Crescută în Constanța anilor simpli, dar plini de contraste, autoarea Veronica Iani  a descoperit târziu drumul către artă. După o copilărie în grija bunicilor, după studii și profesii care nu aveau nicio legătură cu literatura, cărțile au câștigat. Părinții, ingineri agronomi, i-au transmis dragostea pentru matematică, nu pentru scris, însă viața i-a presărat altceva. La îndemnul duhovnicului său,  a ieșit prima povestire scrisă. Așa a început un parcurs care avea să devină vocație.

Astăzi, cu 23 de titluri și peste 140.000 de exemplare tipărite, este o voce importantă în literatura pentru copii și adolescenți, un autor care abordează teme delicate — de la vulnerabilitatea copiilor și siguranța online, până la adopție, abuz, dependențe și reziliență — cu o sinceritate rară și un profund respect pentru cititorii tineri. Scrisul i-a devenit nu doar meserie, ci și formă de înțelegere, de vindecare și de dialog cu lumea.

Despre chemarea de a scrie, în rândurile de mai jos.

Cum era copilăria dumneavoastră la Constanța? Ați avut în familie modele care v-au îndrumat spre educație sau artă?

Copilăria mea la Constanța a fost, în același timp, obișnuită și neobișnuită. M-au crescut doar bunicii până pe la zece ani și îmi vedeam părinții o dată la două săptămâni. Dorul de ei a lăsat o amprentă puternică în sufletul meu.
Nu am crescut într-o familie cu tradiție artistică. Părinții erau ingineri agronomi. De la tata am moștenit dragostea pentru matematică. În rest, nu știu de unde vin talentul de a scrie și cel de a desena. Bunicii mei erau oameni simpli, de la țară, fără studii. Mi-a plăcut școala, dar partea artistică a apărut mult mai târziu, într-un mod neașteptat.

Ce v-a atras inițial la matematică și fizică?

Logica. Coerența. Faptul că lucrurile pot fi verificate și au sens. Într-o lume în care multe nu se leagă, matematica mi-a oferit un teren solid. Asta pot spune acum, privind în urmă. Când ești copil, lucrurile sunt mai simple: îți place sau nu îți place. Atât.

Privind în urmă, ce v-a învățat fiecare etapă din acei ani petrecuți în domenii atât de diferite?

Predatul m-a învățat răbdarea. Rolul de mamă m-a învățat marea răbdare. Domeniul financiar m-a învățat rigoare. Viața în străinătate m-a forțat să mă descurc. Joburile care nu mi-au plăcut mi-au arătat foarte clar ce nu vreau să fac. Toate etapele, puse împreună, m-au împins spre direcția în care eram, de fapt, chemată.

Ce înseamnă pentru dumneavoastră „ascultarea” – acel gest de a răspunde chemării de a scrie?

Înseamnă să faci un lucru chiar dacă nu îl înțelegi, dar nu ca și cum ai accepta fără discernământ ce ți se spune. Ascultarea se face din dragoste, nu din slăbiciune. Eu nu aveam nicio intenție să scriu. Am făcut-o doar pentru că duhovnicul meu a insistat și, sincer, ca să-i arăt că nu știu să scriu. Tocmai acel act, aparent absurd, mi-a schimbat viața.

Cum ați trăit momentul în care prima povestire a fost publicată?

A fost ciudat și neașteptat. Scrisesem doar ca să dovedesc că nu pot. Când povestirea a fost publicată, mi-am dat seama că nu am scăpare. A fost mirare, teamă și apoi multă muncă: două povestiri pe lună, în total vreo optsprezece. A fost greu, dar și revelator. Atunci am realizat că iubesc să scriu.

În ce fel scrisul v-a ajutat să vă înțelegeți mai bine trecutul și drumul interior?

Eram într-o perioadă de căutări și frământări. Scrisul m-a obligat să văd ce port în mine și ce pot dărui. Înainte să scriu, am avut perioade în care mergeam la orfelinat, luam copii acasă în weekend, făceam voluntariat într-un centru pentru tineri cu dizabilități. Toate m-au ajutat, dar scrisul s-a potrivit cel mai bine felului meu de a oferi ceva lumii.

Ce teme simțiți că vi s-au „cerut” să le abordați?

Cele din viața reală: copii vulnerabili, pericole ignorate, situații pe care mulți adulți preferă să nu le privească direct. Sindrom Down, adopție, abuzuri, dependențe, siguranță fizică și online. Nu eu am ales temele, ele au apărut în viața mea și nu am putut să le ocolesc. Iar când primești un dar, nu îl poți folosi doar pentru tine.
Desigur, am și cărți mai ușoare, cu iepurași și alte animale simpatice. Acolo nu pun teme grele, dar adaug întotdeauna lucruri morale pe care copiii să le însușească natural și plăcut.

Cum reacționează copiii și părinții la temele dificile din cărțile dumneavoastră?

Copiii reacționează surprinzător de bine. Înțeleg mult mai mult decât credem. Dacă le explici limpede și cu respect, reacționează corect. Părinții sunt, în general, recunoscători că cineva formulează lucruri pe care ei nu reușesc să le spună. Uneori se sperie, dar înțeleg de ce e nevoie.

Ați început să desenați din necesitate, dar a devenit un limbaj de expresie. Câte calități mai dețineți?

Desenul a fost și el „un talent ascuns”. Desenasem doar în școala generală, dar, cum nu aveam bani pentru ilustratori, m-am reapucat de desenat. Am învățat, m-am uitat la cum ilustrează alții, am muncit mult și mi-am construit stilul. Desenul este un instrument. Centrul rămâne scrisul.
Restul, contabilitate, colete, marketing, au fost roluri pe care le-am preluat, strângând din dinți, ca să pot susține editura.
Și mai e ceva. La ateliere, copiii m-au „descoperit” ca actriță. Așa mi-au spus. Mă simt foarte bine în fața lor. Emoțiile dispar, îmi vin idei pe loc, improvizez, schimb planul. Am ținut ateliere cu patru copii, dar și cu o sută douăzeci. Mă consum fizic, dar sufletește mă încarc.

Ce credeți că lipsește cel mai mult astăzi din educația morală a copiilor?

Părinți care să le citească copiilor. Așa se creează conexiunea emoțională și așa se pot discuta lucrurile într-un mod firesc.
Le spun mereu părinților: citiți-le o dată pe săptămână, chiar dacă au 10 sau 11 ani. Mulți mă privesc lung, dar sunt și părinți care fac asta. Nu este suficient să cumperi copiilor cărți și ei să le citească singuri.

Care este mesajul central pe care doriți să-l transmiteți prin toate cărțile dumneavoastră?

Că binele nu e ceva vag. Are formă, cere curaj, cere atenție și cere alegeri. Copiii pot învăța asta dacă le dăm instrumentele potrivite.

Cum vedeți astăzi succesul celor 23 de cărți și peste 140.000 de exemplare tipărite?

Cifrele arată că munca nu a fost în zadar, dar nu mă definesc. Pentru mine contează reacția copiilor și a părinților, nu tirajele. Faptul că poveștile ajung în școli, în diaspora, în familii. Restul e partea administrativă. Dar nu pot zice că nu mă bucur.

Ce planuri aveți pentru perioada următoare?

Lucrez la noi cărți, inclusiv pentru adolescenți. În 2026 vreau să public mai multe titluri pentru diferite vârste, despre abuz, imagini bune și rele, pericolul trimiterii de fotografii, șantaj, statul excesiv pe telefon, metoda lover-boy. Sunt subiecte grele, dar nu există povești artistice pe aceste teme, doar seturi de reguli.
Dezvolt în continuare „Școala de curaj a Oiței Roz”, pregătesc ateliere pentru profesori și copii, resurse educaționale și proiecte care aduc literatura în zone unde e mare nevoie de ea.
Vreau să mă concentrez tot mai mult pe scris. Desenul rămâne, dar treptat a ajuns în plan secund.

Într-o lume în care ecranele cuceresc tot mai mult teritoriul imaginației, există autori care reușesc, prin puterea poveștilor, să restituie copiilor și, uneori, chiar adulților, spațiul magic al visării, al frumosului sub toate formele sale, chiar al armoniei absolute. Scrisul devine pentru invitata zilei, Adina Rosetti,  nu doar o meserie, ci o formă de respirație interioară și azi relatează mai multe despre alegerile, mai bine zis intuițiile sale profesionale.

A pășit în literatură urmând un drum neconvențional: de la poveștile inventate cu ochii închiși în anii copilăriei, la primul roman pentru adulți, de la maternitate ca sursă de inspirație, la fascinanta lume a literaturii pentru copii, unde a găsit libertatea deplină de a imagina lumi. Scriitoarea și-a construit un univers literar viu, colorat, în care nostalgia, umorul și fantezia trăiesc împreună pe care l-a pus până acum în 13 volume. Cititorii o iubesc pentru autenticitatea ei, iar copiii o recunosc pentru bucuria cu care le vorbește pe limba lor, cu naturalețe și curiozitate. În spatele fiecărei povești stă însă un proces complex, uneori lent, alteori fulgerător, alimentat de amintiri, experiențe, momente de grație sau lungi perioade de documentare.

În acest interviu, Adina ne invită în culisele propriilor povești, vorbind cu sinceritate despre întregul său traseu. Să o cunoaștem!

Scrisul este, pentru mulți autori, o chemare mai degrabă decât o alegere. Când ați simțit prima dată că acesta este drumul dumneavoastră, nu doar o pasiune, ci o formă de existență?

Citesc și inventez povești dintotdeauna. Nu întotdeauna într-o formă scrisă, mai întâi au fost cele pe care le derulam în spatele pleoapelor închise la grădiniță în orele nesfârșite în care eram obligați să dormim și eu nu aveam pic de somn. Apoi, nu am urmat un parcurs clasic, cu studii literare, am avut diverse alte meserii până când m-am reîntors la scris, singurul lucru la care mă pricep și care mă bucură cu adevărat. Am debutat în literatura pentru oameni mari cu romanul “’Deadline”, dar de 10 ani public aproape exclusiv pentru copii. Nu a fost o trecere, ci mai degrabă un pas natural într-o altă direcție. Un pas natural, pentru că l-am făcut când am devenit mamă și am început, mai întâi, să inventez povești la cerere pentru copiii meu. Apoi, am început să le pun pe hârtie, pentru că m-am gândit că, dacă le plac alor mei așa de mult, poate or să se bucure și alți copii. Am intrat astfel în acest univers minunat al literaturii pentru copii, în care am descoperit repede că mă simt cel mai bine și care-mi oferă multă bucurie și libertate. S-au adunat până acum 13 volume și sunt sigură că vor mai urma.

Când ați realizat că sunteți o inventatoare de povești iubită și citită de copii, cât și de către adulți? Care a fost momentul când ați conștientizat că lucrul temeinic este văzut în toată țara?

Nu știu dacă „în toată țara” J Dar când scrii pentru copii, feedbackul publicului devine esențial. De altfel, nu există public mai sincer și mai direct decât copiii. Contactul cu ei este incredibil – căldură, curiozitate, bucurie, entuziasm. Toate discuțiile cu copiii sunt foarte haioase, de la întrebările trăsnite pe  care le pun despre cărțile mele, până la mirarea sinceră că cineva își poate petrece luni de zile buchisind la o poveste… Am primit, de-a lungul timpului, fotografii cu desene, planșe şi figurine inspirate de personajele cărţilor mele, înregistrări de la copii, mesaje în rețele sociale de la părinți și profesori care au citit poveștile mele la clasă, împreună cu elevii. Pentru mine este o mare bucurie să particip la întâlniri în școli, cred că e foarte important ca ei să vadă scriitori „în carne și oase”, pe care îi pot lua la întrebări și cu care-și pot face selfie!

Ce v-a hrănit imaginația în copilărie — poveștile, tăcerile, oamenii, natura — și cum s-au transformat acele semințe în universul literar pe care îl construiți astăzi?

În mod inevitabil, răspunsul se leagă de persoanele care mi-au citit sute de povești, făcându-mi astfel copilăria magică. Încă îmi amintesc (și amintirea îmi provoacă o nostalgie și-un dor imens, pentru că le-am pierdut pe amândouă…) vocile bunicii și mamei, apoi discuțiile filozofice cu tata în adolescență, pornind de la vreun roman fantastic. Am avut norocul să cresc într-o familie în care cărțile și lectura erau prețuite și existau biblioteci pline în fiecare casă în care-mi petreceam timpul; aveam acces neîngrădit, așa se face că am trecut foarte repede de la Jules Verne la clasicii francezi și ruși sau la romane care astăzi ar fi considerate “nepotrivite” vârstei de 12-14 ani.

Despre ce este universul dumneavoastră literar? Despre ce scrieți?

Cărțile mele sunt foarte diverse și pentru vârste diferite, de la cărți ilustrate pentru copii mai mici, la o trilogie fantastică pentru gimnaziu („Cronicile Domnișoarei Poimâine” (ilustrate de Oana Ispir, Ed. Arthur), un roman pentru adolescenți („Ultima provocare, Ed. Arthur)  sau cărți ale căror subiecte mi-au fost propuse. Aș menționa aici „Povestea kendamei pierdute”, care tocmai se re-editează acum, pentru că e o poveste cu destin special și pentru mine a fost un proiect foarte emoționant. În vara anului 2017, Gabriela Nenciu și Cristina Pîrvu de la Asociația „Cu Alte Cuvinte” au visat prima carte de povești pentru copii din literatura română care să aibă personaje de etnie romă și să fie inspirată din realitate. Am făcut 12 ateliere de storytelling împreună cu o grupă de copii romi de la o școală din Ferentari, pentru a-i familiariza cu lectura. Dar dincolo de partea „profesională”, am petrecut timp cu copiii, am dansat și am râs, mi-au arătat cartierul, am fost la ei acasă, le-am cunoscut familiile, necazurile, bucuriile. Atelierele s-au transformat într-un izvor de povești și inspirație pentru scrierea cărții.

Pentru alte povești, am plonjat puțin în amintirile mele din anii 80, perioadă în care mi-am petrecut copilăria și despre care mereu am crezut că e bine să fie cunoscută de copiii zilelor noastre, născuți și crescuți în libertate. „Întâiul meu cuvânt de pionier” și continuarea „O istorie cu gust de kiwi” (apărute la Ed. Arthur) sunt și un demers asumat de a revizita, împreună cu copiii și pe înțelesul lor, o parte a istoriei noastre recente. În egală măsură, îmi place să construiesc universuri imaginare și să mă joc cu personaje fantastice – așa s-au născut „De ce zboară vrăjitoarele pe cozi de mătură” și „De ce și-a pierdut balaurul tableta”, în care veți întâlni personaje din basme, puse în contexte neobișnuite, diferite, contemporane, în care rolurile clasice sunt reinterpretate.

Literatura pentru copii pare simplă la suprafață, dar ascunde o mare profunzime și o mare responsabilitate. Cum reușiți să vorbiți pe limba copilăriei? Care este puntea?

Literatura pentru copii e un spațiu liber, viu, plin de bucurie. Nu se termină când pui punct pe hârtie poveștii, ci continuă – prin ilustrații, prin întâlniri cu copiii și uneori pe scena teatrului. În literatura pentru copii orice e posibil. Acolo se împletesc cel mai bine umorul cu imaginația.
Mi se pare important să nu-i plictisești pe cititori, să-i amuzi, să-i surprinzi și să le vorbești pe limba lor, a copiilor de astăzi, să le strecori în poveste elemente din universul în care trăiesc și cu care pot să se identifice sau pot să relaționeze. Apoi, nu ar trebui să ne ferim de subiecte mari, importante, să le subestimăm copiilor inteligența și bogăția emoțională oferindu-le doar povestioare despre cățeluși cu părul creț sau fetițe cu rochițe roz. Copiii sunt foarte receptivi la absurd, umor, chiar suprarealism, și înțeleg mult mai multe decât ne place nouă să credem.

Vă ghidează în scrieri copilul interior?

Scriu în primul rând pentru mine, oricât de egoist sună asta. Pentru copilul din mine de acum și pentru copilul care am fost cândva. Apoi, multă vreme am scris pentru copiii mei, de fapt așa am și început să inventez primele povești pentru copii. Îmi place să cred că scriu și pentru copiii din ziua de azi, încercând să oglindesc lumea în care trăiesc ei. Așa că acum mă „ghidează” mai mulți copii… exteriori, cei pe care i-am întâlnit și îi întâlnesc la întâlnirile din școli, librării, biblioteci, la atelierele de lectură și scriere creativă.

Într-o epocă dominată de ecrane și distracții rapide, ce rol mai poate avea povestea spusă cu blândețe și cuvântul tipărit?

În mod natural, copiii sunt atrași de povești, iar acum poveștile le pot găsi într-o varietate uriașă de forme și de medii – și un joc video are la bază tot o poveste, și un TikTok-er, în felul lui, spune o poveste. Cititul „tradițional” pe hârtie cere o anumită răbdare și o capacitate exersată de a amâna recompensa imediată – trebuie să parcurgi câteva sute de pagini pentru a afla finalul poveștii și a așeza toate piesele puzzle-ului.

