comemorare

A fost părintele unei rețele negustorești în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Catastifele firmei sale însumau peste 200 de negustori, iar comercianții din Europa de Est tânjeau după rețeta afacerii. Geniul lui Hagi Tudorache, un țăran din mahalaua Curții de Argeș, atinge apogeul odată cu inventarea primelor magazine ambulante din Țara Românească. Pornim pe urmele jupânului Tudorache și aflăm povestea unui succes devenit legendar.

Ucenicul model din lipscăneria lui jupân Tudorache

Hagi Tudorache vine pe lume la 1768, în mijlocul unei familii de țărani înstăriți. Tatăl său, om umblat, decide că, la vremea potrivită, feciorul trebuie să învețe tainele unui meșteșug. Fără să stea la discuții, îl trimite ca băiat de prăvălie la jupân Tudorache Hagiu. Acesta avea o lipscănerie în Hanul Sfântul Gheorghe, situată în vecinătatea bisericii cu același nume.

În acele vremuri, formarea viitorului comerciant începea pe la 12 ani, iar ucenicia se întindea pe o perioadă de minim trei ani. O adevărată școală de business a vremii, dacă e să ne luăm după datele istorice. Ucenicul primea o masă caldă, un acoperiș de asupra capului și cel mult 140 lei pe an. Se fura meserie ca-n codru, iar remunerația anuală venea numai după dovedirea maturizării antreprenoriale. De cele mai mult ori, “absolvenții“ foloseau banii pentru a-și deschide propriile prăvălii, sau în tovărășie.

Învățăcelul Tudorache prindea repede. Era ager la mite, bun de gură, mereu acolo unde trebuie, ce mai, un om pe care te puteai bizui oricând. Jupânul își freca mâinile de bucurie când vedea cum îi sporește avuția de la an la an.

Dar jupân Tudorache simte la un moment dat că nu mai are mult de trăit. Ultimul gest pe care l-a făcut în viață i-a schimbat complet destinul ucenicului său: cu ultimele sale puteri, îl chemă pe ucenicul destoinic și îi dădu de veste că l-a ales drept moștenitor. Mai exact, prăvălia și tot ce agonisise în viață vor fi ale tânărului ucenic. Toate acestea cu o singură condiție: să îi poarte numele mai departe. Ucenicul a acceptat pe loc.

Cum a inventat primele magazine ambulante

Tânărul nu a stat prea mult pe gânduri și a demarat un plan de extindere. Cumpără noi prăvălii și terenuri în tot Bucureștiul. Nu o fi fost plimbat pe la școli, dar avea minte de afacerist pur sânge. Cu timpul, pune bazele unui lanț negustoresc ce se extindea pe distanța dintre București și Leipzig, plus Balcanii. Avea în catastifele firmei 200 de negustori – și cu toate astea nu era mulțumit.

Tudorache era măcinat de problema accesibilizării produselor. Nu mulți din locuitorii de la sate își permiteau să îi treacă pragul prăvăliei. Piața nu era pe de-a întregul acoperită. Așa că a inventat o soluție: a construit niște căruțe acoperite cu coviltir, iar înăuntru a făcut rafturi unde așezase marfa, exact ca în prăvălie. Căruțele trase de cai, erau trimise la sate, iar țăranii aveau acces la produse pe care în mod normal nu aveau cum să le obțină. Se vindeau de la ace, nasturi și panglici, până la dantelărie de Flandra.

Familia Tudorache, în fața conacului lor din Grădiștea

Spița Tudorache la apogeu: imobiliare, bănci și prăvălii

În 1805, se însoară cu Elena, fiica logofătului Fierea, cu care are nouă copii, dintre care doi vor muri de mici. Cei rămași, trei fete și patru băieți, nu au fost deloc menajați. Capul familiei decide să-i pună ucenici în prăvălia sa și să muncească cot la cot cu restul angajaților. Era o formă de maturizare, ce avea ca scop inițierea în afaceri. Și nu le-a prins deloc rău, ba chiar dimpotrivă. Dintre odrasle ne atrage atenția Costache Hagi Tudorache. Toată ziua se purta la costum “evropenesc”, iar studiile și le făcuse în Apus. Nimic nu părea să-l abată din drumul către succes. Trece rapid peste pagubele cauzate de incendiul din 1847 și pornește o nouă afacere, avându-l ca asociat pe Leon Manolache.

Vremurile tulburi prin care trecea Valahia nu se resimt în conturile lui Costache. Între 1849 și 1852 își sporește capitalul cu 120%! Familia Tudorache a investit și în domeniul imobiliar, iar chiriile încasate contribuiau considerabil la sporirea averii sale. Totul a continuat până în pragul primului Război Mondial. Apogeul antreprenorial a fost marcat prin deschiderea unei instituții de credit, Banca Hagi Tudorache, situată pe strada Lipscani.

Avea palat, dar a murit într-o mahala

Ctitorul dinastiei Tudorache a respins fastul. Dovadă o stă micul palat de pe Șoseaua Kiseleff, care a fost mai mult gol. Hagi Tudorache prefera mai degrabă casele din mahalaua Oțețari. Acolo avea să-l găsească ceasul morții, în 1848. Trupul său a fost înmormântat în curtea Bisericii Oțețari, existentă până în zilele noastre. Mai târziu, mormântul familiei a fost transferat într-un cavou la Cimitirul Bellu.

La zece ani de la dispariţia lui Dan Grigorescu, intelectual român de excepţie, specialist în comparatism / literatură comparată, pionier în iconologie şi ekphrastică, Matricea Românească îi cinsteşte memoria.

