comunitate

Un loc de vorbit, un spațiu de dezbatere, un colț de sfătuit și de împărtășit? Da, CUIB este toate acestea și un pic mai mult. CUIB este mai întâi o stare de spirit la care Ștefania Bulboacă a ajuns atunci când a simțit că în cariera ei de antreprenor este nevoie de ceva diferit. 

Un spațiu fizic și sufletesc

Era deja de opt ani în businessul cu haine făcute la comandă și își amintește cum și-a deschis atelierul: ”Pe atunci nu existau multe opțiuni pentru femeile de afaceri care-și doreau niște ținute mai speciale pentru birou, pentru cocktail sau pentru alte evenimente.” Au fost ani plini, în care Ștefania și echipa ei au creat ținute, au primit în atelier sute de cliente și cu multe dintre ele au stabilit o legătură care ținea nu doar de îmbrăcăminte.”După opt ani, știam că trebuie să schimb ceva. De fapt, simțeam o lipsă în viața mea și am văzut-o și la multe dintre clientele care mi-au devenit apropiate: femeia de azi își asumă foarte multe roluri, iar la un moment dat vrea pur și simplu să se verifice cu alte mame, soții și colege de business că e în regulă ceea ce i se întâmplă acasă și la serviciu”.

”Sunt atâtea subiecte pe care o femeie nu le discută, pentru că în general acestea sunt privite ca vulnerabilități” (Ștefania Bulboacă)

De aici a plecat ideea creării CUIB, adică un spațiu fizic și sufletesc în care femeile să se întâlnească și să comunice între ele. ”Intuiția mi-a fost validată atât la deschidere, cât și la a doua noastră întâlnire. Hainele pe care le creăm și le vindem sunt secundare în întâlnirile noastre. Avem la îndemână astăzi atât de multe tool-uri despre vestimentație, încât nu mai e nevoie să vorbești despre asta, atât de mult ca în trecut. Dar era nevoie să creăm o comunitate pentru alte motive, mai exact pentru a vorbi despre lucrurile despre care…nu prea vorbim cu atâta ușurință. Sunt atâtea subiecte pe care o femeie nu le discută, pentru că în general acestea sunt privite ca vulnerabilități. Iar femeia de azi nu prea-și dă voie să fie vulnerabilă.”

Și totuși, o femeie care fondează o afacere și apoi o conduce este încă de la început un profil aparte. N-are nicio șansă dacă nu este o luptătoare: trebuie să se ocupe de furnizori, de angajați, de relația cu instituțiile statului, de marketing, de distribuție, de cash-flow. ”Da, ești setată să te întâlnești pe parcurs cu aproape orice. Dar cred că trebuie să accepți că există momente în care te simți copleșită. Trebuie să-ți dai voie să respiri în astfel de momente. Asta nu înseamnă slăbiciune, ci înseamnă normalitate”, spune Ștefania Bulboacă.

CUIB înseamnă dialog și comunitate, așa cum înseamnă și fashion

Afacerea Ștefaniei ia o direcție diferită acum, odată cu lansarea comunității. Brandul din trecut se redefinește și ia numele CUIB, iar sub acest nume se regăsesc un site nou, www.cuib.fashion, cu magazin online integrat, există o colecție ready-to-wear cu materiale de calitate și modele foarte reușite, care are la rându-i câteva produse-vedetă. Colecția custom-made se lucrează în continuare în atelierul Ștefaniei Bulboacă. Elementul de exclusivitate este cașmirul, un material de care Ștefania este fascinată și pe care îl propune ca notă de distincție și ca amprentă de calitate. Iar pentru unicitate, există și varianta couture, în care piesa de vestimentație se realizează de la zero, conform dorințelor  clientei și sfaturilor Ștefaniei.

Energie și sinceritate

Care este legătura dintre fashion și club? E ușor de înțeles: comunitatea exista deja, clientele Ștefaniei au devenit cu timpul prietenele ei, iar adesea și prietene între ele. Evenimente restrânse s-au mai desfășurat și până acum, în atelier, în diferite formate și pe diferite teme. Dar acum CUIB se adresează unui cerc mai larg, nu doar clientelor, este un spațiu de con-vorbire, de întâlnire în vederea stabilirii unei conexiuni.

Până acum, CUIB s-a întâlnit de două ori pentru discuții, iar al treilea eveniment a fost în luna decembrie, și anume Târgul de Crăciun.

Reacții ale participantelor, după prima întâlnire

• ”Nu suntem aici ca să ne judecăm unele pe altele, ci suntem aici ca să creștem împreună”
• ”Ce mi-a plăcut cel mai mult: am putut să fim noi înșine”
• ”Am fost surprinsă de temă, pentru că nu se discută nicăieri astăzi despre imperfecțiunea femeii. Am fost atât de absorbită de discuție, încât am uitat că am telefon!”
• ”M-a surprins cum am trăit sentimentul de a fi împreună și dorința de a ne împărtăși experiențele”

Asaltat de vandalism, criticat mai mult decât trebuie, Bucureştiul rămâne al nostru, o comunitate de suflet(e). O lecţie de civism marca Matricea Românească, în semnătura Silviei Iorgulescu.

Astfel scrie pe un gard de piatră bucureştean – cum altfel? O simplă butadă a vreunui hâtru plictisit, care dintr-un singur gest îşi scrie ars poetica şi totodată o transformă în fapte (trăind, astfel, la înălţimea propriilor principii)? Probabil. Şi mai probabil însă, mesajul reprezintă o verbalizare grafică (asta e!) a ceea ce se cheamă spiritul vremurilor, adică un instantaneu precis al inconştientului colectiv de la o anumită oră istorică.

Şi se face că această oră a istoriei (cu minutarul şi secundarul ei) să indice tocmai lehamitea suverană faţă de Bucureşti, oraş insuportabil, a cărui singură calitate este aceea că ne suportă. Că este aşa, o demonstrează, de altfel, şi faptul că inscripţia cu pricina a făcut deja prozeliţi. Lângă mesajul iniţial, s-a ivit un altul, identic.