Nu aș face o comparație cu alte arte, dar nu știu alt mod mai bun decât cititul pentru a ieși din propriile percepții limitate, din propria perspectivă mentală, din limitele micii felii de viață pe care o cunoști direct. În plus, cititul e mai ieftin decât călătoritul, plus că te poate purta și-n universuri paralele/ alternative…

Când scrieți pentru adulți, ce adevăruri căutați să atingeți — cele legate de iubire, singurătate, timp, memorie?

O s-o citez aici pe una dintre scriitoarele mele preferate, Elena Ferrante, care în volumul său de eseuri „Invențiile ocazionale”, spune așa: „de fiecare dată coboram în grabă găleata într-un abis întunecos al minții mele, trăgeam în sus o frază și așteptam cu neliniște să urmeze altele”. Cam asta înseamnă scrisul pentru mine: aruncarea regulată a unei găleți în propriul abis, din care să pescuiesc și să aduc la lumină ce găsesc, în încercarea de a găsi un sens.

Cum se naște o carte în universul dumneavoastră? Este o revelație, o muncă lentă, o respirație continuă între inspirație și disciplină? Cât durează ca termen?

Depinde de la carte la carte… Depinde de subiect, de complexitatea temei și, mai pragmatic, de grupa de vârstă căreia i se adresează povestea: un text mai scurt pentru un picture book (precum „Domnișoara Poimâine și joaca de-a Timpul” sau „Întâiul meu cuvânt de pionier”) poate fi scris în câteva săptămâni sau luni, dar la un roman pot lucra și peste doi ani. Au fost cărți al căror subiect l-am purtat cu mine mult timp până să găsesc forma și vocea potrivite – de exemplu, ideea de a folosi expresiile din limba română într-o poveste o purtam de multă vreme cu mine, dar am așteptat mult până am găsit cadrul și intriga poveștii din „Aiurea-n tramvai”. De cele mai multe ori, pornesc de la o străfulgerare, o imagine sau o idee care-mi rămâne agățată de minte, dar alteori povestea poate porni dintr-o muncă de documentare, cum spuneam mai devreme despre „Povestea kendamei pierdute”. Fiecare poveste își găsește drumul ei, nu există o rețetă universală.

Privind înapoi, ce v-a învățat scrisul despre dumneavoastră însăși?

Să fiu, pe cât pot, sinceră cu mine însămi. Pentru că o vreme am lucrat și în presă, jurnalismul m-a învățat și să ascult cu empatie oamenii înainte de a începe să scriu. Iar scrisul ca practică, pentru că este o activitate solitară, m-a învățat răbdarea.

Privind înainte, doar autoare de cărți veți fi sau aveți și alte roluri în societate? Sau ați avut înainte?

Am înființat oficial De Basm – Asociația scriitorilor pentru Copii și Adolescenți în 2018, împreună cu scriitoarele Victoria Pătrașcu, Iulia Iordan, Laura Grünberg. Astăzi, De Basm numără 19 membri și o mulțime de proiecte la activ! Ideea de la care am pornit a fost de a crea un spațiu de întâlnire și dialog al scriitorilor de literatură pentru copii din România, o platformă prin care vocea acestora să se facă auzită nu doar la nivel național, dar și pe plan internațional. Nu în ultimul rând, am visat să ducem poveștile contemporane pentru copii în zonele rurale, acolo unde copiii nu au cărți în casă, nici biblioteci, nici librării, nici oameni care să le citească. În fiecare an, proiectele noastre cresc în anvergură și se dezvoltă pe tot mai multe direcții și în tot mai multe zone ale țării. Nu avem o statistică oficială, dar estimăm că am ajuns, în decursul celor opt ani de la înființare, la peste 10.000 de copii din mediul urban și mai ales din mediul rural. Lor li se adaugă cele câteva zeci de profesori și bibliotecari care ne-au facilitat aceste întâlniri, pentru că proiectele noastre au mereu o componentă care li se adresează și lor, cum ar fi „KitLit” – scenarii ludice inspirate din literatura contemporană pentru copii”. Vă invit să ne urmăriți pe debasm.ro și pe canalele de social media, pentru a fi la curent cu ce mai punem la cale.

Dacă ați putea lăsa o singură frază moștenire cititorilor dumneavoastră, care ar fi aceea?

Sper să nu fie cazul să las „moșteniri”, nu mă încântă ideea și nici nu visez la vreo posteritate literară! De dragul exercițiului, o să răspund doar cu motto-ul trilogiei „Cronicile Domnișoarei Poimâine”, care sună așa: „Toate la Timpul lor!”.

Când suntem mici, intrăm în diferite roluri prin intermediul jocului. Pe rând, cu ajutorul exercițiului de imaginație, suntem ba doctori, ba profesori, ba medici. Adriana Georgescu s-a jucat de-a școala până a devenit a școlii. A simțit de timpuriu că vrea să cuprindă meseria de dascăl.

Șase generații de copii s-au bucurat de ea și ea de ei, dar, în timp, învățătoarea Adriana a decis să ofere din cunoștințele sale și părinților, sau colegelor, sau colegilor. Împreună cu Anamaria Blenche a fondat www.cititoria.ro, o inițiativă ce a crescut pentru că s-a așezat mult suflet. Patru ani are acest copil profesional. Este o platformă, dedicată atât micilor cititori, cât și părinților și profesorilor, și care își propune să contureze un curriculum bazat pe cărți, care să sprijine educația formală și nonformală.

Să-i dăm cuvântul Adrianei Georgescu!

Sunteți un om cu suflet care vă iubiți meseria. De când vă perindați în jurul copiilor?

Cred că pasiunea și autenticitatea sunt porți spre inima copiilor. Fără ele, această profesie își pierde sensul. De 20 de ani, sunt în mijlocul celor mici și continui să-i învăț, să-i ghidez și, sper eu, să-i inspir.

Ați fost copilul sau adolescenta care și-a pus multe semne de întrebare legate de planurile profesionale?

A fost atât de simplu pentru mine! Planul de a deveni învățătoare s-a conturat încă din primii ani de școală. M-am simțit întotdeauna foarte bine în această instituție. Am iubit fiecare experiență, orele de curs, disciplinele de studiu și interacțiunile cu colegii. Am apreciat aspectele pozitive din personalitatea fiecărui profesor.

A fi dascăl nu este doar o meserie, ci o vocație. V-ați dat repede seama că vreți să rămâneți parte din sistemul de învățământ?

Sunt total de acord cu această afirmație. Am știut din prima clipă că voi îmbrățișa această profesie pentru totdeauna. Un argument solid este faptul că merg cu bucurie la școală în fiecare zi, indiferent de provocările și schimbările care apar.

Învățământul este mai bogat odată cu implicarea dumneavoastră. Câte generații de copii ați inspirat?

Ce frumos ați spus! Într-adevăr acesta este crezul meu, să încurajez învățarea cu bucurie și să aduc un plus de creativitate în sala de clasă. Au fost șase generații de copii minunați. Cu unii am petrecut doar un an sau doi, cu alții am parcurs întregul ciclu. Fiecare generație a venit cu povestea ei și m-a ajutat să devin un dascăl mai bun.

Sunteți un om pătruns de bunătate. Ce valori insuflați copiilor și doriți să plece cu ele în viață?

De trei ani fac parte din extraordinarul proiect „Educație prin Virtuți și Povești”, inițiativă a Asociației Eduvit. Strategiile descoperite în cadrul acestuia mi-au dezvoltat mult bunătatea și empatia. Acum pot transmite mult mai bine elevilor mei valori precum respectul, perseverența, cooperarea și recunoștința, prin exemplul personal.

Cu dragostea pentru copii te naști? Cum îmi puteți răspunde la această curiozitate?

Cred că dragostea pentru copii se cultivă în timp, cu mult studiu și cu răbdare. Copiii reușesc să ne surprindă întotdeauna, iar noi, adulții din viața lor, e necesar să ne adaptăm și să îi înțelegem.

Niciun profesor nu am auzit să zică despre el că le știe pe toate. Și dumneavoastră credeți în evoluția umană?

Consider că e important să le transmitem copiilor acest mesaj, că nu le știm pe toate și că învățarea continuă este esențială, atât pentru elevi, cât și pentru dascălii lor.

Nu întâmplător am pus întrebarea, căci cooperați cu alte cadre didactice sub umbrela grupului Cititoria, cel pe care l-ați înființat. Cu ce gând?

Grupul a fost înființat de bunii mei prieteni Anamaria și Alec Blenche. Ei și-au dorit să creeze o comunitate care încurajează lectura și activitățile educative, desprinse din cărți. Au fost prietenii care, atunci când m-am alăturat grupului și am dorit să ajut, m-au încurajat să gândesc scenarii didactice pornind de la povești, așa cum începusem, timid pe atunci, pe blogul file de bucurie. Așa s-a născut proiectul Cititoria, file de bucurie, prezent pe mai multe platforme de socializare. Astăzi grupul creat pe Facebook își propune să dezvolte această comunitate a iubitorilor de lectură, prin împărtășirea de idei și bune practici.

Când s-a născut și la ce prag a ajuns?

Împreună cu Anamaria Blenche am fondat www.cititoria.ro, proiectul nostru de suflet. De mai bine de patru ani, dezvoltăm această platformă, dedicată atât micilor cititori, cât și părinților și profesorilor, și ne propunem să conturăm un curriculum bazat pe cărți, care să sprijine educația formală și nonformală. Ne urmăresc câteva mii de persoane și feedbackul pe care îl primim este unul pozitiv, lucru care ne bucură și ne motivează.

Ce se întâmplă mai exact la Cititoria?

La Cititoria se întâmplă foarte multe lucruri interesante. Facem recomandări de lectură, pe diferite teme și potrivite diferitelor categorii de vârstă. Propunem activități, jocuri și resurse, care dezvoltă creativitatea și gândirea critică. Toate acestea pornind de la o carte. Prezentăm, sub forma unui jurnal, activități inedite, desfășurate la clasă. Gândim enunțuri matematice inspirate de povestea lui Erus și provocări  escape-room.

De un an, desfășurăm și Concursul Municipal „Ghicește povestea!”, proiect inclus în CPEEM NR. 759/20.01.2025, A3, domeniul cultural-artistic, literatură, poziția 23. În cadrul celor trei secțiuni, desen, fotografie și scriere creativă, participanții, elevi de la grădiniță și de la clasele primare, oferă indicii despre o carte sau despre o poveste. Prima ediție a fost primită cu mult entuziasm și abia așteptăm edițiile viitoare!

Fiecare dintre noi păstrăm amintirea unui dascăl drag. V-a inspirat cineva să faceți lucrurile pe care le faceți?

Da, așa s-a întâmplat și în cazul meu. Doamna mea învățătoare, Lelia Mitroi, m-a convins, prin dedicare, spirit inovativ și profesionalism, să aleg această meserie. Îmi amintesc cum ne captiva la fiecare lecție, prin povești și prin artă. Zilele de școală erau adevărate aventuri în lumea imaginației. Dumneaei continuă să mă inspire și astăzi, prin energia, creativitatea și talentul său, puse în slujba școlii.

Daniela Olaru este o „altfel” povestitoare de cărți. Nu scrie, nu dă viață unei întâmplări prin cuvinte așezate pe foaie, ci prin desene frumos ilustrate, migălos creionate. Poartă multă dragoste față de artă, iar prin pasiunea pe care o  valorizează după ce a început inițial să studieze pianul redă emoție odată cu creațiile sale.

Este tânără, visătoare, se lasă purtată de imagini frumoase. După ce  a studiat o vreme un instrument muzical, s-a îndreptat către grafică, iar perfecționarea s-a întâmplat și dincolo de granițele țării noastre. Acolo a descoperit un sistem educațional complet diferit față de cel din România unde profesorii îi învăța pe studenți chiar cum să își facă o carieră pe această specializare. Mai mult chiar de la Daniela Olaru în rândurile de mai jos!

Ce este un ilustrator de cărți și ce face el?

Un ilustrator de cărți este, în esență, un povestitor vizual. Prin desenele sale, acesta aduce la viață cuvintele unui autor, transformându-le în imagini care îmbogățesc experiența cititorului. Rolul lui nu este doar să completeze textul, ci să adauge un strat de emoție și interpretare care să capteze atenția și să rămână în memoria cititorilor.

Cu ce se deosebește Daniela Olaru față de ceilalți ilustratori?

Cred că ceea ce mă face diferită este felul în care abordez fiecare poveste în stilul care îmi este specific. Îmi place să creez ilustrații care sunt mai mult decât simple imagini frumoase – vreau ca privitorul să simtă că face parte din poveste, să fie atras să exploreze detaliile și să contribuie la dezvoltarea narativului. Pun un accent mare pe culoare și compoziție, care pentru mine sunt ingrediente esențiale într-o ilustrație, dar nu sunt niciodată scopul în sine.

Fiecare proiect pentru mine este o oportunitate de a găsi un echilibru între mesajul pe care vreau să-l transmit și modul în care aleg să-l exprim vizual. Stilul meu se mai schimbă pe măsură ce învăț mereu și experimentez.

Cum sună frumoasa poveste a escapadei dvs. academice?

Povestea mea a început la Liceul de Artă „Ștefan Luchian”, unde am început cu pianul, dar am realizat repede că îmi doresc mai mult să lucrez în domeniul artei vizuale. Așa că m-am orientat către grafică și am continuat la Universitatea de Arte Vizuale și Design „George Enescu”, unde am făcut licența și masterul în grafică publicitară.

Un moment important a fost programul Erasmus, care m-a dus la Manchester unde am studiat un semestru Illustration with Animation. Acolo am descoperit un sistem educațional complet diferit față de cel din România. Am rămas impresionată de faptul că ilustrația este considerată un job în sine, un domeniu luat foarte în serios, iar discuțiile cu profesorii nu se axau doar pe tehnici, ci și pe cum să îți construiești o carieră ca ilustrator. A fost o experiență care m-a ajutat să înțeleg că ilustrația nu este doar un hobby, ci o muncă foarte serioasă ce necesită timp, dedicare și profesionalism. Am învățat că trebuie să fie tratată ca atare și remunerată corespunzător. La întoarcere în România, am realizat că încă mai avem mult de lucru pentru a înțelege și aprecia acest aspect, însă cred că suntem pe drumul cel bun față de acum câțiva ani.

Dacă nu ar fi fost ilustrator Daniela, ce ar fi făcut în viață?

Dacă nu aș fi fost ilustrator, probabil că aș fi continuat pe drumul muzicii și aș fi urmat mai departe studiile de pian. Muzica a fost o pasiune constantă, dar, în același timp, și scrisul mi-a fost mereu aproape – am câteva drafturi de povești ascunse prin sertare care așteaptă să fie scoase la lumină. Pe de altă parte, am fost mereu preocupată de protecția mediului, iar dacă nu aș fi ajuns ilustrator, nu m-ar fi mirat să fiu implicată în activismul ecologic sau să urmez o carieră în domeniul veterinar, pentru a contribui cumva la bunăstarea animalelor. Mi-a plăcut întotdeauna să fiu aproape de natură și să înțeleg cum pot ajuta.

De la cine ați moștenit talentul?

Nu am crezut niciodată în ideea de „talent” ca fiind un factor decisiv. Mai degrabă cred că există o înclinație naturală spre anumite domenii, dar dacă nu investești timp și muncă, acea înclinație nu se poate transforma într-o abilitate reală. Totuși, am avut un unchi de-al mamei care a fost pictor și aceasta a fost profesia lui pe tot parcursul vieții. Nu știu dacă „gena artistică” se transmite, dar cu siguranță mi-a lăsat o apreciere profundă pentru artă.

Îmi imaginez că dragostea dvs. pentru ilustrație trebuie să aibă rădăcini în propria copilărie. Totuși când și cum anume desenul a devenit mai mult decât un simplu joc, mai mult decât o pasiune, respectiv o profesie?

Da, am desenat pe toate caietele și prin colțurile cărților. În special, îmi amintesc că în cartea cu povești de Frații Grimm, unde erau ilustrații alb-negru, îmi plăcea să desenez peste acele imagini sau să le completez cu propria mea viziune, imaginându-mi ce ar mai fi trebuit să facă personajele sau ce ar fi trebuit să fie în plus. Ilustrația a devenit profesie pentru mine în timpul masterului, când am început să caut mici joburi freelance, chiar dacă erau destul de slab plătite. După terminarea studiilor, am început să trimit portofoliul meu la edituri și, atunci, am obținut primul meu proiect de carte, la Editura Humanitas.

A fost o alunecare pe negândite spre profesie sau…?

Nu a fost pe negândite, ci a fost o alegere conștientă. Am vrut să fac asta, mai ales că vedeam deja pe piață ilustratori români care reușeau să își construiască o carieră în acest domeniu. Acest lucru m-a încurajat să îmi doresc și eu să fac același lucru și să mă implic activ în ilustrarea de cărți.

Ce anume presupune documentarea pentru un proiect de carte în vederea ilustrării? Este o documentare făcută doar cu ajutorul „Domnului Google” sau, uneori, implică deplasare pe teren, vizite în arhive, discuții îndelungi cu autorul ori editorul?

