, iată o pagină magistrală, răsfoită asemeni unui roman, din viaţa unui făuritor de vieţi ṣi destine, ȋn persoana atemporală a Regelui Carol I al Romȃniei. Înălţimea Ta, noi ne mȃndrim de-a pururi cu tine!

Note bibliografice:

¹ Mite Kremnitz, Regele Carol al Romȃniei. Povestea unei vieţi, Bucureṣti, Editura Corint, 2014, p.21

² Sorin Liviu Damean, Carol I al Romȃniei (1866-1881), Bucureṣti, Editura Paideia Ṣtiinţe-Seria Istorie, 2000, p.38

³ Este vorba despre susţinătorii ideilor exprimate ȋn publicaţia Neue Preussische Zeitung (denumită ṣi Kreuzzeitung), idei conservatoare ṣi profund antidemocratice

⁴ Mite Kremnitz, op.cit., p. 47

⁵ Ioan Scurtu, Monarhia ȋn Romȃnia (1866-1947), Bucureṣţi, Editura Danubius, 1991, p.32

⁶ Apostol Stan, Putere politică ṣi democraţie ȋn Romȃnia (1859-1918), Bucureṣti, Editura Albatros, 1995, p.67

⁷ Ibidem, p.77

⁸ Ioan Scurtu, op.cit., p.58

⁹ Dumitru Suciu, Monarhia ṣi făurirea Romȃniei Mari (1866-1918), Bucureṣti, Editura Albatros, 1997, p. 82

¹⁰ Ibidem, p. 94

¹¹ Apostol Stan, op. cit., p. 81

¹² Dan Berindei, Societatea romȃnească ȋn vremea lui Carol I (1866-1876), Bucureṣţi, Editura Militară, 1992, p. 112

¹³ Ibidem, p. 123

Bibliografia consultată:

Berindei, Dan, Societatea romȃnească ȋn vremea lui Carol I (1866-1876), Bucureṣţi, Editura Militară, 1992

Damean, Sorin Liviu, Carol I al Romȃniei (1866-1881), Bucureṣti, Editura Paideia Ṣtiinţe-Seria Istorie, 2000

Kremnitz, Mite, Regele Carol al Romȃniei. Povestea unei vieţi (traducere din limba germană ṣi note de Roland Schenn; Prefaţă de Prof. Dr. Sorin Liviu Damean), Bucureṣti, Editura Corint, 2014

Scurtu, Ioan, Monarhia ȋn Romȃnia (1866-1947), Bucureṣţi, Editura Danubius, 1991

Suciu, Dumitru, Monarhia ṣi făurirea Romȃniei Mari (1866-1918), Bucureṣti, Editura Albatros, 1997

Stan, Apostol, Putere politică ṣi democraţie ȋn Romȃnia (1859-1918), Bucureṣti, Editura Albatros, 1995

La Bucureşti nu se mai zâmbeşte. E aproape inacceptabil social sau, dacă se zâmbeşte, e mai degrabă un rânjet de satisfacţie pentru – cel mai adesea – câştiguri financiare considerabile şi / sau strivirea rivalului. Nu e, în orice caz, un zâmbet sănătos. Un zâmbet viu. Nu. E zâmbetul mortului.

La Cluj nu se mai zâmbeşte – sunt ani buni. E prea multă agitaţie în epigonul Bucureştiului pentru a se zâmbi. Se aleargă frenetic, se râde zgomotos, se iubeşte şi mai zgomotos, dar nu se zâmbeşte. Se mănâncă haute cuisine, se dansează ameţitor în festivaluri nespuse, dar nu se zâmbeşte. Lumea e prea ocupată pentru astfel de bagatele.

La Timişoara e, egalmente, nebunie. Viitoarea capitală culturală a Europei îşi savurează succesul bând dintr-un cocktail de senzaţii, multe neîncercate pân-acum. Dar nici aici nu se zâmbeşte, pentru că nu e loc de zâmbete pe şantierele de idei. Zâmbetele încurcă productivitatea şi studiile de fezabilitate. În Banat se suspină şi se jubilează: dar nici aici nu se zâmbeşte.

La Alba Iulia nu se zâmbeşte, cu adevărat. Ci se zâmbeşte amar, trist, cu gândul la gloriile pierdute ale Celeilalte Capitale. Au trecut – mai e puţin – 100 de ani de când s-a zâmbit luminos, s-a plâns de emoţie şi s-a râs atât de cristalin în inima României.

La Galaţi, la Brăila, la Arad nu se zâmbeşte, pentru că asta ar stârni suspiciuni în valea plângerii, în sanctuarele părăsite de la hotare.

La Craiova nu se zâmbeşte – deşi oltenii sunt oameni vii. Ci se zoreşte, pentru că sângele clocoteşte. La Iaşi? La Iaşi se soarbe cu nesaţ parfumul teilor. Dar nici aici nu se zâmbeşte, sau dacă da – se zâmbeşte sideral, cu ochii-n stele, ca Eminescu.

Şi nici în Maramureşul nostru etern nu se zâmbeşte: ci se răzbate. Aici s-a inventat dăinuirea, dar viaţa nu e un zâmbet aici, nici pe departe. Ci un cântec de dor, şi de jale. O doină cântată de bătrâni, pe munţii noştri legendari, singurii care nu ne-au părăsit în Istorie.

Mai există, însă, un loc din România în care se zâmbeşte, şi acesta e Drobeta-Turnu Severin. Aici, la piciorul podului lui Apolodor, oamenii încă-şi mai permit să zâmbească, deşi n-au nici un motiv. Hale istorice sunt transformate în magazine chinezeşti, vechi sinagogi au fost reconvertite în birouri notariale, cetatea medievală are gresie drept pardoseală, un teatru superb, văduvit de trupă proprie, e nevoit să suporte sacrilegiul unor comedii bulevardiere. Doar Dunărea ne mai suportă, aşa cum a făcut-o mii de ani, de la Traian încoace.

De ce zâmbeşte lumea la Drobeta? Pentru că, în acest oraş atât de bulversant încât nu poate fi etichetat, viaţa e frumoasă fiindcă-şi permite să fie, contra evidenţei. Eşti fericit când n-ai nici un motiv să fii. Când te sprijini de un fluviu, de istorie, şi de Dumnezeu.

Dealurile de pe care va fi venit Traian Foto: Ovidiu Iordache

Mergeţi la Drobeta-Turnu Severin să vedeţi români care încă zâmbesc. E o privelişte de lux, pe care nu v-o permiteţi trăind în marile oraşe. Şi e o panoramă chiar mai frumoasă decât cea – bătând către malul sârbesc – pe care ne-o oferă sfântul pământ pe care Carol I călca, întâi, cu zâmbetul pe buze, la 1866.

Zâmbetul senin – iată lecţia umilei Drobete pentru (parte din) România.

Un oraş durabil: Drobeta-Turnu Severin

Nume: Gheorghe Panu (alternativ, George)

Poreclă: Românul (dată pentru că purta ii, la Junimea)

Când a trăit: secolul XIX (1848 – 1910)

Ocupaţia: Polimat. A avut o sumedenie de ocupaţii, dar a trăit cu precădere din jurnalism. Fondator de partid, liderul celui mai important curent de gândire radicală din România secolului XIX, politician, avocat, scriitor, istoric, memorialist.

Încă nu sunt impresionat… A tradus în română din italiana medievală (Petrarca). Este primul român care a vorbit despre hipnotism şi sugestie.

S-a remarcat ca: Excepţional orator şi virulent polemist.

Staţi un pic. Ce face un polemist? Pe scurt, polemizează. Panu a fost apreciat, în cercurile literare ale epocii – inclusiv în cel de la Bucureşti, grupat în jurul lui Bogdan Petriceicu Haşdeu, concurent al Junimii de la Iaşi – pentru talentul său de polemist. A utilizat, foarte eficient, sarcasmul şi satira în text. Textele lui satirice se detaşează clar de cele ale lui G. Dem. Teodorescu sau ale lui Nicolae Orăşanu ori Alexandru Macedonski când era tânăr. Ştia să construiască nişte antinomii foarte inteligente.

Cât timp a polemizat Panu? Aproape toată cariera. Spre finalul vieţii, s-a dedicat unor articole şi studii cu caracter teoretic.

Foarte frumos, dar de ce mi-aş pierde vremea? Panu a fost martorul celei mai importante perioade de modernizări – în mijlocul unor frământări politice şi sociale de tot felul – din Principatele Unite. Este perioada în care intelighenţia românească realizează cât de neînsemnaţi suntem, pentru că, până atunci, nu ne puseserăm această problemă. La Tratatul de la Kuciuk-Kainargi (1774), boierii români au fost ţinuţi pe la porţi de negociatorii străini, şi puşi în faţa faptului împlinit. Ulterior, pierderea Basarabiei şi dualismul austro-ungar au acutizat sentimentul neimportanţei noastre, care cerea o trezire culturală şi politică.

