comunism

Stelian Tănase pune pe masă informațiile necesare, dar nu le interpretează. Politologul redevine istoric. Această modestie este un lux pe care nu și-l pot permite decât cei care azi se află înăuntrul datelor istorice…

Ioan Buduca

Istoria căderii regimurilor comuniste este o cronică a evenimentelor din 1989 care au dus la eliberarea Europei Centrale și de Est de sub dominația sovietică. Mai mult decât atât, este o frescă a unei epoci întregi aflate sub semnul Războiului Rece, al Cortinei de Fier și al Zidului de la Berlin. Dar este tot atât de bine și un manual de instrucțiuni pentru înțelegerea prezentului: Cum evadăm din gulag? Cum scăpăm de serviciile secrete care controlează viețile oamenilor? Cum sunt înlăturați dictatorii obsedați de propria lor putere? Pe scurt, cum se poate ieși dintr-un regim totalitar?

Această carte apare în vreme de război. Rusia lui Vladimir Putin a invadat Ucraina, probând că demonii comunismului nu au dispă­rut. Moscova a început o nouă campanie împotriva democrației și libertății. Experiența de coșmar prin care trec astăzi milioane de victime ale armatei ruse le-a readus la suprafață pe cele similare din memoria colectivă a românilor, polonezilor, cehilor de la finele celui de-Al Doilea Război Mondial. A spus-o președintele SUA, George Bush, la București: „Voi știți ce înseamnă răul!”.

Istoria căderii regimurilor comuniste arată de ce, cum și datori­tă căror oameni se prăbușește un regim totalitar. Este cronica evoluțiilor politice și sociale care au dus la anul miracolului – 1989. Așa cum reiese din cartea de față, răul are un sfârșit. Dacă știm acest lucru, nu ne va mai fi frică și răul se va termina. Această carte nu poate lipsi din nicio bibliotecă – firește, pentru cine vrea să afle adevărul despre lumea în care trăiește.

Lavinia Betea menționează în cuvântul înainte:

În mulțimea scrierilor despre comunism și a numeroșilor autori care abordează teme majore ale contemporaneității, Stelian Tănase este o prezență de o prodigiozitate și acribie aparte. Eu nu cunosc pe un altul care, în ultimii 30 de ani, să fi depus mai mult efort prin cercetarea de arhivă și intervievarea de martori implicați. Expert al gnozei comuniste și contestatar al acesteia din înseși anii omnipotenței sale în estul „cortinei de fier”, s-a proiectat frenetic, după căderea regimului, în excepționalitatea unor fapte care-au marcat schimbarea… Să citim, așadar, cu luare aminte această carte capitală și pentru înțelegerea „enigmelor” lui decembrie 1989 din România. Dând, totodată, crezare concluziei sale:„ Stafia comunismului, despre care vorbea Marx în secolul trecut că ar bântui Europa, s-a dus și nu va reveni niciodată”.

Cartea este structurată în următoarele capitole:

Cuvânt Înainte,         de Lavinia Betea

Capitolul I:                Ruleta rusească

Capitolul II:               Criza poloneză

Capitolul III:             Balcanii

Capitolul IV:             Factorul Gorbaciov

Capitolul V:               1989, anul miracolului

Capitolul VI:             Despărțirea de trecut

Capitolul VII:            Peisaj după bătălie

Capitolul VIII:          Ultimul puci

Index:                         Personalități care au marcat evenimentele istorice din carte

***

STELIAN TĂNASE s-a născut la 17 februarie 1952, la București. A absolvit Facultatea de Filosofie-Istorie din cadrul Universității din București, unde a obținut, în 1996, titlul de doctor în sociologie. Din 1995, este profesor la Facultatea de Științe Politice a Universității din București. Redactor-șef, în 1990, al revistei 22; fondator și redactor-șef al publicației de științe politice Sfera politicii. În perioada 2014–2015, a fost președinte-director general al TVR.

Scrieri

Studii și eseuri: Șocuri și crize (1993); Ora oficială de iarnă. Jurnal 1986–1990 (1996); Sfidarea memoriei. Dialoguri cu Al. Paleologu (1996); Revoluția ca eșec (1996); Anatomia mistificării. Procesul Noica–Pillat (1997); Elite și societate. Guvernarea Gheorghiu – Dej (1948–1965) (1998); LA vs NY. Jurnal american (1998); Acasă se vorbește în șoaptă. Dosar & jurnal din anii târzii ai dictaturii (2002); Zei și semizei la început de secol (2004); Avangarda românească în Arhivele Siguranței (2008); Panait Istrati. Dosar de Siguranță (2008); Cioran și Securitatea (2010); Dinastia (împreună cu Elena Vijulie) (2017); Conversații cu Regele Mihai (2018).

Nonficțiune:   Repertoarul amorului. 69 de povești de dragoste din istoria lumii (2019).

Beletristică:   Luxul melancoliei (1982); Corpuri de iluminat (1990); Playback (1995); Maestro (2008); Dracul și mumia (2010); Moartea unui dansator de tango (2011); Nocturnă cu vampir. Opus 1 (2017); Marele incendiator. Cronica unui fapt divers (2019).

Date tehnice:            

Format             13 x 20 cm,

Nr pagini:        720 de pagini cu semn de carte

Preț:                79,90 lei

Cod ISBN       978 606 098 0162

Cartea va fi disponibilă din 25 mai, pe publisol.ro, în librării și în magazine online.

Sfințenia coborâtă în realitatea palpabilă și apropiată nu se conservă solitar, ci se manifestă în deplină iubire și lucrare de comuniune, care mărturisește activ pe Hristos și Evanghelia Sa, cu demnitate și curaj. Într-o temniță a reeducării și îngenuncherii umanului, sfințenia este naturalul la care deținuții se pot raporta, pentru că distruge orice formă de coerciție, și invită la asumarea libertății. Sfințenia impune respect și frică, dar și dorință de a fi urmată ca model al vieții autentice, ca stare de împlinire a lucrării de asemănare cu divinitatea.

Wurmbrand este unul dintre cei care consemnează importanța omului duhovnicesc (având atributele anterior amintite), ca cel care poate să întărească, să impună smerenie, cumpătare, dar și să „instige” la curajul mărturisirii.

În această categorie, evocăm fragmentul în care pastorul luteran descrie înfruntarea între un preot ortodox și un gardian care încerca să-l umilească pentru exprimarea adeziunii sale, pentru credința în Dumnezeu. Descrie astfel: Căpitane, a continuat el, mi-e milă de tine. Noi avem adevărul, voi aveți cravașe. Noi avem dragoste, voi aveți gratii la celule. Violența și ura sunt un prea slab argument împotriva adevărului si dragostei. Dacă îi spânzurați pe toți profesorii de matematică si pe toți matematicienii din lume, cât ar face patru si cu patru? Tot opt ar face. Iar opt cu opt, tot șaisprezece. Nu poți schimba adevărul spânzurându-i pe cei ce spun adevărul. Dacă toți creștinii ar fi spânzurați, tot ar exista un Dumnezeu care este iubire. Și El este și Mântuitor; numele Lui este Iisus Hristos si mărturisindu-se Lui, un om se poate mântui. Și există și un Duh Sfânt și o ceată de îngeri împrejurul pământului. Și există un rai minunat iar voi nu puteți schimba adevărul. Aș vrea să pot reda tonul cu care a spus aceste cuvinte. Noi, ceilalți, am rămas de rușine pentru că și noi credeam în Hristos, nădăjduiam în Hristos, dar acest om îl iubea pe Hristos, așa cum Julieta trebuie să-l fi iubit pe Romeo; așa cum mireasa își iubește mirele.”[1]

Iubirea este jertfelnică, și prin mărturisirea adevărului produce în sufletele celor prezenți la actul de potență martirică, dorința de a trăi în comuniune de har, pentru că vederea celui care este dispus să moară pentru credința sa, generează pentru unii frică, pentru alții smerenie, dar și întărire, ori curaj. „Pastorul Richard Wurmbrand a mărturisit, în predicile și scrierile lui de după eliberare, că la penitenciarul de la Tg. Ocna el a văzut sfinți [2], afirmație care nu poate fi izvorâtă decât dintr-un suflet mișcat de trăirea ortodoxiei și de dăruirea totală a unora dintre cei închiși.

Chiar dacă botezul primit în închisoare nu a fost confirmat totuși, afirmațiile sale ulterioare cu privire la ortodoxie și cler au dovedit forme de apreciere și de evidențiere a „dreptei credințe” ca o treaptă ce trebuie atinsă.

Demnitatea credinței și discreția misiunii teologilor din închisoare s-au răsfrânt asupra scrierilor publicate de către pastorul Wurmbrand, care descrie suferințele și durerea preoților închiși, care n-au acceptat compromisul cu regimul comunist.

Misiunea în cazul pastorului luteran- s-a desăvârșit prin forma comuniunii, prin evidențierea unei autentice spiritualități creștine, aducătoare de har și izbăvire; puterea exemplului și a comportamentului autentic creștin devin cele mai eficiente forme de propovăduire.

Misiunea în închisoarea comunistă s-a configurat în forme diferite, care nu urmăreau convertirea celor din alte confesiuni la ortodoxie, ci mai mult propunea adeziunea către un comportament asemeni creștinismului primar. Celulele gulagului românesc au găzduit o viață religioasă activă, cu săvârșirea concretă de acte cultice (Sfânta Liturghie, Sfintele Taine), practicarea rugăciunii inimii, poezii mărturisitoare și atitudine jertfelnică, care au transfigurat detenția dintr-un lăcaș al umilirii într-unul al eliberării. Însuși paradoxul închisorii comuniste se conturează prin reevaluarea sensului suferinței și al durerii, ca asumare a „crucii”, care deși te îngenunchează, nu te doboară, ci te pregătește pentru „înălțare”. Viziunea regimului comunist de reformare a omului vechi și inventare a omului nou pe fundalul ideologiei marxiste nu a fost împropriată de deținuții care au rămas fideli ortodoxiei.

În România, socialismul a fost impus folosind presiunea tancurilor sovietice și a loviturilor de stat, de un grup fidel Moscovei și planurilor sale hegemonice. După 23 August 1944, România intră într-un proces de reformă generală, clasa politică este „ocupată” de comuniști, teoriile economice sunt imitații ale celor rusești, practicile sociale folosesc tiparul „învingătorilor de război”. Referitor la Biserica Ortodoxă Română (considerată unul dintre cei mai importanți formatori de opinie), Partidul Comunist  va încerca să-i câștige obediența prin șantaj, prin încarcerarea preoților și teologilor care se opuneau sistemului, prin presiuni constante asupra mediului monahal etc. Reeducarea omului vechi se putea desfășura doar prin controlarea instituției păstrătoare de valori și principii la care acesta face adeziune, adică Biserica. Martirajul preoților în gulagul românesc este unul important, în contextul în care peste 3000 de clerici au fost întemnițați.

Principala acuză adusă era aceea de legionarism, o formă prin care regimul își legitima acțiunile opresive, considerând pe cei închiși ca și „dușmani ai poporului”, ce folosesc politici naționaliste extremiste și o colaborare cu fascismul. Pentru această acuzație, cel considerat vinovat primea condamnarea la închisoare, încarcerat fiind în unele dintre cele mai „grele” penitenciare din „blocul comunist”. Poezia este o formă de artă folosită în temniță, prin care sufletul gusta din frumusețile efortului intelectual, metodă de eliberare din mediul mizer și inuman. Concentrarea minții în poezie era adusă uneori până la identificarea cu rugăciunea. Creațiile lui Radu Gyr și Nichifor Crainic sunt cele mai cunoscute, recitate de către deținuți și scrise pe coji de săpun, rostite prin „telefoanele murale” pentru a întări pe cei în suferință.

Alături de poezie amintim predicile și conferințele, pe care teologii le țineau în celule, acolo unde se afla „aruncată” elita interbelică (profesori, medici, scriitori etc.) și care se desfășurau pe o configurație asemănătoare celei de la Rugul Aprins.

Ortodoxia nu poate exista fără legătura cu Euharistia, adică nu poate fi Biserică fără Capul ei, Mântuitorul Hristos. În celulele „gulagului românesc” preoții au slujit Sfânta Liturghie, folosind pâine, apă și uneori vin (de la infirmerie), împărtășind pe cei care trecuseră prin Taina Spovedaniei sau pe bolnavii ce se aflau pe patul de moarte. Această practică apropia pe cei întemnițați de o trăire asemeni creștinismului primar, chemând la o viețuire ortodoxă autentică care crea un paradox: o fericire fără margini într-un loc în care pragul umanului era desființat. Sfânta Taină a Spovedaniei era instrumentul prin care creștinul, nu doar că se reconcilia cu Dumnezeu, ci se împăca cu sine pentru a experia bucuria harului.

Un instrument de misiune ortodoxă în închisoare a fost rugăciunea, care este canalul de comunicare al omului cu Dumnezeu, dar și mod de relaționare a omului cu om. În gulagul comunist, rugăciunea are forță eliberatoare și izvorâtoare de nădejde, ridicând ființa umană peste starea degradării sale, aducând demnitate, dar și eliberare de zidurile care îngrădesc trupul. „Rugăciunea inimii” este o practică a sfințeniei, evidențiind starea duhovnicească la care cel ce o practică a ajuns; și pentru că erau mulți cei care se adânceau în aceasta, credem că viața religioasă din pușcăriile socialismului românesc a fost consistentă și autentică. Starea se datorează misiunii preoților, teologilor și credincioșilor care au reușit prin puterea exemplului personal să „convertească” pe colegii de celulă la drumul ortodoxiei. Exemplul intim este cea mai puternică armă misionară, pentru că este expresia iubirii sincere, a credinței și a nădejdii, mișcând în sufletele celor prezenți  dorința de pocăință și comuniune cu Hristos.

Propovăduirea ortodoxiei nu se produce ca o sancționare a credinței celuilalt, ci ca o descoperire prin calea îmbrățișării „bagajului dogmatic” cu greutatea exemplului personal. Acceptarea participării la rugăciune, împărtășirea de Sfinte Taine (exemplu Sfânta Taină a Spovedaniei), dar și săvârșirea unor gesturi simbolice în interiorul vieții de celulă, evidențiază că misiunea în închisoarea comunistă a fost un act natural și delicat, ca răspuns firesc la porunca iubirii.

[1] Ibidem.

[2] Ioana IANCOVESCU, Părintele Voicescu, Un duhovnic al cetăţii, Editura Bizantină, Bucureşti, 2002, p. 31 apud. Din temniţe spre sinaxare, Despre mucenicii prigoanei comuniste, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2008, p. 144.