Fiind o profesie de acest tip, lucrul se desfășoară adesea în regim „in-house”, acolo unde se realizează ilustrațiile. Deși procesul s-a digitalizat semnificativ, acest lucru ajută mult la eficiență, iar referințele pot fi găsite online, inclusiv prin Google. Da, caut adesea imagini pe internet, iar fotografiile pe care le fac eu însămi sunt o sursă importantă de inspirație și documentare. În plus, am o bibliotecă de cărți ilustrate de alți ilustratori pe care le consult des și cărți de specialitate, care îmi oferă o bază solidă de informare. Deși nu am avut încă nevoie să merg pe teren pentru proiectele mele, cred că ar fi interesant să dezvolt și astfel de proiecte, în care documentarea să implice deplasări. Desigur, procesul de documentare presupune și discuții extinse cu autorii și editorii, iar în funcție de proiect, aceste întâlniri pot fi față în față, atunci când simți că este necesară o mai multă conexiune umană.

Mi se pare că mulți au impresia că a fi ilustrator este o ocupație boemă, deosebit de plăcută. Povestiți-ne un pic despre părțile mai puțin plăcute și mai puțin știute ale ocupației dvs., despre dificultățile implicate de ilustrarea unei cărți.

În realitate, profesia de ilustrator nu este deloc boemă, deși poate părea astfel din exterior. Ilustrația trebuie să îndeplinească scopuri clare – un brief, cerințe precise și să ajungă la publicul dorit. Sunt multe aspecte administrative de care trebuie să te ocupi – negocierea și semnarea contractelor, facturi, discuții cu clienții, stabilirea unei remunerații corecte pentru munca depusă și, desigur, respectarea deadline-urilor.

Pe lângă acestea, sunt și cerințele multiple care vin din partea diferitelor părți implicate în proiect. Uneori, creativitatea se poate termina și atunci ai nevoie de o pauză, o gură de aer, de o mică deconectare, poate chiar de alte activități care nu țin de desen. E foarte important să îți acorzi acest timp pentru a-ți recăpăta energia creativă. Și, bineînțeles, există și partea de promovare: ca ilustrator, ești și antreprenor, iar rețelele de socializare te ajută să ajungi la oameni, să fii prezent și să îți faci cunoscută munca, să atragi noi proiecte. Așadar, în spatele ilustrațiilor se află multă muncă și organizare.

Tehnologia schimbă multe în jurul nostru. Bibliotecile se digitalizează. Telefoanele mobile mai au puțin până vor ajunge să ne îndeplinească orice dorință… În ce fel a schimbat această evoluție rapidă a tehnologiei și domeniul dvs., respectiv ocupația de ilustrator, asociată încă, în mintea unora, cu pensula, cu șevaletul, cu Van Gogh?

De mult timp nu se mai lucrează doar în stil tradițional, cu pensula pe hârtie. Tehnologia a schimbat mult felul în care abordăm ilustrația, iar acum avem la dispoziție tablete grafice și software-uri care ne ajută să lucrăm în format digital. Eu personal lucrez și în stil tradițional, dar și digital, și îmi place să îmbin cele două metode. Tehnologia, în special, ne economisește timp, iar un instrument simplu precum butonul de „undo” îți permite să revii asupra unui pas făcut, lucru imposibil în ilustrarea tradițională, unde totul depinde de precizie și de deciziile luate pe loc.

În ceea ce privește AI-ul, cred că este un instrument interesant, un tool care poate fi folosit pentru a sprijini procesul creativ. Nu-mi dau seama cum va evolua în timp și cum va schimba pe termen lung domeniul ilustrației, dar este clar că are un potențial enorm în diversele sale aplicații. Totuși, nu ar trebui să ne fie frică de el. AI-ul este doar un instrument, iar un artist adevărat poate să-și păstreze autenticitatea și originalitatea chiar și în fața unor tehnologii avansate. Desenul uman are o valoare aparte, o semnificație personală pe care tehnologia nu o poate reproduce. În ciuda rapidității și eficienței AI-ului, procesul de creație, de introspecție și de alegere a detaliilor care dau viață unui desen, rămâne exclusiv uman și reprezintă ceea ce face arta cu adevărat specială.

Pentru dvs., ca ilustrator de carte, ce primează: gusturile publicului, propria viziune asupra proiectului, așteptările editorului?

Pentru mine, viziunea asupra proiectului este esențială, dar aceasta se construiește și în colaborare cu editorul, ținând cont de așteptările și cerințele lor. În ceea ce privește gusturile publicului, cred că o editură trebuie să diversifice planul editorial pentru a forma o educație estetică. Este important să avem apariții mai îndrăznețe, mai originale, atât din punct de vedere al formei, cât și al designului. De exemplu, cartea ca obiect – cu o copertă inovativă, hârtie special aleasă și un stil grafic distinct – poate crea o experiență mai profundă pentru cititor. Un stil grafic autentic și neconvențional adaugă valoare și impact, iar acest tip de diversitate poate ajuta publicul să aprecieze și să înțeleagă diferitele fațete ale ilustrației. La final, îmi doresc ca ilustrația să provoace privitorul, să-l invite să completeze povestea și să o perceapă într-un mod unic, contribuind astfel la dezvoltarea unei conexiuni mai adânci între el și carte.

Produsul finit care iese din pensulele sau creioanele unui ilustrator este inspirație și cât anume este transpirație?

Este un mix între inspirație și muncă, iar pe măsură ce înveți și te acomodezi cu procesul, ajungi să îți simplifici anumite etape. Inițial, poate părea complicat, însă pe măsură ce îți înțelegi mai bine stilul și abordările, lucrurile se fluidizează. Munca devine internalizată, iar procesul de creație capătă o oarecare ușurință. Este ca un drum pe care îl parcurgi și înveți să îți eficientizezi pașii – nu mai sunt atâtea incertitudini, iar dezvoltarea ideii devine mai naturală. Totuși, chiar și atunci când ajungi la un nivel de confort, trebuie să ții mereu cont de provocările proiectului și să rămâi atent la detalii pentru a menține acel echilibru între inspirație și execuție.

Cărțile autoarei Olina Ortiz se plimbă prin toate orașele țării noastre și merg din mână în mână, de la copil până la dascăl. Fiecare poveste așezată pe foi este din dragoste, cu dragoste. În mai puțin de trei ani, au apărut 32 de titluri.

Olina scrie povești de când încă era pe băncile școlii și nici măcar nu avea primul act de identitate. A continuat să se lasă inspirată de frumusețea vieții, fără să publice, până pe la douăzeci de ani, ca mai apoi să urmeze o paranteză adultă, mărturisește ea. Ocupația din viața cotidiană nu s-a îndepărtat prea mult de „născocitorul de povești”, a fost doar o camuflare. Azi  își curăță mintea și sufletul scriind și evadând într-o lume pură, luminoasă, mult mai sănătoasă în care are puterea de a bucura, de a încânta, de a aprecia, de a încuraja.

Olina, porți un nume rar, dar atât de frumos! Cunoști semnificația acestuia?

Depinde după ce surse te iei. În Hawaii, Olina înseamnă Bucurie. Olena, din greacă, e un derivat și înseamnă Rază de Lumină. Mi-ar plăcea să cred că pot să aduc bucurie și lumină celorlalți, prin poveștile mele.

Cum arată sufletul tău în această perioadă? Sunt curioasă de cum ai simțit gustul sărbătorilor de-a dreptul și dacă au fost pline de liniște.

Sufletul meu e mereu vrăjit de povești, indiferent de anotimp. Sau, mai bine zis, plin de emoțiile poveștilor care nu s-au scris încă. Poate că emoțiile sunt variabile de-a lungul anului, ceea ce e bine, pentru că înseamnă că trag după ele expresii atât de diferite. De sărbători e mereu liniște. Liniștea e adevăratul fundal al magiei, iar magia e încărcată de povești. În liniște, de sărbători, am mai mult răgaz să ascult vocea străveche veche a povestitoarei.

Dacă ar fi să-mi faci un bilanț, și nu unul „contabilicesc” pe 2023, cum ar suna acesta?

A fost un an cu multă bucurie. Bucuria a venit de la reacțiile primite din partea cititorilor mei, mult prea generoși. S-a născut un personaj sau, mai corect spus, a văzut lumina tiparului, căci el s-a născut cu un an înainte. E vorba de Robo Bobo, un robot pe care un copil trebuie să-l învețe „să se poarte ca oamenii”. Copiii sunt foarte amuzați de întâmplările lui Robo Bobo, fiindcă e năstrușnic ca ei. În același timp, cred că ei empatizează și cu Toma, băiatul care se chinuie să-l aducă pe drumul cel bun. Mă bucur de câte ori aflu că micii mei cititori râd în hohote. Un al doilea motiv de bucurie a fost reacția părinților la o serie nouă de povești pentru „cei mai mici” (categoria de vârstă 0-3 ani). Nu credeam c-o să aibă atâta succes. Sunt povești simple, dar pline de emoție, sunete, muzicalitate, care au fascinat mulți bebeluși. Sigur, au mai fost și alte titluri de succes lansate anul trecut, dar, în mod special, aceste două serii de cărți mi-au adus multă bucurie și surpriză.

La ce proiecte noi lucrezi, Olina? Ce ticluiești în perioada următoare?

Anul ăsta plănuiesc să continui seria pentru 0-3 ani. Vor mai ieși încă șase povești, cel mai probabil. De asemenea, mai am multe întâmplări cu Robo Bobo. Cred că tot încă șase episoade cu năzdrăvanul robot vor fi publicate. A mai fost o carte, pentru copii ceva mai mari, „Fetița care a salvat Iubirea”, apărută anul trecut. Și ea a fost un succes, așa că o să apară o continuare, cu noi aventuri ale Isabelei, mica florăreasă care vorbea cu animalele. Lucrăm și la niște mici povești pline de haz, cu ajutorul cărora copiii să facă cunoștință cu mari artiști (Picasso, Mozart, Urmuz). Am mai născocit un personaj, Mel Suflețel, care cunoaște, rând pe rând, emoțiile din castel. Sper să fie o alegorie frumoasă pentru cei mici.

Descoperi cu sclipiri în ochi frumusețea cărților. La rândul tău, câte ai scris tu?

Pe lângă frumusețe, descopăr magia din cărți. Nu cred că e o exagerare să spun că autorii au ceva de vrăjitori sau chiar sunt niște vrăjitori autentici. Asta ar trebui să mă bucure, dar pe mine mă și înfioară. Eu am debutat mai târziu, cu doi ani și jumătate în urmă, dar parcă au trecut zece ani, cu 32 de titluri. De fiecare titlu mă leagă ceva, o speranță sau un gând bun. Puteau să fie doar zece titluri sau cincizeci, numărul contează mai puțin decât speranța mea că fiecare din aceste povești poate aduce o rază de lumină sau un zâmbet celor mici.

De când te apleci asupra copiilor? Dintotdeauna ai fost „a lor”?

N-aș putea spune asta. Însă pot spune că mi-am neglijat multă vreme copilul interior, cum noi, adulții, facem de multe ori. Ne lăsăm prea mult absorbiți de cotidian, de efemer, și pierdem din vedere tot ce contează cu adevărat. Numai un copil știe ce contează cu adevărat. Lumea aceea e mereu recuperabilă, la orice vârstă, dar pesemne că e nevoie de câteva decenii din viața noastră ca să câștigăm înțelepciunea de a ne întoarce la ea. Ești „a copiilor” doar în măsura în care poți recupera acea comoară a copilăriei, a inocenței.

Mi-aș dori să știu dacă ai avut și alt rol în societate sau doar „cu cărțile” te-ai ocupat? Ce-mi poți spune?

Prefer să păstrez discreția asupra acestei părți din viața mea. Este și motivul pentru care evit să apar public sau să dau detalii despre viața personală. Pot doar să-ți spun că scriu povești de când aveam nouă sau zece ani. Am continuat să scriu, fără să public, până pe la douăzeci de ani. După care a urmat o paranteză adultă. Dar, chiar și în acea paranteză, tot povești am scris. Ocupația mea nu s-a îndepărtat prea mult de „născocitorul de povești”, a fost doar o camuflare. De fapt, asta se întâmplă cu multe destine de adulți. Nu scăpăm de ceea ce ne-a fost scris, de vocație. Chiar și atunci când ne îndepărtăm de ea, dacă suntem destul de atenți, o să constatăm că doar o camuflăm în alte forme. Oricum, după această perioadă, am închis paranteza și m-am întors la origini.

Reușești să deschizi ferestre pline de culoare în imaginația copiilor. Care este secretul?

Da, încerc să aduc mai multă culoare în povești decât aduc ilustratorii lor, dar nu reușesc. Am avut noroc de foarte mulți ilustratori extrem de talentați, care au și rezonat cu textul. Secretul e să nu încerci să păcălești copilul. În primul rând, copilul din tine. Pe el nu trebuie să-l păcălești. Apoi pe copilul cititor, nici măcar de dragul părinților lui. Știu că părinții sunt uneori prea protectori cu cei mici și preferă un tip de poveste „roz”, să-i zicem, unde nu există decât bine, unde nu se întâmplă nimic semnificativ, cel mult e o poveste care adoarme ascultătorul. Ei bine, eu cred că orice poveste pentru copii trebuie să aibă un contrast, o intrigă, un conflict. Asta e lumea reală și, de fapt, așa se construiesc și lumile posibile. Nu există lumină fără întuneric, cald fără frig, alb fără negru și, în mod fundamental, ce există e libertatea de alegere. Libertatea de a alege e suprinsă în prima mea poveste, ”Ai voie, Naivoie!”, care, în acest moment, este un bestseller. Receptivitatea la această scurtă povestioară m-a bucurat, cu atât mai mult cu cât a fost debutul meu.

Cine îți este inspirație zilnică?

Natura. Adică miracolul vieții, cuprins cu toate simțurile noastre, ca și cum ar fi în afară, când, de fapt, totul e o oglindire interioară. Iluzia în sine e fascinantă, odată ce o descoperi. Atunci știi că toate poveștile sunt reflexiile a ceea ce a existat deja înainte să pui tu prima literă pe hârtie. Nimeni nu inventează cu adevărat, nimeni nu născocește. Totul există dinainte, iar scriitorul (sau vrăjitorul) nu face decât la scoată la suprafață, printr-un act magic, la început o bâjbâială, apoi un ritual autentic.

Care sunt aspectele/moralele/învățămintele pe care dorești să le aduci în atenția copiilor, părinților, educatorilor?

Sunt multe teme importante pentru părinții și copiii de azi. Mă ajută mult Oana Moraru, care e un pedagog desăvârșit, care are contact nemijlocit nu neapărat cu elevii ei, ci cu această interacțiune dinamică și formativă „copil-părinte-dascăl”. Mă feresc să pun aceste teme în șabloane moralizatoare. E, de altfel, nefericit să o faci în poveștile pentru copii. Insinuarea, metafora, aluzia, alegoria sunt instrumente mult mai potrivite pentru a așeza emoțiile și gândirea pe cursul dorit. Micul cititor nu trebuie dădăcit, el trebuie să navigheze singur printre înțelesuri și să învețe să aleagă. Pe de altă parte, Oana a făcut un adevărat proiect de literație din aceste povești scrise de mine, oferind, la final, exerciții pentru atenție, gândire, memorie, pe marginea textelor. Altfel spus, am încercat, împreună cu Oana Moraru, să facem din cartea pentru copii mai mult decât o poveste pe care o citești o dată, de două ori, și-apoi treci la alta. Avem, cred eu, niște instrumente puternice, pentru acasă sau la clasă, de formare a minții.

Ce îndrăgești în viață, Olina? Și, oare, ce îndrăgești transpui în file de poveste?

Îndrăgesc ce mă inspiră: natura. Natura e cufărul cu povești, dar nu e ușor să-l descui. El are un cod și codul nu-l afli cu mintea, ci cu sufletul.

Când era fetița Olina mică, cum era? Ce-ți aduci aminte despre ea?

Copilăria mea a fost într-o perioadă nu prea grozavă pentru societatea românească. Dar poate restricțiile și privațiunile m-au îndreptat mai mult spre lumile nevăzute, spre magia cărților și a cuvintelor. Nu pot să zic că-mi amintesc foarte multe din copilăria mea. Atmosfera apăsătoare, lipsa libertății, greutatea autorității mi le amintesc cumva, ca prin ceață. Dar și conștiința lipsurilor era prezentă, mai târziu, chiar revolta. Îmi amintesc ce simțeam. Probabil mulți din generația noastră au rămas cu traume. N-am reușit să le învingem, dar am încercat să facem ceva bun din ele, să le folosim în favoarea noastră.

Unde a copilărit și care sunt cele mai dulci amintiri de acasă?

Am copilărit într-o așezare de munte. Îmi amintesc zăpezile și gerul tăios, cârnații de pe plita bunicii, grădina din spatele casei bunicilor, cireșii înfloriți. Îmi amintesc jocurile inocente în care evadam de câte ori puteam din atmosfera aceea apăsătoare, amenințătoare chiar. Toți tânjeam după libertate și încercam să o găsim în cele mai mici lucruri.

Îți plăcea să citești când erai de vârsta copiilor cărora te adresezi tu?

