Tag

Casa Regală

Se spune că cel mai cunoscut chip, cea mai frumoasă imagine a României, în istoricul an 1918, nu era al unui român, ci al unei englezoaice care a ales ca, printr-un devotament necunoscut până atunci, să-și slujească țara care a adoptat-o: Regina Maria. Fire energică, extrem de curajoasă, plină de dragoste şi compasiune, femeie frumoasă şi mamă a şase copii, Maria îi fascina şi pe români, şi pe străini. Astăzi, vineri 10 mai, de Ziua Regalității, se joacă la Muzeul Țăranului un spectacol de teatru inspirat din Jurnalele de Război ținute de Regină.

 

Chipul reginei în timpul Războiului

Au făcut înconjurul lumii fotografiile în care Regina României îngrijea răniţi pe câmpul de luptă sau în spitalele de campanie. Cea mai iubită imagine a fost cea în uniformă de Cruce Roşie. O parte a vieții ei, frământată, plină de tragedii, personale și naționale, este prinsă în însemnările pe care le-a făcut începând cu august 1916. 14/27 august 1916, ziua intrării României în Primul Război Mondial, este şi ziua când regina Maria începe să-şi ţină jurnalul, pe deplin conştientă că trăieşte un moment foarte important, atât pentru ţară, cât şi pentru ea personal. Ea însăși mărturisește că „nu-și vede soarta ei despărțită de soarta țării,” trăia și respira odată cu poporul ei.

 

Regina_2

 

Regina Maria, despre traumele trăite în Primul Război Mondial (în Jurnal de Război. 1918)

Câte tragedii, câtă suferinţă, nenorocire, nădejde, disperare am trăit în aceşti doi ani! Pare aproape de necrezut câtă muncă şi câte eforturi am dus la capăt! Dar mai toată a fost o muncă binecuvântată, m-a adus foarte aproape de inima poporului meu, m-a adus extrem de aproape de mizerie, durere, sărăcie şi nevoie.
Mă simţeam pe deplin mama poporului acestuia suferind, sfâşiat, neînţeles, adesea nedemn, dar iubit din toată inima, cu atâta tărie… Mi se părea că văd tot ce a fost şi tot ce ar fi putut să fie, nădejdile zdrobite, visul sfărâmat, realitatea crudă, multele greşeli, toţi morţii căzuţi pentru o cauză în care, ca şi mine, au crezut. Ochii mi s-au umplut de lacrimi şi am plâns, am plâns cum nu poate plânge decât o mamă cu inima frântă – mama unui copil mort, mama unor speranţe moarte și a inimii sângerânde a unui popor îndurerat pe care a învăţat să-l iubească şi care a învăţat s-o iubească şi el pe ea. Neamul va trăi, trebuie să trăiască, voi trudi pentru el cu toată inima și cu tot sufletul.

 

Liliana Ceterchi în rolul Reginei Maria

Liana Ceterchi în rolul Reginei Maria

 

INTERVIU Liana Ceterchi, regizor și actor în spectacolul ”Regina Maria, Regina tuturor românilor”

Care este principala motivație a interesului dumneavoastră cultural pentru istoria Casei Regale a României?

Ca probabil 99 % din populația României, am învățat la școală că acești regi sunt niște străini care au venit să ne fure țara, să ne ia bogățiile. Cam asta a fost mentalitatea în care am crescut. Imediat după Revoluție au apărut niște cărți, această optică s-a schimbat treptat și mă bucur că lucrurile se limpezesc din ce în ce mai mult. Eu încerc să pun umărul la această schimbare de mentalitate, de readucere a istoriei adevărate a României pe tapet.

Înainte de Maria a fost Ileana. Ați produs  un alt spectacol cu prilejul Centenarului Marii Uniri, ”Ileana, Principesă de România”, după romanul „Trăiesc din nou”, publicat în 1951 de fiica reginei Maria.