Aceste aserţiuni personale referitoare la paradoxurile noţiunii de cultură în spaţiul occidental în modernitate şi postmodernitate au fost inspirate de activitatea şi scrierile, devenite deja puncte de reper în orice bibliografie actuală a comparatismului şi a studiilor de artă şi literatură universală, scrise de profesorul, criticul de artă şi comparatistul Dan Grigorescu, unul dintre promotorii studiului iconologiei în mediul universitar românesc.

Comparatismul românesc se remarcă printr-o istorie bogată şi o evoluţie constantă. Cunoscută mai ales în domeniul universitar, literatura comparată este promovată îndeosebi de specialişti ai literaturii universale, ai studiilor literare, ai teoriei literaturii şi ai studiilor de istorie a artelor vizuale. Comparatismul este un domeniu al sintezelor şi al paralelelor culturale, dar care conţine deseori trimiteri la tot ce înseamnă fundamentele unei culturi: mentalitate, imaginar, coordonate politice, economice. Dacă şcoala comparatismului românesc cunoaşte numele unor Tudor Vianu, Alexandru Dima, Edgar Papu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga şi alte numeroase nume intrate deja în panteonul culturii româneşti, astăzi putem vorbi în mod clar de o generaţie nouă, cea a deceniilor ’70-’90, cu continuităţi în anii 2000 care sunt nume consacrate şi de referinţă în spaţiul cultural contemporan. Ne referim aici la personalităţi precum Romul Munteanu, Cornel Mihai Ionescu, Irina Mavrodin şi, în mod deosebit, la Dan Grigorescu.

Profesorul, criticul literar, criticul de artă, academicianul Dan Grigorescu este astăzi un nume de referinţă în domeniul literaturii comparate, al iconologiei şi al istoriei artei.

Comparatismul este un domeniu al sintezelor şi al paralelelor culturale, dar care conţine deseori trimiteri la tot ce înseamnă fundamentele unei culturi: mentalitate, imaginar, coordonate politice, economice

Dan Grigorescu – istoric literar, eseist, critic literar, traducător, profesor de literatură comparată, critic de artă și istoric al artei a urmat Colegiul „Sfântul Sava” din București (1942-1950), apoi secția de filologie germanică a Facultății de Filologie din cadrul Universității din București, obținând diploma de licență în limba și literatura engleză în anul 1954. Lucrează ca redactor la Editura de Stat pentru Literatură și Artă (1954-1958), este muzeograf la Muzeul de Artă al României (1960-1963) și redactor-șef la Editura Meridiane (1963-1968). A fost șeful Catedrei de literatură comparată la Facultatea de Litere din București între 1980 și 1984 și după 1990. A fost unul dintre discipolii academicianului Tudor Vianu. În anul 1969 își susține doctoratul cu teza Shakespeare în cultura română modernă. În perioada 1970-1971 este detașat ca lector în S.U.A., unde a ținut cursuri de istoria și cultura României și de literatură comparată la universitățile din Seattle, Portland și Los Angeles, iar între 1971 și 1974 a fost numit director al Bibliotecii Române din New York. Însemnările din acești ani americani, conținând meditații asupra culturii și societății americane contemporane, vor fi reunite în volumul Marile canioane (1977). A prezentat sute de vernisaje ale unor artiști plastici contemporani din România și a semnat mai multe monografii ale acestora la Editura Meridiane, unde a fost redactor șef al Sectorului de artă plastică, teatru, cinema. A devenit redactor șef la revista  Arta în 1987. A deținut și funcția de director al Institului de Istorie și Teorie Literară George Călinescu al Academiei Române și a fost un colaborator apropiat al Institutului de Istoria Artei din cadrul Academiei Române.

Foştii învăţăcei i-au adus un omagiu profesorului Dan Grigorescu, pionier în iconologie şi ekphrastică, la 10 ani de la dispariţia sa dintre noi

Fin cunoscător al avangardei, este coordonator al unui Dicționar al avangardelor dar si al unui Dicționar alfabetic al literaturii americane, premiat cu medalia de aur a Asociației Criticilor Americani. A scris numeroase studii de specialitate despre cei mai importanți pictori români contemporani. Este autorul unor lucrări despre Expresionism și Pop-Art, al unei Introduceri la literatura comparată și al unor dicționare de artă plastică și de literatură americană.

Este unul dintre traducătorii lui William Shakespeare în limba română, a coordonat prima ediție critică a operei lui Shakespeare din România, a scris numeroase studii de istoria artei, literatură comparată, pentru a nu cita decât o mică parte din numeroasele studii, cărţi, prefeţe şi prezentări. A fost membru al Academiei Române din 2004.

Cărţi precum Aventura imaginii, Constelaţia Gemenilor, Povestea artelor surori sunt esenţiale astăzi în conturarea conceptelor şi a metodelor de analiză a operei de artă în raportul ei cu alte arte, cu texte, cu spaţii civilizaţionale, iar lectura lor este obligatorie alături de cea a operelor lui Erwin Panofsky pentru a înţelege ce înseamnă iconologie.

Când l-am cunoscut pe profesorul Dan Grigorescu la cursurile de literatură comparată ale Facultăţii de Litere, acesta era printre studenţi o adevărată legendă.