Am avut și perioade în care îmi plăcea să scriu mai mult decât să citesc, ceea ce, sigur, trebuie să fi fost o ambiție nerealistă. Dar, hai să zicem așa, fără să dau alte amănunte, am crescut într-o bibliotecă mare. Îmi petreceam multe ore acolo, mai ales când afară era zăpușeală. Stăteam pe burtă, pe covor, între rafturi, și puteam citi tot ce pofteam. După vârsta de zece ani, citeam cărți pe care alții le citesc la maturitate. Pesemne că a fost un noroc sau un destin, nu știu. Însă, din copilărie, încă îmi amintesc Făt-Frumos din lacrimă, basmele lui Ispirescu, Hans și Gretel în format 3D, Legendele Olimpului. Aveam o fascinație pentru zeii și eroii din antichitate.

Cu ce valori ai crescut însușite în sânul familiei?

Nu știu, poate că valoarea centrală în familia mea a fost integritatea. Acum, când mă gândesc la integritate, îmi dau seama că poate fi și greșit înțeleasă. Integritatea nu poți să ți-o însușești, spre ea poți să aspiri. E drumul lung spre tine însăți.

Ai copii, Olina? Ce înveți de la cei mici și ce ți-au așezat prețios în suflet?

Am un copil, dar nu mai e copil. E aproape un tânăr adult. Când era copil, îmi amintesc că-i plăceau improvizațiile mele. Nu-i citeam povești, inventam povești pentru el. Sau era modul nostru de a ne conecta, erau doar poveștile noastre. De la copii înveți mereu câte ceva. Felul lor de a ține cu dinții de inocență, deși pare îngrijorător pentru părinți, care-și doresc de la ei să se maturizeze, să se integreze cu succes în lumea adulților, paradoxal, devine, mai târziu, la sfârșitul vieții, colacul de salvare al părintelui ajuns la senectute.

Victor Miron are o superputere de a atrage copiii spre lectură pentru că, așa cum l-a schimbat pe el, crede că poate aduce o modificare în viața fiecăruia. Nu a iubit întotdeauna cărțile. Le-a îmbrățișat în adolescență, dar a înțeles cât bine pot aduce.

Este din 2014 creatorul mișcării „Cu cărțile pe față”. Asociația pe care o conduce poartă același nume, iar sub egida acesteia s-au derulat de-a lungul anilor multe campanii care au avut un numitor comun: lectura. S-a apropiat de toți copiii din sate deplasându-se la ei pe patru roți, cu un autobuz colorat și mobilat în interior fix după structura unei biblioteci și împrumutându-le cărți gratuit. „Eu mă străduiesc să le transmit, că mâinele lor e în mâinilor lor și în al cărților din mâinile lor. Îmi doresc să le lărgim orizontul de viață, să înțeleagă că lumea e mare și că oportunitățile sunt pe măsură dacă doresc să trăiască mai mult decât ce văd stric la ei în sat”, împărtășește Victor. Să-l cunoaștem!

Oare pe unde te găsesc? Prin autobuz mergând prin sate cu biblioteca mobilă, la host la Creative Mornings sau ocupându-te de TEDx?

Mă găsești ”colindând după o viață demnă de trăit și după o știință demnă de știut” (cum spune Elif Șhafak în Cele 40 de legi ale iubirii). Mai precis e sâmbătă dimineața și îmi beau cafeaua răspunzând la interviu. Ieri dimineață am avut CreativeMornings Cluj, după care am mers cu biblioteca mobilă la o clădire de birouri care ne-a colectat cărți de la oamenii care lucrează acolo, după care am mai aranjat câteva lucruri pentru viitorul centru comunitar (pregătim un spațiu 90mp în Cluj-Napoca unde se vor putea citi câteva mii de cărți și unde vom găzdui o mulțime de evenimente pentru comunitate, de la cluburi de lectură și întâlniri cu scriitori, la seri de poezie și workshop-uri cu intrare liberă).

Undeva prin 2020, probabil de ziua când ai împlinit 35 de ani, ai făcut o postare și ai menționat că ești abia la jumătatea vieții. Cât de multe lucruri mai ai de făcut, Victor?

Cred că atunci am menționat că sunt deja la jumătatea vieții. Acum am senzația că e mai mult în spate decât în față. Se spune că poți schimba lumea cu spada sau cu pana, adică făcând lucruri ”cu spada”, sau scriind ”cu pana” și vorbind despre cum s-ar putea schimba lumea. Încă mă simt mai îndemânatic făcând decât scriind așa că în ultimii 3 ani m-am concentrat să fac lucruri, mai ales cu bibliotecile mobile BookTruck, pe care le folosim să împrumutăm gratuit cărți copiilor din mediul rural. Avem două și ne-ar trebui măcar patru. Dacă am avea patru am putea ajunge să servim lunar fiecare din cele 75 de comune din județul Cluj.

De unde îți extragi optimismul?

În primul rând îmi extrag optimismul din faptul că sunt un privilegiat al sorții. Sunt sănătos, am ocazia să citesc cărți bune și să să cunosc oameni minunați.

De unde atâta creativitate, putere de muncă și ambiție la un loc?

Pentru creativitate cititul ajută mult, pentru că te expune la o diversitate de contexte și soluții. Puterea de muncă și ambiția cred că vin din idealism, pe care l-am luat tot din cărți și mai ales de la personaje ca don Quijote, micul prinț sau Prințul Mîșkin.

De pe care parte ai moștenit acestea? De pe cea maternă sau paternă?

Ambiția și puterea de muncă sigur am moștenit-o și de la părinți. Ambii au crescut la țară, după care s-au mutat la oraș în tinerețe și au fost nevoiți să își croiască un drum. Mama a fost mulți ani croitoreasă, după care a făcut mai multă școală și a devenit asistentă medicală. Tata a fost mecanic și a ajuns antreprenor cu propriul service auto.

Și dacă tot am ajuns să vorbim de familie, ia spune-mi câte ceva despre ea și despre tine. Al câtelea copil ești în familie și ce ai învățat de la părinți și ți-a folosit în viață?

Mai am un frate mai mare cu un an, de la care am învățat ce înseamnă fraternitatea.

Victor, ai înțeles de mic că educația, cititul, lectura, cartea sunt arme cu care poți să câștigi în viață?

Am ajuns să iubesc cărțile abia în liceu, mulțumită doamnei Mariana Muthu, profesoara mea de română.

Tu ce îți doreai să devii când vei crește mare? Coincid planurile de acum cu cele cu mulți ani în urmă, atunci când erai pe băncile școlii?

Încă nu îmi e clar ce vreau să devin când voi fi cu adevărat mare. Poate pentru că sunt curios de multe domenii, dar poate și pentru că devenirea noastră ne duce spre noi și noi orizonturi. Dar cred că Victor de 16 ani ar fi fost OK cu Victor de 38 de ani care e un cititor promotor al lecturii și al stilului de viață de învățare continuă.

Ce-ți aduci aminte despre tine școlar?

Îmi aduc aminte că în liceu citeam pe sub bancă în timpul orelor, mai ales la materiile care nu îmi plăceau.

De pe care meleaguri provii? Ce-ți aduci aminte despre școala în care ai învățat?

Îmi aduc aminte de momente vesele alături de colegi, de admirație față de unii profesori, dar și de o mare rigiditate a școlii, pe care uneori o percepeam ca pe o închisoare.

Dar generațiile cum sunt cele de acum față de cele de pe vremea ta?

Generațiile actuale au alt fel de viață acum. În multe feluri cred că e și mai mare presiunea pe ei: să fie mai populari, mai deosebiți, mai impresionanți.

Întâlnești mulți copii, comunici cu ei, îi asculți, te ascultă. Ce înveți de la cei pe care îi întâlnești prin sate?

Cred în ideea aceasta că fiecare putem fi un ”învățător” pentru celălalt și că de la fiecare om și copil putem învăța ceva. Așa că merg foarte deschis în sate, gata să învăț de la toți oamenii pe care îi întâlnesc acolo. De multe ori primesc lecții de omenie de la oamenii din sat, de la modul cum te salută, la felul în care sunt ospitalieri. Iar copiii sunt o sursă grozavă de a aprofunda bucuria.

Dar ce le transmiți tu?

Eu mă străduiesc să le transmit că mâinele lor e în mâinile lor, că mâinele lor e în mâinilor lor și în al cărților din mâinile lor. Îmi doresc să le lărgim orizontul de viață, să înțeleagă că lumea e mare și că oportunitățile sunt pe măsură dacă doresc să trăiască mai mult decât ce văd stric la ei în sat.

Am ajuns să vorbim despre copiii pe care îi întâlnești, dar nu știu concret de unde ideea unei biblioteci mobile. Ce-mi poți spune?

Am început campania de promovare a lecturii Cărțile pe Față în 2014. Încă de atunci am aflat de o bibliotecă mobilă a unui învățător pensionat din sudul Italiei care făcuse una pe 3 roți. De atunci mi-am propus să fac și eu una.

De unde fonduri? De unde susținere?

Din fericire, tot mai mulți oameni ni se alătură, iar asta ne dă curaj și energie să continuăm. Și e tot mai mare și implicarea companiilor în proiecte de educație. Mă bucur că își dau seama că dacă nu o să crească nivelul de educație nu vor mai avea cu cine să lucreze în viitor.

Ce văd ochii tăi prin satele pe unde te perinzi?

Îmi place să spun că citesc pentru a vedea viața cu alte cuvinte. Iar când merg prin sate văd viața cu altă viață.

Școlile pe unde ajungi cum arată? Cum sunt dotate?

Noi servim recurent mai mult de 30 de comune din județul Cluj. Punctual mai ajungem și în alte locuri din țară (am fost și prin Suceava, Bacău, Sibiu, Alba, Sălaj). Lucrurile diferă destul de mult, atât ca număr de elevi, cât și ca dotări ale școlilor. Dar cel mai rău arată viitorul pentru copii

i de la sat. Vedem de mult prea multe ori copii de 9-10 ani care nu știu să își scrie numele. Sunt copii care au început să învețe să scrie și să citească în pandemie la școala online și, din păcate, pentru mulți din copiii de la sat școala online a însemnat școală deloc.

Cât de bucuroasă e inima ta pentru ceea ce faci?

Chiar îmi e foarte plină de bookurie viața!

Cred cu tărie că ai primit multe mesaje din partea copiilor, dar îți aduci aminte de unul mai special pentru tine?

Destul de des îmi spun copiii că ar vrea să locuiască în biblioteca mobilă, moment în care îmi aduc aminte că biblioteca mobilă e chiar o bibliotecă nobilă.

Cum ți-ai descrie traseul profesional? Cum sună frumoasa poveste a escapadei tale?

Promotor al lecturii fiind sate cutreieram.

Ticluiești atât de multe proiecte. Simți că ai vreo datorie sau ce te îndeamnă?

Mă îndeamnă la acțiune idealismul și dorința de a adăuga ceva lumii.

Cred cu tărie că valoarea unui om constă în mintea, sufletul și lucrurile temeinice făcute de mâna lui, iar când toate acestea se întâlnesc în acel om, ceilalți  vorbesc, întorc privirea, mulțumesc așa cum se întâmplă și în cazul scriitoarei Cristina Beatrice Preda. 

De scris despre lumi încă nedescoperite, despre care ar vrea să citească toți copiii ar face-o continuu. Are deja șapte cărți care-i poartă numele și încă idei prospere pentru altele noi. Scrie de la 13 ani, iar de atunci povestește frumos, își alege cuvintele fără prea mare efort, iar creativitatea și-o lărgește odată cu interacțiunea cu cei mici care-i creează bucurii mari și care o încalță mereu în „papucii” imaginației bogate. „Poveștile m-au găsit pe mine și eu le-am găsit pe ele în Univers. Sunt extrem de recunoscătoare pentru acest dar!”, mărturisește sincer.

Cine este Cristina-omul? Ce ar trebui să cunoaștem despre ea?

Cristina-omul zâmbește copiilor pe stradă, alintă aproape toți cățeii care îi ies în cale și iubește să privească marea la răsărit/apus, deși nu este matinală. Cristina-omul se oprește să fotografieze și o scară colorată, dacă simte că îi poate spune povestea. Uneori, Cristina-omul este ,,cititorul din peșteră” și nu iese din cameră până nu termină o carte care a captivat-o, alteori Cristina-omul se duce la teatru sau la cinematograf și râde cu gura până la urechi la o comedie. Este foarte atentă la detalii și destul de competitivă la jocurile de societate.

Dar despre Cristina-scriitoarea de cărți de copii ce ai putea să ne mărturisești?

Mi-o imaginez deseori pe Cristina-scriitoarea de cărți de copii trăind în afara timpului, undeva unde ceasurile măsoară doar visurile pe care le-am îndeplinit deja sau pe care le mi le doresc îndeplinite, cu un stilou prins bine de degete, ca să scriu despre lumi încă nedescoperite, despre care aș vrea ca toți copiii să citească.

Ce alte roluri mai ocupi în societate?

Sunt asistentă de proiecte în cadrul Asociației Cu Alte Cuvinte, o asociație care se ocupă de promovarea cărților pentru copii despre diversitate. Cred în expunerea copiilor la texte despre contexte sociale diferite, pentru a preveni și a combate discriminarea bazată pe rasă, etnie, dizabilitate. De exemplu, avem în pregătire un proiect de socializare între adolescenții tipici și adolescenții cu dizabilități, în urma căruia va rezulta un joc educativ despre empatie, despre înțelegerea anumitor probleme apărute și găsirea soluțiilor adecvate.

Sunt și voluntar-povestaș în cadrul Bibliotecii Metropolitane București de la vârsta de 14 ani și organizez tot de atunci ateliere de lectură și de creativitate în școli, grădinițe, librării, pe baza poveștilor scrise de mine și nu numai.

Dar dacă ar fi să ne întoarcem cu gândul la vârsta copilăriei, cum era fetița Cristina? Ce îi plăcea să facă pe lângă activitățile școlare?

Ce bine că nu trebuie să mergem prea departe cu gândul, pentru că, așa cum spuneam mai sus, fetița-Cristina încă este prezentă, jucându-se cu copiii la atelierele de lectură și de creativitate.

Fetița-Cristina se dădea mult în leagăn, se întâlnea cu cea mai bună prietenă a ei, își întindeau păturica în grădină și inventau dialoguri cu păpușile sau făceau ,,mâncare” din frunze. Fetița-Cristina se îmbrăca numai cu fustițe, se învârtea și zâmbea știrb că volanele se mișcă după ea. Făcea baloane de săpun și mânca vată de zahăr pe băț. Așa mi-o amintesc.

Apropo de activitățile școlare, cine ți-a insuflat plăcerea pentru carte și pentru lectură?

Plăcerea pentru carte și pentru lectură mi-a insuflat-o mama. Cu toate că ea nu citește pe cât și-ar dori, a avut grijă ca din copilăria mea să nu lipsească poveștile și în fiecare seară îmi spunea câte una sau două înainte să adorm. Cred că astfel s-a născut și pasiunea pentru scris: din gândul că undeva, un copil râde, suspină și trăiește pentru câteva minute în poveștile mele, alături de personajele pe care le îndrăgește.

Cristina, citeai mult când erai mică? Îți mai aduci aminte primul titlu citit?

Citeam, citeam. Îmi aduc aminte de basmele lui Hans Cristian Andersen și ale lui Petre Ispirescu, pe care le citeam și pe bancă în parc, de aventurile lui Buratino cu cheița de aur și de fermecătoarea poveste ,,Frumoasa și Bestia”, preferata mea pe atunci.

Cuvintele curg, le așterni frumos pe hârtie. Imaginația ta e mare, creativitatea se caracterizează prin originalitate, și totuși a fost cineva care ți-a zis să creezi povești pentru copii sau a fost ideea ta?

Mulțumesc pentru cuvintele calde! Aici a fost intervenția îngerașilor, cu siguranță. Ei m-au salvat prin povești în momente mai întunecoase ale vieții mele. Poveștile m-au găsit pe mine și eu le-am găsit pe ele în Univers. Sunt extrem de recunoscătoare pentru acest dar!

Câte cărți ai lansat până acum? Care este povestea acestora și căror vârste se adresează?

Am lansat până acum șapte cărți pentru copii și pentru oamenii mari care nu au uitat să fie copii. Trei dintre ele mai sunt disponibile în librăriile fizice și online, și anume:

Scrisoare pentru Moș Crăciun – este o poveste de suflet, dedicată bunicii mele-înger, despre frumusețea sărbătorilor de iarnă, despre cei care nu mai știu să se bucure de luminițe și învață din nou, despre întoarcerea în copilărie și magia primilor fulgi de nea.

Povești cu mămici și tătici – în carte găsim două povești ce vorbesc despre relația specială dintre părinți și copii, cu bune și rele, cu întâmplări hazlii, dar și cu multă emoție. „Muntele tăticilor” este povestea lui Șervo și a lui Șervețel, tată și fiu din Țara Pânzelor. Pentru a îndeplini datina, aceea de-a aprinde Făclia Iubirii, sunt nevoiți să treacă peste o mulțime de capcane întinse de Scobitoarea Urâcioasă și de Castronul Pârâcios, complicele ei.

Perla și Perlina din povestea „Îmbrățișarea mamei” trăiesc armonios în Oceanul Îmbrățișărilor. Până într-o zi, când invidia unui Lacăt-Negru le desparte. Perlina va depăși obstacole, va cunoaște diverse personaje, dar va putea trăi fără îmbrățișarea mamei?

