Tag

comunism

Annie Bentoiu și-a împărțit copilăria între București și Olteniţa. După ce a absolvit școala Centrală de Fete din Capitală, a intrat la Facultatea de Drept unde l-a cunoscut pe viitorul soț, compozitorul și muzicologul Pascal Bentoiu. Ambii au fost dați afară în anul III din cauza taxelor mari pe care regimul comunist le-a stabilit pentru copiii personalităților din România interbelică. Cu idei, prieteni și o dorința permanentă a perfecționării de sine, soții Bentoiu și-au închinat viața artei și descoperirii frumosului în vremurile cenușii ale regimului comunist.

 

 

File din viața celor doi au fost prezentate zilele trecute cu ocazia lansării volumului  Timpul care ni s-a dat, apărut la Humanitas. Au luat cuvântul profesorul universitar Ioan Stanomir, profesoara Cristina Cioabă și soprana Ioana Bentoiu, fiica lui Annie și Pascal Bentoiu. La lansarea care a avut loc la librăria Humanitas Cișmigiu, nu s-a vorbit numai despre carte. Invitații au povestit despre chipul pe care regimul comunist l-a imprimat oamenilor, despre problema feminității, iar Ioana Bentoiu a purtat audiența în atmosfera casei părintești.

 

O carte a întrebărilor fundamentale

Cartea surprinde istoria care s-a scurs între anii 1944-1959. Nu este vorba de o carte care prezintă pur și simplu un interval istoric. Fiecare pagină este caracterizată de o profunzime și o așezare în timp și spațiu. Cartea este un eseu confesiv, Annie Bentoiu a scris aceste pagini din sentimentul că cei care au trăit istoria sunt obligați să depună mărturie. Fără doar și poate, cartea intră în ceea ce Monica Lovinescu numea ”etica neuitării.” La fiecare două, trei pagini, cititorul se întâlnește fie cu o întrebare fundamentală, fie cu o afirmație interogativă. De la întrebări de tipul “cum a fost posibil?” la întrebări existențiale de genul “câți au suferit conștient de lipsa de libertate? Câți ar fi știut cu adevărat ce să facă cu ea?” Acestea plasează cartea nu numai în sfera eseului confesiv cât și al celui filozofic, au punctat lectorii evenimentului.

 

Desfigurarea feminității în timpul regimului totalitar

Profesorul universitar Ioan Stanomir a comparat cartea cu o cronică de familie. “Este o carte în timp și despre timp, dar și o carte despre familii și rolul lor în vremurile comunismului. Din acest punct de vedere, dacă o citești înțelegi că ea intră în dialog cu Cronică de familie a lui Petru Dumitriu” a spus Ioan Stanomir. În centrul acestei cărți se află feminitatea. Începând cu autoarea, personajele feminine sunt caracterizate de cultură și feminitate etică. Total opus cu ceea ce se găsea în perioada regimului comunist, când “în locul unei femei demne, educate, curajoase, capabile să aibă o carieră, se ajunge ca în timpul comunismului femeia să fie un obiect care trebuie să dea cât mai mulți copii țării, sub supravegherea securității, să muncească și la serviciu și acasă”.

Cartea lui Annie Bentoiu are calitatea de a vorbi cu claritate despre lucruri complicate, iar acest lucru este datorat talentului literar și curajului autoarei. Necesită multă forță să scrii cu seninătate despre mutațiile produse de regimul comunist. Acest lucru face ca lucrarea să fie atât o lectură ușoară cât și una dificilă. “E ușor de citit și interesantă pentru cei care au o anumită înclinație spre sensibilitate și observații de ordin etic. Și este o carte greu de citit, pentru cei care au o imagine clară și completă despre regimul comunist” a zis Ioan Stanomir.

 

1

 

O carte pentru generațiile viitoare

Profesoara Cristina Cioabă a descris personalitatea lui Annie Bentoiu așa cum a cunoscut-o: “era o ființă care la o vârstă înaintată avea o anumită fragilitate și care emana două stări, o pace interioară aproape desăvârșită și o forță extraordinară.” Cartea a fost pentru Cristina Cioabă un reper de moralitate. Ea spune că în carte cititorii vor găsi episoade absolut memorabile, printre care și cel mai frumos elogiu al prieteniei. “Nu este numai o carte de memorialistică, este și un roman al vieții în comunism. Este o carte care ar trebui să fie introdusă în bibliografia elevilor de liceu. E o carte pentru generațiile viitoare”, a spus Cristina Cioabă.

 

Amintiri din casa soților Bentoiu

Prezentă la eveniment, fiica lui Annie Bentoiu a mărturisit că “această carte este un fel de biografie a mea înainte de a mă naște.” Ioana Bentoiu a spus că mama ei nu a ținut niciodată un jurnal propriu-zis, în schimb avea agende minuscule în care își nota diferite evenimente. “În momentul în care mama a vrut să scrie aceste memorii, a recopiat bătând la mașină timp de zece ani aceste agende, pentru că numai ea putea să le descifreze scrisul”, a povestit Ioana Bentoiu. Scriitoarea Annie Bentoiu își împărțea munca între cele două camere din locuință: în prima scria în română și în alta scria în franceză. Între acești doi poli își ducea viața împreună cu soțul ei. O zi din viața celor doi se împărțea între lectura pe canapeaua din sufragerie, studiul și întâlnirile cu oameni din cercuri artistice. “Tata a trăit din drepturi de autor, iar mama traducea în franceză romane ca Îngerul a strigat de Fănuș Neagu sau Ce mult te-am iubit de Zaharia Stancu. Toată viața au avut ce să-și vorbească” a concluzionat Ioana Bentoiu, adăugând despre mama sa că ”avea o formă de luciditate care se împletea cu o bunătate fără egal”.

 

Acum trei decenii, când au avut nevoie de un simbol al luptei și al victoriei, românii au decupat cu foarfeca stema comunistă a țării și au ridicat steagul găurit la mijloc în văzul lumii. Ca să se știe că românii vor să fie liberi. Steagul a devenit atunci cu adevărat important, în ciuda faptului că imaginea lui era atât de încărcată de ideologia patriotardă comunistă. Acum, la treizeci de azi de libertate, românii își sărbătoresc în fiecare an Drapelul Național, ca să nu uite semnificația celor trei culori și pentru a-și aduce aminte din nou de cei care l-au ținut cu mândrie și cu speranță în mână în vremuri bune și în vremuri triste, în mare parte din istoria țării.