Am înţeles. Totuşi, ce legătură are cu Junimea? Gheorghe Panu a fost unul dintre membrii marcanţi, din perioada ieşeană, ai societăţii culturale. Important de subliniat este că Panu a avut cu Junimea raporturi mai mult literare, decât politice. În Convorbiri Literare, subiectele sale de căpătâi au fost importanţa culturii naţionale şi importanţa istoriei naţionale.

Cum vedea Panu Istoria Românilor? A fost printre primii intelectuali care au abordat istoria naţională în antiteză cu paşoptiştii. Într-o colecţie de studii publicate în Convorbiri, Gheorghe Panu argumentează cât de important este să ţii la cronici şi la izvoarele istorice, şi mai puţin la comentariile făcute de gloriile istoriografiei, precum Nicolae Bălcescu (sau Nicolae Iorga, peste decenii, n.n.). El exprimă o viziune critică cu privire la naţionalism, în studiul ştiinţific al istoriei.

Pare un om furios. De ce îl înfuria falsul patriotism? Să îl ascultăm, când era foarte tânăr: “Dacă aruncă cineva o privire generală asupra mişcării intelectuale de la noi, rămâne izbit de un fapt foarte caracteristic românilor: exagerarea tuturor cugetărilor şi faptelor ce se îndreaptă la gloria şi mândria naţională, şi aducerea la măsuri foarte, foarte mici, de multe ori chiar la o înţeleaptă tăcere, a tot ceea ce loveşte aste simţiri. Desigur, mijlocul de a vedea astfel lucrurile este foarte măgulitor şi de înţeles. Dar vine întrebarea: este oare atât de folositor ştiinţific?”

Devine interesant! “Meritul lui Panu este de a fi încercat, cel dintâi la noi, să spuie adevărul, oricare ar fi el”, nota despre el istoricul Ioan Filitti. Panu a simţit, mai devreme ca alţii, că trebuie să ne oprim din a minţi în legătură cu noi înşine. Nu e mai puţin adevărat că a face un Stat, cum au creat românii în secolul XIX, presupune nişte ficţiuni necesare.

În ce relaţii era cu Eminescu? “Reci” ar fi un cuvânt cald. Eminescu i-a fost antipatic tot timpul – probabil pentru că îl simţea foarte talentat. La citirea Scrisorii a III-a a lui Eminescu, Panu părăseşte sala, spunând că nu stă să asculte naţionalisme. Ceea ce n-a identificat Panu corect este că talentul artistic al lui Eminescu era suficient încât să i se ierte aproape orice. Chiar şi anacronismele istorice pe care i le-a reproşat în Sărmanul Dionis.

Doar patru oameni au fost acuzaţi de crimă de lezmaiestate pe vremea lui Carol I: Gheorghe Panu (înfăţişat aici), G. Dem. Teodorescu, Nicolae Orăşanu şi Alexandru Macedonski

Pentru ce trebuie ţinut minte? Lucrarea lui, Amintiri de la Junimea, este mult mai vie decât lucrarea similară a lui Iacob Negruzzi, în ciuda faptului că autorul nu a avut acces la rapoartele societăţii, precum acesta din urmă.

Atât? Ar mai fi ceva, care i-a marcat viaţa. În ziarul său, Lupta, Gheorghe Panu publică în 1887 un articol violent, la limita calomniei, numit Omul periculos, pentru care a fost acuzat de lezmaiestate. Doar patru oameni au fost acuzaţi de această crimă pe vremea lui Carol I: Gheorghe Panu, G. Dem. Teodorescu, Nicolae Orăşanu şi Alexandru Macedonski, ultimii doi făcând şi temniţă.

Ce a urmat? Panu a primit maximum de pedeapsă (doi ani şi jumătate de închisoare) şi o amendă de 5000 de lei. În consecinţă, a fugit din ţară, în Franţa, unde s-a refugiat un an de zile. Nimeni nu i-a înţeles reacţia, bunul său prieten Constantin Bacalbaşa imputându-i “laşitatea”. După revenirea acasă şi o perioadă de acalmie, Panu – incorigibil – şi-a reluat criticile la adresa monarhului. I-a purtat, toată viaţa, o duşmănie oarbă – cu precădere, nejustificată – regelui Carol I, fără a înţelege că moderatismul şi civilitudinea stăteau la baza concepţiei de guvernare a acestuia.

Cum s-a comportat Carol? Fin, dar neiertător. I-a refuzat lui Panu funcţia de prim-ministru, când acesta ar fi fost propus de liberalii “roşii”, pretextând că “Cel ce nu respectă legile ţării, nu poate conduce guvernul”.

Sună foarte actual. Mai spuneţi-mi o anecdotă cu Panu. Mais bien sûr! Când, la Junimea, s-a citit o traducere din Lamartine, discutându-se asupra felului corect de a traduce, Panu a apreciat că un traducător nu trebuie să se îndepărteze de textul-sursă mai mult de 10%. Alecsandri a replicat, foarte acid, unui vecin: “Dumnealui e de la financiar?”, stârnind hohote de râs.

De ce mai e Panu relevant azi? Fiindcă a fost între primii, dacă nu primul luptător de la noi pentru ideea de libertate de expresie mai presus de orice. A crezut, toată viaţa lui, în acest principiu şi, spre deosebire de Nicolae Orăşanu, Alexandru Macedonski, sau Caragiale, influenţaţi de un context în care activau, Panu – cu toate limitele lui – a făcut asta cu bună-credinţă şi cu onestitate intelectuală. A scris despre drepturile femeilor, despre problema evreiască şi despre votul universal, mergând împotriva valului de gândire ce monopoliza dezbaterea publică.

Dacă l-am catapulta în România anului 2018? Cu siguranţă, ar lupta pentru libertăţi de toate felurile, inclusiv libertăţi ce nu îl privesc ca persoană. Panu, nefiind femeie, a luptat pentru femei, nefiind copil muncitor la uzină, a luptat pentru neexploatarea copiilor şamd.

Cum a ieşit din scenă Gheorghe Panu? Ca orice om de spirit: împovărat de datorii şi nu prea fericit. Spre sfârşitul vieţii, în ultimii lui 4-5 ani, întâmpină greutăţi financiare şi trimite scrisori de ajutor tuturor prietenilor lui, în special din cercurile de socialişti din Iaşi – printre ei, Vasile Morţun. Jena financiară coincide cu traseismul lui politic din finalul existenţei: a făcut de şase ori cale întoarsă între conservatori şi liberali.

Diagnostic final? Un erou discret al secolului XIX. Chiar dacă a ţipat, pe alocuri.

O mare mâhnire te cuprinde, când ai cunoscut de aproape pe Gheorghe Panu, gândindu-te la această carieră începută cu atâta zgomot, şi apusă cu atâta tăcere.

Constantin Bacalbaşa, în Bucureştii de altădată

• Despre
• Ultimele Postari

Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com

Urmăriţi-mă:

Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

• Băieţelul român care îi învaţă pe americani cum se găteşte (şi trăieşte) româneşte - 02-11-2018
• Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o de la Mama - 23-10-2018
• Nu confundaţi Biserica cu Uber - 11-10-2018

• Despre
• Ultimele Postari

Bogdan Simion

Simion Bogdan-Mihai este doctorand în literatură, (titlul tezei în pregătire este "Imaginea regelui Carol I în presă: antidinastici şi procarlişti") solist vocal, cobzar, pasionat de folclor, ocazional scriitor şi actor. A coordonat timp de 4 ani proiectul "Şamanul Mut", unul dintre puţinele proiecte postdecembriste de revitalizare a muzicilor de tradiţie orală din România. Este membru permanent al Bandei Agurida (Loredana Band), a lucrat la coloana sonoră a serialului "Las Fierbinţi" şi a documentarului "Wild Carpathia" produs de Travel Channel. A lucrat ca instrumentist cu numeroşi artişti din România, între care Loredana Groza, Mihai Mărgineanu, Taraf de Haidouks, Les Elephants Bizzarres, Chimie, El Nyno, Samurai ş.a.

Ultimele postari ale lui Bogdan Simion (vezi toate)

Este indubitabil că Sergiu Nicolaescu a fost unul dintre granzii cinema-ului din România. Ştefan Paraschiv semnează, pe Matricea Românească, un eseu ce analizează un film istoric de calibru al regizorului („ultima capodoperă a filmului istoric românesc”), despre participarea ţării noastre în Primul Război Mondial: „Triunghiul morţii” (1999).