View this post on Instagram

Un mesaj inadmisibil! @matricearomaneasca are reacția! În curând pe www.matricea.ro #vandalism #iubimBucureștiul #civism #cultură #MatriceaRomaneasca

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Mar 2, 2018 at 1:46am PST

Pentru că, bucureşteni recenţi, „doar în trecere” sau la a doua generaţie de descălecători, unii locuitori ai Capitalei resimt aprig nevoia de a strâmba din nas în faţa defectelor sale. Şi acestea sunt, slavă Domnului, destule! Oraşul e poluat, dezordonat, prezintă un nesănătos amestec de lux şi ruină, e sufocant, mizer, să nu mai pomenim de condiţiile de trai cel mult ev-medievale. Oamenii? Nepăsători, necivilizaţi, agresivi, inculţi.

Singur vinovat de tot şi toate, Bucureştiul nici că merită altceva decât un profund dispreţ, concentrat într-o înjurătură în care se includ laolaltă şoferul de autobuz (că nu mişcă mai repede, deşi stă la stop), autorităţile şi ţara întreagă. Ca orice fiinţe superioare, acei bucureşteni revoltaţi înţeleg resorturile adânci ale problemei: Bucureştiul este numai manifestarea locală a unui rău general care se cheamă România.

Normal, deci, că se desolidarizează de spaţiul pe care-l locuiesc. Şi nu oricum, ci cât mai vizibil, mai vocal, mai fără echivoc. Câştigul e dublu pentru ei şi zero pentru Bucureşti. O dată pentru că s-au delimitat cum se cuvine de habitatul în care întâmplător îşi duc zilele şi a doua că au pus astfel punct şi propriei responsabilităţi faţă de el. Şi, în acest mod simplu, le rămâne timp destul să suspine bovaric după oraşe „din afară”, oraşe dichisite şi bine şterse de praf ca bibelourile în vitrină. Viena, Paris, Roma… altceva!

Făcând un exerciţiu de imaginaţie prin reducere la absurd, să presupunem că, venind acasă, cineva îşi observă, cu detaşare şi scârbă, patul nefăcut, vasele murdare şi zugrăveala scorojită de timp. Ce să facă? N-are noroc! Nefericit, îşi înjură casa şi familia şi boscorodeşte administraţia. Cu ce a greşit? De ce n-a avut şi el parte de un adevărat cămin – curat, îngrijit, în care să-ţi fie drag să trăieşti?

Dar să ne întoarcem la Bucureşti şi la cetăţenii lui nemulţumiţi. Două lucruri se pot spune cu egală certitudine, amândouă vorbe de duh devenite clişee, desigur, pentru că se întâmplă să spună adevărul. Unul, că „omul sfinţeşte locul”. Al doilea, că „frumuseţea stă în ochii privitorului”.

Despre primul n-ar mai fi multe de adăugat. Poate doar de nuanţat faptul că, prin critica sârguincioasă şi cotidiană, unii cetăţeni îşi câştigă permisul de barbarizator al oraşului. Oricând, fără regrete (că doar ei au zis ce au avut de zis şi nimeni nu a luat măsuri), pot arunca hârtii pe jos, pot rupe garduri etc. Oricum, Bucureştiul e urât. O răzbunare binemeritată pentru hidoşenia lui nu-l poate urâţi mai mult de-atât.

Al doilea lucru. Chiar şi aşa poluat şi îmbâcsit, crescut aiurea şi fără socoteală, Bucureştiul este, pentru cine are ochi să vadă, un oraş perfect fermecător. Nu, nu-i nici pe departe utilitar şi pragmatic, gata să-şi slujească locuitorii cu cişmele pe căldură şi cu trotuare fără gropi. Nu-i nici ofertant în peisaje ferchezuite, ideale pentru o scenă de film romantic ori măcar pentru un selfie ca lumea, ca alte oraşe mai vestice. Şi nu te striveşte cu maiestuozitatea lui, ca să te facă să te simţi stingher atunci când îi calci asfaltul.

Dar ce e sau cine e Bucureştiul? Bucureştiul este oraşul locurilor de cea mai limpede şi autentică frumuseţe. Cine a avut timpul şi disponibilitatea să le remarce le ştie. Sunt ale fiecăruia, personale. Este, fără îndoială, spaţiul contrastelor, dar al unora al căror sens şi personalitate te provoacă să le cauţi. Este un oraş cu un haz interior aparte, care pe unii îi poate respinge, dar la care foarte mulţi aderă, pentru că îl simt de-al lor. Este oraşul scenelor de viaţă antologice: al şoferului de taxi care îţi povesteşte toată viaţa lui într-o cursă, al precupeţilor de piaţă de periferie care îşi încuie dughenele ca să meargă la Sfânta Liturghie, al anticarului care-şi ştie pe de rost toate cărţile.

Şi, mai mult decât toate, Bucureştiul este locul unde-i mereu joi şi primăvară, promisiuni în filigran ale atâtor virtualităţi pe care, oricând ne hotărâm, le putem împlini.

Dar pentru a vedea toate astea, trebuie să le priveşti cu ochi proaspeţi şi mintea neîndoctrinată de calapoade de frumuseţe uniformizante, renunţând a-l mai măsura cu un pat al lui Procust estetic, întrucâtva utopic şi întrucâtva făţarnic. Bucureştiul este un oraş care, vorba lui Exupéry, trebuie privit cu ochii inimii. Poţi sau nu poţi, e altă poveste.

Seria Matricei Românești dedicată lui Constantin Noica continuă cu Şcoala de la Păltiniș, curent de gândire și filosofie românească ce a educat în rândurile sale oameni iluștri, veritabile elite ale naţiunii. 

Școala de la Păltiniș este probabil una dintre cele mai de anvergură mișcări filosofico-culturale pe care le-a cunoscut societatea românească. Aceasta a fost înființată și condusă de către filosoful Constantin Noica, intențiile acestuia fiind acelea de a aduna în jurul său cei mai străluciți tineri ai perioadei și de a se sustrage împreună prezentului, făcând abstracție de mediul politic și discutând cele mai înalte probleme filosofice.