Nu exista posibilitatea să fii un absolvent de Litere fără să fi frecventat cursurile sale. Am înţeles repede cauzele acestei legende: fiecare curs al sau era o părticică dintr-o enciclopedie culturală. Trebuia să te pregăteşti serios, să citeşti mult, ca să poţi ţine pasul cu volumul de informaţii primit la cursuri. Avea şi aura unui profesor exigent, serios şi pretenţios cu studenţii săi, era neiertător şi critic când observa lacune de cunoştinţe, dar tocmai această exigenţă a sa era resimţită ca necesară, iar cursurile sale, cele opţionale în special, erau frecventate cu asiduitate de un număr mare de studenţi, la care se adăugau foşti studenţi, doctoranzi şi o mulţime de cunoscători ai cărţilor sale celebre.

Adevărata valoare a profesorului Dan Grigorescu se vădea cănd vorbea despre două domenii în care a avut rolul de întemeietor: iconologia şi ekphrastica. Lucrările sale Aventura imaginii, Constelaţia Gemenilor si Introducere în ekphrastică sunt cărţi de referinţă în domeniu. Prin aceste volume, Dan Grigorescu şi-a propus să depăşească limitele comparatismului teoretizat de Arnold van Tieghem şi să promoveze specialităţi noi, moderne, metode de cercetare care făceau carieră in spaţiul occidental.

Când l-am cunoscut pe profesorul Dan Grigorescu la cursurile de literatură comparată ale Facultăţii de Litere, acesta era printre studenţi o adevărată legendă

Format la şcoala de anglistică a Universităţii Bucureşti, Dan Grigorescu este un deschizător de drumuri şi în domeniul studierii formelor culturale ale lumii americane. Înainte de ’90, a scris o serie de cărţi absolut esenţiale despre cultura şi civilizaţia americană, cu un vădit caracter documentar şi enciclopedic, într-un moment când informaţii despre spaţiul american erau greu de găsit în România. Cărţi precum La nord de Rio Grande, Înainte şi după Columb, Arta americană, la care se adaugă în anii ’90-2000 o istorie literară, un dicţionar al scriitorilor americani, monografii, traduceri, recenzii şi prefeţe sunt resurse necesare în bibliografia oricărui cititor / receptor al literaturii americane.

Anul acesta, cu ocazia împlinirii a zece ani de la dispariţia profesorului Dan Grigorescu, foştii săi studenţi şi doctoranzi i-au adus un omagiu prin organizarea unui Colocviu dedicat domeniului atât de vast al iconologiei, domeniu în care Dan Grigorescu şi-a adus o contribuţie majoră şi pe care l-a promovat în spaţiul culturii româneşti.

Iată ce mi-a declarat fiul regretatului nostru Profesor, într-un interviu realizat via e-mail:

Precum poate ştiţi, tatăl meu, profesorul Dan Grigorescu, a fost fascinat de toate aspectele legate de înţelegerea culturii universale. Interesele lui diverse în literatura şi arta plastică l-au îndreptat, aproape inevitabil, către domeniul iconologiei. Deşi iconologia se dezvoltase substanţial în alte ţări, în momentul în care tatăl meu a pornit să o aprofundeze, în România era foarte puţin cunoscută.
 
Dan Grigorescu s-a stins din viaţă acum zece ani. Dacă ar fi fost încă în viaţă, cred că ar fi fost încântat să vadă că interesul pentru acest domeniu continuă, mai ales prin foştii lui studenţi.

De-a lungul vieţii lui, tatăl meu a fost, printre altele, redactor de carte, critic de artă, redactor de reviste, muzeograf şi director de instituţii culturale. Cred că, deşi toate aceste poziţii şi funcţii i-au dat satisfacţii (şi, evident, bătaie de cap), când a avut de ales între aceste preocupări şi cea de profesor la Universitatea Bucureşti a ales-o întodeauna pe cea din urmă. A îndrăgit profesia sa de dascăl.

Considera că şi-a petrecut cei cincizeci de ani ca profesor ca făcând parte dintr-o comunitate intelectuală mai mare, care depăşea limitele prezentului. Vorbea şi scria întotdeauna cu respect şi admiraţie despre profesorii lui de la Liceul Sf. Sava (ca Simion Vărzaru sau Nicolae Lungu) şi de cei de la Universitate (ca Tudor Vianu sau Ana Cartianu). Le era profund recunoscător pentru tot ce îl învăţaseră. Apropo, dacă sunteţi interesaţi de gândurile tatălui meu despe cei ce i-au fost profesori, vă sugerez să citiţi volumul său autobiografic, “Drumuri printre amintiri,” apărut la câteva luni după moartea sa.

Dan Grigorescu vorbea cu tot atâta plăcere despre studenţii pe care îi avusese de-a lungul timpului şi despre realizările lor. Considera că face parte dintr-o profesie şi generaţie care trecuse prin multe momente grele, dar care îşi împlinise în ciuda greutăţilor importanta datorie de a stabili o punte între valorile culturii româneşti de mai demult şi cele care urmau să vină.

Ştiind toate aceste lucruri despre tatăl meu, sunt convins că nu l-ar fi bucurat nimic mai mult decât să vadă că cei ce vă aflaţi la această conferinţă, unii dintre dumneavoastră, din câte înţeleg, foşti studenţi de-ai lui (sau poate studenţi de-ai studenţilor lui), continuaţi o tradiţie intelectuală bogată de literatură comparată şi istoria culturii dar, totodată, îmbrăţişaţi un domeniu relativ nou: cel al iconologiei.

Pentru aceasta, eu vă mulţumesc.

Alexandru Grigorescu

Profesor de Relaţii Internaţionale

Loyola University Chicago

Foto deschidere: ramniceanu.com

Cinicii ar spune – şi existenţa golită de viaţă pe care o ducem i-ar confirma – că e tot mai puţină nevoie de poezie în lumea noastră. Pe cale de consecinţă, că e tot mai puţină nevoie de Eminescu – în forma sa ideatică, nu în forma tangibilă, pe care i-a dedicat-o Banca Naţională. De aceea e nevoie tot timpul, şi-n cantităţi cât mai mari.