O modalitate de săvârșire a Sfintei Taine a Spovedaniei este dezvăluită de părintele Bejan, cel care a suferit nu doar condamnare în închisorile comuniste din România, dar și detenție în lagărele de război. Într-un interviu, acesta afirma cu referire la Taina iertării: ,,îi spovedeam în celula respectivă sau la perete (…) dacă mă așez cu gura la perete, dincolo mă aude foarte bine, punând urechea.(…) Întâi puneam eu urechea la perete și le ascultam spovedania păcatelor. Pe urmă puneau ei urechea și le dădeam sfaturi. Dezlegarea -tot prin perete! Numai la cei din cameră făceam spovedania normală cu punerea mâinilor pe cap. Doar asta o știam pe de rost. Iar ca epitrahil foloseam un prosop sau puneam mâinile pe ei în timpul spovedaniei, că așa am primit și noi preoții harul Duhului Sfânt, prin punerea mâinilor pe cap.- Ați spovedit mulți prin perete? – Poate sute.”[1] Ultimele cuvinte relevă consistența misiunii preoților, dar și frecvența ridicată de apelare a deținuților la Taina Mărturisirii. Pregătirea în fața morții culmina cu împărtășirea din Euharistie. Părintele Bejan povestește despre administrarea Împărtășaniei primită din exteriorul penitenciarului, prin complicitatea unuia din gardieni, ceea ce pare o excepție a tiparului amintit anterior. Acesta spunea: ,,în lagăr slujeam afară. La Aiud, numai în celulă. Sfânta împărtășanie o puteam da numai la cei din celulă cu mine. Erau Sfinte uscate, ca pentru cei bolnavi. Eu am avut un buzunar întreg cu Sfânta împărtășanie. Milițianul îmi aducea Sfânta împărtășanie împachetată frumos. O punea la piept. I-o dădea un preot din oraș.”[2]

Cutremurătoare este și experiența părintelui Grebenea, care a slujit de Sfintele Paști în mina Baia Sprie alături de alți preoți și deținuți care au încălcat regulamentul intern al închisorii; curajul lor și atitudinea martirică îl cheamă pe Hristos în subterană, aducând lumină din ,,pământ”. Demnitatea dăruită de actul liturgic este cu atât mai puternică cu cât umilința și chinul sunt mai apăsătoare. Despre bucuria Învierii din mină scria: “noi preoții nu aveam nici sfintele odăjdii, nici sfintele vase, ci eram în salopete si opinci. Așa am început slujirea. Am cerut tuturor să se stingă lămpile. Apoi s-a aprins lampa părintelui Antal care a strigat: „Veniți de luați lumină!” toți si-au aprins lămpile. Slujba a continuat cu un avânt sublim. Din toate piepturile răsuna cântecul de slavă: „Hristos a înviat!” Slujba era ascultată în genunchi(…) A fost ceva fantastic. Atmosfera de taină a minei la 560 metri sub pământ cu lămpile de carbid în mână a dat sfintei slujbe o notă atât de intimă, atât de profundă si de măreață încât toți am fost foarte mișcați. Misterul credinței le-a trezit tuturor o înfiorare sfântă si o mulțumire negrăită care le-au zguduit sufletele până în străfunduri. Au trăit câteva clipe uitând de condiția lor de deținuți. Efectul slujbei a fost cuceritor.”[3]

Slujirea Sfintei Liturghii nu este specifică unor cazuri izolate, ci exemplele de preoți care au celebrat Sfânta Taină a Euharistiei- ca hrană de întărire dăruită colegilor- sunt numeroase. Această misiune împlinită păstrează în sufletul participanților sentimentul unei depline libertăți, a unei demnități ce nu poate fi revocată ori confiscată de regimul opresiv. Prin chemarea rugăciunii, Hristos este așteptat în celulă, dar prin actul euharistic, Acesta se arată palpabil, putând fi gustat asemeni tuturor celor ce o obișnuiesc în afara închisorii. Astfel, granițele despărțirii sunt rupte, iar Biserica din temniță se unește și prin evenimentul liturgic cu întreaga comunitate.

Un slujitor activ în penitenciarele comuniste a fost și părintele Constantin Sârbu, „la slujba înmormântării căruia au participat mulți preoți, unii foști colegi de suferință precum și multe sute de credincioși. Impresionante au fost cuvintele unui fost preot (răspopit de comuniști), coleg de închisoare: ,,Părinte Constantin, nu voi uita niciodată modul cum te-ai purtat în închisoare, nu voi uita că din mica bucățică de pâine pe care o primeam o transformai în anafură și după ce o sfințeai ne-o împărțeai pentru împărtășirea noastră. Să te răsplătească Dumnezeu și pentru slujirea Lui să te primească în Împărăția Sa ca de acolo de sus, împreună cu îngerii să te bucuri de odihna de care în această lume nu ai avut parte”.[4] Recunoașterea acestei jertfe se continuă și după ieșirea din temnițe, ca rememorare a unui episod de viață care a unit suferința fizică cu înălțimea bucurie duhovnicești.

Un alt exemplu este cel al părintelui Ioja, „despre al cărui comportament în spitalul penitenciar de la Tg. Ocna, ne vorbește părintele Constantin Voicescu (…) acesta ne mărturisește că nu de puține ori părintele Ioja Sinesie, alături de Gherasim Iscu, Viorel Todea și Varlaam Lica îi asista religios pe frații de suferință, prin diferite slujbe, mai ales prin taina spovedaniei (…) și îndeosebi prin Sfânta Împărtășanie, adusă de afară prin purtarea de grija a lui Dumnezeu. Majoritatea celor care au murit au primit Sfânta Cuminecătură.”[5] Împărtășirea pe patul de moarte a celor bolnavi îi pregătea de întâlnirea cu Hristos, în haine de nuntă, curățiți sufletește. Aceasta este însăși misiunea preotului, de a păstori sufletele fiilor săi duhovnicești către lumina cea veșnică, care nu poate fi îmbrățișată decât prin Sfântul Botez și prin Tainele Bisericii, mai ales prin gustarea din Trupul și Sângele Domnului. Nu se limitează doar la forma unei asistențe religioase reci, ci se conturează în ansamblul unui întreg proces de cunoaștere, de iubire și de dăruire către aproapele. Împărtășirea din Euharistie este acceptul jugului și a Crucii primite în temniță, fără de care nimeni nu poate urca pe Golgota, așteptând învierea.

Puternic în cuvânt, dar și în faptă, se arată și părintele Sandu Tudor, care păstrează conduita unui comportament ce găsește complementare învățătura despre Evanghelia lui Hristos, și trăirea ei. Despre părintele Sandu Tudor vorbește un alt condamnat la Aiud- Teofil Dumbrăveanu, care îi trimite o scrisoare părintelui Antonie Plămădeală, mărturisind – ,,și dus la închisoarea Zarca din Aiud, acolo am auzit de la alții povestindu-se despre părintele Daniil de la Rarău. Deținuții îi spuneau sfântul. Își împărțea puțina hrană cu cei bolnavi. În ascuns îi împărtășea cu Sfintele Taine pe cei bolnavi și pe cei care doreau să fie împărtășiți. Avea o viață demnă și de mare sfințenie. Acolo la Zarca s-a îmbolnăvit și a adormit în Domnul”[6]

Prin Sfânta Liturghie omul aduce lui Dumnezeu din ,,toate, pentru toate” , ca răspuns la darurile primite, și ca mulțumire pentru purtarea Sa de grijă; în Sfânta Euharistie credinciosul gustă din izvorul vieții, din Trupul și Sângele lui Hristos. Dar gustarea nu este una solitară, ci chemați sunt toți să devină dumnezei prin har, în vederea asemănării cu Fiul lui Dumnezeu.

Așadar, misiunea Bisericii și a preotului este aceea de a mijloci, ca instrument, între Creator și creația Sa, de a fi un canal de comunicare a harului și a binecuvântării. Asemenea, cei ce au săvârșit actele liturgice în temnițele comuniste au îndeplinit rolul instituit prin hirotonie, de întărire în unitate și nădejde. Euharistia este vectorul vieții creștine,  fără de care nu putea exista trăirea în duhul filocalic din gulagul românesc.

[1] Pr. Dimitrie BEJAN, Bucuriile suferinței. Evocări din trecut, Editura Cartea Moldovei, Chișinău, 1995, pp. 178-179.

[2] Ibidem., p. 202.

[3] Pr. Nicolae GREBENEA, Amintiri din întuneric, Editura Scara, București, 2005, pp. 180-205.

[4] Un sfânt printre noi, coord. Danion Vasile, Editura Buna Vestire, Galați, 2002, pp.104-105.

[5] Martiri pentru Hristos din România, în perioada regimului comunist, ed.cit., p. 381.

[6] I.P.S. Antonie PLĂMĂDEALĂ, op.cit., p. 93.

O altă închisoare unde se lucra o intensă trăire în duh filocalic este cea de la Jilava, unde se practica rugăciunea lui Iisus, se tâlcuiau pasaje din Sfânta Scriptură, se comentau învățăturile Sfinților Părinți, se săvârșea Sfânta Liturghie, cu grijă și se împărtășeau cu Trupul și Sângele lui Hristos. Personalități marcante ale ortodoxiei românești au suferit în temnița de la Jilavei, progresând în efortul personal de comuniune cu Dumnezeu, dar insuflând și celor ce aveau nevoie de întărire, nădejde.

Astfel, evocăm mărturia lui Virgil Maxim despre părintele Sandu Tudor, și despre misiunea sa de la începutul anilor ᾽50. În detenția din 1951, părintele Agaton Teodorescu (cu pseudonimul Sandu Tudor) îl întâlnește pe Virgil Maxim la închisoarea Jilava, unde are unele întâlniri duhovnicești, care îl ajută pe acesta să-și adâncească credința în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Ultimul descria experiența întâlnirii cu una dintre cele mai importante persoane din mișcarea Rugului Aprins: „cu părintele Agaton, în timpul acestor alergări pe Golgota, când se simțea mai bine, ședeam de vorbă, întărindu-ne în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Sfinția sa, cu orice prilej, îmi tâlcuia înțelesurile sfinte din învățăturile Sfinților Părinți, ale martirilor și mai ales despre rugăciunea isihastă despre care eram dornic să aflu cât mai mult, fiind ca mierea pentru sufletul meu. Simțea câteodată nevoia pentru umilință și-mi mărturisea că nu a fost un tânăr cuminte, nici bărbat cinstit, și că numai Dumnezeu l-a scăpat din amăgirea diavolească.”[1]

Mărturisirile reciproce, deschiderea către pocăință, dar mai ales către jertfă, se păstrează ca elemente constante la Jilava, inclusiv în cea de-a doua perioadă a prigoanei comuniste asupra celor considerați a fi desfășurat activități contra regimului și politicilor sale. Unii clerici au primit încarcerarea, degradarea socială și umilința cu o bucurie de neînțeles pentru cei ce nu cunoșteau puterea „jertfei”. Asemenea s-a manifestat și părintele Ilie Cioruță, care a fost închis la Jilava între anii 1962-1964, acceptând să răspundă afirmativ la întrebarea anchetatorului „vrei să mori martir”, mărturisind pe Hristos și dorindu-și să primească condamnare și încarcerare. Atitudinea sa a părut „nebunească” avocatului apărării, care nu înțelegea pasivitatea părintelui în fața sentinței. Verdictul a fost de doi ani de închisoare, pe care i-a petrecut în celulă alături de alți deținuți, păstrându-și însă practica rugăciunii și a vorbirii despre Mântuitorul. Descria zilele sale astfel: „m-au trecut la o celulă mai luminată, se vedea puțin afară, cu cinci deținuți. Am făcut cunoștință cu fiecare, aici aveam și cărți de citit. Vorbeam între noi despre viață, despre regimul din închisoare, fapte, necazuri; noaptea dormeam, dar ziua nu era voie să stai lungit, ci pe marginea patului. O oră pe zi ne scotea la aer și ne plimbam unul după altul, în careu, fără să vorbim unul cu celălalt. Pentru mine era o ocazie potrivită ca să mă rog încet.”[2]

Prin misiunea lor, teologii, clericii și trăitorii în Hristos au format o adevărată „școală” în gulagul comunist, împletind propovăduirea Evangheliei Mântuitorului, cu forme de manifestare isihastă, dar și cu o activitate intelectuală profană care furniza diferite informații despre medicină, drept, inginerie etc. Această alăturare avea două consecințe directe: lărgea spectrul de cunoștințe generale ale teologilor și aducea aproape de Biserică pe cei nu au avut contacte cu mediul eclezial, formulate într-un discurs elevat, înalt conceptual. Misiunea era completată de asumarea concretă a învățăturilor primite, într-un mediu ostil, dar ce oferea posibilitatea unui creștinism primar, jertfelnic, apropiat de martiraj.

Moartea pentru Hristos și Biserica Sa nu erau doar forme specifice primelor veacuri, ci erau actuale, frământau și  provocau pe cei închiși.

[1] Martiri pentru Hristos din România, în perioada regimului comunist, ed.cit., p. 163.

[2] Pr. Prof. Ion BUGA, Unde a fost Biserica, Editura Sfântul Gheorghe Vechi, Bucureşti, 2001, pp. 194-195.

Atunci când Sfânta Scriptură a fost interzisă în  închisoare, a fost ascunsă de către cei întemnițați în podeaua celulei. Despre aceasta mărturisește părintele Zosima care își amintește : „în podeaua de lemn peste care dormeau deținuții era încastrată ca într-un petic ascunzătoarea săpată în piatră. Aici am descoperit- în pătratul din lemn- Sfânta Scriptură (un obiect interzis)” [1], care va încălzi viața spirituală a celor închiși.  Și părintele Bejan spunea : ,,în pușcării, problemele religioase erau aceleași, dar Cartea ne lipsea. Tânjeam după ea. Și când puteam găsi câteva pagini din Sfânta Scriptură, acestea erau „sorbite” și treceau, cu mii de precauțiuni, din celulă în celulă. Când, la o minuțioasă percheziție – la Aiud în 1955 – a fost găsită o astfel de comoară – nu ne-a îndurerat atât pedepsirea lui Leonid, cât faptul pierderii iremediabile a sfintelor pagini.”[2]

Predicarea învățăturii Evangheliei îi ajută pe deținuți să-și îndrepte lupta pentru o izbândă a dreptății, nu în războiul cu regimul care încerca o nivelare a societății impunând o formă de pseudoegalitate, ci în războiul cu propriul „eu”. Înfrângerea păcatelor și a ispitei, dar și biruința sufletului deținutului închis în fața jugului încarcerării erau subiecte de predică; iar importanța acelora care își asumau responsabilitatea cuvântului era ridicată până la nivelul actului martiric. Astfel, Părintele Gherasim Iscu, stareț al Mănăstirii Tismana, propovăduia pe Hristos în temnița Aiudului unde îmbărbăta și insufla nădejde fraților de suferință. Părintele Constantin Hodoroagă  spunea cu referire la acesta : „pentru mine și cei ce l-au cunoscut, părintele Gherasim a fost un martir. Prin celule prin care a trecut, era cel care păstra moralul ridicat și convingerea de depășire, vorbind foarte frumos despre jertfă.”[3]

Un alt caz este cel al părintelui Dumitru Iliescu-Palanca care era anchetat pentru activismul în mișcarea legionară (deși el nu făcuse parte din aceasta) suferind un tratament specific aplicat acelora care erau marcați cu asemenea „etichetă”. El a trecut prin mai multe lagăre comuniste: Văcărești (august 1948), Jilava (1948), colonia de muncă de la Baia Sprie (1951), colonia de muncă de la Nistru (1954), Penitenciarul de la Aiud (1954), penitenciarul Lugoj și apoi iarăși Aiud (1956), Gherla și colonia de muncă de la Salcia (1962-1963). În aceste închisori a suferit umilințe, multe dintre acestea cauzate de modul său activ de predicare a lui Hristos printre colegii de celulă. Întărim aceasta prin referirea la „un raport de pedeapsă de la Gherla din mai 1956, în care se spune că preotul Palanca, după închidere, a fost găsit făcând predică religioasă cu toată camera. Menționez că nu este prima dată când deținutul face acest lucru, ci a mai fost găsit. Față de aceasta, gardianul propunea suspendarea primirii pachetului pentru șase luni, pentru ca ofițerul superior să ordone: șapte zile izolare.”[4]

Influența mesajului predicii nu se risipește în atmosfera temniței, ci marchează pe cel ce l-a primit pe tot parcursul vieții sale, aducându-l aproape de Dumnezeu prin cuvintele ce îi rămân întipărite în suflet, ca un vector al experienței duhovnicești din celule. Evocăm pe Valeriu Gafencu care slujea predicarea măreției lui Hristos printre deținuți, cu o putere puțin întâlnită în epoca noastră. Ioan Ianolide, prietenul lui de o îndelungată suferință, mărturisea că și după 31 de ani el îl simțea pe Valeriu aproape și împreună se aflau lângă Domnul Iisus.”[5]