Constantin Noica (1909 – 1987), fondatorul curentului de gândire și filosofie românească cunoscut drept Şcoala de la Păltiniș Foto: cotidianul.ro

Cei din această școală de gândire se voiau exponențiali pentru fenomenul „rezistența prin cultură” sau, altfel spus, își doreau sa întruchipeze cât mai bine „retragerea intelectualului în turnul lui de fildeș”.

Şcoala de la Păltiniș, o experienţă

Pentru a relua o întrebare pe care o adresase Andrei Cornea într-un număr al Revistei 22, a fost Școala de la Păltiniș o experiență utopică? Stând și reflectând asupra impactului pe care această „școală” l-a avut asupra tinerilor în ultimul deceniu și jumătate al regimului comunist, tindem să afirmăm că aceasta a reprezentat o experiență fără precedent în cultura noastră și pare să rămână, dacă nu una singulară, una dintre puținele de acest fel.

Tinerii erau atrași irezistibil de modul de gândire și comunicare pe care Noica îl punea în practică, mergând la casa lui, dacă expresia pe care urmează să o folosim nu este prea profanatoare, ca la pelerinaj. Credem că următorul pasaj din articolul mai sus menționat ilustrează cel mai bine aura de mister și misticism în care a fost învăluit acest loc și această mișcare de-a lungul timpului, dar mai ales după ”încetarea lucrărilor ei: «Păltinișul» este prezentat mereu de-a lungul Jurnalului ca o insulă a filozofiei și prieteniei intelectuale autentice, o nouă «Castalie» răsărind spectaculos la suprafața unui ocean de mizerie fizică, morală, socială și intelectuală – pe scurt, o redută a idealului spiritual sustrasă cumva, ca prin miracol, lumii demonice a național-comunismului rămase «jos».

De aceea, «Păltinișul» lui Noica a apărut, din nou ca orice utopie «clasică», a fi fost o «lume pe dos»: ceea ce e prețuit acolo – spiritul pur – nu are valoare «jos», și ceea ce aici, «jos», e important – de pildă «sufletul», sau critică literară, sau practico-politicul, sau dramele omului de rând, ale «băcanului» cum spunea Noica – ține acolo «sus» de domeniul neființei. De aici și instalarea în «eter» a conversațiilor care pot fi citite în Jurnal” notează Andrei Cornea.

Noica în amintirea discipolilor

Cel mai grăitor document cu privire la atmosfera în care s-au format tinerii discipoli ai lui Noica este Jurnalul de la Păltiniș, scris de Gabriel Liiceanu. Acest „jurnal” nu este dătător de seamă numai pentru perioada în care Gabriel Liiceanu și-a petrecut timpul alături de mai vârstnicul său maestru, ci și pentru rememorarea și reinterpretarea, în cheia celor care frecventau casa lui Noica, perioadei de dinaintea instaurării regimului comunist și de dinaintea detenției filosofului român. Este un geam afumat prin care se întrezăresc episoade ale Tinerei Generații căreia Noica i-a fost membru.

Jurnalul este plin de „reflecții fumurii” asupra a ceea ce a reprezentat generația trăiristă pentru cultura română, dar și pentru tinerii care veneau în descendența lor. Gabriel Liiceanu nu evită să aducă în discuție nici trecutul politic controversat al celor din generația maestrului său. Dar face acest lucru prin prisma unei mitizări de care avea să dea și Eliade dovadă tot cam în perioada în care activitatea Școlii de la Păltiniș era în plină anvergură.

Semnificative ni se par două dintre dialogurile redate în acest jurnal, din care alegem să cităm doar intervențiile lui Constantin Noica: „A treia oară am greşit când am intrat, pentru două luni, în politică, în urma unei vorbe aruncate într-o discuţie şi care mai târziu mi s-a părut că mă angajează şi că, fiind vorba mea, trebuie să o respect. M-am impurificat dintr-un exces de puritate, din eticul practicat ca virtuozitate, ca pariu, şi din nou am plătit. Nu am să vă spun mai mult despre acest capitol din viaţa mea. Restul e treaba biografului”.

și

„La vârsta voastră, noi păcătuiam fie printr-o învolburare a ideii, care nu mai era stăpânită stilistic – cazul lui Eliade, nu mai vorbesc de Comarnescu –, fie de o excesivă ţinere în frâu a ideii, care lua forma unei simplităţi afectate – cazul meu”.

Constantin Noica, petrecut pe ultimul drum de către discipolii săi din Şcoala de la Păltiniș. Foto: anomismi.wordpress.com

Privind retrospectiv înspre acea perioadă a efuziunii mișcării create în jurul lui Constantin Noica, ajungem la concluzia că personalitatea filosofului (termen în care includem și trecutul lui generaționist) împreună cu un context politic asupritor (care nu le dădea tinerilor altă șansă decât a implicării în mecanismele acestuia sau a sustragerii în meditația filosofică) au condus la crearea unei mișcări extraordinare de gândire, dar și de mobilizare.

Va urma

Foto deschidere: Constantin Noica la bătrâneţe (în centru), înconjurat de studenţi şi cadre didactice. Sursa: ziaristionline.ro

Izvoarele istorice le spun în multe feluri: vlahi, vlasi, aromâni, macedoromâni, vlahi macedoneni, armâni, macedoromâni etc., și asta pentru că originea lor este disputată în numeroase discuții de profil. Însă, numitorul comun al opiniilor lansate pe marginea provenienței lor îl reprezintă faptul că această comunitate de aromâni provine din sudul Dunării.