Cu toate astea, Eminescu supravieţuieşte, de 129 de ani, el, iubitul etern al culturii române. Şi va dăinui de-aci până la sfârşitul zilelor, pentru că Eminescu nu se învecheşte. El, care ne-a arătat ce putem fi, care a extras, cu bugete minime, pentru a vorbi în limbajul drag corporatiştilor, maximum din matricea românească, nu este perisabil.

Eminescu a murit la 39 de ani – unii spun nebun, alţii spun ucis, pentru că era incomod – şi ar fi ingrat şi sinucigaş să-l ucidem încă o dată. Miturile noastre sunt tot mai puţine – ne agăţăm cu disperare de o tenismenă mignonă, cu suflet mare, pe care unii francezi o denigrează în numele libertăţii de expresie – şi nu ne permitem nici un pas înapoi. Cultura românească e, azi, în postura turiştilor care mor făcându-şi selfie-uri pe marginea prăpastiei: prolifică în aparenţă, numai bună de măritiş cu filtrul corect aplicat pe faţă, dar în pragul colapsului, sângerândă şi împrăştiată între stânci la o privire mai atentă.

Eminescu ar fi oripilat de ceea ce se întâmplă azi în cultura românească: i-ar provoca repulsie monopolul exercitat de bătrânii patroni de edituri şi preşedinţi de instituţii, ar acuza faptul că tinerii autori de valoare n-au nici o şansă reală să străpungă cercul auto-reproducător de prietenii şi relaţii din cultură, pentru că aşa funcţionează elitita, ar fi surescitat de situaţia noastră politică şi economică. Eminescu n-ar fi sedus, azi, de posibilităţile tehnologiei, ci s-ar afunda şi mai mult în cronici, în anticariate, în biblioteci.

Eminescu, în multe privinţe, împărtăşeşte soarta lui Arsenie Boca, fără îndoială el însuşi un om de toată isprava în timpul vieţii. Lui, poate cel mai întreg om din cultura românească, mitizarea i-a făcut mai mult rău decât bine. Aşa cum nu de DVD-uri despre minunile lui Arsenie Boca, mărind obscurantismul, avem nevoie, ci de o rugăciune simplă către Tatăl ceresc, tot astfel, nu de discursuri pompoase despre Eminescu avem nevoie, ci de a-i citi poeziile şi de a ne propune să creştem un nou Eminescu. România lui 2018, năpădită de buruiana imposturii, are nevoie de substanţa şi verticalitatea lui Eminescu mai mult ca oricând, mult mai mult ca la 1889.

View this post on Instagram

În centrul Bucureştiului stă, nebănuită, clădirea care a fost binecuvântată de prezența – şi condeiul lui #MihaiEminescu în 1880-81. Acum câțiva ani, jos se servea mâncare chinezească, azi îşi desfăşoară activitatea un magazin Mega Image. #comemorare #15iunie #129anidelamoartealuiEminescu #embleme #MatriceaRomânească

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Jun 15, 2018 at 6:13am PDT

Ca un domnitor mitic din vremurile în care descălecatul era actul de fondare a unei ţări, maiestuosul Eminescu ne-a lărgit hotarele limbii şi ne-a arătat cine suntem cu adevărat. Poate de aceea îl iubim şi îl urâm atât de mult. O discuţie despre cum a „mărit” Eminescu limba română cu Directorul Memorialului Ipoteşti, doamna Ala Sainenco, dedicată celei de-a 128-a comemorări a “Poetului nepereche” al românilor, de joi, 15 iunie.

Matricea Românească: Vă rugăm să vă prezentaţi pentru publicul nostru.

Ala Sainenco: Sunt managerul Memorialului Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”, din decembrie anul trecut.

Matricea Românească: Cum a fost perioada care s-a scurs în aceste câteva luni? Cum ați îmbrățișat noua funcție?

Ala Sainenco: A fost foarte intensă, cu multe activități. Bineînțeles că au fost foarte multe lucruri noi pentru mine, eu venind din alt domeniu decât cel al muzeografiei, în contextul în care avem aici şi partea de Muzeu.

Matricea Românească: Pentru că ne apropiem cu pași repezi de momentul comemorării poetului (15 iunie), ce pregătiți în această perioadă?

Ala Sainenco: Cel care a fost astăzi (n.r., pe finalul lunii mai), „Humuleștii la Ipotești”, a fost un eveniment în cadrul Zilei și Nopții Muzeelor. Iar pentru Ziua Eminescu, care în mod tradițional se desfășoară la Ipotești pe 15 ianuarie și pe 15 iunie, începem cu un colocviu științific „In Memoriam Dumitru Irimia”, un profesor din Iași, cunoscut foarte bine în lumea științifică și în eminescologie. Iar apoi, în data de 15 iunie, de Ziua Eminescu, avem anul acesta și un concurs de traducere și promovare a operei lui Eminescu. Acestea sunt două evenimente, din 14 și 15 iunie. Anterior acestor evenimente, avem câteva activități cu copiii, cu diferite școli, care se vor desfășura de asemenea în acest spațiu, începând cu 1 iunie.

Matricea Românească: Dvs. veniți din Basarabia, dintr-un loc unde există un adevărat cult al lui Eminescu.