Magistrului Gheorghe Buzatu

„Jertfa supremă nu poate fi surprinsă decât în prim-plan.” – Sergiu Nicolaescu

Vreau, dintru început, să mă pun în contra curentului neobolşevic, a adepţilor săi, urmaşi ai lui Roller într-ale tâlhăriei identitare, a celor care condamnă comunismul, ocolindu-şi propriii părinţi, vajnici torţionari şi comisari ai „Marelui Prieten”. Bineînţeles, şi a acelora care, pentru vânzări mai consistente, confundă studiul istoriei cu o manelizare generală a faptelor, opera lor nefiind altceva decât maculatura tipărită de edituri compromise.

Aşa că afirm: istoria nu poate exista fără faptă şi document, dar nici fără – literar spus – personaje de legendă. Unul dintre aceste personaje – personalitate, totodată – este, fără dar şi poate, şi regretatul Sergiu Nicolaescu, cel mai important cineast român. Iar această judecată de valoare nu vine doar ca o apreciere personală, ci este confirmată atât de calitatea operei sale cinematografice, cât şi de penuria de veritabili creatori de film, prin contrast. Nu este momentul să discutăm despre grotesca împăunare a unora cu premii europene, ce vin, în bătaie de joc, să râdă de primitivismul postdecembrist al românilor – subiectul predilect al aşa-zisului „nou val” din filmul românesc.

Scriu acest eseu ca literat. Nu mă dezic, iar patima nu mi-aş da-o pe sterilitatea („obiectivitatea”) niciunui om de ştiinţă. Şi, la o adică, n-aş avea de ce: lui Sergiu Nicolaescu îi voi mulţumi întotdeauna. Pentru că, unei lumi în care colcăie, de atât amar de timp, laşitatea, conformismul şi compromisul, el i-a opus faptele unor oameni de toată isprava, care au mers până la capăt, „oriunde ar fi acel capăt”!

Filmul istoric – artă şi evadare în timp

Arta nu are decât un singur echivalent: creaţia. Filmul (subsecvent, filmul istoric) nu face excepţie. Sistemele totalitare, însă, acordă o nouă valenţă artei: nevoia de evadare, de eliberare din chingile unei ideologii smintite. De altfel, poate părea straniu acest efect pentru reprezentanţii noilor şi abulicelor generaţii, pentru care cuvintele de ordine în artă au devenit derizoriul, grosierul, vulgarul. Dar, alegem să vorbim astăzi despre Sergiu Nicolaescu tocmai datorită conştiinţei istorice a artistului veritabil care a fost. În faţa unui regim opresiv, ce acţiona pentru reducerea spiritului în limitele unui minimalism detestabil (deşi „omul nou”, sădit atunci, avea să se manifeste plenar de-abia după sfârşitul – oficial al – dictaturii), cineastul a adoptat o atitudine pragmatică, refuzând, însă, compromisul identitar.

Profilul spiritual al lui Sergiu Nicolaescu e de-ajuns pentru a stârpi orice cârcoteli. Transpare, de altfel, şi din paginile-prolog ale ultimului său volum biografic, Viaţă, destin şi film (Editura Universitară, 2011): un idealist, grefat pe educaţia conservatoare a României Mari. În această cheie trebuie înţelese remarci (de altfel, adevărate şi de substanţă) ca naţional-comunismul – „nu doar o contradicţie, ci pur şi simplu o monstruozitate” (p. 11) sau „după jumătate de secol de dictatură comunistă, moştenirea pe care ne-a lăsat-o acest regim este falimentul politic, moral şi dominaţia mediocrităţii” (p. 24).

Deşi putem argumenta pentru succesul său în fiecare domeniu tematic pe care l-a abordat, nu negăm o realitate, anume că, îndeobşte, Sergiu Nicolaescu rămâne identificat cu filmul istoric. În acest sens, resortul său intim a fost deja anticipat: nevoia de modele, de eroi care să intre în antiteză cu micimea diriguitorilor vremii şi ai vremurilor. Dar nici o nesfârşită odă nu îi este opera, iar un creator are, întâi de toate, datoria să fie cinstit – cu sine şi cu publicul său. Nu degeaba, pentru cineast, împătimit – cum nu se află mulţi – al istoriei, trădarea care ne-a însoţit de-a lungul veacurilor nu poate fi decât expresia supremei degradări a fiinţei noastre naţionale: „Sunt de părere că mizeria noastră dintotdeauna – TRĂDAREA – vine din interiorul nostru şi că un adevărat naţionalism nu poate porni de la o istorie falsă. […] Eroismul din filmele mele este o formă conştientă a sacrificiului şi împlinirea întotdeauna a unei misiuni. Prezenţa trădării în filme îi displăcea profund lui Ceauşescu, care nu accepta niciodată abordarea realităţilor istorice în mod sincer, dur şi direct.” (p. 26)

Crezul cineastului – fericita formulă „naţionalism-romantic” îi aparţine – este afirmat şi aici: nicio mare înfăptuire nu se poate împlini în lipsa unei jertfe, iar istoria şi arta (aşadar, inclusiv filmul) au datoria să îi reţină numai pe cei care, fără dileme sterpe, au ales calea sacrificiului, în slujba unui ideal (individual, dar, mai ales, naţional): „Întreaga mea operă realizată în România s-a aflat sub semnul militantismului. Am avut de ales între filmul ‹‹cult›› – ca artă prevăzută ‹‹estetic›› în vocaţia ei simbolică – şi filmul istoric, în sensul larg, ca o practică dinamică pentru toţi şi prin toţi, purtătoare a unei ficţiuni istorice, de educaţie şi de formare. Am optat pentru a doua, nu pentru că ar fi mai puţin ambiţioasă, ci pentru faptul că îmi permitea o gestionare mai pragmatică a lucrurilor şi atingerea unui scop sub semnul căruia cred că a stat cariera mea cinematografică: să redau poporului român, în măsura puterii mele, conştiinţa existenţei sale în afara ideologiei marxist-leniniste şi a luptei de clasă, pentru a încerca să mă apropii de adevăr cât mai mult şi cu tot respectul şi dragostea mea faţă de patrie.” (p. 56)

În ceea ce priveşte momentul particular al Primului Război Mondial, Sergiu Nicolaescu îşi înscrie, şi de această dată, filmele (Osânda, Ultima noapte de dragoste, Capcana mercenarilor, Triunghiul morţii, Carol I – un destin pentru România) în profilul unei ample confruntări individ-istorie, ale cărei consecinţe, deşi tragice, pot conduce la momente de graţie unice – în cazul filmelor amintite, Unirea, naşterea României Mari.

Eseul nostru – subliniem această categorisire, lăsând loc altora pentru interminabile studii ştiinţifice, împănate, se-nţelege, cu bibliografii dintre cele mai alese – se referă la Triunghiul morţii, film istoric al dramei colective a Armatei Române în timpul Primului Război Mondial (perioada ianuarie 1917 – august 1917), cu inserarea unor portrete ale personalităţilor marcante din epocă, în oglindă, din moment ce războiul este prezentat atât din perspectiva românilor (de la familia regală, Marele Cartier General şi comandanţii armatelor, până la simpli oşteni, ca cei şase fraţi Ailenei, care, „precum fiii Vrâncioaiei pe vremea lui Ştefan cel Mare”, au venit cu toţii la luptă), cât şi din perspectiva germanilor (de la kaiserul Wilhelm al II-lea şi mareşalul August von Mackensen, până la duoul Franz- Jürgen, combatanţi relocaţi de pe frontul francez).

Nu avem pretenţia exhaustivităţii, nici din punct de vedere artistic (filmul ca atare), nici din punct de vedere istoric (faptele, evenimentele pe care filmul le reconstituie). De asemenea, nu ne ascundem nici intenţia de a reveni, în viitorul cât mai apropiat, asupra celor patru filme (Osânda, Ultima noapte de dragoste, Capcana mercenarilor, Carol I – un destin pentru România) în care cineastul plasează participarea românilor la Primul Război Mondial şi reconstituirea epocii în subsidiarul firului narativ, urmărind, în prim-plan, o dramă individuală.