Aromânii sunt concentrați, în prezent, în țări precum Grecia, în Albania, în Bulgaria, în Republica Macedonia, Serbia sau România, cei din țara noastră descriindu-se drept români din sudul Dunării. Această răspândire pe teritoriul mai multor țări ne arată caracterul nomad al comunității de aromâni. Totuși, dacă, în percepția multora, a fi nomad presupune și preluarea obiceiurilor noului loc, identitatea proprie stingându-se încet, aromânii se rup de această preconcepție. Potrivit etnologului Ioana Popescu, pe membrii acestei comunități nu îi preocupau teritoriile, ci păstrarea limbii, a portului și a obiceiurilor lor.

La conferinţa Sociologia gustiană, între interbelic și socialism, organizată săptămâna aceasta la Muzeul Național al Țăranului Român, etnologul a prezentat pentru auditoriu câteva noțiuni cel puțin interesante despre aromâni și despre modul lor de viață.

Conferinţa despre aromâni a fost prilejuită de apariția mai multor lucrări, între care și antologia „Transhumanță” interbelică în balcani

„Fiecare stat căuta să-și stabilească niște granițe, o identitate națională. Or, aromânii părea să nu fie deloc preocupați de teritoriu sau foarte puțin, ori numai în măsura în care le servea preocupațiilor preponderente. În schimb, li se părea inadmisibil ca, de exemplu, în Grecia să trebuiască să spună kalimera, kalispera, în loc de bună ziua, bună seara – noapte bună sau ca tatăl să fie numit pateras. Era ceva de neconceput. Aceasta era, într-adevăr, o criză la adresa identității aromâne.

 Aromânii țin la patrimoniul lor, și prin asta găsesc că se deosebesc radical de românii nord-dunăreni

Cred că și iubirea pentru port și păstrarea portului, dar și iubirea pentru limbă și a păstrării obiceiurilor se datorează fapului că ei aveau o cultură nomadă și patrimoniul lor identitar era constituit din tot ceea ce putea fi purtat, cărat pe om sau pe cal. Ei la asta țin, și prin asta găsesc că se deosebesc radical de românii nord-dunăreni”, a explicat Ioana Popescu, continuând apoi ideea prin a menționa că, la aromâni, patriotismul nu presupune iubirea pentru teritoriu.

Creativitatea, omniprezentă în limbaj

Aromânii se diferențiază, la fel ca și celelalte sub-grupuri etnice, prin creativitate, expresiile fiind varianta cea mai facilă de a-și exprima varietatea de idei și de gânduri. Membrii acestei comunități sunt cunoscuți pentru creativitatea „curemurătoare” în materie de blesteme, cel mai cunoscut fiind pământeasca dimântare, un blestem adresat propriului neam care-și leapădă limba.

Dar etnologul a prezentat și o comparație privind modul în care spun „mulțumesc” românii și aromânii.

Etnologul Ioana Popescu a oferit informații interesante despre comunitatea aromânilor

„Românii, până de curând, la țară, își mulțumeau cu «Mulțumesc, pân-oi întoarce!», în sensul de «mi-ai făcut ceva bun, sigur va veni ceva și mai bun din partea mea». E un schimb de bunătate. În zonele din Nordul României se mai practică tipul acesta de mulțumire. La aromâni e un tip similar de schimb, care spune așa: «Ce gândiți despre mine, să pățească ai voștri bărbați. Ce-mi doriți mie, să se întâmple cu ai voștri părinți». E o fațetă a gândirii aromâne puțin ocolită și «băgată sub covor», și nu știu de ce, pentru că este o dovadă de forță și spune mult despre cultura armânească”, a expus Ioana Popescu, ușor intrigată de faptul că nu există lucrări despre astfel de subiecte.

«Ce gândiți despre mine, să pățească ai voștri bărbați. Ce-mi doriți mie, să se întâmple cu ai voștri părinți»

Îndârjirea admirabilă a aromânilor de a-și păstra limba și portul le-a și dăunat. Statisticile arată că una dintre principalele cauze ale mortalității „masive” în comunitatea aromână este tuberculoza, care a apărut în urma unui lucru la care ei nu au vrut să renunțe nici în ruptul capului: vestimentația.

Decimați de vestimentație

„Aromânii din zone de munte, dintr-o viață nomadă, trăită în aer liber, în păduri, într-un anumit tip de climă, sunt strămutați în Cadrilater, într-un teritoriu mai degrabă plat, canicular, și în care sunt obligați să se sedentarizeze. Ei continuă să practice păstoritul, dar în gospodărie. Deci ei nu mai sunt o populație nomadă, nu mai fac transhumanță, pentru că nu mai au unde. Această schimbare de condiții de viață și condiții climatice duce clar la fragilizarea plămânilor. Mai mult, Marius Nasta – aromân și el, cel care a dat numele Institutului de Pneumpftiziologie – și-a ales această specializare, ftiziologia, pentru că în neamul lui de aromâni strămutați în Regat, foarte mulți mureau de tineri de tuberculoză. Nu erau foarte săraci și nici nu mâncau insuficient. El s-a gândit și la faptul că aromânii continuau să-și păstreze un anume tip de vestimentație, prepodenderent țesătură de lână și preponderent îmbrăcăminte stratificată, la care nu se renunța nici vara”, a spus etnologul.

Dezbaterea de la MNȚR a reunit mai mulți specialiști, între care sociologi și etnologi

Bănuielile medicului i-au fost confirmate, întrucât în aceeași perioadă se descoperise o nouă terapie de luptă împotriva tuberculozei: crioterapia.

„Se descoperise că bacilului lui Koch nu îi place temperatura scăzută și că el se dezvoltă mult mai bine la căldură. Poate cineva, la un moment dat, se gândește să studieze problema, mie mi se pare un domeniu de cercetat”, a încheiat Ioana Popescu.

O veche zicală spune că nu ești bun de nimic dacă ești bun numai pentru tine. Ei bine, citind printre rânduri, am putea afirma că aceste cuvinte sugerează faptul că omul care nu-și ajută semenii este incomplet și – cum spun bătrânii – el degeaba face umbră pământului. La acestă opinie se aliniază și psihologul Mihaela Vechiu, un om care face voluntariat de câțiva ani încoace și care nu are de gând să se oprească.