 

Ce ar trebui să știm despre Drapelul Național: repere din istorie

Prima atestare a folosirii celor trei culori, roșu, galben și albastru, pe un stindard al strămoșilor noștri este din timpul împăratului bizantin Justinian. Astfel, în anul 535 ele se regăseau pe stindardele de luptă ale celor două cetăți dunărene Recidava și Literatta. Șapte secole mai târziu, în 1185, ostașii din armata lui Petru, Asan și Caloian care luptau împotriva bizantinilor au purtat sulițe cu flamuri pe care era reprodus dragonul-lup al dacilor pe fundalul celor trei culori. Mai târziu, aceleași trei culori se găsesc pe diferite steaguri, chiar la distanță mare de timp unele de altele. În vremea domnitorilor Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul, multe stindarde aveau acest cod coloristic, iar pe drapelul de luptă al lui Tudor Vladimirescu se știe că roșul, galbenul și albastrul erau prezente, deși dispuse orizontal.

În 1834, domnitorul Țării Românești, Alexandru Ghica Vodă, a obținut de la otomani aprobarea ”de a pune pe steag românesc corăbiilor negustorești și oștirii”. Cel pentru corăbii avea două culori, galben și roșu, cel pentru armată trei, roșu, galben și albastru, și un vultur la mijloc.

Tricolorul a fost adoptat ca simbol al națiunii, odată cu Revoluția din 1848. După abdicarea domnitorului Gheorghe Bibescu și instaurarea Guvernului provizoriu de la București a fost promulgat un decret de instituire a Drapelului Național. Pe flamuri era înscrisă deviza ”Libertate, Dreptate, Frăție”. Nu este deci de mirare că sub acest tricolor s-a săvârșit Unirea din 1859. De altfel, în toată perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza, drapelul Principatelor Unite Române a fost tricolorul cu benzile dispuse orizontal.

 

”Steagul este simbolul devotamentului, credinţei, ordinei şi al disciplinei ce reprezintă oastea. Steagul e totodată trecutul, prezentul şi viitorul ţării, întreaga istorie a României!”
(discursul lui Alexandru Ioan Cuza în tabăra de la Cotroceni, 1 septembrie 1863)

 

Cum s-a schimbat steagul din 1866 până azi

  • Prin Constituția din 1866, articolul 124, se mențineau cele trei culori, dispunerea lor fiind verticală, după modelul de la 1848, în ordinea următoare: albastru la hampă, galben la mijloc și roșul la margine.
  • Odată cu începutul instaurării regalității, în 1867, odată cu urcarea pe tron a lui Carol I, în centrul steagului a fost așezată stema regală.
  • În ianuarie 1948, comuniștii au înlocuit însemnele regatului cu stema republicii, cu elemente de inspirație sovietică.
  • Ca un gest simbolic de rupere față de regimul dictatorial al lui Nicolae Ceaușescu, în timpul Revoluției din 1989, stema R.S.R. a fost îndepărtată de pe drapele.
  • Decretul privind forma actuală a steagului național al României a fost dat în 27 decembrie 1989.
  • Ziua Drapelului Național a fost adoptată la 20 mai 1998. Data a fost aleasă în amintirea zilei când, în timpul Revoluţiei de la 1848, tricolorul roşu-galben-albastru a fost adoptat ca simbol al naţiunii române.

 

Steagul României la 1848. Emisiune filatelică a Romfilatelia, 2018

Steagul României la 1848. Ilustrație pe o emisiune filatelică a Romfilatelia, 2018

 

Ce semnifică roșul, galbenul și albastrul

  • Albastrul semnifică libertatea, cerul, credința și puterea.
  • Galbenul exprimă dreptatea, prestigiul, virtutea și bogăția ogoarelor.
  • Roșul este simbolul frăției și al jertfei.

 

Când și unde se arborează drapelul României

  • Drapelul României poate fi arborat oricând, fără constrângeri, de persoane fizice la domiciliul sau reşedinţa lor, sau de persoane juridice la sediile acestora.
  • Drapelul României se arborează în mod permanent pe edificiile şi în sediile autorităţilor şi instituţiilor publice, la sediul partidelor politice, al sindicatelor, al instituţiilor de învăţământ şi cultură, la punctele pentru trecerea frontierei, precum şi la aeroporturile cu trafic internaţional şi ca pavilion pentru navele de orice fel şi alte ambarcaţiuni ce navighează sub pavilion românesc.
  • Drapelul României se arboreaza temporar cu prilejul zilei naţionale a României şi al altor sărbători naţionale, cu ocazia festivităţilor şi ceremoniilor oficiale cu caracter local, naţional şi internaţional, cu prilejul vizitelor oficiale întreprinse în România de şefi de stat şi de guvern, sau de alte înalte personalităţi politice, sau în cazul unor ceremonii militare, competiţii sportive, ori în timpul campaniilor electorale.
  • Drapelul României se arborează, de asemenea, la sediul misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare ale statului român din străinătate.
  • Tododată, drapelul României în bernă se arborează în zilele de doliu naţional, stabilite de Guvern.
  • Dacă drapelul României se arborează alături de unul sau mai multe drapele de stat străine, neapărat toate de aceleaşi dimensiuni şi la aceeaşi înălţime, drapelul României se arborează în stânga, privind drapelele din faţă (dacă se arborează două drapele) sau în mijloc (dacă se arborează mai multe drapele).

 

Evenimente dedicate în 2019 Zilei Drapelului Național

Ceremonii publice de înălțare a Drapelului Național al României sunt programate în municipiile reședință de județ și în localitățile din țară unde sunt unități militare.

În Capitală, evenimentele au început marți cu o scurtă ceremonie de coborâre a drapelului, care a fost depus, pentru sfințire, la biserica Brigăzii 30 Gardă „Mihai Viteazul”.

Pe 26 iunie, începând cu ora 9.30, în Piața Tricolorului (esplanada Palatului Cercului Militar Național), drapelul va fi readus în piaţă, va fi binecuvântat de un preot militar şi va fi ridicat pe catarg, în acordurile Imnului naţional al României interpretat de Muzica Reprezentativă a Armatei.

 

 

La Pontus Euxinus poți să fii localnic, ori de nu, atunci turist, pelerin ori, firește, marinar. Marinari noi cu siguranță nu suntem, dar parcă nici turiști n-am fost și nici pelerini. Localnici nu se poate, pentru că altele ne sunt rădăcinile și locul viețurii. Dar ce-am fost atunci, rămâne întrebarea, și cum s-o descâlcim? Călători pur și simplu, oare, să fi fost, și cu asta să spun că am tranșat chestiunea?

