Tag

comunism

Îmi aduc aminte că, ori de câte ori telecomanda televizorului mă conducea spre un film cu peisaje post-apocaliptice, nu zăboveam mai mult de câteva minute urmărindu-l. Dezolarea, lipsa speranței și cenușiul predominant făceau ca mediul vesel și optimist în care mă aflam să pălească încet, pe măsură ce pătrundeam și mai mult în lumea fictivă din fața micului ecran. Există locuri din România nu prea departe de scenariile de la Hollywood, un exemplu elocvent în această privință fiind Anina, un oraș din Caraș-Severin, care pare a exista într-un univers paralel, unde nu se observă decât fantome ale viselor și ale speranțelor localnicilor. Anina și-a pierdut „strălucirea” odată cu eșecul uriașei termocentrale a locului, acesta fiind proiectul megalomanic al soților Ceaușescu, ce voiau să obțină bani din piatră seacă – la propriu. Începută în 1976 și încheiată în 1984, construcția mastodontului a înghițit un miliard de dolari, la cursul de la acea vreme. Termocentrala se dorea a fi un colos industrial, dar planurile prost gândite, problemele ignorate și „munca pe genunchi” au reprezentat condamnarea la pieire a proiectului.

Cu mii de angajați aduși de pe teritoriul întregii Românii, termocentrala nu a funcționat decât patru ani, mai exact, 8400 de ore. Astăzi, timpul pare că stă în loc pentru localnicii care au rămas în zonă și care își trăiesc drama în tăcerea specifică imobilelor abandonate care-i înconjoară. Timișoreanul Oliver Merce a arătat, în cadrul unei documentări fotografice concretizate într-un album, „Anatomia Decăderii” („The Anatomy of Decay”), cum se derulează viața în Anina cea uitată de lume.

Într-un interviu pentru Matricea Românească, Oliver a vorbit despre experiența sa în „ţinutul nimănui”, dar și despre localnicii – paradoxal – ospitalieri.

Matricea Românească: De ce o documentare fotografică în Crivina și în Anina?

Oliver Merce: Am început să documentez viața localnicilor din cartierul „Orașul Nou”, precum și din Crivina, ambele fiind cartiere ale Aninei, după ce am văzut câteva fotografii din zonă și am urmărit un documentar despre marea ambiție a lui Ceaușescu de a realiza acolo o termocentrală care trebuia să funcționeze cu șisturi. Mi-am propus să ajung în zonă şi să văd viața acelor oameni nefiltrată prin ochii unui alt privitor, viață delimitată cât se poate de abrupt în două perioade distincte: înainte de închiderea termocentralei și după scoaterea ei din funcţiune. Am plecat de la ideea că ceea ce urmează să prezint prin intermediul fotografiilor nu se dorește a fi neapărat un portret definitiv al zonei, ci mai degrabă o documentare cât mai exactă a situației existente. Prima dată am ajuns în Anina în vara lui 2014 și de atunci am vizitat cu regularitate zona până în vara anului 2016.

Fotograful Oliver Merce, autorul albumului „The Anatomy of Decay”

Fotograful Oliver Merce, autorul albumului „The Anatomy of Decay” Foto: Dan Moruzan

Deși văzusem înainte imagini din zonă, tot nu am fost suficient de bine pregătit pentru ceea ce a urmat să văd la fața locului

Matricea Românească: Care a fost cel dintâi sentiment care te-a încercat când ai văzut zona pentru prima dată?

Oliver Merce: La prima vizită, zona mi-a dat impresia că ar putea fi asemuită cu o groapă comună în care zac îngropate, alături de betoanele sfărâmate, visele multora dintre cei care au muncit la termocentrală. Cred că am fost năpădit de un amalgam de senzații. Deși văzusem înainte imagini din zonă, tot nu am fost suficient de bine pregătit pentru ceea ce a urmat să văd la fața locului. Încerci sentimente de furie față de autorități care, după ce au ademenit aici oamenii din diverse zone ale țării, i-au uitat complet; te miri, deoarece unei persoane obișnuite cu un minimum de confort i s-ar părea dificil să trăiască în astfel de condiții sau te cuprinde mila când realizezi că mulți dintre copiii de acolo nu au niciun viitor.