Vâj-vâj prin călimară – spune povestea lui Motocel, care a risipit tot albastrul din ținutul ei. Natura Albastră, inima călimării, a fost închisă într-un clopot cu rotocoale de fum, iar pe singurul ei ajutor, Clănț-Ronț, o clanță peltică, au acoperit-o fulgii de cocos. Motocel va încerca să își salveze lumea și să devină o primăvară pentru cei din jur, chiar dacă este doar o mică hârtie mototolită.

Ai un moment preferat din zi care te face să te duci la masa de lucru?

Nu am un moment preferat din zi în care scriu, dar iubesc să scriu cu o lumânare parfumată pe birou, cu o melodie la pian sau la vioară în fundal și cu o cană cu ciocolată caldă albă sau cu caramel.

De unde te inspiri, Cristina?

Mă inspir foarte mult de la copii, de la ceea ce-i preocupă, de la întrebările pe care le primesc la întâlnirile cu ei. De la o frază auzită pe stradă, de la un proverb căruia îi găsesc o altă semnificație, din lucruri simple, dar însemnate. Poate fi o frunză, o umbrelă, o călimară, un ciorap în dungi. Inspirația se arată oriunde.

Ce proiecte ticluiești în perioada curândă?

De anul acesta am privilegiul de-a face parte dintr-un proiect-minune, o aplicație gratuită de citit pentru copii, NABU. Este o aplicație globală, România este a cincea țară unde a fost lansată oficial, de către NABU, UiPath Foundation și Asociația OvidiuRo. Cărțile digitale (printre care și creații ale mele) pot fi descărcate în biblioteca virtuală și apoi citite fără conexiune la internet. Mi se pare un pas extraordinar pentru comunitățile defavorizate, unde cărțile în format fizic au un drum greoi sau se împiedică de biblioteci închise cu lacăt. Toți copiii merită să fie crescuți cu povești. Și toate poveștile merită să crească lângă copii.

Am și un manuscris finalizat și ilustrat despre Povești. Pentru inimi iubitoare de povești. Abia aștept să vadă lumina tiparului și să plece în lume, să ducă bucurie.

Cred cu tărie că fiecare mesaj în parte pe care îl primești atât de la copii, cât și de la părinți îți fac inima să zâmbească. Ai, totuși, un mesaj primit care ți-a rămas în suflet?

Așa este, fiecare mesaj primit din partea copiilor și a părinților îmi face inima să danseze și rotița imaginației să meargă. Un moment emoționant a fost atunci când, după un atelier de lectură, un băiețel a alergat după mine pe holul școlii și mi-a dat timid un bilețel pe care scria că i-a plăcut foarte mult povestea și mă îndemna să scriu în continuare. Păstrez și acum bilețelul în dosarul cu amintiri, atât de mult m-a impresionat.

Un prieten apropiat îmi trimite pe whatsapp o înregistrare de vreo 45 de minute cu nu-știu-ce doctor care dă nu-știu-ce declarații despre nu-știu-ce efecte adverse ale nu-știu-cărui tratament, însoțit de mesajul lui încurajator: „băi, trebuie să vezi asta!” și-mi pune și o mutriță din aia galbenă care face cu ochiul.

Un amic îmi dă mesaj privat cu un print-screen cu nu-știu-ce postare incendiar de stupidă a nu-știu-cărui influencer stupid de incendiar. De nerefuzat.

Un tip pe care nu îl cunosc (și nici nu insist să…) îmi trimite nitam-nisam un link cu un montaj de un sfert de oră cu declarații ale diverșilor politicieni și business-meni, somându-mă ca după asta semnez urgent pentru nu-știu-ce cauză, în orice caz una nobilă și care nu suportă amânare.

Mi se întâmplă des, aproape zilnic; toate mi se revarsă în fața ochilor ca dintr-o țeavă spartă de un instalator beat cui. Toate îmi cer, mai mult sau mai puțin fățiș, să las orice altceva și să le urmăresc cât mai repede. Toate sunt ur-gen-te[1] și îmi cer să le tratez cu serioasă urgență. Toate mă obligă să nu mă preocup decât de timpul prezent. Nu prezent simplu, nici prezent continuu. Prezent obsesiv. Și compulsiv.

Să nu fiu înțeles greșit, multe dintre aceste „surprize” or fi utile (mai ales ale prietenilor din viața reală, care știu ce mă preocupă și ce mă lasă rece). Doar că nu sunt mereu oportune. Doar că sunt, prin numărul și ritmul lor, obositoare. Doar că întrerup indecent orice aș face și că sunt mai multe decât poate duce orice om care vrea să se mențină cât de cât sănătos la cap. Doar că îmi cer să fiu mai activ politic decât sunt. Și că îmi dau răspunsuri la probleme pe care mi le-am clarificat deja sau la întrebări care mă depășesc sau pur și simplu nu mă privesc sau nu mă interesează.

Și mai e ceva, care le întrece pe toate: că în schimbul cunoașterii și libertății, toate îmi cer să stau… lipit de ecran. Doar că omenirea, de-a lungul timpului, a conceput unelte mai potrivite pentru căutarea cunoașterii și manifestarea libertății. Una dintre acestea se numește „carte” și încerc să îi rămân fidel (pentru detalii, cei interesați pot căuta faimoasa & formidabila lucrare a lui Neil Postman – Distracția care ne omoară…, am tradus-o acum vreo 5 ani la editura Anacronic, recunosc fapta și nu o regret).

Așa că iată câteva „motive” pentru care prefer să „dau cu seen” la cele mai multe dintre veștile revărsate pe cale digitală și să aleg cărțile în schimb. Și pentru că (ironic sau nu) aceste „motive” sunt „scrise” pe ecran, am să vă rog, dacă se poate, să încercați să le citiți încet (mă rog, nu chiar atât de încet pe cât le-am întocmit eu), ca și cum ar fi pe hârtie.

Să încep lista, așadar, că de-a o termina n-am speranțe:

… Bune sau proaste, cărțile se citesc în ritmul[2] inimii proprii – cu opriri, întoarceri, semne de întrebare, pauze de meditație ori de luat notițe. Ecranul impune un fel de white-noise sincopat și psihedelic[3], pe care poți doar să îl accepți sau să renunți, rupându-i magia.

… Ecranele îți cer să sprintezi, să te consumi rapid. Cărțile te vor alergător de cursă lungă, maratonist atent la propriul drum și stăpân pe propria respirație.

… Ca o hrană, cărțile se pot sorbi, savura ori devora. Ecranele înghit, ca pe o hrană.

… Ecranele te transformă în ceea ce sunt ele de fapt. Te transformă în releu – recepționezi informație, o prelucrezi și ești atras să o dai mai departe. Devii antenă, router, amplificator de semnal informațional. Devii linie de cod, bit, 0 sau 1. Și cărțile te transformă în ceea ce sunt ele de fapt: în literă, cuvânt și idee. Devii, măcar puțin, verb, metaforă, simbol.

… Fragile, cărțile sunt timp cristalizat, timp care se poate mirosi, pipăi și răsfoi. De partea cealaltă – inodore & incolore & insipide – sunt ecranele, crematorii sterile ale spațiului.

… Cât de departe sunt ecranele de cărți se vede nu doar din modul în care sunt utilizate, ci și din modul în care stau în repaus. O carte închisă e seducătoare și misterioasă – o așteptare mută și răbdătoare. Un ecran închis e doar disfuncțional, opac și ermetic. Praful, semn etern al trecerii timpului, ne spune mai multe despre ele decât filosofii zilei – o carte prăfuită e și mai ademenitoare, dând farmec chiar și vreunui roman de mâna a treia. Un ecran prăfuit e deprimant și neplăcut obsolet. Nici un ecran nu suportă praful, nu doar din rațiuni de funcționalitate – ci pentru că praful e timpul care le macină pe toate, iar lumea pe care o deschide ecranul se vrea, orgolioasă, a fi infinită.

… Cărțile sunt oglinzile în care se reflectă limpede neputințele minții mele. Ecranele sunt oglinzile în care mintea se risipește, uitând, ca-ntr-o narcoză, cât e de neputincioasă.

… Cartea are interioritate (deoarece conține ceva), ecranul are planeitate (fiind doar interfață). Semănând cu cărămizile, cărțile ne construiesc mintea ca pe un turn, cetate ori casă – ea trebuie să fie stabilă, să ocrotească, să aibă verticală, interior și anumite limite care trebuie respectate, sub amenințarea prăbușirii. De partea cealaltă, ecranele – nodurile (gordiene) ale rețelei abstracte emană o minte descentralizată, în permanent flux, plutind în derivă pe un ocean de suprafețe transparente, vide, unde adâncimile nu sunt permise, pentru că nu pot fi concepute.

… Fiind un labirint, cartea deschisă te absoarbe. Fiind o gaură neagră, ecranul te înghite.

… Ecrane vs. Cărți: explozii vs. candele.

Să nu uit, să nu uităm – cărțile au fost arbori. Arbori jertfiți, sfârtecați, plămădiți într-o viață de apoi de hârtie. Însă moara infernală n-a martirizat decât trupul arborelui, reducându-l la o celuloză macră. Masacrul i-a lăsat însă neatins principiul creșterii încete, al înmuguririi, al înfloririi, al rodirii. Poate de aici vine senzația pe care o au cititorii „înrăiți” – că lectura înrădăcinează.[4]

Și poate de asta îmi pare câteodată că dincolo de coperte nu se deschid pagini, ci dealuri de pământ greu, pe care, cu creionul prefăcut în plug, încerc să le ar, sperând că vor rodi și temându-mă ca vreo grindină să nu strice semănătura. De jur împrejurul dealului meu, deșerturi perfect orizontale de siliciu, mustind de nisipuri mișcătoare.

… Așa că dacă cumva nu răspund la mesajele zilnice de maximă urgență, nu vă îngrijorați, probabil sunt la arat.

[1] Mă întreb de ce credem că e urgent doar ceea ce ne vine din afară, pe când ceea ce e înăuntru poate suporta oricâte amânări.

[2] Cred că ritm poate avea doar ceea ce are o anumită carnalitate.

[3] „Psihedelic” nu e o figură de stil. Timothy Leary, marele preot al drogurilor halucinogene, a spus răspicat – : „PC-ul este LSD-ul anilor ‘90”.

[4] Și poate tot de aici imaginea perfectă a odihnei contemplative e un om care citește la umbra unui copac, verigă așezată temeinic în ciclul viață-moarte-înviere.

Pasiunea pentru citit încolțise din anii adolescenței, când, pe lângă lecturile școlare descoperise literatura science fiction de care nu s-a mai putut despărți. Ulterior, a derulat campania “Citesc deci sunt sexy”, care arăta că adevărata frumusețe a unei femei este dată de bagajul intelectual. Succesul înregistrat i-a dat aripi, iar Rusanda a pus pe picioare un business care îmbină lectura cu partea de fashion, așa a apărut Bookletta. Geanta cu carte a ajuns pe umărul doamnelor și domnișoarelor din  America, Grecia, Africa, Republica Moldova și evident România. Am stat de vorbă cu Rusanda Davideanu, despre începuturile acestei afaceri, despre importanța lecturii și cum se armonizează cultura cu business-ul.

Interviul pe scurt:

• Când te molipsești de lectură: “Numărasem la un moment dat cam două mii de cărți. Tata, mai și scrie, iar mama iubește foarte mult cărțile, și atunci mi-au cultivat această dragoste pentru lectură. Văzându-i că citesc și că o fac cu plăcere, mi-au sădit în inconștient acest lucru”
• Cititul te face mai atrăgătoare:“Împreună cu o prietenă de-a mea am demarat campania “Citesc deci sunt sexy”, prin care încercam să le spunem femeilor că există și altceva în afara de mersul la coafor sau terasă, că pe lume sunt și alte lucruri care te fac să te simți sexy și interesantă“
• Bookletta, geanta care te provoacă la citit: “Când am văzut succesul campanei mi-am zis că asta s-ar putea transforma într-un produs. Într-o seară, ideea a început să nu-mi mai dea pace, mă gândeam la o geantă care să arate ca o vitrină pentru carte, ca oamenii să știe ce citești”

O copilărie în compania cărților

Rusanda s-a născut în Republica Moldova, într-o lume în care simplitatea zilei, se împletea cu lectura. Pasiunea pentru cărți este puternic înrădăcinată în familie, tatăl cochetează cu scrisul, iar mama este o veritabilă iubitoare de carte. “Părinții mei citesc foarte mult, am crescut într-o casă cu foarte multe cărți. Numărasem la un moment dat cam două mii de cărți. Tata, mai și scrie, iar mama iubește foarte mult cărțile, și atunci mi-au cultivat această dragoste pentru lectură. Văzându-i că citesc și că o fac cu plăcere, mi-au sădit în inconștient acest lucru”, povestește Rusanda Davideanu pentru Matricea Românească.

“Părinții mei citesc foarte mult, am crescut într-o casă cu foarte multe cărți”

Cu toate acestea, o lectură conștientă, trecută prin filtrul propriei rațiuni, a venit în adolescență, perioada marilor căutări. “Țin minte că m-am îndrăgosti cu adevărat de lectură în perioada adolescenței. Nu eram genul de cititor fervent de literatură clasică și nu mă regăseam în literatura școlară. Atunci a fost momentul când am mers către o lectură aleasă de mine, care să fie pe gustul meu, așa m-am oprit la science fiction și am început să citesc fără să mă mai pot opri“, își amintește Rusanda.

Frumusețea vine din interior

La vârsta de 19 ani, tânăra basarabeancă a trecut Prutul și a luat calea Bucureștiului. Orașul era în contrast cu urbea natală, dar nu o deranja. Încă din clasa a XII-a, Rusanda și mama ei organizau escapade culturale de câte un weekend în Capitală. “Trecerea a fost destul de contrastantă, am venit într-un oraș mare, aglomerat, cu puțină natură și fără să cunosc pe nimeni, dar cu toate acestea nu pot spune că am avut probleme de acomodare“, a zis Rusanda Davideanu.

“Am promovat ideea că cititul ne face mai interesanți, ne ajută să evoluăm în viață”

La o privire mai atentă, Rusanda a observat cu stupoare că femeile pierd prea mult timp la coafor sau la terasă, în încercarea de a deveni mai atrăgătoare. “Împreună cu o prietenă de-a mea am demarat campania “Citesc deci sunt sexy”, prin care încercam să le spunem femeilor că există și altceva în afara de mersul la coafor sau terasă, că pe lume sunt și alte lucruri care te fac să te simți sexy și interesantă. Am promovat ideea că cititul ne face mai interesanți, ne ajută să evoluăm în viață și cumva am asociat lectura cu acest cuvânt, sexy, pentru a crea un scurt circuit“, menționează Rusanda.

Când o idee devine un business de succes

Nimeni nu s-ar fi gândit că o campanie atât de îndrăzneață se va transforma într-un business cultural. “Când am văzut succesul campaniei mi-am zis că asta s-ar putea transforma într-un produs. Într-o seară, ideea a început să nu-mi mai dea pace, mă gândeam la o geantă care să arate ca o vitrină pentru carte, ca oamenii să știe ce citești. Nu prea știam cum să încep aveam doar ideea și un background în PR, atât. Am început să caut, să întreb în stânga și în dreapta, până am găsit o persoană care să-mi deseneze o geantă așa cum aveam în minte”, a zis Rusanda.

“Reacțiile femeilor care au văzut prima dată Bookleta au fost fantastice și mi-au dat curaj”

După ce a făurit primul prototip de geantă, urma proba finală, și anume întâlnirea cu clienții. “Am mers la un târg dedicat designerilor români în cadrul căruia se lansau mai multe articole. Reacțiile femeilor care au văzut prima dată Bookleta au fost fantastice și mi-au dat curaj. Totuși era un prototip, nu era făcut din cele mai adecvate materiale, țin minte că mi-a luat opt luni de zile să găsesc un plastic suficient de rezistent pentru viitoarele genți”, a destăinuit Rusanda Davideanu.

Lucrurile începeau să meargă ca pe roate, iar comenzile veneau din America, Africa, Republica Moldova, Asia. O geantă Bookletta nu vine niciodată goală, clientul primește o carte cadou, iar pentru comenzile de peste hotare, sunt incluse cărți în limba engleză. Dar, Rusanda nu s-a oprit aici, și a lansat CooltBox. “Este vorba de un produs care nu exista pe piața autohtonă. Aici vorbim de o cutie cu un abonament lunar  în urma căruia clientul primește la ușă cele mai bune cărți ale lunii, plus cele mai bune articole ale lunii dintr-o gamă largă cum ar fi produsele de make-up spre exemplu” conchide Rusanda Davideanu.

Mult râvnita criptomonedă Bitcoin, sau cărţi şi educaţie, într-o lume care valorizează câştigul imediat? Posibile răspunsuri, mai jos, într-o opinie Matricea Românească.

Să tot fie un an şi jumătate de când, asaltat de informații privind Bitcoin, noua monedă a umanității, care promite să ne revoluționeze însuşi modul de viață, am verificat dintr-o curiozitate explicabilă, cu ajutorul Fratelui cel Mare Google, rata de conversie a monedei – minune. La acea vreme (2016), un bitcoin se vindea contra a 1700-2000 de lei.