Ferite fiind de frigul tăios de afară și încălzite ușor de către aburul unui ceai fierbinte de fructe, am purtat cu Mihaela o discuție deschizătoare de perspectivă despre voluntariat, chiar în ziua în care activitatea era sărbătorită la nivel internațional, în 5 decembrie. Nota bene, Mihaela predă Psihologia la liceele bucureștene „Gheorghe Lazăr”, „Ștefan Odobleja” și „Hristo Botev” și încearcă, ori de câte ori are ocazia, să le insufle elevilor săi dorința de a-și ajuta aproapele.

Voluntariatul este o activitate relativ nouă în spațiul românesc, dar care începe să prindă din ce în ce mai mult contur, în special în rândul tinerilor.

Mihaela Vechiu, în mijlocul copiilor dintr-un centru de plasament din Periș Foto: Arhiva personală

„Am dorit să fac mai mult și, în 2009, «m-am întâlnit» cu un anunț care spunea că Fundația Concordia caută voluntari. Am răspuns la un interviu online și m-au invitat ca voluntar. Cineva mi-a spus: «De ce te duci să voluntariezi? Tu ai nevoie de bani!». Nu m-am dus la interviu și mi-a părut rău. Dar am rămas cu întrebarea «Ce ar fi fost dacă?»” Astfel de reacții sunt des întâlnite atunci când românii strecoară în discuțiile colocviale cuvântul „voluntariat”, mulți dintre aceștia considerând că efortul de a ieși din casă pentru a participa la o activitate umanitară sau civică nu merită decât dacă este recompensat.

Cineva mi-a spus: «De ce te duci să voluntariezi? Tu ai nevoie de bani!». Nu m-am dus la interviu și mi-a părut rău

Însă altruismul Mihaelei Vechiu nu a rămas în stare latentă, chiar dacă în primă instanță s-a lăsat reprimat. Ea a căutat fundații și a început să consilieze și să lucreze cu victimele violenței domestice, iar de atunci lucrurile s-au derulat pe principiul bulgărelui de zăpadă, în sensul că psihologul a devenit coordonator penru diverse programe educaționale. „M-a prins «aerul» inițiativelor. Voluntariatul chiar te implică”, a mărturisit ea zâmbind, pentru Matricea Românească.

Chiar dacă în prezent unii cred că voluntariatul presupune „a da ceva degeaba” și multe alte stereotipuri, interlocutorul nostru susține că românii formează un popor care chiar își dorește să-și ajute semenii – și acționează în sensul acesta – ceea ce arată că ei fac voluntariat, dar nu știu acest lucru. Egoismul nu este o caracteristică a românilor.

Un mesaj care îndeamnă la reflecție

„România are nevoie de voluntariat, pentru că în felul acesta oamenii vor înțelege că ei sunt comunitatea și nu vor mai aștepta la autorități să facă ceva pentru ei. Nu există să învestesc pe cineva cu puterea de a face ceva pentru mine, când și eu pot să iau decizii, când și eu pot să vin și să spun autorităților ce nevoi am, ce îmi doresc. (…) Ne lipsește încrederea în noi. Îmi aduc aminte de un profesor și psihanalist, care spunea, într-o conferință, că România are nevoie de un minister al stimei de sine. Nouă ne lipsește încrederea în noi. E important să crezi în tine și pentru asta trebuie să știi cine ești. Cred că voluntariatul poate să îți ofere experiența aceasta. Dacă am ști cine suntem, nu ar mai veni nimeni să ne spună cum să fim”.

Fiind psiholog, dar și voluntar cu ștate vechi, Mihaela a dezvăluit că uneori pot fi recunoscuți oamenii care și-au ajutat sau nu aproapele, chiar și fără alinierea la statutul de voluntar: „Oamenii care nu au făcut voluntariat sunt mult prea critici și poate prea orientați spre nevoile lor sau cer prea mult de la ceilalți. Și, de regulă, se lamentează. Pe oamenii care au caracter voluntar îi vezi făcând treabă. Ei se duc și bat în ușa autorităților și spun de ce e nevoie la ei la bloc sau la școală. Se apucă să facă treabă, se implică”.

Din experiența sa, psihologul a observat că voluntarii români se îndreaptă în special spre proiectele educaționale sau sociale, dar și cele care vizează mediul încep să prezinte din ce în ce mai mult interes pentru cetățeni.

Românii formează un popor care chiar își dorește să-și ajute semenii – și acționează în sensul acesta – ceea ce arată că ei fac voluntariat, dar nu știu acest lucru. Egoismul nu este o caracteristică a românilor

„Pe copiii din centrele de plasament nu îi ajutăm numai cu donații materiale. Ei au mult mai multe nevoi, iar cea mai importantă este educația. E nevoie să le arăți alternative. Am văzut voluntari dezamăgiți de atitudinea copiilor, în sensul că ei s-au dus cu lucruri, aveau bune intenții și au văzut că cei mici mai cereau. Se vedea că aveau alte așteptări și au fost dezamăgiți. Acei copii au o nevoie fantastică de a primi, iar nevoia lor foarte mare este aceea de atenție. E o subtilitate psihologică. Nevoia lor de atenție este atât de mare, încât este compensată prin obiectele respective. De aceea, copiii au nevoie de implicare în programe educaționale, pentru că ei vin din medii abuzive, conflictuale și pot deveni la rândul lor abuzatori, delincvenți. Am lucrat cu grupuri foarte dificile, cu copii care puteau fi foarte violenți. Nu este simplu să lucrezi în zona de social.”

În timpul unui atelier

Într-adevăr, interacțiunea cu persoanele defavorizate nu este un lucru ușor, dar experiența acumulată te înzestrează cu o serie de instrumente ce ajută voluntarul să facă față multor provocări ale vieții. „Pe mine m-a ajutat să-mi găsesc vocația. Mi-am dat seama că pot să-mi folosesc cunoștințele în mii de moduri. Voluntariatul m-a aruncat într-o lume extraordinară”, a întărit Mihaela.