Matricea Românească: Cum i-ai descrie pe localnici?

Oliver Merce: Pot spune c-am fost surprins de ospitalitatea oamenilor, de dorința de a împărți cu un necunoscut puținul pe care-l au. Au fost cazuri când m-au pus la masă alături de ei, am dormit în casele lor și nu știu dacă am reușit să mă revanșez pe deplin pentru ce mi-au oferit. Am întâlnit în aceste cartiere oameni care au înaintat în viață în salturi dezordonate, experimentând mai multă tristețe decât cineva ar putea înțelege vreodată. Niciunul dintre ei însă nu şi-a expus public dramele. Le-au păstrat discret în singura cameră a bărăcii în care locuiesc sau în apartamentul pe care îl împart cu întreaga familie.

Imagine surprinsă de către Oliver, în documentarea sa

Imagine surprinsă de către Oliver în documentarea sa Foto: arhiva personală

Matricea Românească: De ce nu au plecat? Cum își câștigă ei existența?

Oliver Merce: Cred că singurele lucruri care-i determină pe oameni să rămână în zonă sunt obișnuința, prețul scăzut al locuințelor și al chiriilor (chiria pentru un apartament cu două-trei camere este 30 de lei / lună) și faptul că tot județul Caraș-Severin e sărac.

Viața lor este destul de grea, nivelul de trai e unul scăzut. Cei de la Crivina muncesc la diferite firme de exploatare și prelucrare a lemnului sau cresc animale. Dacă în trecut cei care locuiau în barăci beneficiau de tot confortul, astăzi mai au doar electricitate, iar apa curentă a fost reintrodusă abia cu ocazia alegerilor locale din 2016. Până în acest an, o parte dintre oameni adunau apa de ploaie de pe acoperișul barăcii sau o aduceau în butoaie de la un izvor din afara coloniei. Situația e asemănătoare și-n Cartierul Nou – aici, însă, apartamentele dispun încă de canalizare și de apă rece. În ambele cazuri, încălzirea se face cu lemn. Oamenii de aici muncesc în Anina, o parte dintre ei și-au făcut mici ferme, alții au mici afaceri. Mulți trăiesc din ajutorul social, din pensii sau din banii rudelor plecate la muncă în alte zone ale țării sau în străinătate.

Pregătirea prânzului

Pregătirea prânzului

Matricea Românească: Ce te-a impresionat cel mai mult pe parcursul activității tale și care este mesajul pe care vrei să-l transmiţi prin albumul tău?

Oliver Merce: De fiecare dată, am fost profund impresionat de toți acești oameni care se încăpățânează să trăiască acolo, deși zona nu mai are ce să le ofere.

În urma acestui demers fotografic, intenția mea a fost să dau vizibilitate unor întâmplări pe care, cu siguranţă, timpul le va înăbuși sau le va ascunde. Prin intermediul imaginilor, grupate în cartea „The Anatomy of Decay”, încerc să aduc recunoştinţă capacității de adaptare a oamenilor la condițiile dificile de viaţă, dar şi să trag un semnal de alarmă asupra a ceea ce se poate întâmpla în urma unor decizii politice eronate, care au puterea de a afecta într-un mod profund negativ viaţa unei comunități.

De fiecare dată am fost profund impresionat de toți acești oameni care se încăpățânează să trăiască acolo, deși zona nu mai are ce să le ofere

Matricea Românească: Fotografiile reflectă o lume aproape dezolantă. Care este, totuși, frumosul din Crivina și Anina?