„Un salariu de profesor român pentru un bitcoin!”, mi-am zis, ca un Richard al III-lea al erei digitale. După care am abandonat complet problema, tratând-o – precum majoritatea conaţionalilor – drept o modă, efemeră ca orice modă, un moft. Bitcoin? În România? Loc unde, probabil, 9 milioane de oameni încă au toaleta în curte? N-o să prindă niciodată, zise flegmatic românaşul din mine.

Repede-nainte până în noiembrie 2017, când bitcoin – ul a depăşit bariera psihologică de 10.000 de dolari, trimițând trepidații din China până în spațiul carpato-danubiano-pontic.

Faceți abstracție de faptul că bitcoin e o monedă extrem de volatilă, care îşi poate pierde 25%, 50% sau 99% din valoare într-o singură zi. Riscul e regula jocului, în finanțe ca şi în viață. Jocul de siguranță e valabil în snooker, nu în existența ultrarapidă de secol XXI, unde e sinonim cu paralizia, uitarea şi moartea – indivizilor şi afacerilor. În plus, nu era dolarul cea mai sigură monedă din lume în octombrie 1929, puțin înainte de Marțea Neagră care a dezvăluit – nu atât volatilitatea oricărei monede, cât inconsistența unui mod de viață uman? Ce a urmat, se ştie.

Imaginați-vă că, posedat de febra bitcoin, aş fi achiziționat, speculativ, în 2016, când criptomoneda era în scutece, doi bitcoini. Nu mai mult. În continuarea speculației, m-aş fi „retras” recent, pe creasta valului, băgând în buzunar circa 20-30.000 de dolari.

Ar fi urmat, în cazul fericit, probabil noi investiții, mai mult sau mai puțin inspirate: o casă mai mare, sau un troller mai mare şi călătorii în jurul lumii. Reversul era egalmente posibil: explozia „mămăligii” bitcoiniene şi pierderea investiției inițiale.

[pullquote]Fără încredere – în partener, țară, viitor – am fi sclavii fricii. Iată de ce trăim printre sclavi, sute de ani după abolirea sclaviei[/pullquote]

Dar, viața nu se construieşte pe „ce-ar fi fost”. Bitcoin, ca orice monedă din această lume, nu există, iar Papa Francisc are perfectă dreptate când spune că „banii sunt o iluzie”. O iluzie, ce-i drept, girată de încrederea a miliarde de oameni. Zeii greci nu mai există pentru că oamenii şi-au confecționat zei mai buni, iar vechii idoli au devenit ridicoli, relicva unui trecut prăfuit. Ce ne face să ne îndemnăm pe trecerea de pietoni când semaforul arată verde e tocmai încrederea că totul va decurge „aşa cum trebuie”, iar un psihopat nu se va plictisi de aşteptat şi nu va demara în trombă, ucigându-ne cu zâmbetul pe buze. Similar, ce ne face să ne lăsăm acasă dimineața soția (mai tânără sau mai bătrână) e încrederea mutuală că totul va merge cum trebuie, iar fiecare se va achita cu, onestitate, in absentia, de obligațiile matrimoniale – şi nu în bitcoini! Fără încredere – în partener, țară, viitor – am fi sclavii fricii. Iată de ce trăim printre sclavi, sute de ani după abolirea sclaviei.

Dar să revenim la bitcoinii noştri! Sigur că vă puteți îmbogăți din bitcoin, cumpărând ieftin (la momentul oportun) şi vânzând scump. Nu e nevoie de nici o inteligență pentru asta. Adevărata inteligență rezidă în a investi în voi, în cultura voastră şi în educația voastră.

Prin urmare, de-ați avea bani cât pentru un bitcoin sau doi, puneți mâna şi vă faceți biblioteci. Citiți. Investiți în „bula” numită creierul vostru, care nu se va „sparge” niciodată, oricât aţi „pompa” în ea. Bitcoinii nu sunt reali. Cărțile şi înțelepciunea din ele, da! Iar ele nu se vor devaloriza niciodată, indiferent de cum „merge” Bursa. Cărțile sunt calea spre îmbogățire, atât spirituală cât şi financiară. Ele vă vor deschide sipete pline cu bogății nebănuite. Aşa că, apucați-vă de „minat”, dar nu bitcoin, ci săpați după cunoaştere. Cum spune o frumoasă expresie neaoşă, „orice cal de curse ajunge gloabă, dar nu orice gloabă a fost cal de curse”.

Poate orice prost să aibă bitcoini? Desigur. Însă doar un om inteligent va folosi cum trebuie noii „talanți” ai secolului XXI.

View this post on Instagram

Mult râvnita monedă Bitcoin, sau cărți și educație, într-o lume care valorizează câștigul imediat? Posibile răspunsuri pe www.matricea.ro #Bitcoin #carte #educație #viitor #editorial #cultură #MatriceaRomânească

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Jan 18, 2018 at 5:54am PST

Foto deschidere: thongtincointiemnang.com/

Craiova, supranumită în trecut Orașul celor o mie de palate, găzduiește în inima sa una dintre bibliotecile române de o frumusețe și istorie aparte, Biblioteca Județeană Alexandru și Aristia Aman. Despre legendele și farmecul acestui veritabil leagăn pentru carte și cultură, Matricea Românească a discutat cu Directorul în exercițiu al Instituției, Lucian Dindirică.

Donația de suflet a cuplului Alexandru și Aristia Aman

Oficialul ne-a deschis ușile spre trecutul tumultuos al acestei biblioteci, care s-a născut din patriotismul și din dorința sinceră a cuplului Aman, Alexandru și Aristia, de a transmite orașului Craiova cele mai importante comori – cele ale spiritului. Drept dovadă a acestei dorințe de netăgăduit servesc și extrasele din testamentele lor, prin care donatorii lasă cu limbă de moarte tot avutul material și spiritual orașului natal. Alexandru Aman (1820-1885) a fost magistrat și fratele mai mare al lui Theodor Aman. Împreună cu soția sa, Aristia Aman (1833-1904, născută Grigorie Lăceanu), acesta a lăsat Primăriei un fond cultural impresionant, compus din case, tablouri, cărți, obiecte de artă. Condiția a fost înființarea unui așezământ public de cultură denumit Fundaţia “Alexandru şi Aristia Aman”, ce s-a deschis la 21 decembrie 1908, fiind compus din bibliotecă, pinacotecă și muzeu.

[pullquote]Pentru cultura poporului din oraşul meu natal Craiova, îi leg biblioteca mea, precum şi toată colecţia mea de tablouri originale ale familiei mele, obiecte de artă şi toate mobilele. Cu acestea să se înfiinţeze o bibliotecă liberă şi un muzeu pentru răspândirea cultului de frumos în sine – Alexandru Aman (14 noiembrie 1884)[/pullquote]

Grație acestui început prolific, Biblioteca a devenit, așa cum notează conducătorul instituției, un templu al culturii, care de-a lungul vremii a primit în spațiile sale donații vaste, de la oameni de valoare ai timpului. Printre donatorii cei mai renumiți, directorul Bibliotecii îl menționează pe primarul Craiovei de la începutul secolului XX, Nicolae P. Romanescu, cel care în urma morții unicului său fiu, aviatorul Ionel Nicolae Romanescu, decide să doneze orașului întreaga sa avere, iar în special Bibliotecii un fond de peste patru mii de volume de carte, în limbile germană și franceză, inclusiv operele complete ale lui Voltaire, exact după moda vremii.

O dovadă de patriotism care nu a rămas străină de noi căci, așa cum notează domnul Dindirică: „Patriotismul secolului XIX cred că nu poate fi comparat cu nici un alt fel de patriotism. Foarte multe declarații de astăzi sunt de fațadă sau de populism ieftin, care este mascat în patriotism. Patriotismul autentic este acesta, pe care vi l-am spus: să-ți lași toată averea pentru oraș, să lași cu limbă de moarte să se întâmple asta, asta și asta, din banii tăi, pe terenurile tale, în casele tale, doar pentru a crește cultura orașului tău. Iată o dovadă de patriotism, nu doar la nivel declarativ! Patriotismul cred că izvora și din sentimentul acesta de apartenență la o comunitate, din conștiința faptului că trebuie să ne dezvoltăm așa cum suntem, fără a ne uita mai departe de granițele orașului, și încercând să ridicăm  comunitatea în care viețuim, după propriile puteri”.

View this post on Instagram

Ironie de mare istoric: "Dnu Iorga ne știind carte a pus degetul." #NicolaeIorga #BibliotecaAman #cultură #creație #istorie #Craiova #MatriceaRomaneasca #CartedeOnoare

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Nov 16, 2017 at 3:54am PST

Tot în rândurile binefăcătorilor Bibliotecii, dar din contemporaneitate, se numără academicianul Dinu C. Giurescu, cel căruia puterea comunistă i-a confiscat și i-a distrus prin foc două biblioteci personale, precum și Dan Berindei. Amândoi au semnat câte un contract cu Biblioteca, iar funcționarii instituției sunt mandatarii care vor duce mai departe moștenirea lor în fonduri distincte, separate: „Biblioteca Academicianul Dan Berindei”, respectiv „Biblioteca Dinu C. Giurescu”.

Exponatele patrimoniale cu care se mândrește Biblioteca Aman

Printre exponatele cele mai de preț ale instituției se numără un manuscris Da Vinci, o litografie de secolul XIX, după un original care se află la Vatican, dar și un volum semnat de către Erasmus din Rotterdam, de la 1512, ambele incluse în colecția de patrimoniu, care numără circa 536 de volume de epocă. Un fapt aparte, ce ne-a atras atenția, este vasta colecție de Biblii, care din spusele directorului, au fost editate pe întreg teritoriul Țării Românești în diferite perioade istorice. Totodată, instituția dispune și de un fond de carte de circa 700.000 de unități de bibliotecă, cuprinzând atât cărți în format clasic tipărit, cât și digital. Aproximativ 40.000 de cărți reprezintă fondul tradițional, adică volume românești tipărite înainte de 1900, și cărți străine înainte de 1940.

Manuscrisul lui Leonardo Da Vinci, unul dintre exponatele remarcabile din fondul patrimonial de carte administrat de Biblioteca Aman din Craiova

În ciuda acestor bogății, cu care Biblioteca Aman se mândrește, există probleme stringente pe care directorul instituției încearcă să le soluționeze. ”Conduc această instituție, nu singur, ci împreună cu un colectiv de oameni inimoși. Este o instituție care, pentru noi, craiovenii, reprezintă un adevărat simbol local, una dintre cele mai importante instituții culturale ale orașului, care freamătă efectiv de cultură și care a reușit să polarizeze utilizatorul de toate vârstele și din toate categoriile sociale publicului. Am avut grijă și avem grijă în continuare să fim pe placul tuturor. Nu știm dacă suntem iubiți, dar știm că suntem folosiți și acest lucru este dat de numărul foarte mare de utilizatori care ne trec pragul, afirmă oficialul.

[pullquote class=”left”] Voiesc… ca în casele mele din acest oraş cu tot locul şi dependinţele lor din strada Kogălniceanu, Primăria Craiovei să înfiinţeze şi să întreţină o bibliotecă publică în etajul de jos, un muzeu cu o galerie de tablouri la etajul de sus al acestor case – Aristia Aman (14 mai 1901)[/pullquote]

Bibliotecă versus Internet: lupta pentru supraviețuire

Lucian Dindirică se arată a fi un fervent luptător cu Internetul, menționând că ”bătălia între carte și Internet este una care se duce pe viață și pe moarte. Însă, contează foarte mult ce înțelegi, dacă asta ți se spune din familie, dacă așa te educă părinții. Contează foarte mult, de asemenea ce se întâmplă la școală, contează cu atât mai mult ce se întâmplă la Universitate, și abia apoi vine și rolul nostru, acela de a încerca să «agățăm» posibili viitori noi utilizatori. Nu mă feresc să spun că jucăm «parșiv» în acest joc cu Internetul. De cele mai multe ori, folosim mijloace neortodoxe, dar cu scopul de a atrage copiii către bibliotecă. Până la urmă, dacă dorești să folosești biblioteca, într-un final, trebuie să iei o carte acasă. Nu am inventat noi această logică. De aceea, spun că ducem o bătălie cu Internetul, însă, pentru noi, la Craiova, consider această bătălie pe jumătate câștigată, din partea Bibliotecii, deoarece ne putem lăuda cu o frecvență foarte mare, o medie de 600 de cititori pe zi, ceea ce nu este puțin lucru. Avem vârfuri, în sesiune, care ating 2200 – 2300 de utilizatori. Este clar că sunt tineri care vin să învețe, dar care și înțeleg rolul primordial al bibliotecii în cercetare. Acest lucru nu poate decât să ne bucure”.

Lucian Dindirică, omul de cultură care aduce Biblioteca Aman mai aproape de inimile cititorilor de toate vârstele

Întrebat de Matricea Românească cum vede diferența dintre bibliotecă și Internet, liderul instituției apreciază că doar prima dispune de ”informația reală. De câte ori suntem întrebați, trebuie să spunem că avem săli de Internet, în care tinerii participă la fel de fel de programe care țin de această arie. Și le spunem: «Folosiți Internetul pentru a vă găsi bibliografia adecvată unei anumite teme de cercetare. Căutați pe internet cărțile sau aparițiile noi». Și noi, tot de pe Internet aflăm care sunt aparițiile noi, tot pe e-mail primim ofertele cu noile apariții de la edituri. Cumpărăm și ebook-uri, pentru că lumea aceasta este nebună, se mișcă într-un ritm alert. Avem și ebook-uri, dar cu adevărat cărțile pe care trebuie să le cercetăm sunt acelea de pe rafturile bibliotecii, nu cele puse online”.

Meritoriu este că în ciuda dificultăților pe care o astfel de instituție culturală ”clasică” le întâmpină, ea a reușit să coaguleze un public loial și să incube sentimente nobile față de carte și față de citit, începând cu cei mici, prin joc, și terminând cu cei în vârstă, care au prins vremurile când doar cartea era sursă de informare continuă. Biblioteca Aman din Craiova este, pe bună dreptate, un bastion al culturii românești, dovadă vie a potențialului cultural românesc, chiar și în contemporaneitate, în condițiile unei societăți consumeriste.

Foto deschidere: Fațada Bibliotecii Aman așa cum arăta ea în iunie 2016

• Despre
• Ultimele Postari

Corina Moisei

Basarabeanca din echipa Matricei Româneşti. Artist în suflet, dependentă de cărți și de cultură, în toate formele ei

Ultimele postari ale lui Corina Moisei (vezi toate)

• Măsura iertării la români. Studiu de caz - 19-09-2018
• Avem speranţă! Gânduri la un 27 martie istoric - 27-03-2018
• Lecția de răbdare. Un Centenar al demnității române - 27-03-2018

• Despre
• Ultimele Postari

Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com

Urmăriţi-mă:

Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

• Băieţelul român care îi învaţă pe americani cum se găteşte (şi trăieşte) româneşte - 02-11-2018
• Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o de la Mama - 23-10-2018
• Nu confundaţi Biserica cu Uber - 11-10-2018

Suntem în plin sezon estival, când tânjim după zile însorite și relaxante, departe de agitația marilor orașe. Dacă în perioada următoare ajungeți la mare, Matricea Românească vă propune trei cărți cu tematică estivală, de savurat în bătaia brizei, alături de un pahar mare cu limonadă.

Radu Tudoran, Fiul risipitor, Editura Art, București, 2010, 384 pagini

O poveste de dragoste fulminantă, cu rădăcini adânci, născută în adolescența Evei și care o va urmări din umbră pe tot parcursul existenței sale. Cel fără de nume, fiul risipitor, va rămâne de-a lungul romanului un pribeag care, în momentele de rătăcire, revine în viața eroinei pentru a-i distruge fericirea cu greu obținută. Eva trăiește subjugată, la granița dintre dragoste și ură, dar știe că de fiecare dată îl va urma orbește, deoarece forța care îi unește este mai presus de voința sa. Încercările de a-și clădi un trai în absența lui se năruie rând pe rând, în funcțiile de capriciile acestuia. Căsătoria cu Oswald, prietenia cu Luchi, cariera de cosmeticiană – toate acestea pălesc în fața pasiunii mistuitoare pentru fiul risipitor. Este o dragoste bolnăvicioasă, în brațele căreia Eva plonjează cu voluptate cu fiecare ocazie.

Prin Fiul risipitor, roman publicat în 1947, Radu Tudoran rămâne în aceeași zonă romantică și dulceagă ce caracterizează proza interbelică a lui Ionel Teodoreanu. Tristețea apăsătoare, emoția și sensibilitatea dialogurilor – fără însă a cădea în patetic -, lirismul frazelor, sunt doar câteva din elementele ce compun farmecul acestui text.

Un roman care se savurează în tihnă, sub dogoarea soarelui torid al plajelor sălbatice de la Marea Neagră, ce reprezintă și fundalul unor lungi episoade erotice între cei doi protagoniști.