 

Sozialtourismus: turismul ca parte a ideologiei

În călătoria sa din Cuba, așa cum descrie în volumul de antropologie borgesiană (pentru că Jorge Luis Borges l-a însoțit pe cale) Hotel Ambos Mundos, Vintilă Mihăilescu s-a pomenit întrebându-se oarecum la fel ca noi (deși mai degrabă cred că a fost invers) ce anume caută domnia sa în insula din Caraibe: o fi pelerin, o fi turist, o fi antropolog în exercițiu, nimic din toate acestea și totul la un loc?

Pontus Euxinus al nostru este astăzi o zonă a contrastelor, deci vie. Acolo se vede cu ochiul liber cum moare o lume, lumea turismului muncitoresc dictat ideologic, cu hoteluri părăsite pe care nu le mai vrea nimeni, dar se naște o alta prin minunate vile pierdute în pădurici de pin, din care plaja se așază întâi leneș la soare, pentru ca apoi să se arunce în mare.

Ideea ideologizării vacanțelor pentru Arbeiterklasse în stațiuni mamut, cu hoteluri uriașe, se pare că i-a venit mai întâi lui Adolf Hitler, șeful Partidului Nazist, cel care a dispus ridicarea între anii 1936 și 1939, pe insula Rügen, a complexului turistic Prora, ce ar fi trebuit să găzduiască cel puțin douăzeci de mii de oameni o dată.

Prora trebuia să fie primul, dar nu cel din urmă astfel de proiect, pentru că muncitorul nazist, sub oblăduirea partidului, urma să beneficieze musai de vacanțe anuale. Războiul pe care Hitler l-a pornit a lovit în cele din urmă puternic în Arbeiterklasse, așa că Sozialtourismus a rămas doar o promisiune, în timp ce moartea pe câmpul de luptă a devenit o crudă realitate.

Comunismul a preluat ștafeta; a creat și în România un turism de mase, vegheat de Partidul Comunist, ce funcționa după o schemă industrializată. Practic turismul era o fabrică de vacanțe de odihnă: cazare (ONT, BTT sau sindicat), masa la cantină, plaja cearșaf lângă cearșaf, cozile la bere, pepsi și gogoși și, desigur, micile abateri tolerate, adică nudismul și piața neagră a mărfurilor de contrabandă: deodorante, gumă de mestecat, ciorapi, țigări, blugi, nes, ciocolată.

 

Marea cea neagră, loc de tristețe sau de veselie?

Farmecul lui Pontus Euxinus, din fericire, este cu totul altul decât cel dat de o ideologie politică agresivă așa cum de altfel este multimilenar consemnat, deci ne putem întreba în cheie modernă dacă nu cumva avem o lecție despre călătoria la mare nostrum de primit de la istorie. Iar eu tind să cred că da, și am să și schițez în câteva cuvinte argumentația mea.

Mari călători ai antichității, elenii nu puteau să nu ajungă și pe țărmul mării noastre. Când au ajuns, au aflat de la sciți că marea pe care navigaseră se numește axaina, care în persană se tâlcuiește dacă nu neagră, atunci cel puțin indigo, sau ultramarin; cu certitudine nu era o mare azurie. Probabil că experiența navigării nu era nici plăcută întotdeauna, așa că primii marinari greci au transformat axaina în axeinos-ul elinesc, spunând astfel că marea este neprimitoare.

Dar, ce să vezi, în timp elinii au văzut că locurile sunt de fapt prietenoase, marea mai mult liniștită, comerțul înfloritor, așa că au schimbat paradigma, deci și expresia, ce a devenit din axeinos o euxeinos, adică primitoare. Pontos Euxeinos a fost tradus de latini mai târziu în Pontus Euxinus și așa i-a rămas numele în antichitate și, bag de seamă, l-am moștenit până astăzi.

 

Pontus_1

 

Ovidius Publius Naso, după ce și-a dat în petic la bătrânețe pe la Roma, s-a trezit turist fără de voie, prin dorința suverană a împăratului său Augustus Caesar, tocmai la Pontus Euxinus. Marea o fi fost ea primitoare, dar poetul a dat semne că nu-i priește statutul de turist printre barbari; așa că multe gânduri negre i-au trecut prin minte și le-a înșirat în poemele din Tristia și Pontica.

Sunt exilat pe drept, sau sunt trimis iscoadă?/ …sunt cam greu geto-dacii de prins, de încolțit…/ că Dacia-i de aur, o știe lumea toată,/ s-o vândă, v-așteptați, de la un surghiunit?” întreba retoric și viclean poetul, probabil fiind din ce în ce mai sigur că nu va mai vedea Roma.

Tot mai visezi armate, să dea pe-aici o raită?/ Pierdute-s prin hățișuri neamuri întregi de sciți!/ N-au putut ei s-o prade, că Dacia-i o haită/ și dacii sunt ca lupii de bravi și de uniți./ Pândești cu ochi de-acvilă, Tiberius, țara lor,/ vrei să-ți mărești imperiul, vrei să le fii destin,/ aștepți ultima veste…am scris-o-n limba lor,/ vino și ți-o ia singur, din Pontul Euxin.” N-a venit Tiberius Caesar Augustus, au venit urmașii lui, dar nici pe bătrânul Ovidius nu l-a iertat. Cred că l-a deranjat și pe el piperul de pe limba poetului.

 

Turist sau explorator – unde e diferența?

Dacă știm acum bine cum se face că Ovidius Publius Naso, în loc să își poarte bătrânețile prin stațiunile protipendadei romane din Golful Neapolelui, a ajuns să facă turism de nevoie la Marea Neagră, nu înseamnă că înțelegem la fel de bine ce anume ne îndeamnă pe noi cu religiozitate vara către mare. Aici cu siguranță tot Vintilă Mihăilescu ne poate veni în ajutor.

Mai întâi, însă, vreau să citez câteva din cuvintele introductive scrise de Ana Hogaș la Oiybo, o carte ce descrie un anume tip de călătorie pe care foarte puțini dintre noi au dorința ori puterea să o facă vreodată în viață, și anume călătoria de anduranță, în condiții extreme de efort, confort și climă, care cere voință și, mai cu seamă, un scop neabătut:

Am avut o copilărie liniștită. Vara luptam cu plictiseala provincială privind cum Dunărea surpă și clădește la loc malurile acoperite cu sălcii, visând la fluvii uriașe și țărmuri îndepărtate. (…) Evadarea a venit odată cu propunerea lui Ionuț să plecăm în jurul Africii cu motocicleta. Ceva m-a făcut să cred că e o idee nesăbuită (…). Dar ideile nesăbuite sunt singurele pe care ni le amintim. Pe cele cuminți le uităm sau le negăm cu regret, nu-i așa?