Însă, pe lângă acumulările uimitoare, satisfacția „facerii de bine” este recompensa cea mai importantă: „Sunt multe episoade frumoase. Eram la Periș, la un centru de plasament, unde era un băiat cu o dizabilitate, avea un soi de boală psihică. Ne-a spus: «Nu ne-ați adus bomboane, dar e important că ați venit aici». Prezența noastră a contat foarte mult”.

Un tânăr la mijlocul celei de-a treia decade de viaţă stă la o masă şi soarbe tacticos dintr-o cafea, în aşteptarea echipei Matricea Românească, în lobby-ul hotelului din Craiova în care ne-am dat întâlnire pentru interviu. Şi, chiar dacă episodul s-a petrecut cu mult înainte de intrarea în hibernare a urşilor, moment din care peste amândoi au mai căzut nişte zăpezi, inclusiv metaforice, mesajul Directorului – de atunci – al Filarmonicii “Oltenia” din Craiova, Vlad Drăgulescu, unul dintre cei mai inovatori manageri culturali ai României – recent devenit director artistic al Teatrului Naţional “Marin Sorescu” din Bănie – rămâne: cultura nu e un moft!

Matricea Românească: Te rog să ne spui câteva cuvinte despre tine.

Vlad Drăgulescu: Activez în domeniul cultural de peste 12 ani – de profesie sunt actor, am făcut mai multe producții teatrale și în calitate de producător, și în calitate de regizor, am și jucat în unele dintre spectacolele realizate. Însă, ușor-ușor, pe parcurs m-am concentrat pe proiectele socio-culturale. Mi-am dat seama că există foarte mulți actori, foarte mulți regizori foarte buni și că totuși nu e nevoie de mine neapărat, să fiu cel mai bun regizor sau cel mai bun actor. M-am decis să fac niște proiecte sociale, mai ales în mediul rural, pentru categorii defavorizate șamd. Ușor-ușor, organizația pe care am condus-o o perioadă, pe lângă producțiile teatrale, a început să facă diverse proiecte în care am promovat teatrul în mediul rural și în zone defavorizate, proiecte socio-umanitare, culturale… Practic, tot timpul mi-a plăcut să combin, împreună cu colegii mei, părțile acestea – să facem și un spectacol, dar în același timp să existe, pe lângă beneficiarul direct, spectatorul, și beneficiari indirecți, strângând fonduri, materiale șamd.

Matricea Românească: Câtă nevoie este de cultură în spații precum cele din mediul rural?

Vlad Drăgulescu: Foarte multă.

Matricea Românească: Deci nu e un moft.

Vlad Drăgulescu: Nu e un moft, nu are cum. Nu a fost vreodată și nu va fi niciodată un moft cultura. Până la urmă, e forma de comunicare universală. Dacă ne uităm la un tablou… Sigur, acum vorbim de o artă neperformativă, o artă care nu ține de limbă. Un tablou e același în orice limbă, muzica e aceeași în orice limbă – sunt forme de cultură care transcend limbajele noastre și posibilitățile noastre de a ne înțelege unul cu altul dacă nu ne cunoaștem. În faţa unui tablou, vorbim aceeași “limbă”. Putem să ne cunoaștem, să găsim lucruri comune şi să facem parte din comunitatea aceea, a oamenilor care iubesc acel tablou. Vorbesc de comunități, pentru că am lucrat împreună cu colegi, cu parteneri în destul de multe proiecte de teatru comunitar, tot în ideea de a coagula și de a găsi și de a le explica oamenilor ce sunt comunitățile și cum se regăsesc în comunitățile respective. Cel mai important, din punctul meu de vedere, este să reliefăm faptul că nimeni nu aparține unei singure comunități. Şi tocmai de aici diversitatea, fiindcă vorbim despre Europa și despre ceea ce se întâmplă cu europenizarea, despre ce înseamnă să fim împreună prin diversitate.

Matricea Românească: Actul de cultură poate fi, din ceea ce spui tu, un element coagulant, un factor de coeziune.

Vlad Drăgulescu: Da. Sigur, noi ne aflăm pe un continent, ne aflăm într-o țară, însă el este coagulant la nivel mondial, la nivel global. Cred într-o societate umană, nu într-o societate a unei țări, a unui continent sau a unei constrângeri socio-politice și geografice.

Dacă sculpturile lui Brâncuşi nu ar fi ajuns la multe milioane de euro, probabil că astăzi nu am fi cumpărat Cumințenia Pământului. Eu nu am auzit un Guvern care să vină și să spună: „Domnule, ne pare rău, ne cerem scuze marelui Brâncuși”

Matricea Românească: Dacă ar fi să definești cultura, cum ai defini-o?

Vlad Drăgulescu: E tot cultura! E ce mâncăm, ce bem, cum dormim, cum trăim.

Matricea Românească: Nu este un apanaj elitist.

Vlad Drăgulescu: Nu, nicidecum. Cultură înseamnă tot ceea ce ne înconjoară și felul în care ne raportăm la ceea ce ne înconjoară.

Matricea Românească: Vorbeam cu un prieten din mediul academic, care spunea: „Domnule, este incredibil cum putem noi să creăm cultură din lucruri mici”. Reclama cu “littleșii”, exemplifica el, este un act cultural, în esență, pentru că a creat o întreagă emulație. Deci gesturi mici care produc efecte mari. În teatru și, mai departe, în muzică, cum producem astfel de efecte?

Vlad Drăgulescu: Este la fel. Teatrul și muzica pornesc din nevoia cuiva de a se exprima, de a spune ceva. Mozart așa a știut el să se exprime, făcând muzică, Shakespeare a știut să se exprime făcând versuri și piesele respective de teatru. Practic, orice poate să ajungă la nivel de artă, în momentul în care noi găsim exprimarea – nu perfectă, ci potrivită sufletului nostru sau forței noastre creatoare. Adică, un tâmplar poate să ajungă un artist în momentul în care știe să exprime cel mai bine, prin lemnul respectiv, ceea ce și-a imaginat și ceea ce a dorit el să transmită lumii. Sigur că poți să faci scaune funcționale, prin aceea că poţi să stai pe ele, dar dacă dorința ta este și de a transmite un mesaj lumii cu scaunul pe care tu îl faci, ea se ridică la nivel de artă. Existând, totuși, o diferență între artă și cultură, pe care n-aș putea eu să o definesc acum și să spun: „Domnule, asta este!”. Însă, există niște diferenţe.