Părintele Drăgulin pomenește că „cei care l-au cunoscut și l-au văzut în timpul reeducării propovăduind, încurajând, înălțând sufletește pe cei din jur l-au asemănat cu Apostolul Pavel al zilelor noastre. De aceea bolnavii din alte camere ale sanatoriului se adunau în jurul patului lui și-l ascultau, întărindu-se astfel în încercările pe care le trăiau. Puterea iubirii lui strălucea , nu numai în ceasurile exterminării programate, ci și în întreaga atmosferă pestilențială a bolii și suferinței, când se simțeau aproape aripile morții.”[6]

Predica și convorbirile duhovnicești îi unesc pe deținuți și îi ajută să transforme timpul „mort” petrecut în celulă, dintr-un dușman al sănătății trupului și a sufletului, într-unul al cunoașterii de sine, de ceilalți și de Dumnezeu. Amenințările inactivității și a lipsei comunicării sunt evidențiate de părintele Zosima care amintea un dialog cu unul dintre cei închiși în camere apropiate. Acesta scria: „la o plimbare împreună cu mai multe celule, mi-a șoptit L.M. , din lotul Arad, că vecinul său de celulă, celebrul avocat de pe vremuri Istrate Micescu, n-are nici un alt suport decât aceste știri, pe care le cere avid de la cei cu care se întâlnește: spune-mi dragă, și o minciună, numai spune-mi ceva”[7]

Părintele Mitropolit Antonie Plămădeală mărturisea despre experiența din temnița comunistă, făcând referire și la modul de împărtășire a Ortodoxiei folosind tehnica „conferințelor”, atât cu tematică religioasă cât și laică- „acolo am avut o șansă: într-una din celule, lângă cea în care stăteam eu, era prințul Nicolae Mavrocordat, care își făcuse ingineria în Anglia, și cu care am început să învăț limba engleză și ne trecea ziua, fiindcă altfel era o plictiseală enormă. Nu trăiam decât din ce ne povesteam unii altora. Seara, după stingere, nu mai avea voie să intre nimeni în celulă decât noi, arestații, și atunci organizam prelegeri. Eu, de exemplu, am ținut cel puțin 20 de prelegeri despre spiritualitatea românească, despre mănăstirile din România, despre teologia dogmatică, despre toate subiectele pe care puteam să le sintetizez.”[8]

Privitor la ,,cultura” căpătată de către deținuți în celule vorbește și Demostene Andronescu care considera că ,,s-a învățat mult, și s-a învățat temeinic atunci la Aiud. S-au învățat limbi străine , s-a învățat matematică, s-au învățat poezii, mai ales poezii (Blaga, Arghezi, Bacovia, Cotruș, etc, nemaivorbind că Gyr și Crainic circulau în opere aproape complete), s-a învățat agricultură, stupărit , avicultură, fizică, chimie, etc., iar cei ce au avut șansa să stea în aceeași celulă sau în celule alăturate cu profesorul George Manu au audiat chiar și cursuri de fizică nucleară. Nevoia de comunicare, de transmitere a informațiilor de la o celulă la alta a făcut ca, în această perioadă, comunicarea prin alfabetul Morse să atingă apogeul. Acum a fost născocită „scrierea” cu acest alfabet, pe un fir de ață, printr-un sistem de noduri. Născocirea aceasta aparține aceluiași profesor George Manu și ea a constituit o adevărată revoluție în sistemul de comunicare din închisori.”[9]

Modalitățile amintite de propovăduire readuc în gulagul românesc starea creștinismului primar, ca o formă autentică de împărțire a bunurilor după nevoia de folosință. Instrumentele de misiune uzitate de teologi, clerici sau doar creștini practicanți creează în temniță o formă asemănătoare celei de monahism, cu o practică constantă a rugăciunii și meditației. Se dezvoltă atât în penitenciare, cât și în lagăre de muncă, unde munca era împletită cu rânduiala monastică. Ca exemplu, aducem cazul coloniei de muncă de la Galda de Jos, despre care  Virgil Maxim scria: „Am constituit de la început o comunitate de viață ca în timpurile primare creștine. Toate le aveam de obște. Nu comunism, ci comunitarism creștin. Colonia activa ca o tabără de muncă legionară. Fiecare a fost încadrat într-o echipă, după pricepere și aptitudini (…) când vremea nu ne permitea să lucrăm, viața coloniei se transforma în viață de mănăstire, cu program de rugăciuni, studiu, meditații, convorbiri duhovnicești. Părintele Arsenie Boca de la mănăstirea Sâmbăta- Făgăraș ne-a trimis în dar primele trei volume din Filocalie, hrană sufletească.”[10]

Improprierea formei primare cunoaște autenticitate și prin adăugarea practicii spovedaniei comune, care evidenția puternica legătură în Hristos a grupului, dar și disponibilitatea unei dăruiri totale, până la identificare totală cu nevoile celuilalt. Totuși, așa cum evoca și Ioan Ianolide (despre experiența sa „  această comunitate restrânsă era ideală, dar nu lipsită de ispite și frământări. Forme subtile de mândrie ori de invidie tulburau sufletele. Încercarea de rezolvare a greșelilor prin spovedanie comună uneori a dat rezultate bune, alteori a încins spiritele (…) mica noastră comunitate era o școală a desăvârșirii. Am învățat că fiecare patimă se poate înlocui cu o virtute, prin care Dumnezeu este activ în om. Orizontul nostru lăuntric s-a lărgit. Am învățat să ne iubim, să ne îngăduim unii pe alții, să ne răbdăm reciproc, să ne vedem într-o largă înțelegere umană și, nepoticnindu-ne de clipă, să alergăm cu sârg către ținta finală a slavei lui Dumnezeu.”[11]

[1] Pr. Zosima OANCEA, Închisorile unui preot ortodox, Editura Christiana, Bucureşti, 2004, p. 67?

[2] Pr. Dimitrie BEJAN, Oranki- Amintiri din captivitate, Editura Tehnică, Bucureşti, 1998, p. 35.

[3] Martiri pentru Hristos din România, în perioada regimului comunist, ed.cit., p.  389.

[4] Ibidem., p. 346.

[5] Pr.Prof.Dr. Gheorghe I. DRĂGULIN, Valeriu Gafencu: Prin mari încercări, cu statornicie şi iubire creştină, la suprema cinstire aghiografică, în Mitropolia Olteniei, An LIV, Nr. 9-12, Craiova, 2002, p. 25.

[6] Ibidem.

[7] Pr. Zosima OANCEA, op.cit., p. 87.

[8] Amintirile mitropolitului Antonie Plămădeală. Convorbiri cu Carmen Dumitru și Dragoș Șeuleanu, București, Editura Cum, 1999, pp. 156-157 apud. Adrian Nicolae PETCU, Monahul Antonie Plămădeală în anii  ̀50, în Studii Teologice, An I, Seria a III-a, Nr. 4, Bucureşti, 2005, p. 212.

[9] Demostene ANDRONESCU, Reeducarea de la Aiud, în Revista „Puncte Cardinale” Nr. 8/1993 şi 2/1996 (publicate în serial), Sibiu, p. 13.

[10] Virgil MAXIM, Imn pentru crucea purtată, Editura Antim, Bucureşti, 2002, p.185 în Monah MOISE, Sfântul închisorilor, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, pp.85-86.

[11] Ioan IANOLIDE, Întoarcerea la Hristos, Editura Christiana, Bucureşti, 2006, pp.58-60 în Monah MOISE, Sfântul închisorilor, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, pp.81-82.

Poezia constituia o parte din creația intelectuală a celor din închisoare, completată de predici, prelegeri și conferințe pe diferite teme, care antrenau un aflux de informații, dar și relatări din aspectele empirice trăite de protagoniști. Diversitatea pregătirii profesionale a celor din celulă a putut crea o atmosferă asemănătoare întâlnirilor desfășurate la mănăstirea Antim, sub denumirea de Rugul Aprins, unde, cunoașterea domeniilor profane, se împletea cu forme de asceză și mistică ortodoxă.

Î.P.S. Antonie Plămădeală rememorează această perioadă în lucrarea dedicată mișcării de la Antim, menționând și cadrul prin care aceasta a fost desființată, iar membrii ei acuzați de legionarism și trimiși în închisori- ,,în momentul când Rugul Aprins a fost socotit ca periculos pentru ideologia și societatea noastră. Toți am ajuns în închisori și Pr. Benedict Ghiuș, pr. Sofian, pr. Felix, pr. Stăniloae și prof. Savin care a stat multă vreme la Sighet. Scrima nu a apucat, pentru că a reușit să plece din țară la vreme, dar toți am dus cu noi ceea ce primisem la Antim, acesta este lucrul cel mai important și de aceea, așa cum spuneam la început, Rugul Aprins părea a fi o pregătire pentru intrarea în catacombe, pentru intrarea în marele întuneric. Ca să pregătească oameni care să treacă prin acest întuneric având Rugul Aprins în inima lor, ceea ce s-a și întâmplat pentru că toți aceștia în închisorile prin care au trecut, toți au fost acolo Ruguri Aprinse, au păstrat învățătura, taina sufletească cu care au intrat, anume aceea a rugăciunii inimii care pe mulți i-a ajutat să treacă prin calvarul care a existat în închisorile comuniste.”[1]

Experiența Rugului Aprins a fost reiterată în celule ca un mod de a mărturisi pe Hristos în arest, de a izvorî comuniune de credință între cei prezenți, de a conferi unitate și ecumenicitate (prin afirmarea la aceste acțiuni și a celor de alte confesiuni), de a adânci ortodoxia și învățătura ei.  Demnitatea „cunoașterii” era înălțată din spectrul abstract până la nivelul trăirii Cuvântului, improprierea unei învățături până la cunoașterea prin iubire. Iar cunoașterea lui Hristos se lucrează printr-un nou curent de trăire, căci  „un grup de deținuți  își asumă cu mare seriozitate viața duhovnicească (…) ce cauzează închegarea unui curent de trăire filocalică în lumea temnițelor comuniste.”[2] Aceștia citeau și învățau pasaje din Sfânta Scriptură, comentau diferite texte; „ în afara Sfintei Scripturi, în temniță pătrunseseră scrieri teologice, ce erau o adevărată hrană spirituală pentru cei închiși (…) Virgil Maxim afirma ,,pentru a realiza un program de studiu, meditație și rugăciune ne-am făcut noi înșine ore și zile de întâlnire.; în loc să ne închidă gardienii, ne-am confecționat zăvoare interioare. Când găseai ușa încuiată știai că acolo e aprinsă candela inimii și arde pentru Hristos. Reveneai în ziua și la ora indicată pe ușă (…) Anghel Papacioc îmbina programul de studiu cu ore de rugăciune, meditații și discuții exegetice”.[3]

Această experiență a cuvântului devine armă de apărare împotriva sistemului și a practicilor lui, o ușă de evadare din celulă, un mod de comuniune și de unire, dar mai ales de păstrare a sufletului uman într-o stare verticală, de înfrângere a îngenuncherii și a umilirii fizice. S-a dezvoltat în toate temnițele gulagului comunist românesc, dar a cunoscut o puternică intensitate la Aiud, unde au fost închiși împreună importanți teologi, duhovnici și intelectuali.  Ca „ lucrători ai rugăciunii lui Iisus, studiind și învățând textele din Sfânta Scriptură, Filocalie și alte scrieri patristice, acești deținuți vor forma în temnița Aiudului un curent de trăire în duh filocalic. Uniți prin dorul lor de a se jertfi pentru Hristos, acești monahi în duh (…) s-au sprijinit unii pe alții, pregătindu-se pentru grelele încercări ce le vor sta în față. Pe deplin formați în vatra Aiudului, tinerii aceștia vor fi, după risipirea grupului în diverse locuri, adevărate făclii duhovnicești în bezna temnițelor comuniste. Despre acestea dă mărturie părintele Iustin Pârvu: ,,din punct de vedere spiritual, închisoarea a fost un noroc pentru noi. Am găsiți adunați la un loc atâția oameni duhovnicești cum nu puteam întâlni în libertate”[4]

[1] I.P.S. Antonie PLĂMĂDEALĂ, Rugul Aprins, Editată de Arhiepiscopia Sibiului, Sibiu, 2002, p. 29. (s-a consultat ediţia electronică „Apologeticum”, 2006)

[2] Monah MOISE, Sfântul închisorilor, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, p.39.

[3] Monah MOISE, Sfântul închisorilor, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, pp.77-78

[4] Ibidem., p.52.

Închisoarea comunistă s-a clădit, din punct de vedere spiritual, pe un paradox: dorința sistemului de a reforma „omul”- de a-l înnoi prin reeducare- nu a îngenuncheat sufletul celor încarcerați, ci durerea lor fizică a fost izvor pentru ascensiune duhovnicească și pentru puternice experiențe sufletești. Așa cum mulți dintre aceștia mărturisesc, temnița i-a apropiat de Dumnezeu și de oameni, au înțeles nevoia iertării, au primit bucuria gesturilor mărunte, au cugetat la păcatele lor și au cunoscut flacăra „iubirii”.

Și această flacără a lămurit „aurul”, a rupt peceți ale păcatelor, a curățit suflete căzute și i-a ridicat până la înălțimea sfințeniei, fiind pentru toți modele de îndumnezeire într-o societate contemporană. Mărturisirile colegilor de celulă, însemnările din dosarele Securității, jurnalele și autobiografiile amintesc de practica autentică a ortodoxiei (cu viață liturgică) în celule mizere ale închisorilor.

Misiunea desfășurată în lagărul comunist nu urmărea promovarea ortodoxiei sau aducerea la aceasta a celor de alte confesiuni, ci păstra intimitatea religiozității fiecărei persoane. În schimb, preoții și teologii încarcerați au slujit Sfânta Liturghie, Sfânta Taină a Pocăinței, au împărtășit cu Trupul și Sângele Mântuitorului, au ținut prelegeri despre viață și moarte, despre trăire în Hristos. S-a practicat rugăciunea comună și cea a inimii, un puternic dialog ecumenic, s-au scris poezii și s-au cântat cântece religioase.

Dar cea mai însemnată armă misionară a fost exemplul personal, care era ușor observabil și recunoscut de către toți cei prezenți. Sfințenia nu se împărtășea doar prin cuvânt, ci prin prezența celui ce a primit harul. Iar ajutorul oferit nu era cuantificabil, ci se concretiza în sprijinul moral pentru a depăși momentele critice, de deznădejde și cădere. Sfinții închisorilor erau reperele  la care cei ce doreau întărire se raportau zilnic, copleșiți fiind de bunătatea, mila și dragostea lor.

Au fost și cazuri în care s-a săvârșit Taina Sfântului Botez acelora care au cerut să îmbrățișeze ortodoxia, fie evrei ori creștini de alte confesiuni.

Aspectele formale, folosite uneori exacerbat, s-au risipit în contextul temniței, unde trăirea fiecărui cuvânt cunoștea adâncă intensitate, și actele liturgice erau primite cu frică și deseori cu lacrimi. Conștientizarea prezenței divine în celulă se creionează printr-un comportament specific, printr-o întoarcere la creștinismul primelor veacuri, unde viața era dăruită lui Hristos, primindu-se cununa muceniciei.

Experiența convertirii în închisoare, sub presiunea umilinței și a morții, îl face pe Părintele Nicolae Steinhardt  să sancționeze pe cei ce nu înțeleg cuvântul- fondul-  ci se limitează doar la formă, afirmând : „nicăieri și niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proști. Ne cheamă să fim buni, blânzi, cinstiți, smeriți cu inima, dar nu tâmpiți. (Numai despre păcatele noastre spune la Pateric „să le tâmpim”.)… Domnul iubește nevinovăția, nu imbecilitatea”.[1] Această atitudine rămâne consecventă în paginile jurnalului său (Jurnalul Fericirii), evidențiind experiența duhovnicească înaltă, cunoscută în lagărul comunismului românesc, care întărește însă paradoxul amintit.