Fascinanta personalitate a reginei Maria a făcut ca multe actrițe să-și dorească să joace acest rol. M-au rugat să le ajut în acest sens, pentru că m-am specializat pe monologurile one woman show în producția Asociația Femeilor din Teatru IF…/…Dacă pentru femei. Apoi, căutând despre regina Maria, am ajuns la capitolul copii, și așa am descoperit-o pe principesa Ileana. Atunci m-am luminat, mi s-a ridicat un văl de pe ochi și am înțeles cum acești ”străini” (de fapt ei au fost mult mai români decât românii noștri) au iubit acest petec de pământ, au iubit România mai mult decât orice și au avut o mare responsabilitate față de un legământ. Carol I a făcut un legământ cu România, cu boierii, cu aristocrația românească: să le fie devotat în totalitate. A pus piciorul pe pământul românesc și a spus ”Eu de acum sunt român!”. Acest angajament s-a perpetuat și la Ferdinand și la Maria. Mi se pare important pentru noi, ca popor, să știm cine suntem, ce înseamnă Casa Regală pentru destinul nostru istoric.

Jurnalele de război ale reginei Maria sunt și jurnalele unei țări ce trecea în anii aceia, 1916, 1917, 1918, prin război, prin foamete, epidemii, prin lipsuri de tot felul. Și sunt și însemnări despre mari izbânzi naționale.

Sunt trei volume, fiecare cu peste 500 de pagini, pe care cred că foarte puțină lume este tentată să le citească, probabil în afară de istorici. Sigur, regina și-a reluat amintirile din perioada războiului în volumul ”Povestea vieții mele”. Mi s-a părut important să ai relatările exacte, precise, fierbinți, de atunci. Meritul Reginei în Primul Război Mondial este unul singular. Sigur că toate casele regale, doamnele din aristocrație au fost infirmiere, au ridicat spitale… Ceea ce a făcut regina Maria, spre deosebire de celelalte, a fost excepțional: a ajuns în tranșee, a ajuns în prima linie în timpul bătăliei. Zilnic, se ducea în cele mai sărăcăcioase locuri, în cele mai amărâte sate, să distribuie din avutul ei și din ce primea ca donație, la un moment dat chiar din partea Imperiului Țarist sau din Anglia. Cu mâna ei dădea și mângâia. Avem mărturii în biografia feldmareșalului german Mackensen: amintește că pe câmpul de luptă vedea prin binoclu o siluetă în alb în prima linie. Era regina Maria. El spunea cu admirație: ”Această femeie merită orice!”. Mi se pare important ca toate aceste lucruri să se știe. Din jurnale aflăm că ea a fost o luptătoare nu numai pe front, a luptat cu inerția boierilor români, cu egoismul lor, cu tensiunile lor. Era diplomata care negocia între imperiul țarist și englezi, fiind verișoara țarului Nicolae al II-lea. În momentul de panică în care România începuse să fie invadată și se retrăseseră la Iași, când situația era disperată, regina a fost cea care a menținut starea de optimism. Georges Clemenceau a recunoscut la Conferința de Pace de la Paris că a fost singurul om care a crezut până la sfârșit în victoria Antantei, a fost împotriva păcii de la Buftea-București. Datorită ei regele și Parlamentul nu au semnat această pace și datorită acestui lucru noi existăm astăzi între aceste granițe.

 

Regina_4

 

Regina Maria e o personalitate exemplară, în special din punct de vedere uman. Ce trăsături dominante sunt prezentate în portretul pe care îl faceți reginei în acest spectacol tribut?

În primul rând aș vrea să chem oamenii să vadă pe viu aceste trăsături. Cred că e important de subliniat legătura ei cu Dumnezeu, marea ei credință. De pildă, a fost rugată să nu atingă bolnavii, era epidemie de tifos exantematic, de febră tifoidă. A replicat: ”Dumnezeu mă va ocroti să nu mă molipsesc ca să fiu de folos țării mele…” Și așa a fost. Ca să spun așa, lucra cu Dumnezeu.

Cum v-ați simțit în rolul reginei Maria?

E greu să îmbraci o haină atât de mare. Când începi să intri în gândurile atât de pline de dăruire, de compasiune, de forță ale acestei persoane este ceva uluitor. Înainte de fiecare reprezentație mă rog să mă pot ridica la intensitatea și la puterea ei cu care s-a dăruit și cu care s-a luptat.