Vlad Drăgulescu, director artistic Teatrul Naţional “Marin Sorescu” şi fost director al Filarmonicii “Oltenia” din Craiova Foto: Mihai Vladu

Matricea Românească: Apropo de artă, am văzut că la Muzeul de Artă din Craiova se construiește un pavilion…

Vlad Drăgulescu: Da, e un Centru Cultural Brâncuși care, pentru început, va fi un loc pentru expoziții, pentru diverse conferințe…

Matricea Românească: De ce crezi că ne-a marcat atât de mult Brâncuși? Pentru că, la București, după cum știi, a fost toată discuția despre Cumințenia Pământului. E un arhetip?

Vlad Drăgulescu: Sigur că da, însă noi nu luăm de la Brâncuși tot ceea ce practic el a vrut să ne dea. Şi istoria ne arată lucrul acesta, că ne chinuim acum să cumpărăm Cumințenia Pământului, pe care am fi primit-o gratis, acum ceva zeci de ani. E o ironie că acum strângem foarte mulți bani ca să cumpărăm ceea ce ne fusese oferit. Dincolo de arta lui, noi trebuia să învățăm foarte multe de la el ca persoană și ca manifestare, ca artist. Din păcate, înțelegem de foarte multe ori forma, și nu fondul. Dacă sculpturile lui Brâncuşi nu ar fi ajuns la multe milioane de euro, probabil că astăzi nu am fi cumpărat Cumințenia Pământului. Pentru că, din păcate, acea comisie – nu mai țin minte din ce an – care l-a categorisit cum l-a categorisit ar fi rămas în picioare cu ceea ce a spus. Însă, istoria artei a arătat altceva, și atunci sigur că pentru noi înseamnă ceva.

De la Brâncuși, ar trebui să învățăm, în primul rând, să prețuim oamenii pe care îi avem, cât îi avem. Din punctul meu de vedere, aceasta este cea mai mare lecție. Ar trebui să strângem bani să învățăm lucrul acesta, în primul rând. Dincolo de faptul că aceasta este opinia cuiva care crede că trebuie cumpărată Cumințenia Pământului, că dacă se va cumpăra este extraordinar. În primul rând, aceasta ar trebui să se spună în zilele acestea foarte mult, pe lângă povestea cu cumpăratul. Să se spună ce s-a întâmplat cu Brâncuși și cum a fost el izgonit și cum i s-a explicat că nu are voie. Dacă Guvernul ar face o astfel de campanie, atunci ar fi o campanie și de recunoaștere, o campanie de scuze pe care, practic, Statul român le datorează memoriei acestui om.

Eu, până în momentul de față, nu am auzit un Guvern care să vină și să spună: „Domnule, ne pare rău, în momentul de față. Eu, Ministerul Culturii sau Guvernul României, mă ridic în picioare şi cer scuze marelui Brâncuși”. E un gest simbolic, dar care trebuie făcut, e o restituție pe care trebuie să o facem.

Matricea Românească: Este absolut lăudabil că vor să redea poporului român o operă a unui mare artist. Numai că, la fel de meritoriu mi s-ar părea să investești în următorii Brâncuși, pentru că există în umbră niște oameni care au mare potențial creativ.

Vlad Drăgulescu: Exact. S-au făcut tot felul de proiecte – sigur, nu e nici unul de talia lui Brâncuși, deși este Adrian Ghenie. Poate că ar trebui să vedem aici un potențial, poate că ar trebui să existe o colecție a Statului român. Nu știu dacă Statul român a cumpărat vreun tablou al lui. Sigur că, atâta vreme cât trăiește, sunt foarte mulți care o să spună ba că a vândut acolo, ba că e într-un fel sau altul… E un lucru cât se poate de uman, până la urmă – sentimentele acestea de invidie sunt omenești, pentru că probabil că și la vremea respectivă, Brâncuși a fost invidiat de foarte mulți, dincolo de peretele comunist, care a impus pe linie de partid: „Faceți-l pe acela în toate felurile și nu luați nimic”. Poate că și acum se întâmplă aceleași lucruri, și de aceea sunt de acord cu tine în ceea ce spui, că ar trebui, totuși, să facem – pe lângă conservare – și niște achiziții pentru viitorul țării, de la artiștii care – unii dintre ei – deja au plecat departe, în lume.

Nu cred foarte tare într-o instituție publică în România, pentru că instituțiile publice de azi sunt închise. Sunt niște instituții care se găsesc în niște turnuri (…) Nu fac ceea ce trebuie să facă. Nu există viziune și nu există dorința de a avea un feedback de la oameni

Matricea Românească: Revenind la teatru, din teatrul românesc contemporan pe cine admiri? Pentru că, iată, și în Craiova avem un teatru respectabil.

Vlad Drăgulescu: Da, e un teatru vechi, e un teatru cu o istorie, dar care trebuie să aibă și un viitor. Acesta e un păcat, în România. De foarte multe ori, ne uităm la istorie și rămânem ca într-un muzeu, în niște instituții care nu ar trebui să fie muzee. Din păcate, foarte multe dintre instituțiile publice de cultură sunt muzee. Fie că e vorba de teatre, Filarmonici sau Opere. Găsești producții de anii ’60-’70 – nu că ar fi intenția lor de a face niște producții de acest gen, ci pentru că așa le iese. Și atunci, e trist când nu o faci în mod deliberat și îți iese o producție de anii ’80…

Matricea Românească: Te mai limitează și instrumentele pe care le ai la dispoziție, mediul în care te miști.