Condiția umană îngenuncheată, nu se poate înălța decât în Hristos, sprijinită prin harul Său, pentru a îndura, a înțelege și depăși umilința, care devine, însă, creatoare de sfințenie.  Participarea la suferința aproapelui împlinește porunca iubirii lăsată de Fiul lui Dumnezeu (Luca X, 27) și redefinește relațiile interumane, întinse în jertfă, chiar cu prețul vieții.

Legionarismul, principala acuzație

Majoritatea membrilor clerului sau a teologilor încarcerați de regimul comunist în diferitele închisori din țară sau în lagărele de muncă forțată erau acuzați de „legionarism”, adică apartenență la mișcarea politică numită Garda de Fier.

Ca și suport ideologic, aceasta folosea Ortodoxia și valorile ei , dorind, ca și partidul comunist, un alt model de cetățean, care să respecte cu strictețe elementele moralei creștine. Nerespectarea lor era sancționată cu vehemență, iar unii dintre cei ce se opuneau au fost omorâți. Naționalismul promovat de mișcarea legionară găsea ortodoxia ca unul dintre cele mai importante fundamente ale națiunii; despre aceasta, Nichifor Crainic- un reprezentant important al naționalismului interbelic- consideră că „toată cultura istorică românească își găsește sorgintea în Biserică și este pătrunsă de <<forța creatoare>> a religiei ortodoxe și de concepția bizantină privind lumea transcendentală și cea fenomenală”[2]. Aceste forme de mutare a spiritualității în spectrul politic, au dus la confiscarea de către ultima categorie a Ortodoxiei, care devine nu doar izvor al națiunii ci și platformă de guvernare. Mai mult, „naționalismul religios poate fi generator de sentimente extremiste, în sensul că propriile tradiții religioase sunt atât de legate de națiunea în cauză, încât orice amenințare la adresa acestora constituie un atac la adresa propriei religii. În acest context, este foarte probabil că aceste simboluri religioase să fie folosite în scopuri etnice și naționaliste.”[3]

După anul 1948, atunci când Partidul Comunist dorește instituirea unui regim totalitar, astfel încât Statul să nu aibă oponenți sau concurenți,  teologii și clericii apropiați de viziunea naționalistă au fost acuzați de apartenență la Garda de Fier. Prin aceasta se încerca ștergerea trecutului, a oricăror elemente disidente, pentru a implementa modelul socialismului sovietic.

Despre aceasta „în cuvântarea ținută la întrunirea sindicală de la ANEF din 24 septembrie 1944, Gh. Gheorghiu Dej afirma că << legionarii și elementele reacționare antonesciene sunt principalul pericol intern. Ei amenință libertățile dobândite la 23 august și împiedică lărgirea lor, democratizarea țării>>. La rândul său Vasile Luca aprecia că reminiscențele fasciste << sunt pătrunse în viața noastră publică, începând cu administrația, aparatul de stat, Biserica, școala și terminând cu mentalitatea otrăvită a poporului >>. Concluzia era limpede: epurarea clericilor și teologilor considerați legionari.”[4]

Această curățare a „sistemului” se desfășoară în diferite etape, iar „ metodele folosite pentru îndepărtarea <<dușmanilor poporului>> erau dintre cele mai diverse: dovadă că persoana respectivă făcuse politică <<legionară>>  sau participase în orice fel, la războiul împotriva Uniunii Sovietice; impunerea unei alte conduceri în cadrul unei instituții prin sindicat; indicarea în funcție după ce se făcuse dovada unei participări active în cadrul partidului comunist sau a unei grupări politice obediente. Totodată se încerca și folosirea structurilor bisericești în acțiunile de propaganda inițiate de partidul comunist.”[5]

Dar scopul nu era exterminarea unei întregi mase de cetățeni care s-ar fi manifestat împotriva noului regim, ci inventarea omului nou, așa cum el era configurat prin raportarea la doctrina marxistă. Iar noul om trebuia să-l înlocuiască pe cel vechi, cu obiceiurile sale, comportamentul și atitudinile anterioare; astfel, se inițiază procedeul numit: reeducare. „Reeducarea avea patru faze, și anume demascarea externă, demascarea internă, demascarea morală publică și torturarea altor deținuți întemnițați. Prin aceste faze comuniștii urmăreau nimicirea sufletului din om, iar pentru a realiza acest lucru, au atacat credința creștină, distrugând perceptele moral-creștine și făcându-le ineficace.” [6]

Presiunea constantă asupra credincioșilor, dar mai ales asupra clerului (considerat unul dintre principalii formatori de opinie pentru societatea românească) a cauzat și colaborarea unei părți cu Partidul Comunist. O altă parte a fost condamnată și trimisă în închisori, unde a reușit să reziste reeducării, și să curețe legionarismul (principala acuzație) de elementele unei doctrine politice, păstrând doar verticalitatea morală și trăirea autentică în Hristos.

„După o evaluare postdecembristă, din <<12.000 de preoți ortodocși, peste 3.000 au stat închiși sau trimiși la canal. Din aceștia peste 1.800 au murit. La Poarta Albă într-un transport de 100 preoți, în zece zile, majoritatea au pierit. Adică, unul din patru preoți ortodocși au trecut prin închisorile comuniste>>.”[7] Misiunea lor a continuat și în perioada încarcerării, arătând exemplul suprem de jertfă prin propria lor viață, închiși fiind pe nedrept.

[1] Nicolae STEINHARDT, Jurnalul fericirii, Editura Mănăstirii Rohia, 2005, p.26.

[2] Keith HITCHINS, România 1866-1947, trad. de George G. Potra şi Delia Răzdolescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 301.

[3] Călin SINESCU şi Liliana TROFIN, „Religia-sursă majoră de insecuritate şi conflict”, Sfera Politicii,  Nr.140, Anul XVII, 2009, p. 65.

[4] ANIC, fond CC al PCR- Cancelarie, dosarul nr.28/1944, f.63 în Cristian VASILE, Biserica Ortodoxă Română în primul deceniu comunist, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2005, p.43.

[5] Pr. Dr. Adrian GABOR şi Adrian Nicolae PETCU, Biserica Ortodoxă Română şi puterea comunistă în timpul Patriarhului Justinian, în „ Anuarul Facultăţii de Teologie Ortodoxă Justinian Patriarhul”, Editura Universităţii din Bucureşti, 2002, pp. 93- 136.

[6] Cătălin MANTEA, Chipuri de mărturisitori în temniţele comuniste, Editura Agapis, Bucureşti, 2009, pp. 47-48.

[7] Pr.Prof.Dr. Ioan DURĂ, Ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române îndepărtaţi din scaun şi trimişi în recluziune monastică de către autorităţile comuniste în anii 1944-1981, în Altarul Banatului, An XIII, Nr. 10-12, Timişoara, 2002, p. 35.

Partidul creștea folosindu-se de fobia dușmanilor de clasă, care se împotriveau progresului și asupreau proletariatul, singura categorie ce era îndreptățită de a se bucura de binefacerile noilor guvernări. De fapt comunismul „ încearcă să concentreze, să observe și să aplice, în modul cel mai științific, adică cel mai sistematic și eficace, toate pozițiile, valorile și puterile lumii, pentru a duce la îndeplinire visul vechi și mereu nou al omului căzut: o îndumnezeire fără Dumnezeu.”[1]

„Represiunea ia proporții și interdicțiile religioase opresc și descurajează orice manifestare publică (prin <<ordin strict secret>> nr. 27 936 din decembrie 1948). Condamnarea ideologică a acestor obiceiuri de sorginte religioasă, generează fenomenul de evitare sau <<conspirativitate>> – căsătorii religioase, botezuri, înmormântări cu ritual religios, participare la slujbe, respectarea sărbătorilor religioase ș.a. Populația încălca adesea aceste restricții ceea ce a dus la infiltrarea Bisericilor și a personalului ecleziastic cu informatori pentru a se putea controla fenomenul de <<reeducare>> urmărit de regimul comunist ateist.”[2]

Pentru a-și consolida poziția de autoritate în fața cetățenilor și a deține monopolul asupra instituției statului, Partidul Comunist a folosit porgresiv teroarea până în 1953, clerul fiind una din categoriile vizate, atât pentru perspectivele dogmatice care se opuneau materialismului stalinist cât și din cauza importanței Bisericii Ortodoxe în viața cotidiană a credincioșilor săi. „ Asupra corpului ecleziastic au fost folosite metodele de anchetă, de detenție foarte aspră, de tortură și, nu mai puțin, de racolare de către organele Ministerului de Interne. Presiunile urmăreau abjurarea față de confesie, față de Biserică, de Dumnezeu, libertinajul și corupția, fapt care a influențat evoluția corpului ecleziastic.”[3]

Se încerca o izolare a Bisericii de restul instituțiilor, precum și o limitare în ceea ce privește contactul cu proprii credincioși, totul fiind supravegheat atent. „ Școala a fost separată de Biserică; aceasta din urmă a fost izgonită în mod brutal și din Spitale, Armată, întreprinderi și penitenciare, în schimb preoții au continuat să fie plătiți de la buget, salariul fiind și un util instrument de șantaj.”[4]

Întemnițarea a peste 2.500 de clerici ortodocși sub învinuiri legate de colaborări cu legionarii, oponență față de regim, implicare în politica interbelică etc., relevă dorința evidentă a comuniștilor de a îngenunchea instituția de care populația era cea mai atașată.

Putem analiza sistematic modul în care regimul a constituit relația cu Biserica Ortodoxă Română, folosindu-ne de criterii ce urmăresc observarea importanței dinamicii interne, a numărului de credincioși și obediența lor. Conform Pedro Ramet numim  „ șase factori mai importanți care au determinat politica religioasă comunistă: ponderea organizației religioase, dispoziția acesteia de a se subordona/conforma cerințelor autorităților politice și posibilitatea de a o infiltra și controla prin intermediul poliției politice, problema dependenței de o autoritate străină, loialitatea sau lipsa de loialitate a unui cult religios în timpul celui de-al doilea Război Mondial, configurația etnică a țării și cultura politică dominantă. De aici a rezultat și tratamentul diferit pe care regimul l-a aplicat celor două culte religioase importante din România: Ortodoxă și Greco-Catolică.”[5]

Lucrarea de față nu urmărește să analizeze relația dintre Biserică și Stat în perioada comunistă, astfel încât nu vom așeza într-o paralelă directă opiniile celor care susțin martirajul ortodoxiei cu cei ce cred într-o colaborare strânsă între aceasta și regimul opresiv (și aceasta pentru că suferința celor din închisori, ca și apărători ai ortodoxiei, nu poate fi așezată în balanță cu atitudinile unora care au acceptat teroarea sistemului, deseori cedând sub presiuni ). Dar putem aminti, ca și concluzie a relației dintre cele două instituții, că  „ sub control (în privința ierarhiei), sub observație strictă a poliției politice (în privința corpului de enoriași), cantonată în imposibilitatea obiectivă de a adăposti sau iniția acte de revoltă la adresa regimului (altele decât clevetire intelectuală, proprie tuturor românilor), Biserica Ortodoxă Română a fost unul dintre prizonierii de lux ai comunismului autohton.”[6]

Suferința personală a membrilor clerului, a credincioșilor nu va putea niciodată șterge din memoria colectivă caracterul „terorist” și opresiv al unui sistem criminal, ce a îngenuncheat o națiune.

„Revoluția din 1989” găsește spațiul public românesc devastat de cenzură, frică și dorință acerbă de libertate. Totuși, „căderea regimurilor comuniste nu a coincis cu așezarea unor regimuri democratice. Pentru a se fi întâmplat acest lucru, ar fi trebuit ca noua societate să apară în interiorul vechiului regim și, după o perioadă de conviețuire, să-1 înlăture și să-1 înlocuiască.”[7] Aspect care nu a fost specific cazului românesc; vechile cadre au schimbat cu ușurință ideologiile și s-au camuflat ca apărători ai libertății. Anticomunismul autohton a fost unul lipsit de vigoare, relativ lax; mai mult „ anticomunismul românesc s-a manifestat, atât cât a făcut-o exclusiv ca un anticomunism postcomunist, ca o formă critică de politică care nu și-a propus să descopere vreun adevăr  îngropat în arhivele trecutului și nici să opună trecutului o formă anume de justiție retributivă.”[8]

[1] Andre SCRIMA, Ortodoxia şi încrederea comunismului,  Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, p.160

[2] Paul CARAVIA, Virgiliu CONSTANTINESCU şi Flori STĂNESCU, Biserica Întemniţată România 1944-1989, Editura Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 1998, p.13.

[3] Ibidem.

[4] Cristian VASILE, Ingerinţe politice în viaţa Bisericii Ortodoxe în primii ani ai regimului comunist, în Miruna Tătaru-Cazaban, Teologie şi politică. De la Sfinţii Părinţi la Europa Unită, Editura Anastasia, Bucureşti, 2004,   p.218.

[5] Pedro RAMET, Cross and Commissar. Thepolitics of  religion in Eastern Europe and the USSR, Bloomington and Indianopolis, 1987, p.16. apud Dinu g. GIURESCU,  Istoria Românilor. România în anii 1940-1947, Editura Enciclopedică. Academia Română, Bucureşti, 2008, p.906. 

[6] Adrian CIOROIANU, Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comunismului românesc, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2005, p.271.

[7] Stelian TĂNASE, Revoluţia ca eşec. Elite şi societate, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 21.

[8] Daniel BARBU, Politica pentru barbari, Editura Nemira, Bucureşti, 2005, p. 143.

Stalinismul găsește în oponenții săi adversari nu doar fizici, ci și ideologici; personaje care pot influența alți indivizi către a denigra noua doctrină erau considerați împotriva sistemului. Iar sistemul fiind legitimat printr-o „revoluție proletară” deveneau indirect dușmani ai poporului și viselor sale.

Categoria celor neagreați de regim devine una dinamică, înglobând deopotrivă intelectuali și țărani fără „școală”, bărbați și femei, oameni politici și reprezentanți ai spațiului eclezial etc., temelia societății clădită în democrație.  „Partidele comuniste urmăreau distrugerea definitivă a adversarilor sau a concurenților politici, ideologici, spirituali, reali sau potențiali. Doctrina cerea condamnarea la moarte, execuție și încarcerarea pe termen îndelungat, până la exilul spre Vest, ce slăbea forțele de rezistență împotriva comunismului”[1], astfel încât elemente ce ar putea coagula în jurul lor orice manifestare de rezistență să  fie fără de putere.

Cea mai importantă alterare a drepturilor privea libertatea de gândire și exprimare a omului, care era obligat să intervină în propria conștiință, pentru a  curăța tot ceea ce partidul nu agrea și nu credea de folos.  Această ingerință distrugea ființa umană și trăsăturile ei, anulându-i puterea de a cugeta, calitatea de a fi rațională, de a fi persoană; „cugetarea” nu  se afla printre criteriile specifice tiparului „omului muncii” pe care partidul îl reprezenta, ci proletariatul răspunde la stimulii generați de către cei superiori pe calea ierarhică în întreprinderea unde sunt repartizați. Cugetarea autentică (filosofică) este o manifestare a elitelor, a intelectualității.; „cugetarea nu se potrivește deloc cu uniformitatea și constrângerea. Atunci când în filozofie, în știință, în literatură, în critica de artă, toată lumea repetă (deja; n.n.) aceleași fraze învățate pe dinafară, gândirea și-a dat ultima suflare. (…) Educația intelectuală care formează pe omul societății de mâine, trebuie să fie liberă, variată, plină de viață, bogată în frământări spirituale. Chiar și ideile politice, oricare ar fi ele, prind rădăcini mult mai puternice, când ele nu sunt împinse prin violență, ci sunt propagate într-o atmosferă de libertate intelectuală.”[2]

Cazul românesc (în ceea ce privește comunismul autohton) este unul special în blocul socialist: atât privind dinamica interioară a partidului, relația dintre acesta și cetățenii statului, cât mai ales represiunea instituită împotriva celor ce sunt desemnați ca și dușmani ai regimului (apogeul terorii îl constituie „experimentul Pitești”).