Triunghiul morţii – ultima capodoperă a filmului istoric românesc

Scenariu: Corneliu Vadim Tudor şi Sergiu Nicolaescu, asistaţi în scrierea dialogurilor de către Dumitru Radu Popescu

Data premierei: 21.05.1999

Pelicula Triunghiul morţii vine să împlinească, peste timp, ultimele cuvinte ale proclamaţiei regelui Ferdinand (Bucureşti, la 15/28 august 1916), rostite în debutul filmului: „V-am chemat ca să purtați steagurile voastre peste hotarele unde frații voștri vă așteaptă cu nerăbdare și cu inima plină de nădejde. […] De-a lungul veacurilor un neam întreg vă va binecuvânta și vă va slăvi.” Se pare, însă, că cineastul ar fi vrut ca primele secvenţe ale filmului să prezinte Consiliul de Coroană din august 1914 – care a decis menţinerea României în neutralitate – şi profunda mâhnire din cauza căreia Regele Carol I (în interpretarea lui Nicolaescu însuşi) avea să moară curând după. Diriguitorii politici ai anului 1997 nu ar fi permis o serie de filmări – între altele, la Castelul Peleş, unde amintitul Consiliu a avut loc. Sergiu Nicolaescu va reveni asupra acestui proiect al său în docu-drama Carol I – Un destin pentru România (2009). De asemenea, trebuie să dăm curs declaraţiilor cineastului, potrivit cărora producţia filmului a fost sistematic sabotată de conducerea cinematografiei din guvernarea 1996-2000, motiv pentru care au fost chemate efective tehnice de peste Prut, iar dificultăţile financiare au fost atenuate prin atragerea unor sponsori privaţi. Nu avem decât de speculat că, din aceste cauze, Bătălia de la Oituz nu a mai fost reconstituită.

Întâi de toate, ne apare limpede că tendinţa enciclopedică a scriitorului şi omului politic Vadim Tudor – aici, în calitate de scenarist – a făcut ca firul narativ al filmului să ia forma unui mozaic de secvenţe monumentale (unele pur-documentare, altele de o certă valoare estetică), care, fiecare în parte, ar fi putut constitui subiectul unei producţii cinematografice distincte. Scenariul este, astfel, exhaustiv, dens în informaţie, anul 1917 fiind prezentat în multiple valenţe: intrigi politice, sacrificii şi trădări, elaborarea – măcinată de orgolii a – strategiilor militare, a proiectelor diplomatice şi, mai ales, confruntările armate care au zădărnicit ocuparea de către Puterile Centrale a ultimei provincii româneşti libere, Vestul Moldovei (operaţiuni din 1916, cum ar fi dezastrul campaniei din Sud – Turtucaia, Câineni, Flămânda – sau eşecul din Transilvania, sunt doar amintite ca răni vii în moralul armatei).

Totuşi, trei episoade majore se conturează, prin complexitatea intrigii lor: trădarea colonelului Alexandru D. Sturdza, Bătălia de la Mărăşti şi Bătălia de la Mărăşeşti (împreună cu operaţiunile defensive subsecvente, printre care şi „al treilea element” al „triunghiului morţii” – Oituzul). Fără a încerca să secţionăm un corp organic, ne vom construi analiza în această ordine. De asemenea, fiind încredinţaţi că cititorii noştri cunosc deja în amănunt subiectele istorice în cauză, nu facem decât să le redăm sumar, în acord cu firul narativ al filmului.

Trădarea colonelului Alexandru D. Sturdza (interpretat cu ascuţit cinism de Ştefan Velniciuc) face parte dintr-o colecţie de fapte istorice relativ slab cunoscute sau documentate până la momentul ecranizării lor de către Sergiu Nicolaescu (tale quale, ca aici, sau mascate de ficţiune, ca masacrul de la Giurcuţa/ Beliş din Capcana Mercenarilor, film realizat de către cineast în 1981). O monografie completă dedicată acestui subiect – apreciată deosebit de regretatul academician Florin Constantiniu – avea să fie publicată de-abia în 2011 de către Petre Otu şi Maria Georgescu. De asemenea, tot ca o consideraţie de ansamblu, remarcăm faptul că întreg acest segment al filmului (prin replici, interpretare artistică, realizare a imaginii şi a luminilor) se poate constitui într-un eseu restrâns asupra trădării, temă ce revine obsesiv în filmografia lui Nicolaescu şi care, cum arătam mai sus, ocupă un loc însemnat în preambulul ultimului său volum memorialistic.

Colonelul Alexandru D. Sturdza, fiu al fostului prim-ministrul liberal (în patru mandate) Dimitrie Sturdza şi ginere al patriarhului conservator Petre P. Carp (şi el premier în două rânduri), militar şcolit în Imperiul German, convins fiind că o nouă alianţă cu Rusia ţaristă va avea consecinţe nefaste, asemenea celei din 1877-78, elaborează un complot prin care – spera el – o parte cât mai însemnată a ostaşilor şi a ofiţerilor să refuze lupta împotriva Puterilor Centrale, alături de ruşi, şi să determine, astfel, pentru Regatul Român, schimbarea taberei. Evenimentele se petrec între sfârşitul lunii decembrie 1916 şi începutul lunii februarie 1917, după ce Bucureştii căzuseră pe 6 decembrie, iar întregul aparat statal şi militar, dar şi un însemnat număr de civili au fost relocate în Moldova dintre Carpaţi şi Prut. Complotul începe prin retragerea nejustificată a unităţii conduse de Sturdza, Brigada a 7-a mixtă, în timpul unei operaţiuni ofensive inamice, în ultimele zile ale anului 1916. Pentru a masca aceste decizii tactice şi a distrage atenţia generalului Averescu (rol căruia Sergiu Nicolaescu îi oferă orgoliul, demnitatea şi rigoarea cuvenite), comandantul Armatei a II-a – între cei doi existând, de-a lungul timpului, o serie de conflicte ce au culminat în acest moment –, de părăsirea înălţimii Momâia este acuzat sublocotenentul Constantin Ciulei (Dragoş Ionescu), a cărui companie nu reuşise să o apere. Acesta este judecat şi condamnat la pedeapsa capitală, martor al acuzării fiind un oarecare căpitan în rezervă Polihroniade (Viorel Comănici), dornic să fie reintegrat în armată.

Sergiu Nicolaescu, în rolul Generalului Alexandru Averescu, în Triunghiul morţii (1999) Foto: All about Romanian Cinema

Alături de Sturdza se află şi locotenent-colonelul Constantin Crăiniceanu (Cristian Şofron), comandantul Regimentului 25 Infanterie şi fiul generalului Grigore Crăiniceanu, fost ministru de război (Matei Alexandru). Acesta ar fi trebuit să treacă la inamic împreună cu unitatea din subordine, constituind, în planul lui Sturdza, exemplul necesar altor ofiţeri pentru a-i urma. Însă, între timp, Averescu îi ia lui Sturdza comanda Diviziei a 8-a Infanterie, care îi fusese recent oferită, mutându-l, totodată, la Armata I, fapte care grăbesc defectarea lui Sturdza (noaptea de 23 ianuarie/5 februarie – 24 ianuarie/6 februarie). Însoţit de locotenentul Erwin Rommel (Radu Bânzaru), căruia îi mărturiseşte că acţionează din convingere, colonelul Sturdza este prezentat mareşalului August von Mackensen (Iurie Darie), comandantul forţelor armate ale Puterilor Centrale în România, dar lipsa de încredere a corpului ofiţeresc german într-un astfel de demers dezonorant şi hazardat este mai mult decât evidentă. Colonelul întocmeşte un manifest, din care un număr de exemplare este predat locotenent-colonelului Crăiniceanu în seara de 29 ianuarie/11 februarie, în pădurea de pe dealul Cârlan, dar, în scurtă vreme, acesta din urmă, în zona punctului Paltin, este surprins de o patrulă românească.

Parcursul personajului Sturdza se frânge din acest moment. Rămâne, totuşi, de exploatat cinematografic nu numai trădarea a doi ofiţeri, ci şi bănuiala unei conspiraţii antidinastice. Curtea marţială a Armatei a II-a îl condamnă în contumacie la moarte şi degradare militară pe Sturdza, iar pe Crăiniceanu, la 15 ani muncă silnică / temniţă grea. După ce, la insistenţele lui Averescu, procesul este rejudecat de Curtea marţială a Armatei I, pedeapsa lui Crăiniceanu este comutată în pedeapsa capitală.

