Ce crezi că se va întâmpla cu familia după această perioadă? Noi tot vorbim de „împreună”. Totuși „împreună” mereu poate să irite, să enerveze, să exaspereze, nu? Poate că uneori distanța era cea care mai apropia soții. Paradoxal, nu?
Care poate fi unul dintre secretele lui împreună, laolaltă?
Pe ce se bazează cuplurile longevive
Cuplurile longevive, adică acelea ce chiar sunt fericite ani și ani, unul după altul, au câteva cutume clare scrise cu majuscule pe peretele interior al inimii.
În primul și în primul rând caută să vadă mai mereu ce face bine partenerul. Apoi îl validează pe acesta, doar cu motivul vădit de a-l oglindi în cadre potrivite creșterii stimei de sine. Partenerii din cuplurile de cursă lungă spun mulțumesc și pentru lucruri mărunte în așa fel încât transmit: văd ce faci azi pentru mine: văd că nu ai uitat să iei șampon deși eu nu l-am trecut pe lista cu necesități, văd că ai aranjat masa așa cum știi că iubesc eu deși ție îți ia mai mult timp, văd că ai dat drumul la centrală deși ție nu îți e frig dar simți că mie îmi e.
Oamenii din aceste cupluri caută unul în celălalt frumosul și nu se sfiesc să-l admire în gura mare pe celălalt. Îl folosesc pe „întotdeauna” și „niciodată” cu băgare de seamă și aproape niciodată în sens negativ.
Formulează lucrurile astfel încât se înțelege clar de ce anume ar avea nevoie și nu ce îi deranjează. Își clădesc discursurile din discuții construite pe teren solid făcut din lucrurile bune ale celui ce îi stă alături. Minimizează critica și tonul „de sus”, plin de superioritate și apostrofare. Nu se etichetează, nu își dau ochii peste cap, nu râd de celălalt.
„Poți măsura fericire unei căsnicii după numărul cicatricilor pe care le poartă pe limbă fiecare partener, câștigate de-a lungul anilor în care și-au mușcat limba, reprimându-și cuvintele furioase”. Citatul face parte din cartea „Și am spus da”, scrisă de E. Gilbert.
Partenerii adevărați recunosc că au nevoie de celălalt
„Am nevoie de tine pentru că doar tu îmi dai și doar tu știi să îmi dai așa cum eu am nevoie, așa cum îmi face bine”. Se lasă pe umărul celuilalt pentru că astfel îi arată cât de importantă îi este susținerea aceasta.
În ani, ajung să găsească mijlocul, calea benefică de comunicare, fără a își leza valorile lăuntrice puternice și fără a renunța la idealuri ce le călăuzesc pașii. Partenerii longevivi se ating și își arată prin gesturi mici afecțiunea.
Și, ce este cel mai important, creează întregul, susținerea, reazămul.
Nu. Nu suntem perfecți. Nu există soția perfectă și nici soțul perfect și nici părintele perfect și nici copiii perfecți. Însă avem lucruri minunate, aproape perfecte în noi, și clipe cu adevărat perfecte deseori care ne sunt motor și măsură și combustibil pentru a merge mai departe.
La bine și la rău suntem mereu împreună, în corăbii mai mari sau mai mici. Nu știm niciodată de unde va bate vântul și rareori suntem anunțați de furtuna din viitor. Suntem în siguranță dacă suntem conectați și dacă avem sprijin și fire nevăzute ce ne leagă. De felul în care decidem să fim o echipă depinde dacă ajungem sau nu în viitorul port.
Voi ați întins bine velele?