Partidul Comunist Român se conturează în perioada interbelică ca o formațiune politică aflată la periferia „scenei” , în contextul identificării cu pericolul reprezentat de Uniunea Sovietică și schimbările majore din interiorul ei, dar și cu agresivitatea doctrinei socialiste ce propunea o revoluție proletară. Monarhia se raportează la organizație ca la un element ostil „siguranței generale” și o sancționează prin scoaterea în afara legii la 11 aprilie 1924, obligându-i pe membrii săi să asume specificul clandestinității.

Ca aspect comun al acestora devine perioada petrecută în închisorile Siguranței, acolo unde se coagulează un grup unit ce manifestă un mod de rezistență, deși în interiorul întregului organism apar mai multe facțiuni doritoare de monopol. Numărul celor ce simpatizau cu socialismul era foarte scăzut, în genere personaje oportuniste, care conturau o imagine a unei organizații caracterizată de slăbiciune. Această „slăbiciune a Partidului Comunist Român în perioada interbelică a avut două cauze legate între ele: incapacitatea comuniștilor de a se integra societății româneștii, nici măcar în rândul clasei muncitoare, a cărei avangardă se credea; (…) amestecul continuu al cadrelor Internaționalei Comuniste în afacerile interne ale partidului.”[3]

Facțiunile constituite vor crea diferite presiuni asupra întregii organizații, existând o continuă luptă pentru supremație, conducere și acces la resurse, deși vectorul central rămâne subordonarea față de direcția și deciziile poruncite de Moscova. Astfel, amintim în 1944 un important grup de militanți ce se afla în închisori coordonat de Gheorghe Gheorghiu-Dej ce strânsese în jurul său pe Theohari Georgescu, Iosif Chișinevschi, Gh. Apostol, Miron Constantinescu, Nicolae Ceaușescu, etc. ; un alt grup  se afla la Moscova sub influența Anei Pauker, ce avea în componența sa și pe Vasile Luca, Constantin Doncea, Walter Roman, precum și o altă facțiune ce trăia în clandestinitate: Ștefan Foriș, Lucrețiu Pătrășanu, Emil Bodnăraș, Iosif Rangheț.

După lovitura de stat din 23 august 1944, grupul Dej preia conducerea și propune în 1945 instalarea guvernului Petru Groza, ce va continua politica U.R.S.S.-ului atât în acordul de pace de la Paris, cât și mai apoi prin forțarea abdicării Regelui Mihai I, la sfârșitul anului 1947.

Din 1948 până în 1989 Partidul Comunist a instituit în România un regim totalitar ce încerca o reconfigurare a societății, inventarea unui cetățean nou după tiparul socialist într-un stat supus Moscovei, nu doar ideologic, ci și politic și economic.

Folosind presiunea tancurilor sovietice, comuniștii români au pus în aplicare modelul rusesc, devenind în blocul Est european partidul cu cel mai înalt grad de obediență față de „centru” (ceea ce explică și represiunea mai accentuată față de oponenții regimului în comparație cu alte state, în contextul în care un partid fără legitimarea cetățenilor avea nevoie de propria justificare folosind progresiv forța); în februarie 1948 România (Republică Populară) este așezată, pe baza unui tratat, în blocul sovietic -din punct de vedere militar.

Pentru întărirea regimului instaurat se desființează principalele partide de opoziție,  consolidând astfel partidul de masă ce cunoaște un aflux de membri muncitori, prizonieri din unitățile militare românești capturate de Uniunea Sovietică (ex. Tudor Vladimirescu), din unificarea cu Partidul Social Democrat, țărani, și profesori din sistemul reformat de învățământ.

Cei care erau considerați ca fiind „periculoși” erau judecați și trimiși în închisori, în conformitate cu legislația vremii, clădită pe noua Constituție din 1948, formulată după tiparul celei sovietice din 1936.

Construirea utopiei comuniste se lovea de rezistența elitelor românești (politice, culturale, științifice, teologice, etc.), care se formaseră pe temelia democratică a unei egalități în judecată (conform drepturilor și libertăților cetățenești) și nu a obligativității  remodelării întregii clase prin „nivelarea” diferențelor personale. Astfel, „ raporturile elitei comuniste cu societatea priveau subordonarea completă a societății. Dictatura proletariatului a fost un regim dirijat exclusiv- fără niciun mecanism de control din partea societății- de o infimă minoritate (…) Scopul final era de a crea o altă societate românească. O primă etapă trebuia să fie distrugerea vechii societăți, prioritară structurilor de raliere ale intereselor ei. A doua etapă: substituirea lor cu instituții și forme de coagulare ale ansamblului social specifice, subordonate unei voințe politice unice.”[4]

Modelul de comunism implementat în spațiul românesc este cel rusesc, care se abate ,așa cum aminteam anterior, de la privirea originară asupra egalității prin socialism, suferind mutații în conformitate cu realitatea politică, socială și economică cu care viitorul U.R.S.S. se confrunta. Există o „diferența între analiza pe care o face Marx trecerii de la capitalism la comunism și cea pe care o face Lenin. Pentru Marx dictatura proletariatului înseamnă o dictatură a majorității societății împotriva unei minorități. La Lenin, dictatura proletariatului este dictatura unei minorități.”[5] De aceea soluția găsită urmărea inventarea unui proletariat după un proces de industrializare forțat, astfel încât majoritatea populației ce trăia în mediul rural să fie transmutată în spațiul urban.

În cazul românesc, lumea rurală reprezenta 76,5% din totalul populației; în 1949 țăranii sunt încadrați în cinci categorii, o clasificare ce avea ca sistem de referință „pământul” deținut: țărani lipsiți de pământ, țărani săraci (posedând până la 3 ha), țăranii mijlocași (5-20 ha), chiaburii și rămășițe ale boierilor. Ultimele două categorii au suferit un grad ridicat de represiune, considerate a fi elemente antisistem. „ Cei mai mulți dintre țărani, mergând de la cei lipsiți de pământ până la cei care își lucrau pământul folosindu-se doar de brațele de muncă ale familiei, au fost organizați în gospodării de stat sau în gospodării colective. Acest proces s-a făcut prin măsuri de coerciție la scară largă. Rezistența față de colectivizare, nepredarea <<cotelor>>, întârzierile în plata impozitelor sau în efectuarea muncilor agricole au avut drept rezultat aruncarea în închisoare a circa 80.000 de țărani, 3.000 dintre aceștia fiind judecați public. Colectivizarea a fost încheiată în 1962.”[6]

S-a hotărât transferul proprietății private către proprietatea comună, inventând un sistem de conversie a muncii în produse, ca și plată a prestației din colhozuri. Nu se rezolva problema românească în ceea ce privește  o agricultură competitivă ci dimpotrivă- se adâncea.

Viața țăranului era zguduită de alinierea la noi directive și norme care îl extrăgeau din propria biologie, din propria rânduială; iar rânduială familiei și comunității rurale gravita în jurul Bisericii și valorilor ortodoxe.

Pentru a clătina impedimentul „țărănesc” ce era obstacol în modernizare, partidul a lovit în însuși izvorul principiilor de guvernare a vieții personale a fiecăruia- Biserica. Ea era instituția cea mai apropiată de individ, cu care acesta se identifica și la care apela în toate momentele importante ale vieții sale. „Biserica a fost ultimul obstacol major în calea impunerii modelului sovietic, dar în acest caz Partidul Comunist Român nu a urmat ad litteram soluția sovietică. Atât Biserica Ortodoxă Română, cât șii Biserica Greco-Catolică (sau Unită) din Transilvania avuseseră un rol esențial în prezervarea sentimentului coeziunii și identității naționale de-a lungul secolului XVIII și XIX, ambele beneficiind de fidelitatea a milioane de români. Dacă aceste biserici ar fi putut fi manipulate pentru a servi țelurilor regimului, nu avea rost să fie distruse.”[7] Dacă acapararea puterii se cuantifica în capacitatea de decizie și validitatea ei în fața cetățenilor, atunci încercarea de aservire a instituțiilor formatoare de opinie către partid devine o prioritate (în contextul în care distrugerea lor poate cauza o anumită stare de revoltă).

Doctrina comunistă se opunea concepției smerite a creștinismului prin care  „întreaga bogăție i-a fost comunicată, transferată, transmisă lui Dumnezeu. Credința în Dumnezeu exprimă, așadar, slăbiciunea, sărăcia și starea de sclavie a omului. Căci dacă omul ar fi fost puternic, bogat și liber, n-ar mai fi avut nevoie de Dumnezeu și ar fi păstrat pentru sine darurile și însușirile cele mai de preț. Pornind de la aceste premise, Marx va trage următoarele concluzii: credința în Dumnezeu este cea care ține proletariatul într-o stare de  mizerie și de înjosire. (…) Proletariatul victorios trebuie să se descotorosească de consolările fanteziste ale lumii de dincolo, fructificându-și izbânda aici, pe pământ.”[8] Pentru Marx religia nu se definea ca o legătura a omului cu Dumnezeu, prin iubire, ci se traducea în termeni economici, considerată a fi „opiu pentru popor” (conform „Critica filozofiei hegeliene a dreptului”, 1843), o justificare a unei relații de tip burghez. Acesta credea că odată schimbat regimul ideologic, actul de guvernare și direcția de conducere va modifica inclusiv conștiința omului; cu referire la religie presupune că va elimina considerentul religios din comportamentul uman.

Astfel se consemna în Manifestul Partidului Comunist : „este oare nevoie de o perspicacitate deosebită pentru a înțelege că, atunci când se schimbă condițiile de viață ale oamenilor, relațiile lor sociale, existența lor socială, se schimbă și reprezentările, concepțiile și noțiunile lor, într-un cuvânt și conștiința lor?”[9] Doar că pentru cei care aveau bine fundamentate principiile de viață, schimbarea de regim și implicit represiunea, nu au făcut decât să ascută propria lor conștiință și cugetare, generând revoltă și contestare.

Pentru a subjuga Biserica Ortodoxă statului, Partidul Comunist a reformulat statutul cultelor printr-un Decret nr.177/1948 din 3 septembrie[10]  prin care impunea un mecanism de control coordonat de Ministerul Cultelor ce filtra informația transmisă credincioșilor, astfel încât să nu ajungă la ei mesaje ce să compromită  imaginea regimului.

„Aplicarea legii a pus alegerea episcopilor sub controlul statului, a înțesat Sfântul Sinod cu membri ai Partidului Comunist și a impus Bisericii Ortodoxe- principala biserică, având aproape 10,5 milioane credincioși- un nou statut, centralizând administrarea sa sub autoritatea unui patriarh. Toate acestea au permis regimului să manipuleze mai ușor Biserica. În acest timp toate proprietățile și fondurile Bisericii au fost naționalizate, instituțiile sale de învățământ au fost preluate de stat sau închise, instruirea clerului fiind sever limitată, iar practicile religioase, precum celebrarea publică a Crăciunului și a Paștilor, fiind interzisă. Biserica Ortodoxă a făcut un compromis cu regimul, ceea ce i-a asigurat supraviețuirea în dauna autorității ei morale.”[11]

Compromisul oficial a fost răspunsul unor evidente presiuni concentrate asupra clerului și credincioșilor, știindu-se părerea majoritară a ierarhiei cu  privire la doctrina socialistă și  societatea utopică conturată după normele ei. Patriarhul Miron Cristea ridica această problemă încă din anii  ̀30,  criticând manifestările de simpatie față de orice influență izvorâtă de la Moscova; el concluziona:  „apărarea noastră de pericolul comunist (…) trebuie să ne apropie pe toți, în interesul de a salva omenirea de această epidemie socială”[12].

Împotriva regimului s-au ridicat diferiți reprezentanți ai clerului, care au suferit mai apoi prigoană, închisoare și o parte chiar moarte. După 1948 se instituie „legal” reeducarea „omului vechi” și inventarea celui „nou”,  care nu avea ca și caracteristici religiozitatea.

[1] Stephane COURTOIS, Crimele comunismului, trad. Maria Ivanescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p.370.

[2] Al. CLAUDIAN, Socialismul şi formarea omului, „ Libertatea”, nr.130 din 18 ianuarie 1945 apud Victor FRUNZĂ, op.cit., pp. 216-217.

[3] Stelian TĂNASE, Elite şi societate. Guvernarea Gheorghiu-Dej 1948-1965, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, p.37.

[4] Ibidem, pp. 66-67.

[5] Ibidem, p.45.

[6] Dennis DELETANT, România sub regimul comunist, Editura Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1997, p. 69.

[7] Ibidem, p.70.

[8] Nikolai BERDIAEV, Originile creştinismului rus, Editura Dacia, Bucureşti, 1994 apud.Vasile IGNA, Marx contra Isus. Repere ale confruntării dintre creştinism şi comunism, Editura Universal Dalsi, Bucureşti, 2003, p.174.

[9] Karl MARX, Friederich ENGELS, Manifestul Partidului Comunist, Editura Politică, 1962.

[10] Monitorul Oficial nr. 204 din 3 septembrie 1948

[11] Dennis DELETANT, op.cit., p. 71.

[12] Î.P.S.S. Miron CRISTEA, Pastorale. Predici, Cuvântări, Vol. V Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1938, pp. 162-163 în Dr. Marin NEDELEA, Prim-miniştrii României Mari, Casa de Editură şi Presă „Viaţa Românească”, Bucureşti, 1991, p. 150.

O analiză a comunismului se poate contura urmând coordonatele specifice diferitelor categorii în care acesta a redefinit parametrii existenței lor: ideologici, științifici, sociali, culturali, teologici etc., astfel încât să descoperim, prin analogie cu vechea structură, pericolul evident ce-l constituie.

Comunismul, înainte de toate, este produsul intelectual al unei generații posterioare Revoluție Franceze și dezideratului său, care a pus în termeni utopici ideea de libertate și egalitate. Ca filosofie politică, acesta se auto consideră soluția eliminării discrepanțelor sociale, limitând „egalitatea” doar ca o formă izvorâtă din relații economice, producție și consum.

Astfel, definim comunismul ca un „mod de organizare socială bazat pe forme colective de proprietate asupra mijloacelor de producție și pe o distribuție egală a resurselor”[1], dar cu extindere a conceptelor sale peste granița amintită până la monopolul total asupra societății și statului, și chiar a vieții intime a cetățenilor săi.

Manifestul Partidului Comunist  delimitează normele specifice noii ideologii, axând dezbaterea pe nevoia dispariției celei ce a generat disensiuni sociale și apariția claselor- proprietatea privată. Engels considera că „ de la destrămarea comunei primitive, lupta dintre diferitele clase din care se compune societatea a fost întotdeauna marea forță matrice a progresului istoric. Această luptă va dispărea numai odată cu dispariția claselor înseși, adică după victoria socialismului.”[2] Dinamica societății va înceta în contextul unei totale egalizări, o eliminare a asupritorilor capitaliști ce dețineau mijloacele de producție și transferul lor în mâinile muncitorilor (proletariatului) va reconfigura relațiile interumane.

Mai mult, „se prevedea o revoluție socială în țările cele mai industrializate, adică în primul rând în Anglia, apoi în Germania și în Franța (or , această revoluție muncitorească, zisă <<revoluție proletară>> a avut loc mai întâi în Rusia”[3]). Astfel, puterea nu era gestionată prin norme asumate instituțional folosind sistemul democratic, adică prin reprezentare, ci se dorea o răsturnare a regimului și schimbarea sa cu noua perspectivă de guvernare (totalitară).