Ala Sainenco: Este adevărat, în Basarabia există un adevărat cult al lui Eminescu. Probabil pentru că Eminescu a fost cel prin care basarabenii au avut acces la literatura română. Eminescu a fost poetul care n-a fost interzis în perioada sovietică. Bineînțeles, nu cu întreaga operă a fost studiat acolo – s-a inclus în programele școlare și în programele universitare ceea ce era convenabil regimului. Dar este adevărat, acest cult al lui Eminescu există. Mă gândeam acum că, exact așa cum scrie Alecu Russo, dacă un monument mai nou este raportat în spațiul Moldovei la Ștefan cel Mare, iar ceea ce este mai vechi, la Decebal, noi ne raportăm în cultură la Eminescu.

Este greu de imaginat ce am fi noi fără Eminescu. Orice român și-l revendică pe Eminescu, având pretenția tacită de a nu fi întrebat „De ce?”. Eminescu este idealul românesc

Matricea Românească: Cum ați perceput numirea Dvs. la Ipoteşti și cum s-a produs ea?

Ala Sainenco: A fost anunțat un concurs pentru funcția de manager al Memorialului Ipotești, la care am participat, depunându-mi dosarul. Au fost un concurs de dosare, un interviu, după care a urmat aprobarea în Consiliul Județean. Deci a fost opțiunea mea să particip la acest concurs.

Matricea Românească: Ați perceput-o ca pe o misiune de viață, nu?

Ala Sainenco: Da. Am perceput-o și ca pe o schimbare în cariera mea, eu fiind universitar. Am venit aici de pe funcția de Decan al Facultății de Litere (a Universității de Stat Alecu Russo din Bălţi, n.r.), anterior fusesem șeful Catedrei de Limbă Română și Filologie Romanică, iar anterior Prodecan al acestei facultăți.

Matricea Românească: De ce trebuie să-l iubim în continuare pe Eminescu?

Ala Sainenco: Eminescu, într-un mod anume, fundamentează existența noastră. Este greu de imaginat ce am fi noi fără Eminescu. Orice român și-l revendică pe Eminescu, având pretenția tacită de a nu fi întrebat „De ce?”. Eminescu este idealul românesc, așa cum el poate nu există în realitate și spre care tindem.

O discuţie cu Ala Sainenco la Ipoteşti, lângă biserica nouă. În fundal, teiul plantat de către Eminescu la mormântul mamei sale

Matricea Românească: Copiii ce pot învăța de la el?

Ala Sainenco: Copiii, pe lângă valoarea educativă pe care o are poezia lui Eminescu, învață și o limbă pe care a fundamentat-o poetul prin scrierile lui, învață muzicalitatea limbii române și să pătrundă în universul poeziei. Poezia lui Eminescu – la vârste diferite, aceeași poezie – este percepută foarte diferit. De la copilărie la bătrânețe, putem intra în acest univers al poeziei lui Eminescu în mod diferit.

Matricea Românească: La anul, în 2018, an plin de semnificaţii, ce anticipați că va fi la Ipotești? Va fi unul dintre centrele de simţire românească?

Ala Sainenco: Sperăm să fie așa. În 2018, ne propunem și noi mai multe activități culturale. Vă spuneam că avem patru programe culturale, iar în cadrul acestora, mai multe proiecte. În ianuarie 2018, aici la Ipotești se oferă un premiu, Opus Primum. Împlinim 20 de ani, deci va fi al douăzecilea premiu pe care îl oferim aici. Evident că va fi o manifestare – sperăm noi – de anvergură, dar și alte activități pe care le avem anual: colocvii, tabere, concursuri, burse de cercetare – diverse activități pe partea de cercetare și pe partea de promovare muzeală.

Limba este un hotar care se impune în interpretarea acestei lumi

Matricea Românească: Cum înțelegeți conceptul de matrice românească, pe care noi îl susţinem prin acest proiect?

Ala Sainenco: Pentru că sunt lingvist, pentru mine este în primul rând o matrice a limbii române în care creștem, în care surprindem lumea care ne înconjoară. Pentru că, de fapt, prima imagine pe care o avem despre lucruri este imaginea lingvistică, având desemnări pentru obiectele care ne înconjoară într-un anumit mod, care ne spun anumite lucruri despre anumite feluri de a vedea aceste lucruri, limba fiind, în același timp, și un hotar care se impune în interpretarea acestei lumi.

De altfel, se spune că, cu fiecare limbă, hotarele noastre se lărgesc –  pentru că ne oferă alte și alte informații. În această matrice, prin urmare, ne creăm perspectiva asupra lumii, asupra lumii noastre și asupra lumii altora.

Matricea Românească: Și, ca să conchidem, putem spune că Eminescu ne-a lărgit hotarele.

Ala Sainenco: Eminescu ne-a lărgit hotarele și ne-a luminat această interioritate a limbii române, punând-o în valoare.

• Despre
• Ultimele Postari

Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com

Urmăriţi-mă:

Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

• Băieţelul român care îi învaţă pe americani cum se găteşte (şi trăieşte) româneşte - 02-11-2018
• Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o de la Mama - 23-10-2018
• Nu confundaţi Biserica cu Uber - 11-10-2018

Nici nu mai ştiu de când îl ştiu pe Eminescu. Probabil că dintotdeauna, pentru că sunt român. De aceea, îl iubesc pe Eminescu fără să-l fi cunoscut, doar resimţit genetic. Eminescu, fie că vrem, fie că nu, curge prin venele tuturor. Mereu l-am considerat cadoul pe care Dumnezeu ni l-a făcut nouă, românilor. El însuşi mărturisea – şi reţin asta atât de viu, de pe un panou mare expus poate şi azi în Şcoala mea generală numărul 32 din sectorul 2 al Capitalei – “Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarele soarbe un nour de aur din marea de amar”. Marii oameni îşi cunosc geniul, nu şi-l trâmbiţează. Oare are nevoie soarele de lumina reflectoarelor?