Nu luăm în fiecare zi motocicletele să pornim în călătorii extreme, dar ceva avem de învățat de la Ana și Ionuț, și anume că nu poți pleca în călătorie – adică nu poți fi nici turist, nici pelerin – dacă ai în minte mereu că trebuie să străbați cărări cunoscute, sau trebuie să beneficiezi cel puțin de același confort ca acasă, dacă nu cumva de mai mult decât atât.

Dar eu ce fel de călător (ori turist) pot fi? ajungi la un moment dat să te întrebi. Vintilă Mihăilescu crede că ”…turismul oferă – și produce – o deturnare a alienării de la politic (revoltă) la divertisment (uitare), curățind astfel drumul spre fericirea promisă de piață.” Așa o fi, doar asta-i tot ce vreau?

Apoi explică că ”…primul și cel mai răspândit tip de turist îl constituie credinciosul autenticității (…). Turistul credincios chiar crede că rostul vieții lui este căutarea autenticității (indiferent ce înțelege fiecare, în mod concret, prin aceasta) și că turismul, adevăratul turism (…) este un mijloc privilegiat sau măcar adecvat de a-și satisface această nevoie de autenticitate, de a obține o experiență autentică.”

Turistul credincios (prin asociere cu termenii religioși în care este conceput pelerinajul dar însemnând de fapt altceva la Vintilă Mihăilescu) este la rândul său de mai multe subtipuri: (i) ortodox (cu liste de obiective turistice consfințite în buzunar); (ii) habotnic (căutător de moaște și relicve ale tuturor culturilor, tot ceea ce pentru el ține de autenticitatea locurilor) – este un ”pelerin” al turismului; (iii) preotul autenticității (cel care se știe autentic și nu are nevoie decât să practice autenticitatea și să o predice altora) și (iv) credinciosul novice (alege să călătorească pentru că toți călătoresc).

Cred că acum avem toate detaliile pentru a înțelege ce fel de călători suntem, ori dacă suntem măcar călători sau dacă ne mulțumim de fapt să fim simpli consumatori de servicii; dacă am înlocuit cantina din comunism cu all-inclusive și cearșaful cu șezlongul/baldachinul, pentru ca, în general, să gustăm cu adevărat doar turismul de tip industrial, eventual și cu nostalgia a ceea ce mulți din generațiile mai vechi numesc anii cei buni ai României comuniste.

 

Apă dulce, acoperișuri roșii

Părăsind drumurile și aglomerările industriei turismului, Dobrogea devine un altfel de tărâm. Căutând cărări de piatră, pământ sau pur și simplu mergând pe nisip, o altă lume îți va ieși în cale. Oaze liniștite ale turismului modern, cu nimic diferite de cele pe care le putem întâlni la Mediterana, plaje liniștite și sălbatice, oameni frumoși care prețuiesc liniștea și natura, adevăratul Pontus Euxinus care, iată, există!

Bicicleta este mijlocul ideal cu care să străbați cărările țărmului mării. Așa am găsit, de exemplu un loc fascinant, lângă lacul Tatlageac, la doi pași de mare, nu departe de locul în care se descompune în tăcere și cu semnificație unul din locurile industriei turismului de stat din comunism. Tatlageac sau Tătlăgeac înseamnă, dacă nu mă înșel, Apă Dulce, probabil în limba turcă și este un rai al pescarilor.

Între lac și mare sunt cherhanale unde poți mânca cât și ce pește poftești și tot acolo găsești câteva popasuri pitorești care nu au nimic de-a face cu turismul de masă. Pentru că domină locul, de pe lac nu ai cum să nu privești către Mânăstirea Adormirea Maicii Domnului și sfinții ierarhi Nicolae și Betanion, cu siluete sfioase, ziduri luminoase și acoperișuri de țiglă roșie.

 

Pontus_3

 

Noi ne-am luat inima-n dinți și am vizitat locul tocmai de Înălțarea Domnului. Lăcașul sfânt a fost redeschis în anul 2003, pe locul fostului Schit Miron, după ce timp de cincizeci de ani nu mai existase aici viață monahală. Totul a (re)început cu un cort militar, pe un teren donat de o familie din Eforie Sud și cu finanțarea unei familii din Botoșani. Așa se împlinesc minunile. Pentru că numai o minune poate face să existe o astfel de bijuterie monahală în acel loc, ridicată în atât de scurt timp și ținută prin eforturile a doar doi monahi și a credincioșilor care-i ajută.

În plus, aici se construiește și un centru social pentru ajutorarea copiilor săraci și fără familie, dotat cu cele necesare educării lor, învățării unei meserii, astfel încât să se integreze în societate și să-și poată face ei înșiși o familie, așa cum nu au avut.

Trebuie să spun că, la sfârșitul slujbei de Înălțare, după ce rugăciunea se încheiase și cu toții ne pregăteam de plecare, părintele Nicandru Valache, starețul mânăstirii, s-a apropiat (și) de noi și ne-a mulțumit simplu că am participat, după care a plecat mai departe în treburile sale, lăsându-ne pace în inimă și mirare pe chip.

Probabil că cea mai frumoasă călătorie la mare nostrum este aceea în care cauți o altfel de lumină solară decât cea care îți bronzează pielea, iar briza mării o primești și altfel decât întins în șezlong. Căutând autenticul la mare, acesta poate fi găsit nu doar pe anumite plaje, ci mai ales părăsind cărările obișnuite ori recomandate și apucând pe altele pe care nu le-ai mai străbătut, chiar dacă asta înseamnă că vei merge o vreme cu marea în spate.

 

 

 

 

Ne-am propus să parcurgem câteva repere din biografia Monicăi Lovinescu, dar mai cu seamă să prezentăm modelul pe care ea l-a oferit: modelul intelectualului care și-a dedicat viața și opera luptei împotriva totalitarismului comunist, modelul de exprimare a adevărului curat. Partener de evocare este Angela Furtună, scriitor și eseist, artist vizual și promoter cultural.