Avem de-a face aici cu o licenţă artistică, ce translatează data executării sentinţei capitale după Bătălia de la Mărăşti, în timp ce ea, în realitate, avusese loc în Vinerea Mare a anului 1917 (31 martie/13 aprilie), conform notelor de război ale generalului Averescu. Justificarea este una de ordin dramatic, regizorul realizând, astfel, o puternică antiteză între vina de neiertat a trădării şi jertfa ostaşilor pentru idealul naţional. Totodată, această licenţă subliniază şi mai bine atitudinea generalului, care ameninţă chiar cu demisia din armată dacă sentinţa iniţială (15 ani muncă silinică) ar fi fost menţinută de către instanţa militară, Averescu susţinând ferm, în ciuda tuturor intervenţiilor – bunăoară, a Reginei Maria pe lângă Rege sau a mamei lui Crăiniceanu (Monica Ghiuţă) pe lângă generalul Prezan (Virgil Andriescu) –, că, pentru aceeaşi faptă incriminată de justiţia militară, trebuie să răspundă, în mod identic, atât un simplu ostaş, cât şi un ofiţer. De asemenea, generalul Eremia Grigorescu (Emil Hossu) consideră că această pedeapsă vine şi pentru ca aliaţii francezi şi ruşi să primească satisfacţie prin executarea „exemplară” a unui filogerman.

Vezi şi: Matricea Românească a făcut istorie la Râşnov!

În ciuda acestei licenţe artistice – prezentarea execuţiei lui Crăiniceanu ca fiind ulterioară Bătăliei de la Mărăşti –, o eroare, totuşi, se regăseşte, ofiţerul de justiţie militară dând citire sentinţei în care se face vorbire de executarea ei „în faţa regimentului, azi, 13 iunie 1917”.

Bătălia de la Mărăşti (11/24 iulie – 19 iulie/1 august) şi preliminariile ei sunt marcate de conflictul dintre comandantul Armatei a II-a, generalul Alexandru Averescu, şi generalul Constantin Prezan, şeful Marelui Cartier General, asistat de maiorul Ion Antonescu (Vladimir Ivanov), şeful Biroului Operaţiuni – personalitate căreia Sergiu Nicolaescu îi dedicase, cu cinci ani în urmă, portretul monumental Începutul Adevărului – Oglinda.

Obiectivul Armatei a II-a, conduse de Averescu, era împingerea inamicului până în valea Putnei, printr-o acţiune ofensivă care să străpungă frontul în zona Nămoloasa. Operaţiunile efectivelor române aveau să fie asigurate şi de Armata a IX-a rusă, care ar fi trebuit să fixeze noile coordonate ale frontului. Planul operativ includea şi o acţiune ofensivă a Armatei I române, sub comanda generalului Constantin Christescu (Vladimir Găitan), dar eşecul militar rus pe frontul de Nord, urmat de intrarea în degringoladă a trupelor ruse, a zădărnicit această iniţiativă temerară. Pe plan continental, se urmărea menţinerea numeroaselor efective ale Puterilor Centrale pe frontul românesc, în vederea înlesnirii unei ofensive generale a Aliaţilor în Franţa şi Italia.

În primele ei momente, acţiunea Armatei a II-a române evoluează remarcabil, dar, cum am precizat, concomitent, ofensiva Kerensky din Galiţia se încheie lamentabil, ca, mai apoi, ruşii să fugă ruşinos, incendiind Tarnopolul. La scurt timp, în frunte cu arhiducele Iosif, trupele austro-ungare intră în Cernăuţi. În faţa acestei situaţii, Marele Cartier General emite ordinul 34, prin care cere oprirea ofensivei, dar Averescu, hotărât fiind să-şi „reabiliteze” numele după Flămânda şi să atingă obiectivul propus, Valea Putnei, dispune, în mod inspirat, continuarea operaţiunilor. Ofensiva de la Mărăşti a fost, astfel, încununată de succes, pe toate planurile. Iar celui moral ar trebui să i se acorde întâietatea, românii devenind, pentru inamic, „un adversar redutabil”.

Bătălia de la Mărăşeşti (24 iulie/6 august – 21 august/3 septembrie 1917) se desfăşoară sub – acum – realitatea abandonării fronturilor de către armatele foste ţariste. Forţele ruse aliate rămase pe frontul din Sudul Moldovei mai degrabă îngreunează operaţiunile trupelor române (a se vedea cazul unităţilor subordonate prinţului Ragoza). Situaţia de fapt este surprinsă într-o secvenţă de la Marele Cartier General, imediat după victoria de la Mărăşti, în care maiorul Antonescu – cel ce se va dovedi un strălucit strateg pe tot parcursul războiului – îi mărturiseşte generalului Prezan crezul său militar şi dispreţul faţă de ruşi, prefigurându-se întocmirea planului de luptă pentru Mărăşeşti, de către maior, ca şef al Biroului Operaţiuni.

De asemenea, regina Maria (Maia Morgenstern, într-un energic tur de forţă: patron al Crucii Roşii, cap încoronat şi om politic) îndeamnă corpul ofiţeresc superior (generalii Prezan, Christescu, Averescu…) să continue lupta până la capăt, dar însăşi familia regală se confruntă cu decizia (în fapt, trădarea) prinţului-moştenitor Carol (Ovidiu Niculescu) de a renunţa la coroană, decizie urmată de fuga din ţară, pentru a se căsători, la Odessa, cu Ioana „Zizi” Lambrino.

În acelaşi timp, kaiserul Wilhelm al II-lea (Ion Dichiseanu) al Imperiului German ajunge pe front, pentru a fi martorul ofensivei germane comandate de către mareşalul Mackensen în persoană. Avem de-a face cu o altă licenţă artistică, din moment ce, conform lui Constantin Kiriţescu, împăratul german nu avea să sosească în România decât în septembrie, după încheierea operaţiunilor din „triunghiul morţii” Mărăşti-Mărăşeşti-Oituz. Efectul dramatic este, categoric, amplificat, Wilhelm al II-lea asistând, astfel, la înfrângerea propriei armate în cea mai importantă confruntare de pe frontul românesc.

Complexitatea de ordin tactic a bătăliei este cunoscută de istorici şi, în mod evident, o transpunere cinematografică integrală ar fi fost hazardată. De aceea, realizatorii concentrează punctul culminant al filmului (ca şi al bătăliei, de altfel) în confruntarea armată de la cota 100, în zona pădurii Răzoare, unde Compania I Mitraliere, condusă de către căpitanul Grigore Ignat (Mircea Rusu), a rezistat până la ultimul om. Aşezarea în poziţie de tragere a celor căzuţi aminteşte de un alt film al cineastului, Nemuritorii, Sergiu Nicolaescu argumentând artistic încă o dată pentru zădărnicia oricărei înfăptuiri lipsite de jertfa supremă. Imaginea-simbol din final a gornistului (George Alexandru) nu este altceva decât o încarnare a celebrului „Pe aici nu se trece!” (Deşi această sintagmă şi, implicit, rolul principal al acestei bătălii îi sunt atribuite generalului Eremia Grigorescu, nu trebuie să uităm că meritele strategice şi de tactică militară revin, înainte de toate, generalului Constantin Prezan, şefului Marelui Cartier General – care, astfel, îşi lua revanşa în faţa mareşalului von Mackensen pentru înfrângerea din Bătălia de pe Argeş şi pentru ocuparea Bucureştilor –, şi maiorului Ion Antonescu, şeful Biroului Operaţiuni.)

Actorii George Alexandru (gornistul Mitu) şi Cosmin Şofron (căpitan în Armata I Română), în timpul unei pauze de filmare la „Triunghiul morţii”, pregătind scena finală de pe Dealul Răzoare Foto: All about Romanian Cinema

Filmul se încheie cu operaţiunea ofensivă a efectivelor inamice în zona Varniţa-Muncelu. Cătălina Toderoiu (Ilinca Goia) cade eroic pe dealul Secuiului din această zonă. De altfel, relaţia dintre personajele Alexandru Averescu şi Cătălina Toderoiu prezintă o importanţă deosebită pentru regizor, din moment ce mama lui, Sevastiţa Cambrea, a cunoscut-o şi chiar a găzduit-o la Târgu-Jiu, unde întreaga populaţie civilă a oraşului s-a opus înaintării duşmanului.

Bătălia de la Mărăşeşti şi, apoi, cea de la Oituz împiedică încercarea Puterilor Centrale de a ocupa Moldova şi de a scoate România din război. Totuşi, statul român se vedea constrâns, pentru a-şi continua existenţa, să încheie armistiţiul de la Focşani (26 noiembrie/9 decembrie 1917) şi să semneze ruşinosul tratat de la Bucureşti (24 aprilie/7 mai 1918).

* * *

Dincolo de reconstituirea evenimentelor istorice, filmul mai propune – cu succes – atât conturarea unei fresce sociale de proporţii, dominate de imaginea ţăranului român, pe rând strivit şi înălţat de malaxorul istoriei, dar şi o suită întreagă de motive şi secvenţe alcătuind modelul specific de credinţă al poporului român, model creştin individualizat de rolul deosebit jucat de tradiţii, superstiţii şi vise în mentalul colectiv şi în raportarea sa la moarte.