Eminescu m-a învăţat să iubesc frumosul. El n-a scris, el a pictat în versuri. Poeziile lui stau alături de tablourile lui Rafael sau Botticelli. Înălţimile la care a dus limba română, pasiunea covârşitoare şi concomitent ruinătoare existenţial cu care a căutat forma perfectă a cuvântului, îl fac – nu un pieton al aerului, ci un astronaut al cuvintelor. Nu Prunariu, ci Eminescu a fost primul român în spaţiu. Citiţi “La steaua” şi vă veţi convinge.

Eminescu m-a învăţat să fiu conştient de propria-mi valoare, să nu caut gloria efemeră. Îmi va rămâne mereu în minte ipostaza în care, propus, ne spune Maiorescu, pentru “un bene-merenti sau nu știu ce altă decorație” din partea regalităţii – Carmen Sylva fiind o admiratoare declarată, “el s-a împotrivit cu energie. Rege el însuș al cugetării omenești, care alt rege ar fi putut să-l distingă?”. Trăind într-o societate în care goana după averi şi funcţii a devenit religie neoficială, eşti pătruns nu atât de modestia lui Eminescu, cât de simţul propriei valori, atât de pur, de nobil, de neîntinat. Şi mai eşti pătruns de altceva: de extraordinara lui comoară interioară, independentă de condiţiile meschine în care uneori a trăit. Cuşca sufleorului în care şi-a făcut cultura în tinereţe nu e vreun open space. Dar, nici un geniu n-a lucrat vreodată într-un open space.

View this post on Instagram

Cușca sufleorului, din care va fi lucrat poetul Mihai Eminescu, pe vremea când era amploaiat în trupa lui Iorgu Caragiale (1867), Mihail Pascaly (1868) și la Teatrul Național din București. www.matricea.ro #identitate #cultura #MihaiEminescu #MatriceaRomaneasca

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Jun 13, 2017 at 12:07am PDT

Eminescu m-a învăţat să-mi ascult vocea interioară, şi să-i răspund. “Dar când inima-ţi frământă / Doruri vii şi patimi multe”, ca om de litere – ba chiar în orice altă profesie ai activa – nu poţi sta locului şi nu poţi dormi aşteptând deschiderea programului de lucru. Eminescu ne învaţă că forţa diluvială a sentimentului, a sufletului, este cea care mişcă munţii şi creează realităţi, iar a-i pune stavilă este o blasfemie a blazaţilor, a funcţionarilor, a mediocrilor, a oportuniştilor, a laşilor. Eminescu ne învaţă că geniul înseamnă obstinaţia de a face lucruri care se justifică prin ele însele, indiferent de aprobarea sau dezaprobarea, ori sensul pe care li-l dă lumea. „Nu spera când vezi mișeii / La izbândă făcând punte, / Te-or întrece nătărăii, De ai fi cu stea în frunte.”

Nu Prunariu, ci Eminescu a fost primul român în spaţiu

Eminescu m-a învăţat că există o forţă care schimbă lumea, şi aceea sunt cuvintele. Şi dacă mai există sceptici, câţi pot spune că lumea lor nu s-a schimbat auzind aceste două cuvinte: “te iubesc”?

Eminescu m-a învăţat să iubesc. El însuşi romantic prin definiţie, imposibil a se mulţumi cu vreun avatar feminin, el a iubit iubirea ca anulare a individualităţii şi ca intuiţie fulgurantă a eternităţii. Eminescu n-a iubit pentru că a fost poet, ci a fost poet pentru că a iubit cu nesaţ, toată viaţa – de la colinele natalului Ipoteşti, până la ultimul petic de pământ românesc, până la ultimele versuri pe care le-a aşternut pe hârtie. Dezamăgit adesea de oameni, el a iubit şi a servit umanitatea.

Şi m-a mai învăţat ceva Eminescu, anume că o viaţă fără poezie este o viaţă care nu merită trăită. Că oamenii care (şi)-au gâtuit poezia sunt, de fapt, oameni morţi, oricât de bogate şi de colorate ar avea cortegiile pe care şi le claxonează prin marile oraşe.

Odihneşte-te în pace, Mihai.

Foto deschidere: manuscrise Eminescu, la Memorialul Ipoteşti – Centrul Naţional de studii Mihai Eminescu

• Despre
• Ultimele Postari

Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com

Urmăriţi-mă:

Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

• Băieţelul român care îi învaţă pe americani cum se găteşte (şi trăieşte) româneşte - 02-11-2018
• Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o de la Mama - 23-10-2018
• Nu confundaţi Biserica cu Uber - 11-10-2018

Pentru unii, ba chiar cu veleităţi creştine, sunt o cohortă de adoratori ai răului care şi-au meritat soarta şi au atras pedeapsa “divină”. Mai moderaţii văd în ei nişte victime naive, pe alocuri inconştiente, ale unui sistem putred şi clătinat din toate încheieturile. Pentru alţii, sunt “martirii” care şi-au pierdut viaţa pentru a face loc ridicării, din cenuşă, a unei noi Românii, eliberate de proprii-i demoni (corupţie generalizată, nepăsare viscerală, individualism feroce). Ca de fiecare dată în cazul unui subiect, pe drept cuvânt, încărcat de emoţie, care polarizează societatea şi dezbină familiile sau prietenii, nu se poate vorbi despre un adevăr absolut: în lumina propriilor pasiuni şi credinţe, uneori osificate în prejudecăţi, Colectiv înseamnă cu totul altceva pentru fiecare dintre noi. Iar asta e normal şi, exceptând fanatismele, ne-blamabil.