 

Scriitoarea Angela Furtună, admiratoare și cunoscătoare a Monicăi Lovinescu

Scriitoarea Angela Furtună, admiratoare și cunoscătoare a Monicăi Lovinescu

 

Începem cu anul 1947. De sărbătoarea Sfintei Marii, 8 septembrie, Monica Lovinescu pleacă din țară. Unde se duce?

Este momentul când Monica pleacă la Paris, pentru a face un doctorat, cu o bursă franceză. Nimic nu prevestea catastrofa care avea să vină, bolșevizarea și căderea Cortinei de Fier și în România. Acești tineri plecați la Paris sunt surprinși, așadar, de o lucrare a răului absolut în istorie, ascensiunea și irepresibila stăpânire a regimului bolșevic în România. Monica trece, așa cu își amintește, printr-o anumită depresie pentru că nu ar fi dorit să-și abandoneze țara și mama, însă nu are ce face și în primăvară lui 1948 cere azil politic în Franța, urmând tot traseul care de acum este cunoscut.

Ce se întâmplă acum cu cariera ei?

Este obligată să renunțe la frumoasa ei carieră de scriitoare, de traducătoare, de om de teatru, de cronicar, și să se dedice jurnalismului activ ca militant, să se implice ca unul dintre puținii români care au avut această vocație, acest curaj, de a fi ”intelighenția”, adică intelectualul cu discurs civic, dezavuând regimul comunist de la microfon, fie de la Radio Paris, fie de la Radio Europa Liberă, devenind un militant, un soldat pentru apărarea libertății poporului ei.

 

Prin emisiunile Monicăi Lovinescu de la Europa Liberă s-a produs un veritabil și unic fenomen istoric și cultural

 

De altfel, prin emisiunile acestea, cunoscute de acum, ”Teze și antiteze la Paris” și ”Actualitatea culturală românească”, difuzate la Europa Liberă începând din anul 1962, s-a produs un veritabil și unic fenomen istoric și cultural, important pentru descrierea istoriei.

După cum se știe, în țară, Europa liberă se asculta la volum redus și cu perdelele trase. Prin vocea inconfundabilă a Monică Lovinescu elita intelectuală românească se simțea cumva răzbunată. Se pronunțau nume, idei, convingeri culturale și politice interzise.

Pe calea undelor radio, prin aceste cronici literare, comentarii, interviuri, mese rotunde, analize politice, societatea românească era mereu raportată la fenomenul european și universal, cu un impact uluitor asupra civilizației românești. Se poate spune că astfel, în dictatură, în perioada Războiului Rece, s-a desăvârșit singura cale de sincronizare și de menținere a unității naționale, spirituale și culturale. Am putea spune, fără a greși, că spiritul critic liber ca și politologia românească post-decembristă s-au născut odată cu aceste emisiuni ale Monicăi Lovinescu la radio.

 

Monica Lovinescu, în anii unei tinereți în care grijile erau amânate întotdeauna pe a doua zi

Monica Lovinescu, în anii unei tinereți în care grijile erau amânate întotdeauna pe a doua zi

 

Revoluția a adus și o ”dezvăluire” a operei scrise a Monicăi Lovinescu. O reașezare a ei în viața culturală românească.

Da, opera ei a fost editată după 1990, grație eforturilor editurii Humanitas. Au apărut toate textele memorialistice, jurnalele, volumul ”La apa Vavilonului”, interviurile cu celebritățile epocii, în special figurile remarcabile ale Interbelicului. Importanța personalității Monică Lovinescu pentru viața culturală românească o vedem și în 2008, anul când se stingea. Să ne amintim că a fost un veritabil seism când s-a dat vestea că pe 20 aprilie murea, la vârsta de 85 de ani, într-un spital parizian. Să ne amintim că slujba în memoria marii scriitoare a fost oficiată în capela ortodoxă românească din Paris de 4 preoți, alături de Mitropolitul Iosif al Europei Occidentale și Meridionale.

 

Este uluitor și puțină lume știe: în această familie a fost o mare tragedie, oamenii aceștia, și Monica în mod special, greu și-au găsit odihna în pământul țării

 

După incinerare, urna cu rămășițele pământești, împreună cu cea a soțului, decedat cu doi ani mai devreme, au fost aduse în țară cu o aeronavă trimisă de președinția țării și în aeroport au fost întâmpinați cu onoruri militare. Apoi a urmat un eveniment de comemorare la Ateneul Român, în prezența președintelui țării. Ceremonialul a continuat la Casa Lovinescu, celebra reședință unde s-a ținut pe timpuri Cenaclul Sburătorul, întâlniri care puneau la cale literatura română. Înmormântare avut loc pe 16 mai la Fălticeni, în  cimitirul Grădini, acolo s-a întâlnit cu urna tatălui, E. Lovinescu, cu urna ce conținea cenotaful de la închisoarea Văcărești, din groapa comună unde a fost îngropată mama ei, Ecaterina Bălăcioiu, cu urnele verilor ei Anton Holban, Vasile Lovinescu, Horia  Lovinescu. În sfârșit, toți se întâlneau, într-o liniște, într-o mare flacără a spiritului românesc, a conștiinței geniului acestui popor. Este uluitor și puțină lume știe: în această familie a fost o mare tragedie, oamenii aceștia, și Monica în mod special, greu și-au găsit odihna în pământul țării. Au fost multe încercări în a se planta urna cu rămășițele pământești; urna ca un sicriu și nu ca un sarcofag, nu un mâncător de trup, ci un depozitar  al viitoarei întâlniri a trupului cu Duhul Sfânt.

 La începutul anului 2018 a apărut ”Dictionnaire encyclopédique des penseurs d’Europe centrale et orientale depuis 1945”proiect derulat în Franța de Fondation Simone et Cino del Duca, sub auspiciile L’Institut de France și Académie des Sciences Morales et Politiques. În această lucrare găsim și numele Monicăi Lovinescu.

O mare realizare românească. Trăiesc și o mare bucurie personală, închei astfel o etapă în încercarea ca această mare figură a istoriei noastre să nu se stingă. Să nu uităm că Monica Lovinescu ne va rămâne câtă vreme pedagogia memoriei va fi bine condusă. Va rămâne ca o figură în care analiza intelectuală s-a îmbinat cu acțiunea civică și aceasta poate să fie o platformă de model pentru intelectualii de astăzi. Ea a luptat pentru firescul omenesc, pentru dreptul la memorie și la demnitate, susținând acele concepte de est-etic și de asimetrie a indulgenței prin care, de fapt, este recunoscută ca singurul critic literar român cu adevărat liber și care a avut o activitate constantă pe parcursul a trei decenii.