*

Ismail Kadaré, Viața, jocul și moartea lui Lul Mazrek, Editura Univers, București, 2015, 208 pagini

Prin intermediul acestui roman, Ismail Kadaré aduce în atenția cititorilor orașul Saranda din Albania, un loc încărcat de istorie, o stațiune estivală fermecătoare și o destinație nemaipomenită pentru următoarea vacanță de vară. Riviera albaneză ni se dezvăluie pe fundalul unui soare arzător, în care protagoniștii trăiesc o idilă romantică, presărată cu comploturi politice, specifice perioadei comuniste. Decorul este întregit de situl arheologic Butrint, un loc ale cărui origini, potrivit legendelor, se află în strânsă legătură cu istoria Troiei, și unde naratorul pune în scenă o „tragedie“ cu iz grecesc ce răstoarnă destinul personajelor.

După cum este prefigurat din titlu, Viața, jocul și moartea lui Lul Mazrek prezintă câteva frânturi din destinul personajului cu nume omonim. Tânărul, cu veleități și speranțe artistice, primește ordinul de prezentare în armată, în stațiunea Saranda, cunoscută pentru trecerile ilegale în Grecia. În paralel, intră în scenă personajul principal feminin, Vjollca Morina, stagiară la o bancă, și este caracterizată mai ales printr-o sexualitate debordantă – trăsătură mai rar elogiată la eroinele de roman, chiar și în cele moderne.

Autorul nu se sfiește să contureze portretul unei tinere de o frumusețe răvășitoare, a unei spioane demne de scenariile hollywoodiene, care este angajată de către stat pentru a întreține legături amoroase cu potențialii fugari. Sub soarele fierbinte al verii, propice iubirilor pasionale de o vară, legătura dintre Vjollca și Lul se desfășoară năvalnic.

Dincolo de a fi o carte cu iz de tragedie grecească, Viața, jocul și moartea lui Lul Mazrek vorbește despre abuzurile sistemului comunist în Albania, despre restricțiile vieții de armată, dar explorează cu nonșalanță și aspecte legate de instinctul sexual feminin. Cu o acțiune cursivă, un sfârșit bulversant și o idilă de-o vară, Kadaré creează un roman potrivit pentru mai multe gusturi literare, și care te face să-ți dorești să vizitezi Albania și să-i descoperi frumusețile.

*

Mara Wagner, În spatele blocului, Editura Nemira, București, 2017, 264 pagini

Lansat în luna mai, romanul de debut al Marei Wagner, În spatele blocului, redă din plin atmosfera vacanței de vară, prin prisma caracterului ludic al întâmplărilor pe care le descrie. Scrisă cu un optimism debordant, mult umor și nostalgie, cartea este un jurnal al tinereții celor născuți în anii 1970-1980, un fel de oracol ce înregistrează atât micile momente de cumpănă din viața școlarilor, cât și traiul la bloc.

Chiar dacă în miezul acțiunii o avem pe adolescenta Maria, veșnic îndrăgostită și cu multe dileme amoroase, savoarea acestui roman rezidă în micile detalii ce recompun viața în anii comunismului. În spatele blocului este un roman ce surprinde candoarea unei copilării lipsite de comodități și bunuri materiale, dar pline de relații de amiciție și mici complicități ce se traduc printr-un șir nesfârșit de jocuri și distracții.

Pentru cei care au trăit în acele vremuri, cartea Marei Wagner este un cufăr al amintirilor din care vor extrage cu amărăciune cozile la diferite alimente, cartelele pentru pâine, programul limitat la televizor, contrabanda cu casete video, apa caldă duminicală, păduchii luați de pe la colegi, practica la muncile agricole etc. Dar, pe de altă parte, ei vor extrage cu dor sentimentele de comunitate și de prietenie care se nășteau între locatarii unui bloc.

În spatele blocului este ca o vacanță de vară ce nu ai mai vrea să se sfârșească: caldă, amuzantă, și plină de aventuri năstrușnice.

Foto deschidere: fashionoire.com

În plină lună iunie, când gândurile au început să ne zboare inevitabil către zilele de concediu, Matricea Românească vă propune trei cărți cu care să vă răsfățați în vacanța la munte.

Toate bufnițele este atât un tribut adus copilăriei, cât și o descriere a relației duioase ce se naște între un copil și un vârstnic. Într-un mic oraș de la poalele munților, autorul zugrăvește episoade din viața lui Emil Stratin, un pensionar care ajunge să trăiască în același bloc cu puștiul Luci. Țesătura narativă la persoana întâi glisează din lumea magică a năzbâtiilor copilărești de la începutul anilor 2000 în anii 1950, ce surprind venirea comuniștilor și schimbările radicale prin care trece familia intelectuală Stratin.

Filip Florian construiește un roman cu iz nostalgic, atât prin prisma redării idilice a tinereții lui Luci, cât și datorită destinului tragic al lui Emil care nu își pierde doar rudele, ci și dragostea vieții sale.

Puntea de legătură între cele două generații se realizează la nivel metaforic, la sfârșitul cărții, când Luci, ajuns la maturitate, găsește un jurnal cu bufnițe pe coperte și hotărăște să-și consemneze amintirile precum a făcut-o Emil. La adăpostul singurătății stației montane de meteorologie unde lucrează, personajul-narator Luci va da astfel glas unei proze calde, ce reconstruiește timpul nemilos al comunismului și pozitivismul primilor ani de după Revoluție.

Filip Florian, Toate bufnițele, Editura Polirom, Iași, 2012, 280 pagini

*

Mircea Pricăjan aduce în discuție prin romanul său, Calitatea luminii, un subiect foarte actual, și anume, schimbările survenite în cuplu odată cu apariția primului copil. În contextul apariției pe bandă rulantă a cărților cu sfaturi de parenting, care disecă până la epuizare fiecare aspect al acestui nou capitol din viața unor tineri căsătoriți, volumul lui Mircea Pricăjan este deocamdată un episod izolat în proza românească contemporană.

Antim și Carmina sunt părinții tipic corporatiști pe la treizeci și ceva de ani, care, după ce și-au aranjat carierele și au trăit avut parte de experiențe sociale satisfăcătoare, hotărăsc să se inițieze în tainele familiei. Transformările prin care cei doi trec pe parcursul acomodării și stabilirii unei rutine alături de Codin, bebelușul lor, sunt prezentate ca un carusel de emoții, ce pune în pericol armonia cuplului.

Regăsirea echilibrului și motivației interioare, renunțarea la vechile obiceiuri și acceptarea noilor ritualuri se produc treptat, cu pași timizi, în micile momente de respiro pe care copilul începe să le ofere. Un week-end prelungit la o cabană din vârful Apusenilor constituie prilejul perfect pentru Antim și Carmina să se deconecteze, dar și pentru a reînvia pasiunea înăbușită de plânsete și scutece.

Ritmul viu și contemporan al textului se bazează pe o țesătură narativă care curge lin, deși este străpunsă pe alocuri de fraze lungi și întortocheate. Scriitorul trece cu ușurință de la descrierea vieții domestice la probleme socio-politice și rememorări ale trecutului ce se concretizează în stări și trăiri din prezent. Există câteva detalii în acțiunea acestui roman ce par un pic forțate, introduse parcă special pentru a sublinia starea de fericire a cuplului la cabana din Apuseni (prietenia cu ceilalți turiști, noaptea toridă de dragoste, confidențele proprietarului pensiunii etc.), dar, în mare, povestea este bine închegată. Calitatea luminii vorbește despre momentele de cumpănă și provocările inevitabile ale oricărei căsnicii, având însă grijă să presare o notă de optimism în gândurile și acțiunile personajelor.

Mircea Pricăjan, Calitatea luminii, Editura Polirom, Iași, 2016, 208 pagini

*

Munții Înalți ai Portugaliei, cel mai recent roman al lui Yann Martel, este o călătorie spirituală în timp și în spațiu, o meditație asupra caracterului transcendental al durerii și preceptelor religioase. Acțiunea începe 1905, la Lisabona, un oraș ce „lasă impresia unei seri de vară târzie, un amestec de lumină lină, nostalgie și o vagă plictiseală”. În urma morții soției și fiului său, asistentul muzeograf Tomás pornește pe urmele unui crucifix ce ar putea să descifreze misterele umanității. Drumul către Tuizelo, satul retras din inima provinciei Trás-os-Montes (în traducere, în spatele munților sau după munți) și lăcașul obiectului de cult ce aparținuse unui preot misionar, este plin de peripeții. Apariția tânărului călător într-o mașinărie ciudată (unul din primele automobile) este întâmpinată cu reticență și dezaprobare, încercările lui Tomás devenind asemănătoare cu cele prin care trecuse posesorul crucifixului, părintele Ulisses.

Partea a doua a romanului este mult mai reflectivă, un amestec de elemente de realism magic și lungi digresiuni pe teme evanghelice, prin care scriitorul încearcă să interconecteze religia cu un fir narativ detectiv. Doctorul legist Eusebio Lozora se confruntă în anul 1939 cu o cerere ciudată de autopsie a unui bărbat ce a trăit în Tuizelo. Asistăm la o scenă suprarealistă în care văduva cere să fie cusută în trupul soțului mort, de unde, în prealabil, fuseseră extrase o maimuță și un pui de urs. Mai mult, doctorul are și conversații întregi cu soția sa decedată. Astfel, putem observa cum, la nivel metaforic, tema durerii și a religiei leagă această istorisire de mijloc de celelalte părți.

Legătura și continuitatea dintre cele trei povestiri este stabilită și la nivel semantic prin denumirile alese, și anume, Fără casă, Spre casă și Acasă. Repetabilitatea evenimentelor și coincidențele de care au parte personajele demonstrează faptul că emoțiile și trăirile umane transcend deceniile, iar căutarea divinității nu se estompează odată cu schimbarea societății.

În ultimul parte, narațiunea este mult mai dinamică și există o ciclicitate a întâmplărilor care unește frumos temele acestui roman. Suntem din nou în satul Tuizelo, în anul 1981, unde sosește senatorul canadian Peter Tovy, însoțit de un cimpanzeu care stârnește groază printre locuitori, așa cum stârnise și mașina lui Tomás la începutul secolului. Revelațiile pe care Peter le are pe acest tărâm al strămoșilor săi, cât și legătura ce se creează între el și mamiferul Odo, aduc o notă de lirism acestei cărți.

Imaginea rinocerului iberic ce străbate toate capitolele, este o alegorie a trecerii timpului și a credinței oamenilor în făpturi mitice care dau sens existenței lor comune. În Portugalia, a rămas faimos în istorie episodul în care regele Manuel I i-a dăruit Papei Leon al X-lea un rinocer indian, primul exemplar viu zărit pe teritoriul european de pe vremea Imperiului Roman. În acest context, scena finală a romanului capătă o simbolistică aparte și întregește această poveste stranie.

Munţii Înalţi ai Portugaliei este întocmai unei drumeții pe munte. Anevoioasă la început, cu multe suișuri și coborâșuri, dar plină de relevații atunci când ajungi la destinație.

Yann Martel, Munţii Înalţi ai Portugaliei, traducere Dan Croitoru, Editura Polirom, Iași, 2016, 304 pagini

Orașele, ca și oamenii, sunt vii prin definiție, astfel că le poți resimți acut lipsa sau te poți îndrăgosti cu ușurință de formele, culoarea sau aroma lor. Tot ce contează e să le lași să te marcheze spiritual sau sufletește. Iată de ce, atunci când am pornit spre București, am lăsat în urmă absolut toate îndoielile sau prejudecățile vehiculate în Moldova despre această capitală. Am pornit la drum cu ferma convingere că voi lăsa acolo o parte din inima mea. Și nu m-am înșelat.

Ajunsă dimineața devreme pe strada Doamnei, la numărul 14-16, am resimțit forfota citadină, proprie Capitalei bucureștene cu oameni grăbiți, care prind un taxi sau merg pe jos, sau care își croiesc drumul, încet, dar sigur printre imensele construcții arhitecturale. Urma să petrec în inima Bucureștiului 3 zile, fapt care îmi inspira o nebănuită și ușoară fericire. Mi-am luat bagajul din cala autocarului și am pornit în căutarea hotelului la care urma să mă cazez. L-am găsit destul de ușor, grație unei doamne receptive și amabile, care părăsindu-și propriul itinerar m-a însoțit până la destinație.

Hotelul „Venezia”, amplasat în imediata apropiere a Centrului Vechi, m-a găzduit cu ospitalitatea de rigoare într-o suită impecabilă, cu vedere spre piața Kogălniceanu. De aici călătoria mea, inițial formală, a luat turnura unei viitoare prietenii cu această capitală, care parcă respiră prin toți porii săi. Am prins trei zile de ploi, care nu au reușit să îmi domolească elanul de a cunoaște fiecare străduță, fiecare ulicioară și fiecare amprentă culturală. Ca orice turist care se respectă, am decis să renunț la șabloane, precum excursiile dirijate, și să o iau “la pas” prin București. Am avut noroc de prieteni, care cu promptitudine și sinceritate m-au ghidat spre unele puncte de reper pe care mi le doream în „portofoliul” meu de voiaj.

Impresionată de jovialitatea bucureştenilor

Am început cu o promenadă pe Bulevardul Elisabeta, oprindu-mă la Librăria Humanitas Cișmigiu, o locație șic pentru cititorii versați, care dincolo de colecția imensă de titluri mai dispune și de o cafenea. Ulterior, mi-am continuat calea până la patiseria Paul, unde în compania unui bun prieten am depănat idei, impresii și planuri de viitor. Am rămas profund impresionată de libertinismul bucureștenilor, care știu ce și cum să aleagă, unde să își petreacă timpul și ce să discute. Au o jovialitate și o naturalețe debordantă, care aici în Chișinău este oarecum închistată de prejudecăți.

Replica Columnei lui Traian m-a lăsat fără cuvinte, aceasta fiind o construcție imensă, pe lângă care oamenii par furnici

Deși oboseala se făcea simțită, am decis să nu cad în plasele unei sieste, ci să descopăr în continuare frumusețea Capitalei bucureștene, așa că am pornit de-a lungul unuia dintre cele mai mari bulevarde, Calea Victoriei, care face legătura între mai multe locații ale vestigiului cultural. În ciuda rafalelor ploii și a faptului că eram udă leoarcă, am decis să vizitez Muzeul Național de Istorie a României, care serba chiar atunci ”Zilele MNIR 45”, un omagiu adus aniversării instituției. Pentru un preț simbolic (aici bucureștenii chiar sunt fericiți, par rapport la realitățile chișinăuene) am avut parte de o incursiune formidabilă în toate expozițiile permanente, și anume:

– Columna lui Traian, care reprezintă o sumă de fresce și descoperiri arheologice, parte a patrimoniului roman. Ţin să menționez modul impecabil în care sunt dispuse relicvele, minuțiozitatea cu care sunt documentate și conservate. Toate aceste elemente fac expoziția și mai atractivă turiștilor. Amplasată oarecum heliocentric, această replică a Columnei m-a lăsat fără cuvinte, aceasta fiind o construcție imensă, pe lângă care noi, oamenii părem furnici în mușuroi.

– Tezaurul istoric – o colecție impresionată de piese unicat din aur, bronz și alte metale prețioase, obținute din diferite regiuni ale țării, în care au fost așa-numitele tezaure (tezaurul de la Craiova, tezaurul de la Sâncrăieni, tezaurul de la Peretu, brăţările dacice din aur descoperite la Sarmizegetusa Regia, tezaurul de la Surcea etc.). Pe lângă comorile antice, în expoziție au fost încorporate și bijuteriile familiilor regale, începând de la coroane până la inele, brățări, toate de o frumusețe rară.

Muzeul Naţional de Istorie a României, din Bucureşti Foto: psnews.ro

Pe lângă acest program consolidat de expoziții, Muzeul dispune și de o colecție de uniforme militare din perioada Marelui Război, pe unele dintre care – grație unui lucrător amabil – am putut chiar să le probez. Același angajat al Muzeului mi-a relatat în amănunt problematica funcționării instituției, care necesită fonduri și investiții serioase, ca să își conserve potențialul cultural.

Centrul Vechi, perla mondenităţii bucureştene

Cu sentimente dedublate, pe de o parte entuziasmul turistului, iar pe de altă parte tristețea dificultăților ascunse după perdea, am pornit spre Centrul Vechi. Acestui compartiment al Bucureștiului i-aș dedica câteva paragrafe, căci este o perlă a mondenității bucureștene. Înțesat de localuri șic, pasaje ascunse la prima vedere și desigur, marea mea iubire, Cărturești Carusel, Centrul Vechi se poate înscrie în rândul locațiilor obligatoriu de vizitat.

Pasajul Vilacrosse, o atracţie faimoasă în Centrul Vechi bucureştean

Cu pavajele conservate în timp și o serie de monumente arhitecturale, acesta oferă turistului opțiuni variate de a-și petrece reușit timpul. Grație faptului că mi-am stabilit un scop inițial, am purces încrezătoare spre strada Lipscani 44, unde Caruselul cărților mă aștepta cu ușa larg deschisă.

Bucureştenii au o jovialitate și o naturalețe debordantă, care aici în Chișinău este oarecum închistată de prejudecăți

Fie că sunt sau nu influențată de marea mea dragoste pentru cărți, această librărie m-a impresionat în primul rând prin anturaj, colorit, vivacitate.