Oliver Merce: Chiar dacă fotografiile nu arată o lume ideală, există acolo și câteva fărâme de frumos. În cele două cartiere viața se desfășoară după alte tipare, prin urmare și timpul curge după alte tipare. Ritmul alert al unui oraș mare nu-l mai regăsești, nu mai regăsești dorința prostească a oamenilor de a-și dori să dețină bunuri materiale de prisos. Nevoile elementare întăresc relațiile dintre oameni, invidia nu-și are aici nici locul, nici sensul. Copiii hălăduiesc pe străzile și prin împrejurimile cartierului. Posibilitățile financiare reduse ale părinților nu-i priponesc în fața calculatorului și nici în programe educative draconice menite să facă din ei oameni de „succes”.

Dezolare

Matricea Românească: Din experiența ta de pe teren, care crezi că ar fi soluția ca acești oameni să aibă o viață mai frumoasă?

Oliver Merce: Dacă studiile mele ar fi de natură economică, probabil că aș putea schița câteva soluții aplicabile. Dar cum domeniul meu de activitate este ecologia forestieră, soluția pe care o văd este implicarea reală a autorităților în rezolvarea problemelor acestor oameni, autorități care se interesează de soarta lor de obicei doar în pragul alegerilor. Ceea ce se întâmplă în Anina, se întâmplă probabil în toate orașele foste monoindustriale din România.

Copil din Anina

„The Anatomy of Decay”, Oliver Merce, 192 pagini, 111 fotografii, 80 lei (transport inclus)

Într-o perioadă în care lipsa libertăţii de exprimare punea la grea încercare imaginația „tovarășilor”, tânărul Andrei Bîrsan a găsit soluția de a imortaliza câteva dintre cele mai importante momente ale traiului din anii ’80. Instrumentul său de nădejde în acest demers curajos a fost aparatul de fotografiat.

Născut în 8 mai 1965, chiar de Ziua Partidului Comunist, Andrei spune despre el că a fost dintotdeauna „un curios și un agitat”, însușiri care au devenit cu adevărat folositoare din momentul în care un aparat de fotografiat a ajuns în mâinile sale. Într-un interviu pentru Matricea Românească, Andrei oferă o radiografie a vieții de zi cu zi a tinerilor decadei a opta, perioadă pe care mulți nu o pot cunoaște astăzi decât prin intermediul imaginilor alb-negru. Recent, fotograful și-a lansat albumul „Anii ‘80”, care conține peste 200 de instantanee impresionante, pe alocuri înduioşătoare, realizate în „perioada de aur” a României.

Matricea Românească: Spuneai, într-o descriere de-a ta, că ești pasionat de fotografie „de când te știi”. O să te întreb cum ai obținut primul aparat de fotografiat și ce ai fotografiat prima oară, dacă îți mai amintești? Ce aparat era?

Andrei Bîrsan: Mama mi-a făcut cadou un aparat Smena Symbol, este o versiune îmbunătățită de Smena 8, are armarea și tragerea filmului în același timp. Nu mai știu care a fost prima fotografie, dar cea mai veche fotografie este cea cu prietenii mei în fața blocului, iarna lui 1979.

Cea mai veche fotografie a lui Andrei Bîrsan (1980): Tinel, Romică, Mihăiță și Marinel, fratele lui Tinel

Cea mai veche fotografie a lui Andrei Bîrsan (1980): Tinel, Romică, Mihăiță și Marinel, fratele lui Tinel Foto: Albumul „Anii ’80”

Matricea Românească: Fotografiile anilor ’80 sunt în alb și negru, iar tinerii de astăzi au impresia că depresia era starea dominantă a perioadei. Care erau, la acea vreme, petele de culoare?

Andrei Bîrsan: Noi, tinerii, eram petele de culoare. Eram ocrotiți de către părinți – chiar dacă ei se zbăteau zilnic pentru traiul normal, noi nu știam ce sunt lipsurile. Acum, cumperi o dată dintr-un mall cât nu găseai într-o lună din anii ’80.