Am pornit în dialogul nostru de la ideea de a demonstra în portretul Monicăi Lovinescu modelul intelectualului care și-a dedicat viața și opera luptei împotriva totalitarismului comunist. Aș vrea să aducem în discuția noastră și un episod din 1977, în ajunul sosirii lui Paul Goma la Paris.

Atunci Monica a fost ținta unui atentat organizat de regimul ceaușist, care a trimis un comando cu agenți palestinieni să o intimideze, să o reducă la tăcere. A fost bătută cu sălbăticie în apropierea casei sale. Ordinul era să nu mai poată vorbi. A ajuns în spital în comă. Cinci zile mai târziu părăsește spitalul, în pofida recomandărilor medicilor, pentru a participa la conferința de presă a lui Paul Goma la televiziunea franceză.

Spunea Monica Lovinescu: ”adevăratul curaj este cel fără speranță”…

Tot ce anunța Monica Lovinescu în urmă cu niște ani, fie din perioada exilului și de la radio Europa Liberă, fie după aceea când a mai avut ieșiri în public sau prin jurnale, se adeverește. Ea spunea cândva că această criză a valorilor se va agrava. Și iată că noi vedem astăzi că a avut dreptate: spațiul axiologic este puternic compromis iar lucrul cel mai grav pe care ea l-a intuit și l-a anunțat mereu a fost radicalizarea discursului, ascensiunea discursului urii, fărâmițarea coerenței intelectuale. Și iată noi vedem astăzi deplasarea discursului de centru spre zonele intoleranței agresive, vedem resurecția discursului doctrinar al stângii radicale, într-o țară în care confruntarea veritabilă cu trecutul traumatic se află încă la începuturi.

 

Lovinescu_3

 

MONICA LOVINESCU – REPERE DIN BIOGRAFIE

  • S-a născut la 19 noiembrie 1923. A murit pe 20 aprilie 2008, la 85 de ani.
  • Unica fiică a criticului literar Eugen Lovinescu şi a profesoarei Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu;
  • Verișoara prozatorului Anton Holban, scriitorului Vasile Lovinescu şi dramaturgului Horia Lovinescu;
  • A publicat încă de la vârsta de 8 ani. Debutul a fost cu un basm în revista „Dimineaţa copiilor”, iar la cinsprezece ani a publicat proze scurte în „Vremea” şi „Kalende”;
  • În 1947 a plecat să studieze la Paris, ca bursieră a statului francez. Un an mai târziu a solicitat azil politic, alegând exilul. Rămasă în ţară, mama sa a fost persecutată şi arestată de autorităţile comuniste. A murit în închisoarea din Jilava şi a fost înhumată într-o groapă comună;
  • La Paris, a publicat articole de critică şi istorie literară românească, a făcut zeci de traduceri în franceză, iar în perioada 1951-1975 a realizat emisiuni literare şi muzicale la Radiodifuziunea Franceză;

Perioada Europa Liberă

  • Din 1962, a început colaborarea cu Radio Europa Liberă, remarcându-se ca unul dintre criticii cei mai vehemenţi ai regimului comunist de la Bucureşti.
  • Monica Lovinescu a fost căsătorită cu poetul, publicistul şi omul de radio Virgil Ierunca. Locuința lor pariziană a fost locul ”marilor întâlniri” pentru figurile importante ale exilului românesc și pentru elita intelectuală românească ce a ajuns în vizită la Paris (Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Teodor Cazaban, Paul Goma)
  • Memorialistica Monicăi Lovinescu cuprinde un jurnal, publicat în 6 volume, completat de „La apa Vavilonului”.
  • Cărțile sale au fost publicate după 1990 de editura Humanitas.
  • ”Casa Lovinescu”, apartament ce adăpostise cenaclul Sburătorul al tatălui său, Monica Lovinescu a donat-o fundaţiei Humanitas Aqua-Forte, în vederea reintroducerii acestui loc eminent al culturii române în circuitul cultural bucureştean. De asemenea, prin testament, casa din Paris a fost donată statului român, pentru a deveni un loc de studiu si de găzduire pentru cercetători şi bursieri români.
  • A încetat din viaţă la 20 aprilie 2008, la vârsta de 85 de ani, în spitalul Charles-Richet de la Villiers-le-Bel, în apropiere de Paris. Preşedinţia României a decorat-o postmortem cu Ordinul Naţional Steaua României în grad de Mare Ofiţer.

 

Editura Humanitas a pus în circulație în România opera Monicăi Lovinescu. Opera este încă vie: lupta cu minciuna și impostura nu s-a încheiat

Editura Humanitas a pus în circulație în România opera Monicăi Lovinescu. Opera este încă vie: lupta cu minciuna și impostura nu s-a încheiat

 

 

Emil Hurezeanu, despre Monica Lovinescu

”Jurnalele Monicăi Lovinescu sunt unul dintre cele mai importante documente de experienţă umană dincolo de Cortina de Fier, dar strâns legate de realităţile româneşti.”

Horia Roman Patapievici despre Monica Lovinescu

„Monica Lovinescu a fost un martor al adevărului, iar din momentul în care mama ei a fost asasinată în pușcărie și știind cum anume posteritatea unui om, cum a fost tatăl ei, Eugen Lovinescu, poate fi maltratată și mutilată de către un regim certat cu umanitatea și cu adevărul, Monica Lovinescu a înțeles că a fi martor al adevărului implică să fii o voce a celor care au fost martirizați în numele lui.

Mama Monicăi Lovinescu (Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu), fragmente din scrisorile către fiica sa

  • ”Sunt fericită că pot să-ţi scriu; e un lucru minunat să pot să-mi deschid inima, să-mi dau iluzia că vorbesc zilnic cu tine, să-ţi spun că am impresia că însăşi despărţirea fortifică dragostea noastră şi că, dacă vreodată vom fi silite de viaţă să încetăm corespondenţa noastră, în fiecare seară noi două ne vom căuta peste depărtare şi vom vorbi peste oameni şi împrejurări. Amândouă vom spune mereu: «acum se gândeşte la mine» şi niciodată nu vom greşi; poate ne vom striga desnădăjduite nu de îndoiala reciprocă, ci de tragismul împrejurărilor care ne-ar despărţi.”
  • ”Dar, draga mea, sunt și am să fiu tot timpul lângă tine, în umbră, oricând, oriunde, în orice clipă: MAMA, veșnica, cea care nu moare niciodată, câtă vreme numele ei trece ca un fulger, într-un zâmbet, într-un nume, într-o amintire.”