Spectacolul ce va fi jucat astăzi la Muzeul Țăranului Român face parte dintr-un turneu ce cuprinde mai multe orașe din țară. Inițiativa aparține Asociației Femeilor din Teatru IF…/…Dacă pentru femei.

Noi suntem o asociație de teatru independent, resursele noastre sunt puține, dar credem foarte mult în ceea ce facem, credem că merită să fie aduse în conștiința publicului toate aceste lucruri. Trebuie să ne recuperăm istoria, să ne redescoperim ca români și să ne mândrim cu modelele pe care le avem și care sunt demne de urmat. Modele fără fisură! Singura noastră bucurie este să fim văzuți de cât mai multă lume.

 

Nicolae Iorga, despre Regina Maria

Niciodată, desigur, o Regină n-a impus mai mult în afară de rangul ei suprem. Regalitatea vitejiei și milei de oameni o fac să poarte totdeauna o coroană nevăzută care e mai scumpă decât toate juvaierele lumii.

 

 

Sfârșit de aprilie la Marea Baltică, sub un soare văratic: așezați pe cheiul canalului Sydhavnen, aproape de podul Langebro, privim la tinerii Copenhagăi care fac sărituri în apă și se bucură de căldura zilei. Este Vinerea Mare, mai sunt o zi și câteva ore până la Înviere și, în așteptarea momentului din următoarea  noapte, ne întrebăm cât de românească poate fi sărbătoarea trăită aici. Vrem să aflăm astăzi cât de străin sau de acasă te poți simți într-un colț al Europei care nu e nici departe de țară (doar trei ore cu avionul), dar care nu e chiar la o aruncătură de băț. Și de ce este nevoie ca să-ți faci, într-un mediu care la început îți este străin, un loc în care să te simți tu însuți.

 

Ne consultăm notițele și hărțile pentru că am decis să pornim către suburbiile din nordul orașului, spre cartierul Ordrup (municipalitatea Gentofte, cum se numește oficial suburbia), unde urma să căutăm strada Kollegievej care, la intersecția cu strada Ordruphøjvej, descoperă vederii frumoasa biserică catolică din cărămidă roșie Sfântul Andrei.

Biserica Sfântul Andrei din Ordrup, citiserăm noi, găzduiește în fiecare weekend comunitatea românilor din Copenhaga și nu numai; de multe ori și românii din foarte apropiatul oraș suedez Malmö vin aici duminica la biserică pentru a asista la slujbele Parohiei Ortodoxe a românilor din capitala daneză.

 

Copenhaga_5

 

Ajunși în Copenhaga în Vinerea Mare nu era de conceput să petrecem noaptea Învierii departe de alți români și de biserică. Așadar am pornit-o către gară și de la peronul 10 am urcat în S-Tog (trenul de suprafață foarte popular printre localnici) pe linia C, către stația Klampenborg; după șapte stații am coborât la Charlottenlund și pornind-o la pas pe Jægersborg Allé, apoi în dreapta pe Lindergårdvej până la capăt, încă 100 de metri pe Ordruphøjvej și gata, iată-ne în fața bisericii Sfântul Andrei.

O seară splendidă, ceasul arăta ora locală șase și biserica era deschisă, dar nici țipenie nicăieri. Doar un anunț în limba română pe unul din geamurile casei parohiale: ”Slujbele au loc numai sâmbăta și duminica, vă rugăm nu apelați la gazdele noastre care nu cunosc limba română și nu vă pot ajuta în niciun fel. Sunați la numărul de telefon…

Nu a durat foarte mult și, pentru că era programată slujba pentru Denia din Vinerea Mare undeva după ora șase și jumătate seara, au început să se adune românii din comunitate în curtea bisericii. Au venit preotul Octavian-Horațiu Mureșan, parohul, însoțit de preotul Andrei-Ovidiu Sofa (care slujește, dacă bine am înțeles, în Norvegia), ambii foarte tineri și din ce în ce mai mulți enoriași dornici să ajute pentru început la amenajarea spațiului liturgic conform ritualului ortodox.