Dar „ așa cum apare din manifest, comunismul nu voiește egalizarea și înfrățirea tuturor claselor sociale spre un trai mai liber și mai armonic, ci dimpotrivă, urmărește aservirea tuturor celorlalte clase sociale proletariatului. Nu libertatea tuturor voiește comunismul, ci dictatura proletariatului.”[4]

Observăm o evoluție a doctrinei comuniste prin încercarea de mulare a sa peste aspectele specifice societăților în care se dorea instaurată, alterându-se corpul inițial și metodele gândite de Marx; Lenin propune anumite schimbări pentru că realitatea Rusiei era diferită de cea Occidentală și nu întrunea condițiile imaginate de „inventatorul” ideologiei. Era necesară parcurgerea tuturor etapelor pentru a îmbrățișa socialismul și încununarea sa- comunismul. Una dintre ele fiind cea capitalistă, fundamentată chiar pe conceptul de proprietate privată, pe concurență și piață liberă, pe modernizare și industrializare și firesc, pe discrepanțe, diversitate. Deși societatea sa nu era pregătită (fiind o țară preponderent agrară) , el o reinventează și-i impune propria versiune asupra progresului și bunăstării.

Rusia devine pentru Lenin, după Revoluția Bolșevică din 1917, un laborator în care se vor desfășura experimente ce vizează însăși integritatea umană (milioane de oameni morți, vieți schimbate, etnii strămutate, condiție îngenuncheată).

Folosind în analiză criteriul cel mai important de referință- proprietatea, deosebim între două forme de manifestare a ideologiei amintite: <<socialismul>> propriu-zis, ori colectivismul și comunismul. Colectivismul promovează desființarea proprietății private, numai în ceea ce privește mijloacele de producție(…) comunismul se deosebește de socialism prin faptul că el tinde de a lua din mâna individului nu numai mijloacele de producție, ci și mijloacele de consumație (…) comunitatea va hotărî chiar ceea ce fiecare va trebui să consume, anume cât și ce trebuie să primească fiecare, ca îmbrăcăminte, ca alimente”[5].

Utopia comunistă pune în discuție calitatea de persoană a fiecărui cetățean, care își contura existența conform individualităților sale, opiniilor, talentelor ori deciziilor epurate prin filtrul aspectelor empirice.„Socialismul urmărește deci o distrugere parțială a proprietății private, în timp ce comunismul urmărește o distrugere totală a ei”[6], ce generează distrugerea totală a omului vechi și înlocuirea cu unul „nou”, configurat cerințelor sistemului.

Doctrina „salvatoare” este împărtășită comunității folosind diferite modele care pun în analogie trecutul cu prezentul, iar alegerea făcută poate schimba viitorul. Se uzitează două noi  categorii de mesageri, ambele explicate de Lenin ca fiind necesare prin însăși forța convingerii lor (propagandistul și agitatorul). Ambele folosesc puterea simbolului și a diversiunii, iar în cazul nereușitei se apelează la violență, pe considerentul: cel ce nu îmbrățișează convingerile devine prin excludere dușman al noii orânduiri. Astfel, „propagandistul, când tratează de pildă, chestiunea șomajului trebuie să explice natura capitalistă a crizelor, să arate cauza pentru care ele sunt inevitabile în societatea modernă, să arate necesitatea transformării ei într-o societate socialistă etc. (…) Agitatorul însă, vorbește despre aceeași chestiune,  va alege exemplul cel mai izbitor și mai cunoscut auditoriului- de pildă, moartea unei familii de șomeri din pricina foamei, creșterea mizeriei etc. – și folosind acest fapt cunoscut fiecăruia, își va concentra toate eforturile pentru a transmite <<masei>> o singură idee, și anume: cât de absurdă este contradicția dintre creșterea bogăției și creșterea mizeriei, căutând să trezească nemulțumirile și revolta masei.”[7]

Mizând o reacție de revoltă la un impuls controlat prin mesaj, se așteaptă preluarea controlului actului de guvernământ, dar nu de către proletarii însăși ci de către o echipă restrânsă de „elite” ale regimului care vor manipula populația (de aici „ ideea de propagandă continuă să fie imediat asociată în conștiința publică actuală cu minciuna (…) cu intenția adesea subversivă, alteori nobilă, de manipulare a psihicului indivizilor dintr-un anumit  grup social.”[8] ).

Dacă metodele descrise anterior nu cauzează atingerea scopului propus, atunci se folosește teroarea ca și mijloc de convingere, ori de deposedare de autoritate a celui vizat (atitudini comune întregului bloc comunist). Se poziționează antagonic două grupări: cea burgheză, veche și cea comunistă, nouă care propune o revoluție totală, o detașare de trecut prin distrugerea și uitarea lui. Așadar, „ teoria preluării puterii prin forță, întrucât burghezia din principiu nu voiește să părăsească singură scena istoriei, până nu este dată în brânci pe ușă afară și nici să recunoască de la sine dreptul partidului comunist de a rămâne singur, pe această scară, justifică necesitatea terorii. P.C.R.-ul a aplicat-o când a făcut ochi. Era sensul existenței sale. El se întărea numai în acest fel: pe seama adversarilor.”[9]

[1] Cătălin ZAMFIR, Lazăr VLĂSCEANU, Dicționar de sociologie, Editura Babei, București, 1998,  p.125.

[2] ENGELS, Socialismul internațional și socialismul italian, vol. XXII, 1894, p. 476. apud Ion IANOŞI, Marx. Engels. Lenin. Despre dialectică, Editura Nemira, București, 1978, p. 188.

[3] Didier JULIA, Dicționar de filosofie, Editura Univers Enciclopedic, București, 1999, pp.202-203.

[4] Gh.N. DUMITRU, Comunism, iudaism, francmasonerie, Tipografie „Fântâna Darurilor”, București, 1937, p.39.

[5] Dimitrie GUSTI, Comunism, socialism, anarhism, sindicalism și bolșevism, Editura Științifică, București, 1993, p.26.

[6] Ibidem.

[7] V.I.LENIN, Ce-i de făcut, Editura Partidului Muncitoresc Român, București, 1952, p.79.

[8] Cătălin HENTEA, Propagandă fără frontiere, Editura Nemira, București, 2002, p. 19.

[9] Victor FRUNZĂ, Istoria comunismului în România, Ediția a III-a, EVF, București, 1999, p.340.

Dragostea pentru științele juridice a venit pe filieră paternă. Junele parcurge cu brio toate etapele școlare, iar la vremea studenției se orientează către Facultatea de Drept din Cluj.  După obținerea doctoratului, se stabilește la Blaj, unde ajunge avocat al Mitropoliei Române Unite. Camaraderia cu Ion Rațiu îl apropie de tabăra PNR. În 1906, Maniu dă prima lovitură și prinde un loc de deputat în Parlamentul de la Budapesta. Odată cu izbucnirea Primului Război Mondial va fi  încorporat  în armata austro-ungară la Aiud și trimis pe frontul italian. În vara lui 1918 se satură de război și dezertează. Ajuns la Arad, a contribuit la adoptarea hotărârii care prevedea separarea deplină de Ungaria fiind delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. După Unire, partidul condus de Maniu a obținut o majoritate zdrobitoare, ajungând în cele din urmă la conducerea statului, dar Carol al II-lea se reîntoarce în țară și-l dă jos. A fost printre cei mai aprigi luptători împotriva preluării puterii de către comuniști. În dorința de a scăpa de liderii țărăniști, sovieticii pun la cale înscenarea de la Tămădău, în urma căreia Maniu va fi judecat și condamnat al închisoare pe viață.

Spița familiei Maniu

Vine pe lume la 8 ianuarie 1873, în satul Bădăcin din județul Sălaj. Tatăl, Ion Maniu, a fost nepotul lui Simion Bărnuțiu, cel care l-a călăuzit pe cărarea științelor juridice la Universitatea din Pesta și Viena. În 1865, se va căsători cu Clara Coroianu, fiica vicarului Demetriu Coroianu. Din acest mariaj vin pe lume cinci copii: Cassiu, Iuliu, Sabina, Cornelia și Elena. Iuliu Maniu a copilărit în localitatea natală, urmând școala primară la Blaj și liceul calvin din Zalău. Obține diploma de bacalaureat în anul 1890, iar un an mai târziu se înscrie la Facultatea de Drept din Cluj, desăvârșindu-și pregătirea juridică la Budapesta și Viena. În studenție, este membru și președinte al Societății Academice ,,Petru Maior”. După obținerea doctoratului în anul 1896, se stabilește la Blaj unde ajunge avocat al Mitropoliei Române Unite, demnitate pe care o va îndeplini până în anul 1915.

Luptele politice și zgomotul armelor

Asemeni marilor avocați, Iuliu nu a putut sta departe de febra vieții politice. A fost un apropiat al lui Ion Rațiu, președintele Partidului Național Român, implicându-se în promovarea cauzei românilor din monarhie. Debutul anului 1902 îl găsește pe Maniu alături de alți tineri vizionari precum Aurel Vlad, Ioan Mihu, Victor Bontescu, punând bazele ziarului Libertatea de la Orăștie. Vocea tinerimii din partid s-a făcut auzită și în cadrul conferinței PNR de la Sibiu, afirmând importanța politicii activiste în detrimentul celei pasiviste folosite până atunci. În anul 1906, alături de alți intelectuali români, Maniu a reușit să intre în Parlamentul de la Budapesta ca deputat al cercurilor electorale transilvănene. Pe lângă toate acestea, a făcut parte din comisia de tratative româno-maghiare desfășurată după anul 1910, implicându-se cu timp și fără timp în lupta de emanciparea a românilor din Transilvania.

În momentul declanșării primei conflagrații mondiale, a fost încorporat  în armata austro-ungară la Aiud și trimis pe frontul italian. A luptat vitejește, sfidând moartea în fiecare clipă. Este promovat ofițer de artilerie în regimentul 26, fiind detașat pe frontul sudic în munții Tirolului. Clipele dificile prin care trecea armata austro-ungară în vara lui 1918, l-au făcut pe Maniu, care ajunsese între timp comandat de baterie, să dezerteze și să meargă la Arad, unde se reunise consiliul de conducere al PNR. Pleacă pentru o scurtă perioadă de timp la Viena, ca reprezentant al poporului român și formează un comandament românesc și un senat militar menite să apere capitala Austriei și să asigure ordinea publică.

Războiul cu Carol al II-lea și prigoana comunistă

La 14 noiembrie 1918, Iuliu Maniu revine la Arad unde contribuie la adoptarea hotărârii care prevedea separarea deplină de Ungaria. Va fi delegat din partea cercului electoral Vințul de Jos la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. După înfăptuirea Marii Uniri, este ales președinte al Consiliului Dirigent. În momentul dizolvării acestei structuri, se va implica și mai mult în viața politică a României Mari. În anul 1926, PNR va fuziona cu Partidul Țărănesc al lui Ion Mihalache, constituindu-se Partidul Național Țărănesc. După alegerile din 1928, partidul condus de Maniu, a obținut o majoritate zdrobitoare, ajungând în cele din urmă la conducerea statului. Văzând cele întâmplate, Carol al II-lea se reîntoarce în țară și-l dă jos pe Maniu de la conducerea Guvernului. Între cei doi era o tensiune permanentă alimentată de opoziția acerbă pe care Maniu o manifesta față de guvernarea autocratică a lui Carol și înființarea Frontului Renașterii Naționale.

Iuliu Maniu la proces

După 23 august 1944, Iuliu a fost printre cei mai aprigi luptători împotriva preluării puterii de către comuniști. S-a opus instalării guvernului Groza și a protestat față de încălcarea democrației trimițând mai multe memorii către puterile occidentale. Nici victoria zdrobitoare obținută în alegerile din 19 noiembrie 1946 nu a putut face nimic, deoarece rezultatele au fost falsificate de comuniști. Maniu devenise un ,,element” periculos de care trebuia scăpat cât mai repede. Momiți cu promisiunea că vor putea pleca din țară, fruntașii PNȚ pășesc pe aeroportul din Tămădău la 14 iulie 1947. Acolo ce să vezi? Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Nicolae Carandino și mulți alții, au fost săltați de autoritățile comuniste fiind puși sub acuzare pentru „încercare de fugă într-o țară străină”. De acum PNȚ intrase în ilegalitate, iar Maniu a fost judecat pentru înaltă trădare și condamnat la închisoare pe viață. La cei 74 de ani a fost trimis la penitenciarul din Galați, urmând ca în 1951 să fie transferat la Sighet alături de alți țărăniști. Frigul, foametea și bătăile, i-au grăbit sfârșitul. După câteva zile de grea suferință se va stinge la vârsta de 80 de ani. Gardienii n-au avut milă de el nici după moarte, aruncându-i trupul într-o groapă comună din Cimitirul Săracilor.

Surse: Biblioteca Digitală BCU Cluj;

Asculta muzică rock, cânta la baterie și nu rata niciun prilej de ieșire cu gașca. Cu toate acestea era pasionat de istoria religiilor. A fost un interes progresiv, iar întâlnirea cu opera lui Mircea Eliade, celebra Istorie a Religiilor, a pus paie pe foc. Ortodoxia nu avea ce căuta în acest peisaj  fiind catalogată drept învechită și plictisitoare. Într-o zi, pe când participa la un forum despre alchimie, s-a dat la vorbă cu un român stabilit în Insulele Mauritius care l-a întrebat: ”Faci isihasm?” Nici nu auzise de așa ceva. Au debutat lecturi pe această temă, iar printre meditațiile yoga pe care le practica și-a făcut loc rugăciunea inimii. A fost o explozie de bucurie și de lumină, întărită de o altă carte de căpătâi, Jurnalul fericirii. Ulterior, a absolvit Facultatea de Teologie din Cluj, obținând un doctorat la Universitatea Aristotel din Tesalonic, iar din 2006 a făcut pasul către viața monahală. În prezent face misiune în proximitatea unui loc al durerii, Cimitirul Cărămidăriei din Gherla, loc în care au fost îngropați foști deținuți politici. Aici a fost improvizată o bisericuță, s-a constituit Asociația Memorialul Gherla, iar în viitor se dorește ridicarea unui memorial care să amintească de pătimirile martirilor din epoca comunistă. Am stat de vorbă cu părintele Grigorie Benea despre regăsire, istoria acestui loc al rezistenței și planuri de viitor.

Interviul pe scurt:

• Drumul anevoios către identitatea spirituală: “Vorbeam despre alchimie, ezoterism, yoga, kabala, iar la un moment dat mă întreabă: Faci isihasm? Nici nu știam despre ce e vorba. Atunci mi-a zis să citesc Sfântul Siluan Atonitul și Părintele Ghelasie de la Frăsinei. A fost un prim declic, realizam că există ceva de care nu știu și eram interesat să aflu.”
• Când faptele se cer împlinite: ”Veniseră copii din România și Ungaria, iar la un moment dat după ce le arătasem cimitirul, un profesor din Ungaria a spus că este extraordinar ce le-am povestit și a întrebat cum se face că un loc cu o asemenea încărcătură simbolică și memorială arată în acest fel. Am început să îndrug câteva scuze și atunci am avut un moment în care am zis: Sunt doar scuze. Sau faci, sau taci!”
• O rană care se vindecată prin rugăciune și cunoaștere: “Pe 1 octombrie 2017, Arhiepiscopia a înființat mănăstirea, după ce în vara aceluiași an am făcut Asociația Memorialul Gherla dedicată comemorării deținuților din punct de vedere istoric. Prin asociație avem ocazia de a vorbi despre detenție la modul general, nu strict confesional. Mănăstirii îi revine astfel rostul de a vindeca cu rugăciune rana acestui loc, este un demers prin care dorim să descoperim adevărul.”