În ceea ce priveşte primul aspect, o seamă întreagă de secvenţe premerg soluţionarea crizei agrare, dar şi situaţia disperată a societăţii româneşti – a întregului stat, în definitiv. Pentru acestea, regizorul recreează chiar o scenă similară (de altfel, indicativul gării nu este acelaşi) faimosului moment din Răcăciuni, unde Regele Ferdinand I (Eusebiu Ştefănescu) rosteşte discursul în care se anunţa reforma agrară. Tot aici, scenariştii au avut fericita inspiraţie de a insera un fragment, scris după căderea Bucureştilor, din jurnalul lui Octavian Goga (Constantin Cotimanis, dozând remarcabil patetismul), uşor modificat, lipsit de referirile la persoane particulare, pentru a-l aduce, mereu valabil, peste veacuri, rostit în dialog cu generalul Averescu: „Vorbiţi de clasa noastră politică… Ei, bine, ea confirmă că am ajuns o ţară plină de secături, țară minoră, căzută rușinos la examenul de capacitate în fața Europei. Aici ne-au adus politicienii ordinari, hoții improvizați astăzi moraliști, miniștrii ce s-au vândut o viață întreagă, parlamentari [/deputaţi] contrabandiști…Nu ne prăbuşim, domnule general, nici de numărul duşmanului, nici de armamentul lui, boala o avem în suflet, există o epidemie înfricoşătoare de meningită morală, iar ţara trebuia să ajungă aici, [/ţara în care un Morţun e ministru de interne, un aşa-zis Porcu’, stâlp de partid], târâtă pe marginea prăpastiei de unii conducători care sunt hoţi la drumul mare.”

Legătura ancestrală a ţăranului român cu pământul este rezumată de răspunsul dat de un ostaş (Cornel Gîrbea) Cătălinei Toderoiu: „Vezi, domnişoară, pământul ăsta e ca un blestem. Îl muncim toată viaţa şi el, forţat, ne întoarce toate roadele. Pentru el ne omorâm, de parcă n-ar fi destul – până într-o zi, când totul se sfârşeşte: intrăm în el şi pământ ne facem. Pământul ne dă totul şi ne ia totul.”

Regizorul Sergiu Nicolaescu (centru), împreună cu actorii Mihai Constantin (Jürgen – stânga) şi Ştefan Bănică Jr. (Franz – dreapta), la filmări Foto: pagina de internet a actorului Mihai Constantin

De asemenea, se prefigurează cariera politică a generalului Averescu în calitate de lider al României interbelice, beneficiind, încă din timpul războiului, de un însemnat suport popular. Regele Ferdinand insinuează o apropiere a lui Averescu de conservatori, iar acesta din urmă nu întârzie să catalogheze asemenea posibilitaţi ca „zvonuri şi intrigi” şi să-i recunoască suveranului dificultăţile pe care le întâmpină în relaţiile cu Marele Cartier General (Prezan şi Antonescu), Ionel Brătianu (Liviu Crăciun), Barbu Ştirbey şi generalul Berthelot (Silviu Stănculescu). Averescu se dovedeşte, totodată, un cunoscător lucid al problemelor socio-politice, pe care le expune fără menajamente: „Nu vom putea învinge atâta vreme cât, de-o parte, e puterea, străină la interesele prostimii, iar, pe de altă parte, este mulţimea indiferentă la orice, bineînţeles, în afara durerilor proprii...” Cuvintele i se confirmă într-un schimb de replici cu soldatul Ion Gheorghe Purice, care este de părere că „generalii au rolul să trimită lumea la moarte.”

Mai târziu, cazul Sturdza-Crăiniceanu, pentru Averescu, nu este doar un act de trădare incriminat de justiţia militară, ci şi un posibil focar de destabilizare socială în rândul Armatei („Culmea, întâi un colonel cu sânge de prinţ, acum fiul unui general, fost ministru de război. Ce să mai zică soldaţii…?!”), amintirea răscoalei de la 1907 (în timpul căreia generalul a deţinut portofoliul Ministerului de Război) fiind încă puternică în conştiinţa colectivă. Totuşi, Averescu, deşi de nestrămutat în privinţa sentinţei capitale, rămâne întrucâtva impresionat de convingerile – exprimate în presa antebelică ale – fostului locotenent-colonel Crăiniceanu în legătură cu starea generală în care se afla statul român, convingeri datorită cărora a ales să acţioneze alături de Sturdza. Crăiniceanu vorbea de „idealul naţional, de prăpastia adâncă dintre clasa conducătoare şi clasele conduse şi de faptul că depinde numai de conştiinţa noastră ca această prăpastie să poată fi umplută”, dar, confruntat, mai apoi, cu sergentul Ailenei, cel care îl demascase faţă de patrula românească în pădurea de pe dealul Cârlan, i se va reproşa de către fostul subordonat că „atunci când dvs. vreţi să faceţi lucruri mari, niciodată nu ne întrebaţi pe noi, ţăranii. […] Ne credeţi prea proşti, domnilor ofiţeri.”

Cât despre situaţia gravă a trupelor – formate, în mod evident, din ţăranimea română – şi a logisticii, cuvintele mamei lui Crăiniceanu sunt mai mult decât suficiente: „Generalul Iliescu împreună cu Brătianu bagă mii de soldaţi, desculţi şi dezarmaţi sub focul mitralierelor germane şi nimeni nu spune nimic.” Într-adevăr, deşi insuficient dezvoltată în film, maniera execrabilă în care s-a desfăşurat pregătirea de război, precum şi neîndeplinirea angajamentelor Antantei pentru a susţine efortul de război al României rămân pete negre, condiţiile în care armata noastră şi-a desfăşurat – de la un moment dat, chiar singură în faţa trupelor impresionante ale Puterilor Centrale – campaniile din Primul Război Mondial fiind mai mult decât neprielnice.

Pentru a vorbi de cealaltă temă invocată, cea spirituală, trebuie să remarcăm faptul că desfăşurarea şi eroii filmului stau sub semnul rugăciunii rostite, în debut, de Cătălina Toderoiu, prototip al femeii române şi, în definitiv, al ţării: „Doamne, măsoară locul ce ni se cuvine pe pământ. Iubitorule de oameni, au doară nu-mi va fi acest pământ o groapă sau încă vei mai lumina cu ziua ticălosul meu suflet? Iată, groapa-mi stă-nainte. Luminează ochii mei, ca nu cumva să adorm întru moarte. Luminează mintea mea, oţeleşte voinţa mea, curăţeşte-mi trupul şi sfinţeşte sufletul meu. Amin!”

Actriţa Ilinca Goia (interpreta Cătălinei Toderoiu), în timpul unei pauze de filmare, pregătind scena finală de pe Dealul Secuiului Foto: pagina de facebook Începutul Adevărului – Oglinda, de Sergiu Nicolaescu

Sergentul Dumitru Ailenei (Valentin Teodosiu) poartă în raniţă o bucată din tencuiala unei biserici, înfăţişând pe Mântuitorul Iisus Hristos. La începutul războiului, în toamna lui 1916, aflat în Transilvania, sub focul artileriei inamice, se refugiază într-o biserică. Ridică ochii şi priveşte un segment de pictură înfăţisând crucificarea lui Iisus Hristos, care „parcă(-i) spunea” să fugă de-acolo, ceea ce şi face. Un obuz distruge biserica, iar sergentul revine printre ruine, recuperând  bucata de zid cu tencuiala pe care era pictat chipul lui Hristos. De atunci, Ailenei o dezveleşte în momentul fiecărei înmormântări, rosteşte rugăciuni improvizate la căpătâiul camarazilor căzuţi şi se îngrijeşte ca acest ritual să respecte cât mai fidel datina creştină. De altfel, sfârşitul lui Dumitru Ailenei însuşi, pe dealul Răzoare, în timpul Bătăliei de la Mărăşeşti, va fi marcat tot de acest chip al Mântuitorului, într-una dintre cele mai tulburătoare scene din filmul românesc.