 

Copenhaga_2

 

Părintele Octavian-Horațiu Mureșan a fost foarte încântat să vadă că doi turiști s-au alăturat comunității și ne-a invitat din nou în mijlocul comunității la slujba de Înviere, la care urmau să fie prezenți episcopul Macarie al Europei de Nord, principesa Margareta, custodele coroanei României, principele Radu și ambasadorul României în Regatul Danemarcei, Alexandru-Mihai Grădinar.

 

Brioșă cu espresso la Plockepinn

Am rezervat ziua de sâmbătă unei escapade prin Malmö, care ne-a întâmpinat cu o ploaie abundentă, dar liniștită, ce oferea acestei bijuterii de oraș un aspect atât de limpede și de pitoresc cum numai luminile nordului, multiplicate de miriadele de picături ale apei cernute de nori, pot să ofere unei creații omenești.

Trebuie să mărturisesc că eu unul am fost întreaga zi dominat de nerăbdare, așa că am navigat prin ploiosul Malmö ca la-ntâmplare, înveșmântat într-o pelerină care-mi dădea aspectul bărcuțelor cu pânze pe care în copilărie le lansam pe șanțurile cu apă de ploaie de la marginea străzilor.

Am găsit un răgaz pentru mica mea plăcere vinovată, la cafeneaua Plockepinn, adică un espresso minunat însoțit de o brioșă de morcovi incredibilă, pentru care merită să bați tot drumul până în Suedia. Am constatat că ploaia nu strică planurile nimănui, nici în Suedia și nici în Danemarca, așa că nici noi nu ne-am dat bătuți ci ne-am conformat obiceiului locului.

La Malmö, în Piața Mare, lângă statuia lui Karl Gustav al X-lea, mai multe echipe de dans formate din tinere evoluau în ploaie pledând pentru mișcarea în aer liber, iar în Copenhaga alte tinere continuau săriturile în apă, în canalul Københans Havn, lângă Biblioteca Regală. Deodată am realizat că, deși era o vreme ploioasă, de fapt nu era deloc frig; adică nu un frig adevărat, care să ți se strecoare insidios în trup, ci mai degrabă o umezeală călduță și plină de viață.

Când a sosit seara, eram deja pe peronul gării, același peron 10 de la care S-Tog ne-a preluat și ne-a depus în Charlottenlund. Și pentru că așa lucrează întâmplarea, dintre toate locurile și vagoanele, ne-am așezat tocmai lângă o familie de români, pe care i-am recunoscut, nu dintru-nceput, după coșul de răchită împletită cu ștergar, și care probabil ne-au auzit vorbind românește dar și-au văzut cuminți de-ale lor, necrezând probabil că niște turiști ar putea avea aceeași țintă ca și ei. Aveam, totuși, să ne regăsim fulgurant mai târziu, la biserică.

 

Învierea românilor din Danemarca

Am străbătut rapid Jægersborg Allé, Lindergårdvej și Ordruphøjvej, printr-un cartier straniu de liniștit, în care toate semafoarele erau puse pe galben intermitent și pâlpâiau ca farurile ce duc vapoarele spre porturi cu ape liniștite. La mijlocul lui Lindergårdvej am constatat că suntem singuri pe stradă și, pentru o clipă, am crezut că românii din tren aveau de fapt o altă destinație decât biserica. Și ne gândeam: ce ne-o aștepta oare acolo? Va fi lume multă, sau mai degrabă puțină?

Obișnuiți cu forfota de la Sfântul Nicolae dintr-o Zi, de pe strada Academiei, acolo unde de ani de zile luăm lumină și ne adunăm atât de mulți că blocăm strada, nici la Copenhaga nu aveam de ce să ne rușinăm. Românii umpluseră biserica și curtea ei spațioasă, arboraseră tricolorul cu însemnele obștii ortodoxe a românilor și trebăluiau ca furnicile, ca să fie totul gata la timp.