Vâltoarea lumii și setea de cunoaștere

Ardelean get-beget, părintele Grigorie Benea s-a născut la Dej. Aici a urmat cursurile Școlii nr. 1, iar ulterior  Colegiul Național “Andrei Mureșanu”. În adolescență asculta muzică rock, cânta la baterie într-o formați de profil, se declara ateu și ieșea cu gașca la discotecă. Pasionat de studiul paleontologiei și ecologiei, nu rata nici un prilej de a se informa, iar printre acestea și-a făcut loc și interesul pentru istoria religiilor. “În acea perioadă plăcerea era singurul rost pe care îl aveam. Asta și pentru că veneam dintr-o familie în care nu exista nicio grijă financiară, prin urmare nu îmi rămânea decât să mă bucur de viață. Am început cu o carte, Religiile lumii și am continuat să cercetez pe tot parcursul liceului. Eu de felul meu sunt un om care își trăiește viața cu inima, iar când am descoperit opera lui Mircea Eliade, am vrut să aprofundez tot ce ține de sfera religiosului, mai puțin Ortodoxia care mi se părea o religie înapoiată și plictisitoare”, povestește părintele Benea.

,,Am vrut să aprofundez tot ce ține de sfera religiosului, mai puțin Ortodoxia”

Debutul erei internetului a constituit un prilej bun de a-și lărgi cunoștințele. Era prin jurul anului 2000 când participa la un forum despre alchimie. Aici s-a dat la vorbă cu un un român stabilit în Insulele Mauritius care l-a pus în dificultate. “Vorbeam despre alchimie, ezoterism, yoga, kabala, iar la un moment dat mă întreabă: Faci isihasm? Nici nu știam despre ce e vorba. Atunci mi-a zis să citesc Sfântul Siluan Atonitul și Părintele Ghelasie de la Frăsinei. A fost un prim declic, realizam că există ceva de care nu știu și eram interesat să aflu. Între timp, auzisem de rugăciunea inimii și s-a format o concepție potrivit căreia în Ortodoxie, partea duhovnicească se manifestă prin rugăciunea inimii. La vremea respectivă făceam niște meditații yoga și în cuprinsul acestor meditații am început să spun rugăciunea. Când am început să o rostesc, pur și simplu a fost ca o explozie de bucurie și lumină. După, am început să citesc Jurnalul fericii al părintelui Nicolae Steinhardt, o carte de turnură care mi-a prezentat Ortodoxia ca fiind cu totul altceva față de ce credeam eu.”

Când Dumnezeu te cheamă, nu-i loc de scuze

Cu timpul, acea stare de bucurie și pace a început să fie tot mai intensă. Nimic nu o putea substitui. Nici ieșirile la bar, nici escapadele la discotecă nu își mai găseau locul, deveniseră derizorii și plictisitoare. Dar hotărârea de a urma calea preoției a venit mai târziu, tot în urma unei lecturi de căpătâi, Jurnalul unui preot de țară de Georges Bernanos. În 2006, a fost rasoforit la Nurenberg de către Înalt preasfințitul Serafim Joantă, apoi hirotonit diacon. După  doar un an pe tărâm german, a revenit în țară și a gravitat în jurul a doi poli: Mănăstirea Nicula și Tesalonic, unde urma un doctorat.“Mi-am dedicat cercetarea doctorală vieții duhovnicești din temnițele comuniste, însă nu mai știu exact cum am descoperit cimitirul deținuților politici de pe Dealul Cărămidăriei. Locul era părăsit și se găsea în paragină. La Nicula îi ghidam pe cei care doreau să cunoască mănăstirea, iar dacă prindeam un context favorabil le vorbeam și despre Gherla, despre detenția politică și cei care doreau să afle mai mult le spuneam despre existența cimitirului și le arătam unde se află”, afirmă părintele Benea.

 

,,Am avut un moment de declic în care am zis: Sunt doar scuze. Sau faci, sau taci!”

Contextul a fost de așa natură încât un grup de tineri care participau la un proiect dedicat memoriei victimelor totalitarismului, să facă o vizită la Gherla. “Întâmplarea a făcut ca ei să sune la mănăstire și să le răspund chiar eu. Veniseră copii din România și Ungaria, iar la un moment dat după ce le arătasem cimitirul, un profesor din Ungaria a spus că este extraordinar ce le-am povestit și a întrebat cum se face că un loc cu o asemenea încărcătură simbolică și memorială arată în acest fel. Am început să îndrug câteva scuze și atunci am avut un moment în care am zis: Sunt doar scuze. Sau faci, sau taci! ”

Vindecarea prin memorie și rugăciune

Și pune-te pe treabă. Pentru început a fost curățat locul, apoi părintele Benea a bătut la ușa Înalt preasfințitului Andrei Andreicuț, aducându-i la cunoștință faptul că la Gherla se găsește un cimitir al deținuților și că ar merita făcut un memorial. “Atunci eram încă doctorand, iar Înalt preasfințitul a spus să-mi termin mai întâi studiile și apoi vedem. După doctorat au fost clipe dificile. Se vehicula faptul că Mănăstirea Nicula trebuie să se ocupe de construirea memorialului, și pentru că eu viețuiam acolo sarcina îmi revenea. În cursul anului 2017 am obținut pământul pe care se afla cimitirul în urma unui schimb între mănăstire și Primăria orașului Gherla, apoi s-a decis înființarea unei mănăstiri separate cu hramul Sfinții 40 de mucenici, dedicată comemorării victimelor din închisorile comuniste. Pe 1 octombrie 2017, Arhiepiscopia a înființat mănăstirea, după ce în vara aceluiași an am făcut Asociația Memorialul Gherla dedicată comemorării deținuților din punct de vedere istoric. Prin asociație avem ocazia de a vorbi despre detenție la modul general, nu strict confesional. Mănăstirii îi revine astfel rostul de a vindeca cu rugăciune rana acestui loc, este un demers prin care dorim să descoperim adevărul. În definitiv  asistăm la o lucrare pe care o face Dumnezeu și asta se vede prin modul cum s-a făcut mănăstirea și proiectul memorialului, realizări care sunt peste puterile mele”, spune cu tărie părintele.

 ,,În acest fel întreaga țară este un memorial”

Prezența crucilor și mărturiile orale care afirmau că în cimitir zac foști deținuți politici au fost confirmate de rezultatele apărute în urma unor săpături evaluative. În etapa a doua, se dorește identificarea propriu zisă a celor care au pătimit aici și construirea unui memorial care să adăpostească un osuar, un muzeu și un spațiu în care să fie pomeniți aceștia. L-am întrebat pe părintele Benea care sunt următorii pași și cum pot ajuta cei care sunt interesați.“Am inițiat Arhiva Gulag, în care adunăm mărturii ale foștilor deținuți politici, ultimii care mai sunt în viață. Acest demers ne-a făcut să înțelegem faptul că nu poți fragmenta experiența detenției politice pe locuri geografice, pentru că marea majoritate a deținuților au fost închiși în mai multe locuri. În această arhivă adunăm mărturii video, audio, dar și obiecte care au aparținut foștilor deținuți. Tot în acest context am decis să înființăm Fundația Gulag și să demarăm proiectul Epitaf. Ideea este următoarea: aici la Gherla avem un cimitir al deținuților, însă mulți dintre ei au ieșit din închisoare și au murit în alte locuri. În acest fel întreaga țară este un memorial, ori noi vream ca prin acest proiect să marcăm mormintele foștilor deținuți din toată țara, nu doar cei de la Gherla. Cum mai exact? Mai întâi printr-o plăcuță la locul respectiv pe care să scrie cine a fost acel om, iar de cealaltă parte vrem să facem o aplicație care să-i ajute pe oameni să găsească mormântul unui deținut politic și să afle mai multe. Noi am început acest demers la Cluj, dar vrem să ne lărgim, așa că oamenii care doresc ne pot sprijini atât prin donații, dar și prin implicare propriu zisă. Este nevoie de aparatură de înregistrare, de oameni care să facă interviuri cu deținuții care mai trăiesc, avem nevoie și de un grafician pentru că vrem să dezvoltăm site-ul, sunt multe de făcut”, conchide părintele Grigorie Benea.

Se naște pe 9 decembrie 1878, în comuna Tritiul de Sus, comitatul Turda. Elev emerit, ia calea științelor juridice și devine student la Facultatea de Drept din Cluj. Era tânăr, dar asta nu-l împiedică să se implice în febra vieții politice. În urma Dictatului de la Vinea, sare ca ars și ia atitudine. Nu poate sta cu frica în gât și cu mâinile în sân, motiv pentru care duce o luptă acerbă pentru drepturile românilor. Critică prin slove la ziarul Tribuna Ardealului, apoi propune organizarea rezistenței armate. Acum intră în acțiune trupele Gestapo, care îl arestează. Își ia mâna de pe politică, însă nu pentru mult timp. Odată cu preluarea puterii de către comuniști, peisajul politic suferă mari schimbări. Este arestat la Sibiu, judecat, condamnat la trei ani de temniță și încarcerat la Penitenciarul Sighet.

Emil, un june de toată isprava

Vine pe lume în familia preotului greco-catolic Ioan Hațiegan de pe Valea Someșului. Pe lângă Emil, Aurelia, mai adusese pe lume alți patru copii, printre care și renumitul medic internist Iuliu Hațiegan, cercetător în domeniul tuberculozei, profesor universitar și rector al Universității din Cluj. Părinții s-au îngrijit să nu-i lipsească nimic: i-au luat cărți, l-au dat la cele mai bune școli, iar când a venit momentul studenției, junele a luat calea științelor juridice. Se înscrie la Facultatea de Drept din Cluj pe care o va absolvi în 1901. Datorită rezultatelor bune la învățătură, va beneficia de mai multe burse de studiu acordate de Fundațiile “Alexandru Șterca Șuluțiu”, “Simion Ramonțai” și “Transilvania”. Prin 1908, obține doctoratul, iar de acum lucrurile încep să se lege.

După ce iese de pe băncile facultății, Emil este numit judecător la Huedin și la tribunalul din Cluj. Intră de timpuriu în politică și devine membru în Partidul Național Român din Transilvania, apoi se dedică trup și suflet politicii de emancipare națională a românilor ardeleni. Toamna lui 1918, îl găsește la Cluj, unde ia parte la organizarea evenimentelor care au precedat Marea Unire. Tactul, diplomația și viziunea de care dădea dovadă, l-au urcat până în fruntea Consiliului Național Român, urmând ca pe 1 decembrie să fie prezent la Marea Adunare de al Alba Iulia.

Un avocat cu sclipiri de pedagog

Odată înfăptuită Unirea, Emil Hațieganu este uns membru în Consiliul Dirigent și primește pe mână resortul de Codificare. Cu ocazia primelor alegeri, prinde un mandat de deputat în Primul Parlament al României Mari, intrând în componența guvernului condus de Alexandru Vaida-Voevod. În 1919, cu ocazia preluării Universității din Cluj de către administrația românească, Emil este numit profesor în cadrul Facultății de Drept. Se dedică trup și suflet catedrei, motiv pentru care în anul universitar 1921-1922, este pus decan, iar în 1929, rector al Universității din Cluj. Pe lângă activitatea didactică și de cercetare, se dovedește un iubitor al condeiului. În acest scop pune pe picioare revista Glasul libertății. Pe parcursul perioadei interbelice, Emil Hațiegan înregistrează o ascensiune politică de invidiat. Adună trei mandate de deputat, devine vicepreședinte al Camerei Deputaților, subsecretar de stat la Ministerul Justiției, la Ministerul Sănătății, la Ministru de Stat pentru Transilvania, etc.

Ia atitudine împotriva cedării Transilvaniei și este arestat

Pe 30 august 1940, în conformitate cu prevederile Dictatului de al Viena, România este silită să cedeze jumătate din teritoriul Transilvaniei în favoarea Ungariei horthyste. Privind la cele întâmplate, Emil nu poate sta cu frica în gât și cu mâinile în sân. Pentru început ia în mână condeiul și biciuiește prin scris la ziarul Tribuna Ardealului. Văzând că lucrurile nu merg într-o direcție bună, trece la alt nivel și propune organizarea rezistenței armate. Trupele Gestapo află imediat de intențiile sale și-l arestează pe loc în toamna lui 1944. După cele întâmplate, își ia mâna de pe politică, cel puțin pentru o vreme. În 1945, după conferința de la Moscova, este desemnat ministru fără portofoliu din partea Partidului Naţional Ţărănesc în guvernul Petru Groza. Tovarășii nu-l văd prea bine și pun la cale un atentat împotriva lui, însă din fericire încercarea se soldează cu un eșec. Tot în acel an, Academia Română omagiază faptele sale eroice și activitatea științifică prin acordare titlului de membru de onoare.

După anul 1948, când bolșevicii au luat frâiele țării în mână, are loc arestarea avocatului Hațieganu, pentru activitate în P.N.Ț. I se retrage titlul de academician, este judecat, condamnat la trei ani de temniță pentru sabotaj și încarcerat la Penitenciarul Sighet pentru 36 de luni. Ulterior, pedeapsa îi este majorată cu 60 de luni. Suferă frigul, bătăile, lipsa hranei, și asta doar pentru că a pus umărul la înfăptuirea unei Românii demne. Pe 15 iulie 1955, autoritățile comuniste îi eliberează. Vizibil slăbit, având o vârstă înaintată, mai apucă patru ani de “libertate”, după care se stinge la Cluj.

Sursă:  Biblioteca Digitală BCU Cluj.   

Absolvent al Facultății de Drept din Cluj, Augustin își începe ucenicia în birourile marilor avocați din Șimleu Silvaniei. Prin ianuarie 1912, decide să pornească singur la drum, motiv pentru care își deschide propriul birou la Crasna. Chemat la arme în Primul Război Mondial servește cu demnitate și curaj. Când focurile se potolesc, lucrează de zor alături de elita politică sălăjeană pentru înfăptuirea Marii Uniri.  Pe 17 octombrie 1944, este uns prefect al județului Sălaj, pe care îl pune pe picioare într-un timp foarte scurt. Cu toate acestea, este înlăturat din funcție de Frontul Național Democrat, căzând în dizgrația autorităților comuniste care încep să-l șicaneze. I se taie pensia, este urmărit de Securitate și nevoit să lucreze în locuri mult sub pregătirea profesională. În vara anului 1958, Augustin și soția sa, se reîntorc definitiv la Zalău. Aici și-a dat ultima suflare pe 27 mai 1959.

Studiile și anii de ucenicie

Se naște pe 14 decembrie 1885, în localitatea Cozla, ca fiu al preotului Simion Pintea și al Ecaterinei. Părinții i-au oferit o educați aleasă, care a debutat la școala primară de stat din Baia Mare, apoi patru clase la liceul minorităților din Șimleu Silvaniei. Perioada liceului s-a consumat la Beiuș, unde a fost coleg cu viitorul avocat Nicolae Bolcaș, cu judecătorul Leonida I. Pop, notarul Valer Vicaș, și alte personalități care aveau să pună umărul la înfăptuirea Marii Uniri. După liceu, se înscrie la Facultatea de Drept din Cluj, iar la 2 mai 1907, devine doctor în drept. Tot acum debutează și perioada de stagiatură la Șimleu Silvaniei. Trece prim cabinetele mai multor avocați, începând cu Dr. Victor Deleu, Dr. Roth Hugo din Zalău și Dr. Gheorghe Duleșiu din Hunedoara. Pe 3 octombrie 1911, susține examenul de liberă practică pe lângă curtea de Apel din Budapesta, pe care îl promovează cu brio. Pe lângă acestea, Augustin se implică în viața cetății încă din perioada stagiaturii. Asistă la sfințirea școlii din Giurtelec, se alătură elitei politice din Șimleu care protesta împotriva legii electorale alcătuite de Andrassy, îl suplinește pe Victor Deleu, secretarul Reuniunii Femeilor Române Sălăjene, dând citire raportului de activitate etc.