 

 

 

 

 

Personalitate marcantă pentru cultura română a secolului trecut, Gheorghe T. Kirileanu (1872-1970) dăinuie până astăzi developând la focul mocnit al istoriei un om de sorginte țărănească, plin de gingășie, bunătate și generozitate. Aceste calități se continuă și în omul Kirileanu, nu doar în omul de cultură, cărturarul, bibliofilul Kirileanu, care a trăit 88 de ani și opt luni (cu toate că, în însemnările sale, se teme că va muri la o vârstă cel puțin înjumătățită din totalul anilor săi de viață și de carte) cu iubirea de adevăr istoric în suflet și în spirit. De ce spunem acest lucru?

La Muzeul Literaturii Române a avut loc, miercuri, 3 octombrie, o conferință moderată de către Zamfir Bălan, la care au participat Constantin Bostan și Iordan Datcu, de formaţie literați. Cu deosebită delicatețe, aceştia au conturat un portret biografic și bibliografic, multicolor și multifațetat al lui Kirileanu, utilizând cuvinte precum gingășie, bunătate, generozitate, gentilețe, care nu se regăsesc prea des în discursul uzitat la majoritatea expunerilor publice despre personalitățile luminate ale culturii române de la începuturile ei.

Gheorghe T. Kirileanu, un personaj de excepție al culturii române, de o țărănească noblețe

Discursul blajin al celor doi a aureolat cu virtute încăperea goală, luminată de câțiva invitați de marcă, printre care istoricul Ion Scurtu. Portretul lui Kirileanu nu poate fi lipsit de subiectivism, un subiectivism încărcat de umanitate, o umanitate evocată din plin de cei doi invitați, care s-a întipărit și în biografia iubitorului de carte Kirileanu. Astfel, aflăm că bunicul său – care era preot – a dorit, văzând la el stăruință și sârguință de carte, să-l facă să ia haina și drumul preoției.

Kirileanu, în ciuda unor performanțe școlare bune la examenul de intrare în Seminarul Teologic la Iași, nu a reușit să obţină o bursă care l-ar fi ajutat să se întrețină în perioada studiilor în capitala Moldovei. Pentru a nu-și prejudicia financiar familia și mai mult, din rușine față de părinți, el a plecat de la Iași spre satul natal pe jos, mergând pe jos 2-3 zile, dormind pe prispele oamenilor în drumul său către casă. Cel ce avea să devină editorul manuscriselor lui Ion Creangă a preferat o astfel de abordare a problemei, urmând să meargă la o școală de cântări bisericești, care cumva echivala pentru moment cu destinul urmărit de bunicul său.

Expulzat de la Litere pentru apărarea lui Eminescu

De aici a urmat un periplu plin de povești, inclusiv cea fermecătoare de pe când era student la Litere și a avut neșansa să se întâlnească cu profesorul Aron Densușianu, cel care care spunea că Eminescu inventează cuvinte cum ar fi ”genune”. Kirileanu l-a informat că în sat la el se foloseşte acest cuvânt pentru locuri adânci din apele Bistriței. Densușianu a strâmbat din nas și la examen l-a “trântit” pe tânărul Kirileanu. Astfel, acesta și-a dat singur o sentință intelectuală către altă formare universitară, devenind student la Drept – unde a terminat magna cum laude. De asemenea, în Copou, Gheorghe T. Kirileanu l-a ajutat pe filosoful Petre Andrei să obțină titularizarea la catedra de Filosofie din Iași. Tot el a protestat atunci când, după instalarea regimului Petru Groza la București, statuia lui Titu Maiorescu a fost dată jos atât din Capitală cât și de la Iași. Intelectualul l-a apărat pe Maiorescu atunci când acesta era destituit de vreo ”instanță jurnalistică” care îi “demonstra” nulitatea în critica literară, anulând astfel și meritele sale categorice în cultura română.

Acest personaj, ce se definea ca un junimist de sorginte țărănească, nu a fost un personaj de culise sau din umbră (cu toate că astăzi se află într-un con de umbră), ci un personaj silențios, iubitor de cultură țărănească, de folclor, de carte, așa cum poate ar fi bine să fie conturat un portret complet pentru un erou silențios în pragul Centenarului.

Fără să încheiem într-o notă pesimistă discordantă cu discursul înflăcărat, bonom, ”încărcat de căldură moldovenească” al invitaților, ne-am dori a sărbători astfel de personaje care nu fac sălile pline, care nu mai au operele prin librării, din păcate! (la fel ca invitații, asteptăm republicarea la Editura Rao), dar care călăuzesc cu imaginea şi prin amintirea lor, alte spirite bonome, iubitoare de destine frumoase ce înfloresc cultura română, fie şi printr-o “simplă” floare.

 

Despre Gheorghe T. Kirileanu

Gheorghe T. Kirileanu a fost fiul lui Grigore și al Ioanei Chirileanu. A urmat studiile primare la Școala din Broșteni (1879) și le-a continuat la Școala nr. 1 din Fălticeni. Din 1935 s-a stabilit la Piatra-Neamț, unde în februarie 1956 a donat orașului biblioteca sa de circa 30.000 de volume, cu publicații rare, dintre anii 1630-1960. Colecția de manuscrise a fost donată Bibliotecii Academiei Române. A avertizat asupra risipirii manuscriselor lui Creangă, devenind, din 1906, cu sprijinul lui Titu Maiorescu, cel mai important editor al scrierilor marelui nostru povestitor.

 

Foto deschidere: telemneamt.net

Întâlnirea Tinerilor Ortodocşi ITO 2018, desfăşurată recent la Sibiu, a plantat seminţele iubirii de neam şi de ţară printre tineri, racordându-i la cultura românească în înţelesurile ei autentice.

 

Începutul toamnei și anului bisericesc ne-a găsit adunați sub tema „Unitate. Credință. Neam”, un prilej de a da o mărturie pentru zilele de 6-9 septembrie 2018 că în România se mai poate semăna cultură și trăi prin credință, toate pe un fond al tradiției străbune cu prilejul celei de-a V-a ediții a Întâlnirii Tinerilor Ortodocși – ITO, ce avut loc în Sibiu.           