Librăria Cărtureşti Carusel, din Capitală Foto: carturesticarusel.ro

O construcție renovată care pune la dispoziția clientului o gamă imensă de titluri, obiecte de decorațiuni și birotică, precum și un sector întreg dedicat ceaiului și cafelei, care se știe bine sunt cei mai buni tovarăși ai lecturii. M-am perindat printre rafturi cu aviditatea unui copil pierdut în fabrica de bomboane și evident nu am putut ieși cu mâinile goale. Cred că în acest răstimp, am cam pierdut legătura cu spațiul, căci nu mi-am dat seama cum am parcurs cele trei etaje, pline ochi cu ”bunătățuri” pentru cititoare. Mi-a plăcut contrastul dintre albul imaculat și cotoarele volumelor, precum și fundalul muzical relaxant, toate la pachet cu amabilitatea consultanților, ce a făcut această introspecție și mai plăcută.

Cişmigiul, o comoară verde

Și pentru că ador mișcarea, nu m-am lăsat pradă unei leneviri, iar a doua zi dimineață am decis că pot face o plimbare mai îndelungată, chit că nu știam mare lucru din topografia bucureșteană. Am parcurs, cred, câteva cartiere bune, oprindu-mă să admir astfel de locuri ca: Biserica Stavropoleos, Muzeul Curtea Veche, Parcul Cișmigiu sau Biserica ”Adormirea Maicii Domnului” de pe strada Batiște.

Este greu să transmiți emoțiile în cuvinte, mai ales când acestea sunt rezultatul îndeplinirii unui vis, dar încerc să nu ridic penița de pe hârtie și să îmi continui confesiunea. Bucureștiul m-a primit în măruntaiele cartierelor sale, dezvăluindu-mi locuri minunate, în care voi reveni cu siguranță. Un punct specific pe care țin cu tot dinadinsul să îl notez este fabulosul verde impregnat în toată capitala.

Parcul Cişmigiu din Bucureşti, colţ de Eden Foto:mercibynovotel.ro

Parcurile Cișmigiu și Izvor sunt doar câteva dintre comorile naturale ale Bucureștiului, dar ele m-au cucerit. Aerul proaspăt, pomii seculari și apele liniștite, toate s-au îmbinat într-un decor de poveste, care pare rupt din Grădina Edenului, iar eu m-am simțit un soi de Alice în Ţara Minunilor, pornită să observe fiecare centimetru. Bătrâneii ieșiți la plimbare și cuplurile îndrăgostite completau perfect atmosfera, lăsându-mi plăcuta ocazie de a-i observa în cele mai mici detalii.

BookFest, visul devenit realitate (după 6 ani)

Finalul narațiunii mele este însă dedicat evenimentului central, pentru care am pornit în această călătorie: BookFest 2017. Mi-au luat cam șase ani ca să ajung la el, dar a meritat efortul, deoarece am avut fericita ocazie să văd cumulate sub același acoperiș toate editurile române, existente în prezent pe piața cărții românești. Mare mi-a fost fericirea să văd stand-ul Polirom, unde noutățile literare și titlurile incitante îmi provocau palpitații, sau spațiul editurii Humanitas, unde titlurile din colecția Raftul Denisei îmi făceau din ochi.

Părăsind Bucureștiul, am înțeles că mi-am găsit a doua patrie, și sunt ferm convinsă că voi reveni cât mai des

Pentru o fracțiune de secundă am simțit nevoia de a lua de-a fir a păr fiecare raft și sunt sigură că aș fi stat acolo nu o zi, ci zece. Dar mi-am potolit pornirile și am purces la o achiziție, oarecum cumpătată de carte. Zic oarecum, deoarece într-un final am ieșit cu vreo 20 de titluri, unele recomandate cu drag, altele absolut noi.

BookFest, un eveniment care, iată, generează turism cultural în Capitala României Foto: arhiva personală

Dacă aș descrie într-o propoziție BookFest-ul, aș spune că e raiul cititorilor, iar eu am fost parte la acest festin. Revenită acasă, am păstrat până și pungile cu logo-urile editurilor, ca pe o probă veridică a prezenței mele acolo.

Părăsind Bucureștiul, am înțeles că mi-am găsit a doua patrie, și sunt ferm convinsă că voi reveni cât mai des, căci am lăsat acolo o parte din dragostea mea pentru frumos, pentru poeticul urban.

Cu drag, din Basarabia!

Foto deschidere: wikimedia.org

• Despre
• Ultimele Postari

Corina Moisei

Basarabeanca din echipa Matricei Româneşti. Artist în suflet, dependentă de cărți și de cultură, în toate formele ei

Ultimele postari ale lui Corina Moisei (vezi toate)

• Măsura iertării la români. Studiu de caz - 19-09-2018
• Avem speranţă! Gânduri la un 27 martie istoric - 27-03-2018
• Lecția de răbdare. Un Centenar al demnității române - 27-03-2018

În urma unei discuții cu directorul Muzeului Național al Unirii din Alba Iulia, am ajuns la concluzia că Museikon, primul muzeu de artă religioasă din țară, este unul binevenit pentru întreaga Românie, nu doar pentru albaiulieni. Nu mai puțin de 5000 de obiecte religioase, mărturii ale credinței de neclintit a românilor, vor popula această instituție nou înființată, care-și așteaptă vizitatorii pentru a le dezvălui file importante din istoria noastră.

Gabriel Rustoiu a vorbit pentru Matricea Românească, după inaugurarea Museikon, despre misiunea instituției, despre importanța ei, dar și despre percepția străinilor în legătură cu obiectele de cult românești.

Matricea Românească: De ce aveau nevoie cei din Alba Iulia de un astfel de muzeu, precum Museikon?

Gabriel Rustoiu: Nu neapărat cei din Alba Iulia aveau nevoie de un astfel de muzeu. Este primul muzeu de artă religioasă al României. Sigur că există expoziții de artă religioasă în cadrul unor muzee, dar nu există un muzeu de sine stătător. De ce la Alba Iulia? Pentru că Arhiepiscopia din Alba Iulia și Muzeul Național au cea mai importantă și mai valoroasă colecție de artă religioasă din Transilvania. În muzeu vor exista 5000 de obiecte. Sigur, nu vor fi toate expuse concomitent. Cele mai multe dintre ele sunt clasate în categoria „tezaur”. Conform legii, în categoria „tezaur” sunt incluse piesele de o importanță excepțională. Prin urmare, aici era locul unui astfel de muzeu. Am beneficiat și de faptul că am reușit să accesăm fonduri europene, prin mecanismul norvegian. Oricum acest muzeu s-ar fi făcut, pentru că era o dorință a noastră, mai veche. Este un prim pas.

Gabriel Rustoiu, directorul Muzeului Național al Unirii din Alba Iulia, vorbind despre misiunea Museikon

Matricea Românească: Ce înseamnă pentru români o astfel de instituție – și ce spune despre noi existența sa?

Gabriel Rustoiu: În primul rând, este o parte a spiritualității românești. Este vorba despre icoana veche românească, despre cartea veche românească. De exemplu, anul acesta se împlinesc 450 de ani de la prima tipăritură în România. Prin urmare, eu zic că este o parte a culturii și civilizației românești, adăpostită aici, în locul unde a început totul în istoria României.

Este o parte a culturii și civilizației românești, adăpostită aici, în locul unde a început totul în istoria României

Matricea Românească: Ce rol are muzeul în care ne aflăm, în contextul Centenarului Marii Uniri?

Gabriel Rustoiu: Este o întrebare foarte bună. La anul, se împlinesc 100 de ani de la Marea Unire. Noi ne pregătim cu o ofertă culturală cât mai diversificată. Museikon este parte din această ofertă. Desigur, noi mai avem și Muzeul de Istorie și Arheologie, vom avea și Sala Unirii – sperăm că aceasta va fi, până la 1 Decembrie 2018, reinaugurată într-o formă care a existat la 1922, când regele Ferdinand s-a încoronat ca rege al României Mari, ultimul act simbolic al unirii românilor într-un singur stat.

La Museikon se pot vedea și porțiuni ale castrului Legiunii a XIII-a Gemina

Matricea Românească: Ce le transmite străinilor o vizită aici?

Gabriel Rustoiu: Nu neapărat acest muzeu, ci și Cetatea Alba Carolina, cu tot ce înseamnă ea, este parte a istoriei europene. Străinii nu sunt obișnuiți cu icoana veche, românească, de tip bizantin. Pentru ei, va fi ceva nou și cu siguranță că le va stârni o mirare și o încântare, în același timp.

Noi avem multe premiere și multe lucruri din categoria „cele mai extraordinare” din România

Matricea Românească: Ce vor învăța românii atunci când se vor plimba prin sălile noii entități culturale?

Gabriel Rustoiu: Vor învăța o parte importantă din istoria românilor. Așa cum am spus și la deschidere, vor putea vedea parte a castrului Legiunea a XIII-a Gemina, singura legiune care a staționat în Dacia, pe întreaga stăpânire a Imperiului Roman în aceste meleaguri. Vor mai vedea o parte din istoria Transilvaniei și a Europei Centrale, din perioada Principatului – avem o parte a unei clădiri din secolul XVII. De aici se conducea Transilvania, o parte din Ungaria, iar unul dintre principii Transilvaniei a fost și regele Poloniei [Ștefan Báthory, 1533-1586, n.r.].

Armatele transilvănene ajungeau cu ușurință la porțile Vienei. De aici se făcea legea în perioada respectivă, pentru zona aceasta a Europei. Nu în ultimul rând, ceea ce se vede cel mai bine este fostul spital militar austriac, care este cel mai vechi spital militar din România. Practic, noi avem multe premiere și multe lucruri din categoria „cele mai extraordinare” din România, și sunt convins că cei care ne vor călca pragul nu vor regreta.

Este unul dintre cele mai vechi simboluri din mitologiile lumii, privește mereu înainte și nu în lateral, precum majoritatea înaripatelor, este activă noaptea, și cele mai multe popoare o respectă, pentru că o consideră reprezentarea înțelepciunii, o calitate la care omul a aspirat din vremuri imemoriale.

Matricea Românească a poposit, pentru câteva zile, în Timișoara și a cunoscut două bufnițe simpatice, inteligente – aspect previzibil – și hotărâte să influențeze în mod activ viața culturală din orașul de pe Bega. Dacă v-am pus în dificultate, continuăm prin a explica faptul că le-am cunoscut pe Raluca Selejan și pe Oana Doboși-Potcoavă, fondatoarele celei mai noi și mai „vii” librării din Timișoara, intitulate simplu și extrem de atractiv „La Două Bufnițe”.

Din dragostea pentru lectură și pentru tot ceea ce înseamnă cultură, cele două fete în vârstă de 28 de ani, absolvente de Litere, s-au decis să își înființeze și să împartă cu ceilalți propriul paradis la care tânjim cu toții: o librărie cu sute de cărți. Dar „La Două Bufnițe”, deschisă în luna decembrie 2016, este mai mult decât un loc unde se găsesc volume pe rafturi anoste, etichetate pe categorii. Remarcabil, în această „așezare a spiritului” au loc zeci de evenimente culturale lunar.

Timişorencele Oana Doboși-Potcoavă (stânga) și Raluca Selejan, „bufnițele” care au deschis o librărie aparte Foto: arhiva personală

„Aceasta este o librărie independentă, locală, ce nu aparține niciunei edituri. Am vrut să fie și un loc unde să te simți bine, să citești liniștit, să bei o cafea bună, și să te relaxezi, de aceea ne-am gândit că spațiul trebuie să fie luminos, călduros, cu locuri de citit”, a început Raluca povestea „bufnițelor”, pentru Matricea Românească.

Zis și făcut. Clădirea, de o frumusețe înmărmuritoare, grație tușei vechi a imobilului, a fost populată cu rafturi albe pline de cărți, băncuțe comode cu perne vesele, mese alese cu grijă și alte decorațiuni ce exprimă creativitatea fetelor. Oamenii locului primesc consideraţia cuvenită: produsele realizate manual au un spațiu dedicat, la fel ca și cărțile scriitorilor timișoreni. Discuția purtată a fost „parfumată” discret de mirosul cafelei proaspete a cunoscutului cafegiu Gheorghe Florescu.

Se publică mult în țară și în lume, și cineva trebuie să facă o selecție, mai ales valorică. Noi ne-am asumat rolul acesta, de a face o selecție în oferta noastră

Cititorii care calcă pragul „bufnițelor” vor pleca acasă cu titluri de calitate, întrucât și în această privință, cele două antreprenoare au vrut să le ofere timișorenilor ceva diferit.

„Am vrut ca oferta de carte să fie aleasă «pe sprânceană», pentru că se publică mult în țară și în lume, și cineva trebuie să facă o selecție, mai ales valorică. Noi ne-am asumat rolul acesta, de a face o selecție în oferta noastră. Nu alegem dezvoltare personală, manuală și auxiliare școlare. Literatură comercială, precum best seller-uri, nu avem decât în cantitate mică”, a explicat Oana raționamentul după care sunt alese volumele ce dau viață librăriei.

Colțul scriitorului

Totuși, de ce bufnițe? „Pentru că ele sunt păsări de noapte și noi citim noaptea. Înainte, stăteam noaptea foarte mult și citeam. Acum nu mai e indicat acest lucru, ca să rezistăm în librărie toată ziua. Iar sigla a pornit de la ochelarii noștri. Un artist i-a decupat dintr-o fotografie, i-a conturat de mână, apoi a continuat sigla cu bufnițele”, a răspuns Oana.

Dacă înainte se mai organizau evenimente «fără cap și fără coadă», doar de dragul de a fi organizate, acum publicul începe să fie tot mai educat

E drept, multe librării organizează sau găzduiesc diferite evenimente culturale, dar „La Două Bufnițe” a fost gândită ca un centru în care să se întâlnească toate artele, ajutând astfel Timișoara să înflorească și mai mult. Timp de un an, fetele au lucrat la proiect, au analizat studiul axat pe „consumul” de carte din Timișoara, s-au pus în pielea consumatorului de cultură, făcând și ele parte din comunitate, și au ajuns la concluzia că pot veni cu ceva diferit.

Unul dintre spațiile unde pot fi răsfoite cărți

Așa cum a explicat Raluca, în librăria de pe strada Unirii sunt derulate mai multe activități inedite: „Avem un proiect care se numește «Artist la bufnițe» – un artist, o lucrare, o lună de zile. În fiecare lună, prezentăm câte un artist plastic ce-și aduce o lucrare. Iniţial prezentăm, în cadrul unui eveniment, artistul și lucrarea. Ideea proiectului este să aducem și arta plastică în librărie, să se regăsească și iubitorii de artă printre cărți și printre lucrări de calitate. (…)

În fiecare duminică, li se citesc povești copiilor. De fiecare dată, citește altcineva. Mai avem și lansări de carte, concerte, dezbateri, dar și ore de limba română susținute de către profesoare din Timișoara. Ele vin să țină «altfel» de ore. Aici vin și grupe de la grădiniță să le citim sau să le povestim ce înseamnă o carte”.

Atmosfera de „La Două Bufnițe” îmbie la reflecţie

Și pentru că nu se poate vorbi despre cultură în Timișoara contemporană fără a ne duce cu gândul la titlul de Capitală Culturală Europeană a anului 2021, cu care orașul din Banat se poate mândri, le-am întrebat pe fete cum văd viitorul din acest punct de vedere, iar Raluca este de părere că lucrurile se mișcă într-o direcție pozitivă.

„Vor fi și mai multe evenimente, iar publicul va fi din ce în ce mai selectiv. Dacă înainte se mai organizau evenimente «fără cap și fără coadă», doar de dragul de a fi organizate, acum publicul începe să fie tot mai educat. În prezent, se organizează foarte multe evenimente culturale și de către instituțiile de stat consacrate, care au publicul lor și au sălile pline. Foarte rar, sălile nu sunt pline la Operă, Filarmonică sau la teatre. Dar, de doi ani încoace, nu mai găsim bilete la teatru și la alte evenimente. Publicul devine tot mai pretențios, iar aceasta este bine, deoarece tu, ca organizator de evenimente și ca educator cultural, îți ridici standardele și îți faci meseria foarte bine, nu cum era la început: «Merge și așa!».”

Încăperea dedicată copiilor și adolescenților

Oana vede în marele eveniment din 2021 o frumoasă revanşă a urbei natale: „Timișoara a fost văzută, prin excelență, ca un spațiu economic foarte prosper, nu generator de cultură, ceea ce nu e adevărat. Dar se crease un soi de stare, și toată lumea se văita că Timișoara nu a excelat niciodată nici în artă. Iată că, acum, am câștigat competiția de Capitală Europeană a Culturii”.

Timișoara a fost văzută, prin excelență, ca un spațiu economic foarte prosper, nu generator de cultură

Fiind, la rândul meu, iubitoare de cărți, curiozitatea dacă profesia de librar este așa cum mi-o imaginez s-a strecurat în discuție.

„Este multă administrație în spate, mai mult decât literatură. Din afară, se creează imaginea idilică potrivit căreia stai și citești. Nu e așa. Dar nici nu e cel mai stresant loc de muncă de pe pământ. Dacă ești și antreprenor, ai lucruri să la care să te gândești noaptea. Însă în «inima» meseriei stau cartea și lectura”, a conchis Oana, pentru Matricea Românească, aruncând lumină în culisele acestei minunate oaze de cultură din Timişoara.

„Bufniţele” bănăţene au şi veleităţi muzicale. În imagine, spaţiul închinat evenimentelor de profil