În pridvor se ofereau candele aduse din țară, iar enoriașii își căutau locuri unde să scrie pomelnicele pe care le duceau părintelui Mureșan pentru a fi pomenite la sfânta liturghie din noaptea Învierii. Părintele episcop Macarie, atât de incredibil de tânăr, și-a făcut apariția în mijlocul comunității cu zâmbetul său tonic pentru a evalua stadiul pregătirilor și a oferi câte o vorbă bună tuturor. Undeva în partea dreaptă se pregătea un vas de botez, o cristelniță în care, spre dimineață, la sfârșitul slujbei, o tânără din Guatemala, stabilită în Copenhaga, pe numele său Anita (dacă bine am înțeles) avea să fie botezată creștin ortodoxă.

Mai apoi totul s-a scurs atemporal: lumina a apărut în mijlocul bisericii și cu toții am întins brațele către ea, Preasfințitul Macarie a împărțit cu răbdare și bucurie vestea Învierii, iar comunitatea i-a îmbrățișat firesc pe oaspeții veniți din țară, adică pe principesa Margareta și pe principele Radu.

 

Credit foto: Doxologia.ro

Credit foto: Doxologia.ro

 

Nimeni acolo nu mai avea griji, ci doar nădejde. Oameni în vârstă sau copii s-au bucurat de prilejul reîntâlnirii și au cântat împreună tropare, condace și alte felurite imnuri, au ascultat în genunchi Evanghelia și nimeni nu era acolo decât din dragoste și cu bucurie, pentru că pe niciuna din fețe nu se putea citi altceva. Noaptea a trecut ca și cum nici nu ar fi fost, așa că, împărțind zâmbete și luându-ne rămas bun, am luat punguțele cu paști și am pornit-o către stația de tren din Charlottenlund.

 

O lumină care n-are voie să se stingă

Ajunși acolo exact cu patru minute înainte de sosirea trenului, am constat că un tânăr român ajunsese cu ceva timp înaintea noastră și își păzea cu grijă candela aprinsă să nu cumva să o stingă vreo adiere rebelă. Misiunea pe care și-o asumase era aceea de a duce acasă lumina și paștile, pentru că probabil acolo cineva îl aștepta cu vestea bună.

A coborât înaintea noastră, cred că în stația Nørreport, și cu palmele amândouă împreunate în jurul candelei a pornit-o pe peron, către ieșire, cu aceeași mare grijă să ajungă acasă cu ea aprinsă. La acea oră Copenhaga dădea semne, după forfota peroanelor, că este și un oraș al petrecerilor, în care somnul de weekend nu este deloc o opțiune majoritară.

În gară am intrat la 7-eleven și, pentru că totul era la ofertă – două la preț de una, ne-am încropit o masă demnă de o dimineață a Paștelui: frigărui de miel, cârnăciori în foietaj, brioșe în loc de cozonac și, desigur, vin, fără de care o masă de sărbătoare nu poate exista. Amândoi răsfoiam fotografiile, videoclipurile și comentam tot ce văzuserăm cu multă vervă, pentru că impresiile ne copleșeau și dădeau pe dinafară.

Preferații noștri erau tânărul ambasador Alexandru-Mihai Grădinar și soția sa, care pe întreaga perioadă în care au fost prezenți în biserică au fost permanent înconjurați cu dragoste de absolut toți românii prezenți acolo, tineri sau bătrâni. Impresionant. Dar peste toți, ca o aripă de înger, plutea imaginea tânărului cere ducea în palme, spre casă, candela aprinsă, spre bucuria celor care-l așteptau.

Acea lumină care pâlpâia plăpând în candela tânărului nostru, plăpând dar trainic, se strecurase fără tăgadă în sufletele noastre. Auzisem de luminile nordului și iată că le-am găsit în noaptea de Înviere petrecută în Copenhaga.

 

 

Românii care au găsit luminile nordului

8 Mai 2019 |
Sfârșit de aprilie la Marea Baltică, sub un soare văratic: așezați pe cheiul canalului Sydhavnen, aproape de podul Langebro, privim la tinerii Copenhagăi care fac sărituri în apă și se bucură de căldura zilei. Este Vinerea Mare, mai sunt o zi și câteva...