De-a lungul timpului ne putem îndoi de multe și de cele mai multe ori ne îndoim, iar bucuria noastră rămâne umbrită de neputința de a privi partea plină a paharului și a identității noastre. Acum, cugetând după trecerea evenimentului internaţional ITO 2018, putem afirma fără teama de a greși că niciodată nu ne-am îndoit de ce avea să ofere Întâlnirea Internațională a Tinerilor Ortodocși patrimoniului cultural sibian și, prin el, țării aflate la vremea Centenarului.

Privită în complexitatea forței de manifestare, Întâlnirea a schimbat pentru câteva zile fața Sibiului, cetatea Sfântului Ierarh Andrei Șaguna, vorbind tuturor despre frumusețea revederii, a cunoașterii pe nume și a credinței vii în ciuda frământărilor tinereții.

Dincolo de grijile organizatorice, de nopțile ușor albe, glasul și entuziasmul a mii de tineri (peste 3000) ne-au făcut să uităm de fragilitatea umană firească, de oboseală și, prin caracterul internaţional al participanților, să depășim frontierele geografice, și să avem parte de momente de trăire și pace interioară în plină secularizare, dezechilibru politic și vremuri tulburi ce anunțau un referendum.

Făcând o scurtă radiografie, de la prima atestare documentară (20 decembrie 1191) până în anul 2018, ținuturile sibiene au fost martorele atâtor manifestări culturale, istorice, religioase, sociale pentru ca, după ce a devenit primul oraș din estul Europei care a primit titlul de Capitală Culturală Europeană (2007, împreună cu Luxemburg), să devină, anul acesta, capitala Ortodoxiei transilvănene. O capitală cu oaspeți din toate regiunile României dar și din Republica Moldova, Grecia, Cehia și Slovacia, Germania, Franța, Belgia, Italia, Spania, Portugalia, Marea Britanie, Elveția, Turcia, și altele.

Reuniunea din septembrie 2018, respectă tradiția mai vechilor întâlniri și se încadrează în seria întâlnirilor de tineret organizate la Baia Mare în 2013 și 2014, la Cluj în 2015, la București în 2016 și la Iași în 2017.

Gândul nostru a fost pe aceeași lungime de undă cu al lor, așa se face că întâlnirea de la Sibiu a avut ca scop crearea unui cadru în care tinerii participanți să se bucure de experiențe formatoare, să trăiască sentimentul comuniunii cu tineri din alte regiuni ale țării sau din străinătate, să împărtășească valorile de viață creștin-ortodoxe și să fie multiplicatori ai mesajului creștin în comunitățile din care provin.

Răspunsul tinerilor la provocarea din cadrul discuțiilor a fost clar: au nevoie de Hristos și de Biserică, dincolo de toate speculațiile „literaturii de specialitate”, tributară comunismului și speculației stradale, iar relația lor cu Dumnezeu este una cât se poate de firească

Au fost momente de teamă? Firește că au fost și momente de teamă pentru acele clipe suspendate-n timp de găsire a soluțiilor viabile, dar munca în echipă, puterea de a lăsa de la tine pentru binele celorlalți, zâmbetul în fața unor neputințe omenești, normale până la urmă, ne-au făcut să înțelegem, încă o dată, că lucrurile au o raţiune, înţeleasă, doar în finalitatea lor, când vălul cade şi ce e de privit rămâne în toată puterea sa înţelegătoare şi reală fără ocolişuri şi meschinării mărunte.

ITO 2018 Sibiu: atelierele esenţiale

Răspunsul tinerilor la provocarea noastră din cadrul discuțiilor a fost clar: au nevoie de Hristos și de Biserică, ca o componentă vie și necesară, dincolo de toate speculațiile „literaturii de specialitate”, tributară comunismului și speculației stradale, iar relația lor cu Dumnezeu este una cât se poate de firească în granițele tinereții unei generații creștine. Aspectul acesta a fost amplu despicat în patru în cadrul atelierelor de dezbatere, iar discuțiile au gravitat în jurul a patru teme pregătite de organizatori: „Nevoia mea de Biserică – între reflex și realitate SAU Nevoia mea de Biserică – tânărul și dimensiunea spirituală”; „Updatarea / Actualizarea Bisericii: Biserica 4.0 SAU Biserica în era tehnologiei: Biserica 4.0”; „Nevoia de dezvoltare personală: Poate fi Biblia manual de dezvoltare personală? SAU Nevoia de autodezvoltare personală: Poate fi Biblia manual de dezvoltare personală? (manual de zbor)”; „Biserica – validarea fericirii / mântuirii”.

ITO 2018 Întâlnirea Tinerilor Ortodocşi Sibiu siglă

Întâlnirea Tinerilor Ortodocşi Sibiu 2018, un eveniment internaţional de prim rang pentru spiritualitatea românească

Prezența din mediul virtual (conform statisticilor aproape 1 milion de oameni au urmărit Festivitatea de deschidere din Piața Mare), sutele de mii de vizualizări, distribuiri și recomandări ale transmisiunilor de la Sibiu, din zilele 6-9 septembrie, ne-au transmis un răspuns foarte bun, era acel „ceva” din fiecare dintre noi dornic să iasă din cotidian și să trăiască ceea ce un tânăr participant numea „o bucurie cum alta nu-i, o bucurie cum nu mi-a fost dat să întâlnesc până acum”.

Toate aceste gânduri și idei, corelate, nu fac altceva decât să întregească „tabloul unirii”, o imagine la care bunicii au pictat folosind culorile jertfei lor de sânge, pe fronturile războaielor ori în încercările vieţii, și nădăjduind că peste veacuri nepoţii ori strănepoţii lor vor putea să mărturisească faptul că unitatea lor de credinţă, limbă şi curaj nu s-a pierdut şi că, fără a fi în război cu nimeni, patriotismul nostru este inalienabil ideologic şi ţine de fibra noastră creştină.

La finele acestui parcurs extraordinar alături de tineri, la umbra Centenarului României, rămânem mulțumitori și recunoscători Domnului pentru marea bucuria de a ne fi adunat împreună uniți în credință, mereu împreună pentru a construi o lume mai bună.

 

Emanuel P. Tăvală

Consilier cultural, Arhiepiscopia Sibiului

Fotografii: ito2018.ro

Un ITO 2018 pentru cultura românească

25 Septembrie 2018 |
Întâlnirea Tinerilor Ortodocşi ITO 2018, desfăşurată recent la Sibiu, a plantat seminţele iubirii de neam şi de ţară printre tineri, racordându-i la cultura românească în înţelesurile ei autentice.   Începutul toamnei și anului bisericesc ne-a...