Bătrânul soldat interpretat de Ernest Maftei, care cutreieră frontul pentru a împărţi cruci, apare ca un adevărat motiv de-a lungul desfăşurării evenimentelor, fiind o întruchipare a tradiţiei creştine a poporului român, în sânul căruia nu se cuvine ca un om să-şi doarmă somnul de veci fără cruce la căpătâi. De asemenea, putem considera, de ce nu, că bătrânul soldat este chiar Timpul: „Se mişcă pământul şi nu-l pot opri (…) Mie-mi spune Gheorghe, Vasile, Dumitru, Lisandru…”

Un alt motiv recurent în film este cel al visului în care se arată o mireasă neînsoţită – în tradiţiile populare, semn rău, de moarte. Astfel, într-un spital în care era îngrijită, un soldat, înainte să moară, îi povesteşte Cătălinei Toderoiu cum visase o „mireasă albă, frumoasă”. Ea însăşi, înainte să cadă pe dealul Secuiului, are un schimb de replici cu sublocotenentul Gheorghe Mănoiu: „Am visat rău...”/ „Ce?”/ „Am visat o mireasă…”/ „Şi cine era?”/ „Eu eram…”

Tot acest ansamblu de tradiţii, superstiţii şi vise probează un profil cu totul specific al creştinismului ortodox român, o integrare în natură şi în rânduiala lucrurilor, pe care ţăranul nu încearcă să le pătrundă – ar fi zadarnic să depăşească „cenzura Marelui Anonim” de care vorbea Lucian Blaga, acea limită după care nu se poate încumeta cunoaşterea umană. El îşi însuşeşte rostul lor, iar semnificativă rămâne secvenţa în care gornistul Mitu se aruncă la pământ, în tranşee. Întrebat de sergentul Ailenei, fratele său, ce l-a apucat, Mitu răspunde: „N-auzi cum boceşte pământul?”/ „Acasă mi-ai zis c-auzi cum plâng păpădiile...”/ „Şi n-a murit tata dup-o săptămână?! N-auzi, bre, cum plânge iarba, plâng pădurile?!”/ „Şi cine să moară?”/ „M-am visat aprinzând o lumânare la crucea mea… şi nu era singura…”/ „Poate-o fi murit moartea…”

* * *

În final, nu putem să nu ne referim la muzica originală semnată de compozitorul Anton Şuteu, ce subliniază fragilitatea fiinţei umane în faţa războiului şi a istoriei. Până la urmă, în faţa propriului destin. Totodată, compoziţia profesorului Şuteu este susţinută, în momente critice, de doine populare, interpretate inconfundabil de Floarea Calotă – element de mare forţă dramatică, întrebuinţat de Sergiu Nicolaescu şi în Începutul Adevărului – Oglinda.

De asemenea, colaborarea imagine (Dan Alexandru) – lumini (Valentin Haret) – scenografie (Mircea Ribinschi, Nicolae Ursu) – costume (Janine Ştefan-Sârbu, Ştefan Brandes, Radu Corciova), împreună cu montajul (Melania Oproiu), oferă spectatorului un film dur, fără menajamente, reuşind să redea, cu maximă fidelitate, calvarul Războiului pentru Întregirea Neamului. Astfel, pe un frontispiciu imaginar al acestei pelicule – ultima dintr-o serie strălucită a cinematografiei româneşti – stau cuvintele generalului Averescu, din elogiul rostit la căpătâiul Cătălinei Toderiu: „Îngenuncheaţi voi, cei care sunteţi in viaţă, în faţa măreţiei celor care şi-au dat viaţa pentru ţară!”

Consideraţii finale şi perspective

Triunghiul morţii îmbină, aşadar, spiritualitatea populară cu filmări fruste, cadre austere, în care carnagiul războiului, bocetul şi rugăciunea se aşază ca fundaţie a viitorului stat unit şi unitar.

Ceea ce trebuie, de asemenea, remarcat, este că filmul asupra căruia ne-am oprit atenţia este opera unui fiu al României Mari. Sergiu Nicolaescu şi-a trăit întreaga viaţă sub semnul unirii tuturor românilor, cu atât mai mult cu cât, odată cu dezonorarea Armatei şi a naţiunii prin – în opinia mea – trădarea de la 23 august şi, apoi, cu instaurarea Republicii Populare, a început bolşevizarea statului şi a culturii române – care continuă şi în ziua de astăzi, prin formule mult mai subtile. Bineînţeles, ca mai toate filmele sale, şi cel tratat în paginile acestui eseu dă mărturie despre idealismul – de certă factură romantică – al cineastului. De aici, întreaga suită de teme predilecte pentru opera sa: credinţa, dreptatea, lupta pentru datorie şi ideal, până la sacrificiul de sine. Celor mai tineri şi mai dedaţi facilului, procedeul (romantic al) antitezei li se poate părea desuet, depăşit, în orice caz, de noile mode minimaliste ale cinematografului, culminând cu domnia vulgarului, singurul lor scop – declarat sau nu – fiind acela de a agresa spectatorul (când nu-l plictisesc teribil).

Sergiu Nicolaescu, în filmele sale istorice (şi nu numai), urmăreşte, prin jocul perspectivei dramatice personaj individual (eroul) – personaj colectiv (oştirea), dezvoltarea conştiinţei spectatorului, a întregului public, în sensul unui patriotism militant (nimic altceva decât naţionalismul), (şi) cu ajutorul căruia românii au reuşit să suporte platitudinea, mediocritatea şi lipsa modelelor autentice din societatea comunistă. Şi – chipurile – postcomunistă, de asemenea.

Cât despre personajele sale (aici, generalul Alexandru Averescu), merită amintit că Sergiu Nicolaescu s-a considerat întotdeauna un interpret, nu un actor capabil de compoziţii. Drept care, a ales întotdeauna roluri de om forte, de idealist, de luptător. În ciuda tuturor detractorilor neputincioşi, acesta este personajul lui Nicolaescu: „omul care îşi alege destinul” – după o sintagmă a Ecaterinei Oproiu (România liberă, 1981). Secondat, e drept, mai mereu, de neamul pentru care luptă.

„Cu ostaşii Armatei noastre, cu sprijinul consultanţilor militari, am realizat performanţe comparabile cu ale oricărei mari cinematografii din lume. În ceea ce priveşte durata de realizare a filmelor istorice, de pildă, nu avem rival”, îi declara cineastul lui Viorel Domenico în articolul Filmul artistic rămâne pentru generaţiile viitoare un document istoric, apărut în Almanahul Oştirii (1988), publicaţie a Ministerului Apărării Naţionale, articol citat de Cristian Vasilescu în cartea sa Până la capăt! Contribuţii ale lui Sergiu Nicolaescu la cinematografia naţională (Editura Universitară, 2011). Astfel, faptul că, după Triunghiul morţii, niciun alt film istoric nu a reuşit să atingă – iar niciun regizor nu şi-a propus – performanţele şi rigorile producţiilor nicolaesciene, i se datorează, în bună măsură, şi cineastului însuşi.

Nicidecum lipsit de har, ca artist Sergiu Nicolaescu nu a fost nici teoretician steril, nici boem fără cauză. Mai degrabă, el face parte din galeria acelor meşteri, a acelor meşteşugari, pentru care valoarea operei sale nu poate fi apreciată decât de destinatarul ei: de public. Judecând în contextul general al regresului axiologic din cultura română, lui Sergiu Nicolaescu – cel care s-a identificat în mod legitim cu întemeierea naţionalismului-romantic în cinematografia noastră – i se poate reproşa aceasta: lipsa coerenţei ideologice extrinseci operei, care, la rândul ei, să poată genera o linie unitară de creaţie – mai precis, alţi cineaşti care să realizeze pelicule pentru a-şi exprima un crez şi a oferi spectatorului o alternativă la mizeria momentului. Asta nu înseamnă că noi pelicule de referinţă pentru genul filmului istoric, în linia promovată de regretatul cineast, nu se lasă aşteptate. De altfel, istoricul Cristian Vasilescu ajunge, în singura monografie dedicată operei celui mai important cineast român, la aceleaşi concluzii: „Regizorul român [Sergiu Nicolaescu] a realizat două performanţe greu de egalat în cinematografie. A promovat un naţionalism militant, lipsit de elemente antisemite, rasiste sau partinice – filmele sale vorbesc de la sine în acest sens –, iar cariera sa internaţională nu poate fi pusă pe seama apartenenţei la un centru de putere ocult. […] Este un mare om de film, un mare educator, iar această calitate vine din faptul că opera sa, înainte de a fi o mare lecţie de profesionalism, este o mare lecţie de viaţă. Filmele sale rămân o permanentă sursă de inspiraţie şi vor furniza permanent motive de reflecţie.” (p. 223)

Din aceste considerente, filmele lui Sergiu Nicolaescu, evocând participarea naţiunii române la campaniile Primului Război Mondial (în mod deosebit Triunghiul morţii), sunt marcate de o dureroasă nostalgie a eroismului, de valenţele dramei colective, dar şi de „credinţă în vigoarea sufletului român”, de speranţa că acesta se va ridica din nou pentru ca România Mare, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, să ia naştere încă o dată.