Matricea Românească: Care este fotografia din acea vreme de care ești azi cel mai mândru?

Andrei Bîrsan: Nu am o fotografie favorită din anii ’80, îmi plac toate în ansamblu, ca o poveste.

La Şcoala Gimnazială numărul 88 din București

La Şcoala Gimnazială numărul 88 din București

Matricea Românească: Cum erau priviți fotografii în comunism? Îți era ușor să imortalizezi tot ce îți atrăgea atenția? Exista o reținere să fotografiezi, din cauza cenzurii?

Andrei Bîrsan: La școală, la liceu și la facultate nu am avut nicio problemă să fotografiez colegii sau profesorii. În schimb, în oraș mi-au confiscat aparatul de două ori, la Casa Poporului și în zona Sfânta Vineri.

Matricea Românească: Ce îți propui să le transmiți tinerilor prin fotografia ta?

Andrei Bîrsan: Că acele vremuri chiar au existat, că am avut o viață normală pentru un tânăr, dar aceste vremuri nu trebuie să se mai întoarcă. Așa că: tinerilor, mergeți la vot ca «ciuma roșie» să nu se mai întoarcă!

La Târgul Internațional București

La Târgul Internațional București

Matricea Românească: Ce dezvăluie întreaga ta muncă, de fapt?

Andrei Bîrsan: Este o semidocumentare a unei societăți bolnave, dar cu muguri de speranță, și așa a fost.

Matricea Românească: Vorbește-mi, te rog, despre imaginile realizate la sesiunea de muncă voluntară obligatorie. Pe cine vedem acolo și cum era atmosfera?

Andrei Bîrsan: La muncă voluntară – obligatorie, de cele mai multe ori – ne distram, mai plantam un copac, mai sortam un cartof… Totul, într-o atmosferă de voie bună. Acum, se face mare tam-tam când se merge la plantat copaci sau la curățat o anumită zonă, vezi http://abujie.ro/team-building-in-comunism/.

Matricea Românească: Cum se vede România de astăzi, prin obiectivul aparatului de fotografiat?

Andrei Bîrsan: Mult mai colorată, mai normală. Dar să știi că și azi sunt mulți «tovarăși» care te opresc să faci fotografii.

Duminica se repara mașina

Duminica se repara mașina

Muncă în Bucureştiul comunist

Muncă în Bucureştiul comunist

La cules

La cules

Andrei Bîrsan – „Anii ’80”, album de fotografie, Editura Muzeului Municipal Bucureşti, 296 pagini

Fiecare comunitate are propriile valori culturale și norme sociale, pe care le împărtășesc toți membrii săi, iar într-o comunitate tradițională, când se vorbește despre valorile acesteia, sunt puse în balanță două aspecte importante, care o definesc ca fiind dinamică, chiar dacă uneori schimbările sunt mai puțin perceptibile: pe de o parte continuitatea și transmiterea tradiției locale, care include valori și norme specifice, iar pe de altă parte, continua adaptare la noi valori, integrate și adaptate în permanență.

În rândurile care urmează, doresc să vă vorbesc despre schimbare, pentru că este o dominantă a culturilor tradiționale. Unele comunități sunt mai atașate de continuitatea tradițiilor și reticente schimbărilor, altele sunt mai degrabă progresiste, dornice să adopte schimbările. Evident, totul în grade diferite pe diverse paliere ale vieții culturale, economice, ori sociale.