Participarea la Marea Unire

Din ianuarie 1912, devine avocat cu titlul definitiv și își deschide propriul birou la Crasna. Când lucrurile începeau să meargă din ce în ce mai bine, izbucnește prima conflagrație mondială și este mobilizat de urgență. Avocatul Augustin Pintea a fost repartizat în cadrul Regimentului de honvezi și la Parchetul honvezesc din Cluj, ajungând până la gradul de sergent. Sfârșitul războiului îl găsește la Tribunalul Militar din Oradea, de unde va pleca la Cluj pentru a lua legătura cu intelectualii din Zalău, Șimleu și Crasna. S-a ocupat îndeaproape de organizarea adunărilor menite să-i aleagă pe viitorii reprezentanți la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. După lungi discuții, despărțământul Crasna l-a desemnat pe Ioan Pereni, despărțământul Șimleu Silvaniei pe Nicolae Munthiu și Iuliu P. Mureșian, iar cercul electoral Zalău i-a ales pe Traian Trufașiu, Eugen Boroș, Remus Roșca, Cornel Oțiel și Augustin Pintea. Iată ce spunea despre această cinste cel din urmă:

“Investit cu mandatul de răspundere istorică, am luat parte la adunarea ținută în Casina militară din cetatea Albei Iulii, la 1 decembrie 1918, unde, votând pentru unirea Transilvaniei cu România, am îndeplinit voința celor care m-au ales. În cursul acelei zile de neuitat, am primit o nouă însărcinare, fiind ales între cei 200 de membri ai Marelui Sfat Național, primul parlament al Transilvaniei unite cu Patria-Mama”

Implicarea în viața politică

Revine la Zalău în august 1919, unde este uns juristconsulat al Primăriei, demnitate pe care o va exercita până 1936. În 1932, decanul Baroului Zalău, Gheorghe Pop, a primit un nou mandat de prefect al județului Sălaj, iar în locul său a fost numit Augustin, care a fost decan până la semnarea Dictatului de la Viena și cedarea Ardealului. Între timp, se înscrie ca membru în organizația Partidului Național Liberal, și intră în cercul elitei politice sălăjene. Se implică în activitatea propagandistică a partidului, ține mai multe conferințe și discursuri politice, menite să atragă cât mai mulți simpatizanți. Zelul și fidelitatea politică de care dădea dovadă, l-au urcat în ierarhia partidului până la funcția de președinte al organizației din Zalău. După cedarea Ardealului, o bună parte din românii sălăjeni au apucat-o care încotro, dar Augustin a decis să rămână și să sufere în tăcere. Mai întâi, autoritățile maghiare l-au epurat din barou, apoi la 24 august 1944, când România a ieșit din alianța cu Germania, i s-a stabilit domiciliu obligatoriu până la eliberarea orașului. Izbăvirea avea să vină pe 17 octombrie 1944, prin Decretul Regal nr. 1925, prin care era numit în funcția de prefect al județului Sălaj. Pentru început, i-a strâns pe oamenii care nu părăsiseră urbea, și a pus pe picioare Prefectura, Tribunalul, Parchetul, Administrația financiară, Serviciul agricol, zootehnic, medical, aprovizionare, Inspectoratul învățământului primar, etc.

Augustin Pintea în vizorul Securității

Realizările în plan administrativ nu au fost suficient de convingătoare. La 10 martie 1945, Frontul Național Democrat decide înlăturarea prefecților numiți în toamna lui 1944. Hotărârea era motivată de anumiți factori politici, printre care cel mai important era procesul de sovietizare a României. Iată ce le spunea Augustin Pintea colaboratorilor săi la final de mandat:

“Ne îndepărtăm cu conștiința împăcată, că am făcut totul, ce un om cinstit poate face, nici când pe nimeni nu am refuzat în îndeplinirea cererei juste, ușa serviciului a fost pentru toți deschisă și tot omul a fost ascultat”

Alungat pe nedrept, se reîntoarce la prima dragoste, avocatura. Îndeplinește funcția de jurist consult al județului Sălaj, cu gradul de avocat consilier, iar la 1 ianuarie 1946, se pensionează. Munca depusă pentru înfăptuirea Unirii și trecutul liberal, atrag antipatia comuniștilor care îi pun gând rău. În anul 1948, i s-a suspendat pensia, proprietățile i-au fost naționalizate, iar pământul de la Panic este trecut în administrația Gospodăriei Agricole de Stat. Rămas fără niciun venit, Augustin pleacă la Turda unde se angajează administrator la cantina Școlii Zootehnice. Peste doi ani, se transferă la școala profesională de tractoriști din Huedin, pe un post de secretar. A decis să lupte împotriva nedreptăților și a dat în judecată statul comunist, susținând că nu există niciun motiv pentru oprirea pensiei din moment ce autoritățile au pus mâna pe proprietățile sale. După lungi bătălii în instanță, în vara lui 1956, tribunalul îi dă câștig de cauză, iar prin intermediului Colectivului avocaților din Huedin, este remunerate cu o pensie mizerabilă în valoare de 450 de lei. Este urmărit cu ardoare de Securitate, pentru stabilirea legăturilor cu foștii conducători și membri P.N.L. din alte localități sau din străinătate. În ciuda episoadelor de spionaj, a cercetărilor și interogatoriilor, comuniștii nu-i găsesc cusur, și decid clasarea dosarului. În vara anului 1958, Augustin și soția sa, se reîntorc definitiv la Zalău. Aici și-a dat ultima suflare pe 27 mai 1959, ostoit de atâta alergătură.

Surse: Marin Pop, “Augustin Pintea (1885-1959)- Personalitate sălăjeană marcantă din generația Marii Uniri“,  în Acta Mvsei Porolossensis, Ed. Porolissum a Muzeului Județean, Zalău, 2018.

Învață meserie în biroul avocatului Camil Velican, după care pornește pe cont propriu. Pledează, ia parte la viața bisericească și culturală a cetății, remarcându-se ca membru al despărțământului Astra. După ce gustă din experiența frontului, se dedică acțiunilor menite să pregătească Marea Unire. La cererea membrilor Consiliului Dirigent, Ioan este numit primul prefect român al județului Alba, reușind strămutarea prefecturii județului de la Aiud la Alba Iulia. În ciuda acestei reușite, demisionează și se ocupă mai îndeaproape de avocatură. Peste numai o lună de zile, este anunțat printr-un Decret Regal, că îi este încredințată funcția de subsecretar de stat la Ministerul de Interne. În noaptea de 5/6 mai 1950, autoritățile comuniste decid arestarea lui. Rezistă eroic trei ani în temnițele de la Sighet, unde a fost coleg cu Iuliu Maniu, Aurel Lazăr, Constantin I. C. Brătianu și mulți alți demnitari.

Ucenicia pe lângă elitele vremii

Vede lumina zilei pe 1 februarie 1880, în satul Bucerdea-Vinoasă, din comuna Ighiu, județul Alba. Între 1892-1897, figurează ca elev al Liceului reformat calvin maghiar “Bethlen Gabor” din Aiud, loc în care va obține și diploma de bacalaureat. Este atras de universul științelor juridice, motiv pentru care va studia la Facultatea de Drept din Cluj, unde se dovedește un student eminent. În 1901, absolvă fără mari bătăi de cap, iar peste patru ani devine doctor în filosofie. Perioada stagiaturii se consumă în biroul avocatului Camil Velican, cel care avea să devină după Marea Unire, primul primar român din Alba Iulia. După ce învățase cam tot ce se putea, Ioan se înscrie la examenul de censură organizat la Tabla Regească din Târgu Mureș.

Ajuns avocat cu acte în regulă, pledează fără cusur, se implică în viața societății românești din comitatul Alba, devenind un susținător al bisericii și al activităților culturale desfășurate sub egida despărțământului local al Astrei. Tot acum începe să cocheteze cu viața politică și să devină un simpatizant al activismului, motiv pentru care se împrietenește cu avocatul Aurel Lazăr și Iuliu Maniu.  

Un cumul de funcții neașteptate

Focurile primei conflagrații mondiale îl găsesc în plină ascensiune, dar asta nu-l împiedică să ia o pauză de la avocatură și să lupte în tranșee. Revine cu bine prin toamna lui 1918 și pune umărul la organizarea comitatului Alba Inferioară. Nu se menaja deloc când venea vorba de interesele naționale, motiv pentru care este promovat în funcția de președinte al cercului electoral Ighiu, și este trimis la adunarea națională a poporului român din Ardeal și Ungaria. Profesionalismul, seriozitatea și curajul de care dădea dovadă, i-au adus aprecierile marilor personalități ale vremii. Cu toate acestea, ziua de 11 februarie 1919, avea să fie încununarea eforturilor sale. La cererea Consiliului Dirigent, avocatul Ioan Pop este numit primul prefect român al județului Alba. Dar, șirul demnităților nu se oprește aici. Pe parcursul guvernării Partidului Național Român, este numit inspector general administrativ, asigurând totodată și președinția comitetului de organizare a Serbărilor Unirii din anul 1929.

Intră în vizorul comuniștilor și este închis la Sighet

Cu toate că reușise să miște în bine lucrurile, Ioan demisionează din funcția de inspector general administrativ la 9 mai 1930. Este decis să se ocupe mai mult de cariera de avocat, dar peste o lună de zile, primește un Decret Regal, care îi aduce la cunoștință faptul că este numit subsecretar de stat la Ministerul de Interne. Suplinește această funcție atât în guvernul lui Iuliu Maniu, cât și în cel al lui Alexandru Vaida-Voevod. În data de 15 decembrie 1938, alături de camaradul Maniu și alți 48 de fruntași ai PNȚ, semnează Memorandumul românilor din Transilvania, prin care se cerea o schimbare radicală de regim, cât și respectarea principiilor democratice conform hotărârilor promulgate la Alba Iulia pe 1 decembrie 1918.

Dacă pe plan profesional repudia un succes de invidiat, nu putem spune același lucru despre situația familială. Un moment de cumpănă prin care aveau să treacă cei doi soți a fost moartea prematură a fiului lor. Pentru a nu fi dat uitării, Ioan înființează ”Fundațiunea Dr. Ioan Pop”, o înstărește cu un capital inițial de 200.000 lei, toate cu scopul de a ajuta copiii săraci care nu aveau posibilitatea să meargă la școală. Activitatea de dinainte de 1918, dar și cea din timpul României Mari, i-au adus numeroase distincții: Coroana României în grad de Mare Ofițer; Ordinul Ferdinand I în grad de Comandor; Ordinul Steaua României în grad de Comandor; Vulturul României în grad de Mare Ofițer și medalia Centenarul Carol I.

Faptul că își dedicase o bună parte din viață luptei pentru drepturile românilor nu i-au impresionat pe reprezentanții regimului comunist. Ioan Pop, ca majoritatea elitelor vremii, trebuiau șterși din peisajul cotidian și din memoria colectivă. Prin urmare, este arestat în noaptea de 5/6 mai 1950, cunoscută ca ”noaptea demnitarilor”, și închis la Sighet, alături de Iuliu Maniu, Aurel Vlad, Constantin I.C. Brătianu, Daniel Ciugureanu, etc. Supus unor tratamente inumane, înfometat și împovărat de vârsta înaintată, Ioan își dă ultima suflare în anul 1953.

Surse: Biblioteca Digitală BCU Cluj.

Originar din satul Nerău, Coriolan a crescut într-o familie unde cartea era la loc de cinste. Părinții l-ar fi vrut preot, dar după ce fusese declarat admis la Institutul Teologic din Arad, tânărul abandonează și pleacă pe cărarea științelor juridice. Studiază în Budapesta și Cluj, apoi se înscrie stagiar în Baroul Timiș. În 1918 gustă din amărăciunea frontului, iar la finalul primei conflagrații mondiale participă ca delegat titular la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Ca politician, a fost membru al Partidului Național Român, statut care i-a adus două mandate de primar în Timișoara și unul de prefect. Retras din politică în 1940, Coriolan Băran s-a dedicat trup și suflet avocaturii până în 1950, când a fost arestat de comuniști și condamnat la cinci ani de detenție.

Când dragostea pentru avocatură este mai mare

Născut pe meleagurile bănățene, în ziua de 6 octombrie 1896, Coriolan avea să crească într-o atmosferă eminamente academică. Pavel și Sofia, părinții săi, erau învățători, astfel, copilăria sa a fost sub semnul cărților. Face școala primară în localitate, după care urmează cursurile școlii maghiare din Dumbrăvița. Începe viața de licean în cadrul Liceului din Mako, dar diploma de bacalaureat o va obține la Brașov, unde va deveni bun prieten cu poetul Lucian Blaga. Când veni momentul admiterii la facultate, tânărul era împărțit între visul părinților, care îl vedeau student la Institutul Teologic din Arad, și dorința proprie de a păși pe calea științelor juridice. Viața de teolog venea la pachet cu scutirea stagiului militar, un motiv care ar fi trebuit să-i risipească ezitarea. Nedorind să iasă din cuvântul familiei, Coriolan dă examen la Institut, unde va fi declarat admis, dar va renunța spre surprinderea multa și se va orienta către Facultatea de Drept din Budapesta. După o vreme, se transferă la Cluj, loc unde va obține licența, apoi doctoratul. În anul 1920, figurează ca stagiar în Baroul Timiș și face practică în biroul avocaților Aurel Cosma și Vasile Chiroiu. Se dovedește un tânăr de viitor, așa că după finalizarea uceniciei, se va înscrie la examenul pentru obținerea dreptului de liberă practică organizat la Oradea.

Din birou direct în focurile războiului

Lucrurile mergeau ca pe roate. Procesele începeau să bată la ușă, câștigase aprecierea colegilor de breaslă, iar clienții luau cu asalt cabinetul său. Nenorocirea avea să vină în 1916, când este concentrat la Szeged, apoi trimis pe front în Italia. Luptă cu vitejie, doarme în tranșee, dar cu toate acestea este grav rănit în bătălia de la Doberdo și primește îngrijiri medicale la Budapesta. Se recuperează abia după doi ani de zile și este trimis din nou pe frontul italian, de unde va reveni cu bine. În toamna lui 1918, se consultă cu avocatul Nestor Oprean, și pune umărul la organizarea Gărzii Naționale din Sânnicolau Mare, iar tot atunci, este delegat ca membru titular la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. După înfăptuirea Marii Uniri, își face debutul în viața politică. Se înscrie în Partidul Național Român, filiala Timiș-Torontal, unde va avea mai multe funcții de conducere. Printre procese și demnități politice, Coriolan iubea cuvântul, astfel, pune bazele ziarului Voința Banatului.

Condamnat la cinci ani de temniță

Perioada interbelică reprezintă pentru politicianul Brediceanu apogeul carierei. Este ales primar al Timișoarei între 1929-1938, apoi prefect al județului Timiș. Pe plan național, a fost subsecretar de stat în guvernele Miron Cristea și Arman Călinescu. Tot acum înființează Societatea “Corala Banatului”, este ales la cârma Astrei bănățene, și a Institutului Social Banat-Crișana. Șirul demnităților continuă cu funcția de director general al Băncii Comerciale din Timișoara, iar pentru că iubea sportul rege, între 1938-1942, a fost președintele clubului de fotbal Ripensia.

Sătul de tumultul vieții politice și de responsabilități, Coriolan se retrage definitiv în 1940, decis să se ocupe mai mult de avocatură. După preluarea puterii, comuniștii încep vânătoare foștilor demnitari și oameni politici. În 1950, i se pune sechestru pe bunuri, este arestat și condamnat la cinci ani de temniță. În ciuda vârstei înaintate, este plimbat prin penitenciarele de la București, Gherla și Aiud. Ispășindu-și pedeapsa, este dus în fața tribunalului din Timișoara pentru a fi judecat. Martorii, majoritatea muncitori din fabricile bănățene, au depus mărturie în favoarea lui, motiv pentru care este achitat, primindu-și casa înapoi. Ajuns la vârsta de 83 de ani, slăbit după experiența temniței, nu mai poate lupta și părăsește această lume pe 2 iunie 1979.

Surse: Biblioteca Digitală BCU Cluj;