În elaborarea eseului său, autorul a consultat următoarele surse documentare:

Buzatu, Gheorghe, Istorie interzisă, Editura Curierul Doljean, Craiova, 1990

Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain (coordonatori), Dicţionar de simboluri, Editura Polirom, Iaşi, 2009

Chiriţescu, Constantin, Istoria războiului pentru întregirea României, 1916-1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989

Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2011

Nicolaescu, Sergiu, Viaţă, destin şi film, Editura Universitară, Bucureşti, 2011

Otu, Petre, Georgescu, Maria, Radiografia unei trădări – Cazul colonelului Alexandru D. Sturdza, Editura Militară, București, 2011

Vasilescu, Cristian Luis, Până la capăt! Contribuţii ale lui Sergiu Nicolaescu la cinematografia naţională, Editura Universitară, Bucureşti, 2011

„Curtea de Argeș îți vorbește, trebuie doar să ai răbdare să o asculți și te cucerește”. Sunt cuvintele simple ale unui argeșean, dar care exprimă esența experienței în acest mic oraş cu parfum medieval.

Matricea Românească a cunoscut, la pas, Curtea de Argeș, însoțiți fiind de localnici mândri de locul în care s-au născut și de istoria sa, care ne-au prezentat frumusețea acestui spațiu.

La o primă impresie, orașul a fost mai agitat decât ne-am fi așteptat, dar grupurile de motocicliști și turiștii care vor să ajungă pe Transfăgărășan sunt cei care contribuie la forfota prezentă însă doar pe bulevardul principal, cel al Basarabilor, amenajat special pentru cortegiile funerare regale.

Aceste cortegii porneau pe un drum aprope ritualic, din Gara Regală (foto sus), o construcție spectaculoasă din vremea lui Carol I, proiectată de arhitectul Giulio Magni, cu ajutorul inginerului de arhitectură feroviară Elie Radu (1853 – 1931). Deși inginerul a construit patru astfel de gări – la Bascov, Merișani, Băiculești și Curtea de Argeș -, cea din urmă este cea care îi validează cu adevărat talentul, pus laolaltă cu cel al arhitectului francez André Lecomte du Noüy (1844 – 1914), care s-a inspirat după modelele din Franța, pe care le-a combinat cu cele românești. Clădirea gării a fost inaugurată la 27 noiembrie 1898 și poartă denumirea de „gară regală”, întrucât aceasta i-a fost menirea – toți regii înmormântați la Mănăstirea Curtea de Argeș (Carol I, Ferdinand și Carol al II-lea) au fost aduși în oraș cu trenul, așa cum a explicat Lucian Piele, reprezentantul Muzeului Municipal al Curții de Argeș.

Frumoasa gară din Curtea de Argeș este o construcție monumentală cu puternice valențe istorice

„Astăzi, gara este în paragină, din păcate. Se poate observa că este decorată cu plăci de ceramică deosebit de valoroase. Plăci de ceramică erau și la 1400, pe fațada Bisericii Domnești. Pe atunci, erau extraordinar de scumpe, semn că voievozii erau bogați”.

Confirmarea paraginii instaurate în clădirea declarată monument istoric ne-a oferit-o și șeful de gară, care a subliniat, în timp ce ne arăta interiorul, că „mai curge prin acoperiș, atunci când plouă”. Estetic, gara este, într-adevăr, spectaculoasă, dar alături de sentimentul de admirație se naște și cel al deznădejdii, pentru că monumentul nu primește atenția cuvenită din partea celor care ar trebui s-o îngrijească. Efectul deosebit al decorațiilor a fost creat prin brâurile și ancadramentele ușilor și ferestrelor, realizate din ceramică smălțuită, executate de meșterii italieni.

„Avem aici aceeași cărămidă ca și în Palatul Regal din spatele Mănăstirii Curtea de Argeș. Frumoasa gară din Curtea de Argeș este o construcție monumentală cu puternice valențe istorice. Pe aici a fost purtat și Regele Carol I, în 1914, când a fost adus la mănăstire, pentru a fi înmormântat. Toate aceste cortegii funerare porneau de la Gară până la mănăstire, pe bulevard pe sub tei, pentru că de aceea a fost construit. Înainte de a exista acest bulevard, drumul era șerpuit și era imposibil de parcurs cu cortegiile. Capul de linie era Mănăstirea Curtea de Argeș”, a mai explicat Lucian Piele.

Un loc unde să-ți crești copiii

Se poate spune, fără teama de a greși, că orașul mustește de clădiri declarate monument istoric, acestea constituind cea mai mare parte a imobilelor din Curtea de Argeș. Din fericire, privirile noastre însetate de frumos nu au observat foarte multe blocuri, astfel că nu ne-am putut abține un uşor sentiment de „invidie” față de localnicii care au ocazia să se plimbe zilnic pe străduțele cu iz rural, scăldate în liniștea generoasă cu mai toată regiunea.

Stradă ce ilustrează parfumul istoric al Curții de Argeș Foto: Mihai Vladu

Este un cumul de factori care te ademeneşte în Curtea de Argeș, așa cum opinează Iulia Georgescu, coordonatorul unui proiect cultural local. Potrivit acesteia, orășelul în care s-a născut și a ales să trăiască „este un loc unde să-ți crești copiii”.

„În afară de aspectul intuitiv și de simțământul că îmi place, Curtea de Argeș este un loc foarte frumos, este liniștit, și este un oraș în care nu îmi este frică. În București, când eram la facultate, aveam nesiguranța aceasta. Aici n-am vrut să stau oriunde, ci am dorit un loc ferit de mașini, unde să am și vedere spre pădure. De asemenea, aici, oamenii te ajută din bun-simț și din faptul că ne cunoaștem unii pe alții”.

În țara noastră efectiv călcăm pe istorie

În ceea ce privește oamenii Curții de Argeș, istoria ne arată că aceștia au fost îndrăgostiţi de țara lor și că au încercat, atât cât au putut, să-i promoveze valorile. Un exemplu notabil în acest sens este Dumitru Norocea, pictor și restaurator al Bisericii Domneşti, căruia argeșenii îi sunt recunoscători pentru eforturile depuse întru salvarea monumentului istoric, dar și pentru căminul său (construit între 1922 și 1923), azi Muzeul de Etnografie Casa Norocea.

Muzeul de Etnografie Casa Norocea

„Norocea îi primea acasă la el pe cei mai importanți oameni politici, atunci când vizitau Curtea de Argeș. El a fost cel care a descoperit fresca și simbolistica picturilor din Biserica Domnească, când toți au rămas uluiți, pentru că nu se aștepta nimeni să găsească astfel de valori”, a explicat Lucian Piele.

Dumitru Norocea și familia, pictură din Muzeul de Etnografie Casa Norocea

Dumitru Norocea a fost o personalitate locală importantă, iar în Muzeul de Etnografie se regăsesc, foarte bine păstrate, obiecte ce sunt parte a identității argeșene. Aici este relevat efortul de păstrare a patrimoniului, aspect pe care fiecare român ar trebui să-l aibă în vedere, așa cum a punctat Clarisa Iordache, purtătorul de cuvânt al Muzeului Municipal din Curtea de Argeș.

Protejarea și promovarea patrimoniului cultural istoric este o muncă de echipă. Fiecare om trebuie să aibă grijă de orașul lui și de istoria lui

„Oamenii de astăzi trebuie orientați către cultură, către istorie, către patrimoniul pe care-l au și de care trebuie să țină cu dinții, pentru că peste tot unde mergem – și nu numai aici, în Curtea de Argeș – efectiv călcăm pe istorie. Este identitatea noastră, ca neam. Cred că în prezent, suntem în plin proces de transformări. Românii au reușit să iasă în afara granițelor, să ia contact cu diferite culturi, au apreciat ce au știut să facă alții cu patrimoniul lor și să-l expună cum trebuie, și au învățat că așa trebuie făcut și la noi. Din păcate, încă suntem la capitolul: «Bine, trebuie făcut, dar să facă alții». Protejarea și promovarea patrimoniului cultural istoric este o muncă de echipă. Fiecare om trebuie să știe că trebuie să aibă grijă de orașul lui și de istoria lui. Asta se încearcă să se realizeze prin diferite festivaluri de reconstituire istorică”.

Casă veche cu pridvor, din Curtea de Argeș

Aleile poetice, panoramele de excepție și caracterul istoric al Curții de Argeș lasă în sufletul vizitatorului impresia unui spațiu în care modernul se împletește foarte bine cu medievalul. Curtea de Argeș este învăluită într-un aer aparte, care ne ajută să înțelegem de ce acesta este orașul în care regii României au ales să fie înmormântați.