Alături de modificările tradiției care apar din interiorul comunității, o influență importantă o au și cele care apar din exteriorul ei, cum ar fi schimbările politice. De cele mai multe ori, acestea determină schimbări neacceptate de comunitate, la care se formează o rezistență, care, însă, la un moment dat, cedează. Acesta a fost pentru numeroase comunități momentul când în România postbelică s-a instaurat regimul comunist. Impunerea colectivizării și punerea, forțată, a terenurilor deținute de către țărani în comun în cadrul C.A.P.-urilor, ori a fermelor de stat a determinat nu doar schimbări sociale și de proprietate, la care oamenii s-au opus, uneori fiind sancționați prin privarea de libertate, ci a însemnat și dezagregarea comunității rurale în sine, desființarea și abandonarea unor valori care le erau proprii și care contribuiau la consolidarea coeziunii sociale a grupului.

Unele comunități sunt mai atașate de continuitatea tradițiilor și reticente schimbărilor, altele sunt mai progresiste, dornice să adopte schimbările. Totul, în grade diferite pe diverse paliere ale vieții culturale, economice, ori sociale

Pentru o mai bună înțelegere a fenomenului general descris mai sus, voi da exemplul unui obicei care se numește generic „Plugarul” și care, așa cum a fost studiat el în perioada interbelică de către Traian Gherman, un etnograf transilvănean, avea o răspândire destul de mare în Ardeal și Maramureș.

Cel mai harnic om din sat era sărbătorit de comunitate

Obiceiul presupune sărbătorirea în fiecare an, de Sfântul Gheorghe, sau a doua zi de Paști, a celui mai harnic om din sat, cel care a ieșit primul la arat. În logica mentalității tradiționale, acest om era cel dintâi care a perturbat liniștea naturii, după anotimpul rece, când câmpurile sunt în repaus, astfel că se considera că bunăstarea comunității ar putea fi în pericol, dacă nu s-ar performa obiceiul, menit să îmbuneze forțele supranaturale.

Numirea, în fața bisericii, a fiecărui participant la obicei cu o funcție aparte

Numirea, în fața bisericii, a fiecărui participant la obicei cu o funcție aparte

Obiceiul presupune mai multe etape simbolice, cum ar fi anunțarea publică a sărbătoritului și a feciorilor care participă activ la obicei, ascunderea sărbătoritului, ori a unui bănuț, pe care feciorii trebuie să îl găsească, altfel fiind sancționați prin plata muzicanților și a băuturii ce urmează a fi consumată după ce se încheie obiceiul, ducerea sărbătoritului pe plug, ori pe grapă, până la râu, unde este udat și, mai apoi, sunt udați feciorii, iar uneori și oamenii care stau pe margine.

Port local revigorat în urma reluării obiceiului

Port local revigorat în urma reluării obiceiului

Joc bărbătesc în apropierea bisericii, după investirea fiecărui participant activ cu o funcție și după consacrarea sărbătoritului

Joc bărbătesc în apropierea bisericii, după investirea fiecărui participant activ cu o funcție și după consacrarea sărbătoritului

În drum spre casa celui sărbătorit

În drum spre casa celui sărbătorit

În momentul udării la râu a plugarului se rostesc urări, ce sunt menite să asigure rodnicia pământului și recolte bogate. Aceasta, pentru că, așa cum se crede în societățile tradiționale, acțiunile omului influențează în mod direct prosperitatea comunității. După acest moment important, începea o petrecere sătească, la care, în unele localități, se pedepseau cei care au încălcat regulile postului mare, prin „bricelare”, adică lovirea în talpă cu un lemn, denumit „mai”.

Odată cu mecanizarea agriculturii și instaurarea colectivelor între anii 1949-1962, obiceiul a fost abandonat de către oameni, care nu îi mai vedeau rostul: pământul nu mai era în proprietatea lor, astfel că nu ei decideau, de cele mai multe ori, ce anume se cultivă; de asemenea, terenurile erau arate cu tractorul pentru că oamenii nu mai aveau animale ori unelte cu care să poată ara singuri terenul, acestea fiind confiscate de către autorități. Așadar, în multe localități unde avea loc obiceiul Plugarului, cu denumirile locale („Udătoriul”, „Tânjaua”, „Cu căruțul”, „Crai nou”, „Pogănici” etc.), acesta a fost abandonat și a intrat în memoria pasivă a oamenilor.