Acest material nu este un manifest – poate doar unul spiritual, cultural. Ci este o reflecţie asumată, dedicată unor oameni care ne-au părăsit de timpuriu şi nejustificat. Dincolo de motivaţiile care le mânau şi de credinţele care le animau, victimele din Colectiv nu sunt nişte străini: sunt cunoştinţele, prietenii, fraţii, uneori părinţii noştri, prinşi într-un context nefericit care ne putea şi ne poate lovi oricând şi pe noi, ca o sabie a lui Damocles. Colectiv nu a fost niciodată şi nu este doar despre arşii din Colectiv, ci şi despre cei care se “ard” afară, în Colectivul mai mare numit România. Colectiv nu a fost şi nu este o ştire senzaţională: este o poveste moralizatoare despre pericolele derapajului etic, ale compromisului şi ale jumătăţilor de măsură ajunse, prin acutizare, la rang de cultură naţională.

Pentru că, după mine, Colectiv este fundamental despre cultură – şi răspund aici scepticismului cu care ar putea fi interpretat un material despre Colectiv, pe o platformă dedicată culturii naţionale. Este reducţionist şi caricatural să limitezi cultura la manifestările ei artistice: dimpotrivă, arta oricărui popor este nu cultură în accepţiunea populară a termenului, cât o manifestare sublimată a culturii, a numitorului nostru comun pe care îl descriem, generic, drept “specific naţional”, “identitate”, “fel de a fi”, modus vivendi / operandi, “cultură a locului”. Cultura este, în bine sau în rău, mimetism.

“Să zicem mersi că am scăpat cu viaţă!”

Bogdan Tănase are 39 de ani şi este un bibliotecar din Buzău, care s-a aflat în Colectiv preţ de aproape o oră și jumătate, în seara tragediei. “Am stat la patru piese ale trupei – exact înaintea piesei cu pricina -, apoi am plecat cu un prieten fotograf cu taxiul spre clubul Quantic de la Grozăvești, pentru a participa la alt eveniment rock. Iar când am ajuns acolo, am aflat nenorocirea…”, rememorează acesta pentru Matricea Românească.

“Prima dată nu am crezut, am crezut că e vreo glumă de Halloween. Îmi venea foarte greu să cred o așa grozăvie, mai ales că abia plecasem din Colectiv și era improbabil ca în timpul petrecut în taxi să se fi întâmplat așa ceva… Însă, altă imagine m-a tulburat. Am urcat la concert, era prima trupă pe scenă și mai avea vreo două piese de cântat. Nimeni nu dădea din cap, nimeni nu se agita, toată lumea era cu capetele plecate și cu fețele luminate de la ecranele telefoanelor… Atunci am realizat că nu e glumă și m-au trecut mii de frisoane instant. Am simțit că mi se taie picioarele, m-am așezat lângă perete și m-am scurs pe lângă el și am început să tremur, neștiind dacă să plâng pentru nefericiții de acolo sau să mă bucur pentru că am fost inspirat să plec atunci… Începusem totuși să plâng, când au venit prietenii, m-au ridicat și m-au strâns în brațe de bucurie că sunt acolo cu ei. Apoi am plecat cu prietenul meu spre spitalele Floreasca și Colțea unde aflasem că sunt prieteni de-ai noștri la urgențe…”

Bogdan e sceptic că lucrurile s-au schimbat, în timpul scurs, fiindcă în România mereu “s-au găsit… artificii pentru a eluda legea”. Jocul de cuvinte, deşi original, e înfiorător şi spune multe cu privire la imaginea noastră despre noi. “Una peste alta, suntem tot acolo de unde (n-)am plecat, iar timpul le va «vindeca» pe toate în dulcele și netulburatul somn românesc. Să zicem mersi că am scăpat cu viață!”.

“Se poate întâmpla oriunde – club, biserică sau şcoală”

Pentru Cătălin Bîrsan, un student și formator de 22 de ani din Galați, “acum situația este și mai gravă. Fiind din Galați, am aflat că cineva a dat foc altor doi oameni, oameni ai străzii. Unul dintre cei incendiați a murit, iar celălalt avea arsuri pe 70% din suprafața corpului. A fost ținut la Galați cinci zile, pentru că la București nu era un pat unde să îl transfere, pentru a i se acorda ajutor de specialitate. Un pat, unui om.

Dacă astăzi se întâmpla ceva de proporțiile Colectivului – sau poate mai mic, sau poate, Doamne ferește, mai mare – unde ar fi fost duse victimele? Din punctul meu de vedere, suntem într-o situație mai gravă. (…) Nu avem un sistem bine pus la punct în ceea ce privește siguranța oamenilor, pentru că se poate întâmpla oriunde – într-un club, o biserică, o școală.”

Colectiv nu a fost niciodată şi nu este doar despre arşii din Colectiv, ci şi despre cei care se “ard” afară, în Colectivul mai mare numit România

Nici Adrian Dimitriu, de 37 ani, un administrator IT din acelaşi oraş, nu vede “schimbări majore. Unii patroni de localuri au preferat să le închidă – probabil temporar – decât să le modifice la standardele de siguranță legale. Sper să nu se mai repete și să învățăm ceva din tragica experiență.” A trăit sentimente confuze în 30 octombrie 2015, când ştirile erau contradictorii iar telefoanele îngrijorate ale celor apropiaţi i-au arătat cât de iubit este.