Renunţarea la obicei, asociată interzicerii bisericii greco-catolice

În zona Chioarului, județul Maramureș, în satul Șurdești, obiceiul se numește „Udătoriul”, iar renunțarea la obicei este asociată și interzicerii din acea perioadă a bisericii greco-catolice, cu atât mai mult cu cât o bună parte din cutumă se derula la vechea biserică de lemn din sat, în prezent monument UNESCO. Multă vreme nu a mai fost ținut, chiar dacă în Șurdești colectivizarea a avut o formă specială: pământurile au rămas în proprietatea oamenilor, care trebuiau să dea statului o cotă din tot ceea ce produceau ei. O influență importantă în pierderea obiceiului a avut și confiscarea, de către autorități, a utilajelor țărănești (pluguri, grape), dar și a cailor, animalele folosite pentru muncile câmpului. Astfel, obiceiul nu a mai fost performat pentru foarte mult timp.

În 1967, un cercetător din București de la Institutul de Folclor al Academiei Române, Eugenia Cernea, în timpul unei documentări de teren, a înregistrat într-o localitate din Maramureș un cântec ritualic ce se cânta în momentul în care plugarul sărbătorit era udat la râu, un cântec în care se ura recoltă bogată și un rod bun câmpurilor. Intrigată de acest cântec, etnologul a continuat cercetările și a înregistrat, chiar în satul Șurdești, foarte multe descrieri ale obiceiului, așa cum era el performat înainte să dispară în anii 1950.

Odată cu mecanizarea agriculturii și instaurarea colectivelor între anii 1949-1962, obiceiul sărbătoririi „Plugarului” a fost abandonat de către oameni, care nu îi mai vedeau rostul

Eugenia Cernea publică în anul următor și un articol despre obiceiul din Șurdești. Astfel, interesul cercetătorilor devine și mai intens, iar conducerea institutului decide să se realizeze o filmare cu o reconstituire a obiceiului, astfel că în 1969, pentru prima dată după mulți ani, obiceiul este performat din nou, pentru a fi filmat de o echipă a Institutului de Folclor. După acest moment, însă, obiceiul intră din nou în uitare, până în 1990, după Revoluția decembristă, când regimul comunist este înlăturat de la putere.

Un obicei reînviat după 26 de ani

În anul 1995, la inițiativa unor localnici, care au cerut și sprijinul autorităților județene, prin implicarea, timp de mai mulți ani, a Centrului Creației Populare (județul Maramureș), obiceiul a fost performat pentru prima dată după 26 de ani. Pentru că de data aceasta performerii obiceiului au trebuit să învețe obiceiul, s-a apelat la memoria celor care îl performaseră pentru reconstituirea din 1969, dar și la memoria bătrânilor, care își aduceau aminte cum se derula obiceiul înainte de a fi abandonat. De atunci, în fiecare an, prin implicarea activă a comunității, dar și a autorităților locale (primăria Șișești), se ține obiceiul „Udătoriul”. O vreme s-a numit „Festivalul Udătoriul”, probabil după modelul festivalurilor locale moștenite din perioada comunistă, dar în timp s-a renunțat la denumirea pompoasă. În 2003 apare pentru prima dată scena, pe care se urcă, la finalul obiceiului, nu doar localnicii pentru pedepsirea cu „maiul” a celor care au încălcat interdicțiile din post, dar și grupurile locale de copii și tineri care s-au format între timp, precum și grupurile folclorice invitate din alte localități, uneori, chiar din alte țări.

Reluarea obiceiului a însemnat o puternică revigorare a identității locale și a comunității. Obiceiul a devenit un eveniment cu care localnicii se laudă: presa locală este prezentă în fiecare an pentru a înregistra derularea acestuia, iar turiștii și oamenii interesați de obicei sunt prezenți în număr tot mai mare. Pe an ce trece, în cadrul obiceiului se implică tot mai mulți localnici, iar pentru tineri a însemnat, în mare măsură, o bună ocazie de a se afirma ca grup social distinct.

Un fenomen foarte interesant rezultat în urma reluării obiceiului este faptul că acesta a favorizat și revigorarea costumului tradițional local, abandonat în mare parte în anii 1980. La început, în primii ani după 1995, cei care participau activ la obicei împrumutau costumele specifice zonei Chioar de la Centrul Creației Populare din Baia Mare, reședința de județ. Dar din 2003, când sărbătoritul din acel an a decis că dorește să își facă propriul său costum popular, fără să mai fie nevoit să împrumute și în anii care urmează, au început tot mai mulți săteni să îi preia exemplul. Două femei, pricepute în a croi și a coase au început să primească tot mai multe comenzi pentru a pregăti costume tradiționale; totodată, multe dintre femei și-au adus aminte cum făceau, mai de demult costumele, așa că s-au apucat să le facă din nou.

Pregătire pentru căutarea bănuțului ascuns de sărbătorit

Pregătire pentru căutarea bănuțului ascuns de sărbătorit

Udătoriul, sărbătoritul așezat pe plug pentru a fi dus la râu

Udătoriul, sărbătoritul așezat pe plug pentru a fi dus la râu

Udarea sărbătoritului la râu, pentru ca anul să fie rodnic

Udarea sărbătoritului la râu, pentru ca anul să fie rodnic

Costumul tradiţional local, revigorat la rândul său

În câțiva ani, din ce în ce mai mulți săteni se îmbracă în straie de sărbătoare cu ocazia obiceiului, urmând ca, mai apoi, să îmbrace portul local nu doar de Udători, ci și în alte zile de sărbătoare. Dintr-o dată, prin reluarea obiceiului, a fost resemantizat și portul local și a fost încărcat cu semnificații. Șurdeștenii au reintegrat și acest element de cultură materială în specificul local, adică în ceea ce îi face diferiți pe ceilalți.

Reluarea obiceiului a însemnat o puternică revigorare a identității locale și a comunității. Obiceiul a devenit un eveniment cu care localnicii se laudă: presa locală este prezentă în fiecare an pentru a înregistra derularea acestuia, iar turiștii și oamenii interesați de obicei sunt prezenți în număr tot mai mare

Astfel, obiceiurile contribuie activ la întărirea spiritului comunității locale. Iar obiceiul „Udătoriul” este un bun exemplu în acest sens: cu o dinamică aparte, fiind abandonat – din cauze externe – de comunitate, și intrând în memoria pasivă a localnicilor, a găsit suficientă motivație și forță pentru a fi reluat. Marele câștig nu este, însă, doar continuarea, sub o formă modificată și adaptată valorilor contemporane, mult mai permisive schimbărilor, ci și faptul că a devenit emblematic pentru comunitate, singura care a reușit performanța de a relua obiceiul, atât de puternic înrădăcinat în identitatea locală.

Joc în perechi la râu, după udarea sărbătoritului

Joc în perechi la râu, după udarea sărbătoritului

Joc pe scenă

Joc pe scenă

Cu siguranță sunt multe alte exemple care pot fi date, ceea ce trebuie să reținem este faptul că noi, ca ființe sociale, aparținem unei comunități. Cu cât este mai închegată și cu cât valorile la care aderă sunt mai bine afirmate și valorizate de către membrii săi, cu atât o comunitate este mai viabilă și mai puternică.

Cum a reînviat tradiţia “Udătoriului” în Maramureş

13 Septembrie 2016 |
Fiecare comunitate are propriile valori culturale și norme sociale, pe care le împărtășesc toți membrii săi, iar într-o comunitate tradițională, când se vorbește despre valorile acesteia, sunt puse în balanță două aspecte importante, care o definesc ca...