“Nenorocirea la noi acasă”

Actorul bucureştean Adrian Nicolae era acasă şi insomniac atunci când, zapând, a descoperit “ştirea de ultimă oră” referitoare la Colectiv. “Erau imagini foarte alerte cu multe ambulanţe. Am avut instantaneu senzaţia că o mare tragedie se desfăşoară foarte aproape de mine. Am avut impulsul de a mă uita pe fereastră. Probabil obişnuinţa de a vedea ştiri despre lucrurile oribile care se întâmplă altora, care nu ne privesc. Treaba lor, oricât de cinic ar suna asta. Acum era ceva de la noi. Nenorocirea la noi acasă.”

Profesorul universitar Gheorghe Piperea locuieşte la câteva sute de metri de locul tragediei. “Zilnic trec pe acolo de două-trei ori. Nu pot să nu văd altarul improvizat la care lumea încă se opreşte pentru a se ruga pentru sufletul celor dispăruţi şi pentru siguranţa celor rămaşi.

În acea seară fatidică am ajuns acasă cu câteva zeci de minute înainte de incendiu. Nu am auzit, nu am văzut nimic. (…) De dimineaţă am descoperit pe telefon sute de mesaje cu conversaţii pe grupuri întinse până pe la 4 dimineaţa. Era clar că ceva grav se întâmplase. Şi apoi am deschis TV-ul. Imaginile erau de coşmar. Mi-a luat timp să îmi dau seama că e vorba de un loc din vecinătatea mea şi a şcolii fetiţei mele. Mi-am dat seama că puteam fi oricare dintre noi acolo. Că ni se putea întâmpla oricând ceea ce li s-a întamplat acelor oameni, căci cluburile şi locurile de concerte din Bucureşti sunt de regulă underground. Că ni se poate întâmpla oricând acelaşi lucru, de vreme ce a trecut deja un an de la tragedie şi nimic nu s-a schimbat. Nicio construcţie unde, în mod imprevizibil, se deschid cluburi, baruri sau locuri de concerte, nu este concepută pentru acest gen de activitate. Clubul Colectiv era deschis într-o fabrică de pantofi. Acolo încă mai funcţionează diverse SRL-uri care gestionează săli de sport, şcoli de dans sau alte activităţi fără legătură cu ideea iniţială a fabricii Pionierul.”

Spuneam, cultura este, în bine sau în rău, solidaritate, comunitate. “La nivel colectiv (ce ironie neagră)”, crede profesorul, “impactul emoţional a fost adânc, profund, tragedia fiind forcepsul cu care a fost extras din străfundurile noastre, atât de dureros, sentimentul de solidaritate care ne face să plângem pentru durerea unor necunoscuţi, fărâma de bunătate din fiecare, scânteia divină din noi.

Din nefericire, însă, evenimentul acesta tragic a scos la iveală şi felii consistente de întuneric şi de obscurantism ale societăţii nostre, de la mici răutăţi creştine, la urâte frustrări medievale (pe care eu le credeam intrate în istoria secolelor trecute). Cel mai rău a fost curentul de opinie care a urmat şi care a diabolizat această cultură underground (…). Mă revoltă aceste ieşiri inchizitoriale. Mulţi dintre noi uită că nu suntem nimic fără ceilalţi. (…) Căci cei ce pierd sunt cei ce rămân în urmă: copiii noştri, consorţii noştri, părinţii sau fraţii noştri, prietenii noştri, aliaţii noştri şi chiar duşmanii noştri. Noi, ca indivizi, nu pierdem nimic când plecăm din această lume. Am venit goi pe lume, plecăm goi înapoi, în nesfârşitul întuneric din care am venit. Secunda de lumină în care am trăit se va fi pierdut în eternitatea în care, inexorabil, ne vom afunda. Ar fi o dovadă de cruzime contra celor care ne iubesc să nu ne intereseze ce lăsăm în urmă.”

Profesorul are dreptate: poate că, la un an după Colectiv, important e nu atât ce s-a schimbat în România, cât ce s-a schimbat în cele patru camere ale inimii noastre. Suntem mai lucizi, mai toleranţi, mai inflexibili la scurtătură, mai realişti privind locul şi importanţa noastră în lume?

“În vremea aceea, au venit unii şi au istorisit lui Iisus ce se întâmplase unor galileeni, al căror sânge îl amestecase Pilat cu jertfele lor. «Credeţi voi», le-a răspuns Iisus, «că aceşti galileeni au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi galileeni pentru că au păţit astfel? Eu vă spun: nu, ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel. Sau acei optsprezece inşi peste care a căzut turnul din Siloam şi i-a omorât, credeţi că au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi oameni care locuiau în Ierusalim? Eu vă spun: nu, ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel.» (Luca 13, 1-5)

Înlocuiţi anul 30 cu anul 2015, Siloam cu Colectiv. Şi veţi realiza, poate, că, aşa cum spune Iisus, nu suntem cu nimic mai buni decât cei 64 de nefericiţi care au dispărut în Colectiv. Doar mai binecuvântaţi. Iar ei nu au fost cu nimic mai păcătoşi decât noi.

Dumnezeu să îi odihnească în pace.

Foto deschidere: Marius Donici

• Despre
• Ultimele Postari

Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com

Urmăriţi-mă:

Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

• Băieţelul român care îi învaţă pe americani cum se găteşte (şi trăieşte) româneşte - 02-11-2018
• Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o de la Mama - 23-10-2018
• Nu confundaţi Biserica cu Uber - 11-10-2018