Vlad Drăgulescu: Sigur că da, însă acum mă uit la Teatrul Național din Craiova, care cred că este destul de bine echipat și din punct de vedere tehnologic. Au trecut niște „Rinoceri” pe aici, ai lui Robert Wilson, s-a mai echipat teatrul, și cred că are capacitatea de a produce la nivelul secolului nostru, ca să nu spunem chiar 2016. Măcar să ajungem undeva la anii 2010. Depinde acum de abordări și de viziuni.

Matricea Românească: Care este ultima piesă de teatru care te-a marcat?

Vlad Drăgulescu: Românească? Nu m-a marcat… nu m-a mai marcat nimic, de multă vreme. Nici nu pot să spun că am văzut toate producțiile care sunt, pe asta mi-o asum eu ca vină. Dar pot să spun că am fost impresionat de un spectacol al lui Thomas Ostermeier, pe care l-am văzut în Festivalul „Shakespeare” de aici, un „Richard al III-lea” demențial. E un teatru în care vezi prezentul, vezi niște conexiuni, vezi ceea ce înseamnă universal și atemporal la Shakespeare. Uneltele cu care se joacă te fac să nu te legi de un timp anume, ci pur și simplu să te legi de condiția umană, care trece prin istorie, rămânând fondul acela… Se schimbă forma, avem telefoane, avem alte lucruri, nu mai aruncăm cu porumbelul în aer ca să trimitem un mesaj, dar motivaţia umană, până la urmă, persistă… Există puncte comune între cea a oamenilor de pe vremea lui Shakespeare și cea a noastră, din ziua de astăzi. Thomas Ostermeier, desigur, nu are nevoie de nici un fel de prezentare din partea mea, însă este un om care reușește din plin să facă treaba aceasta.

Yukio Ninagawa (decedat în mai a.c., n.r.) a venit cu „Richard al II-lea” – de asemenea senzațional – în Festival. Este un teatru în care privim puterea ca pe un handicap, pentru că așa și este, până la urmă. Era o scenă cu oameni în cărucioare cu rotile, cu oameni vlăguiți, cu un Richard al II-lea care era foarte silfid și pe care abia îl vedeai în scenă, era ca o prezență, ca o stafie, la un moment dat, și care exprima foarte bine ce înseamnă puterea privită ca un handicap. Într-adevăr, dacă stai să te gândești, puterea e un handicap. Puterea te leagă de ceva anume, îți ia libertățile pe care le ai și devii sclavul acelei puteri.

Cu mic, cu mare, aşteptând porţia de cultură, la Craiova

Matricea Românească: Deși cultura modernității face apologia puterii. Spune că puterea e dezirabilă, dar iată că teatrul te face să meditezi.

Vlad Drăgulescu: Da, teatrul te face să meditezi. Sigur că modernitatea spune că puterea e dezirabilă, pentru că ai acces la bani, ai acces la niște decizii, ai acces la niște lucruri, dar în realitate nu ești un om liber. Nu poți să fii un om liber, pentru că toată acea libertate pe care ți-o dă puterea e condiționată de însăși puterea. Deci nu ești liber. Libertatea e dincolo de putere, dincolo de lucrurile acestea și, când ai putere, nu-ți mai aparții, ci aparții puterii respective. E un cerc vicios.

Matricea Românească: E și un pic faustian. O să trecem la subiectul Filarmonicii din Craiova, o instituție extrem de reputată pe plan cultural, la noi. Cum ai ajuns aici?

Vlad Drăgulescu: Cum spuneam la început, eu lucrez în mediul cultural de 12 ani. Fără să vreau, am ajuns între timp manager cultural. La începuturi, am creat această companie, pe nume “Teatrulescu”, din dorința de a ne da colegilor mei și mie ocazia să ne manifestăm, pentru că era clar că nu toți o să ajungem în teatre, nu toți o să putem să urcăm pe marile scene. Am dorit să creez un spațiu și, cu spațiul acesta, am reușit să fac până la urmă un teatru mic, pentru copii, de 60 de locuri. Compania are deja 8 ani de stagiune permanentă.

La un moment dat, cei de la Primărie m-au întrebat dacă aș fi interesat de acest post, care tocmai se eliberase, pe o perioadă de interimat, până se va scoate la concurs postul respectiv. Se întâmpla în 2012. Prima oară am spus „Nu”, după care m-am gândit puțin.

La noi îți dai cel mai repede seama de publicul nou, pentru că aplaudă între momentele unui concert. La teatru nu îți dai seama, la Operă nu-ți dai seama, dar la Filarmonică îți dai seama, pentru că oamenii (…) nu știu că e doar prima parte a unui concert

Matricea Românească: Ştiai cum e cu puterea…

Vlad Drăgulescu: (râde) Nu mi-am dorit niciodată să fiu director al vreunei instituții. Nici în momentul de față nu mă prezint niciodată ca director al instituției, pentru că nu asta mi se pare important. A fi director înseamnă că ești cel mai mare servitor al instituției respective. Am acceptat, iar în primele trei luni de zile, cât am stat acolo ca interimar, am cunoscut destul de rapid mediul, am cunoscut oamenii și am descoperit niște resurse fantastice, niște oameni care nu mai fuseseră „folosiți” așa cum trebuie, o instituție care nu pășea foarte concludent pe un drum anume, dar care avea resursele de a da un “restart” la tot ceea ce înseamnă mediu cultural craiovean.

Matricea Românească: Avea, deci, putere de regenerare.

Vlad Drăgulescu: Exact. Era într-un punct unde, dacă te apucai să tragi puțin de ațele respective, începea să meargă și să regenereze – și să regenereze, poate, chiar viața culturală craioveană. Ceea ce sper că s-a și întâmplat la un anumit nivel, de patru ani de zile, de când lucrez împreună cu ei. Apoi m-am hotărât și am participat la concursul de manager, l-am și luat și acum sunt de aproape patru ani acolo.

Matricea Românească: Pe ce perioadă este mandatul?

Vlad Drăgulescu: Am avut, prima oară, unul pe trei ani, acum am încă unul de cinci ani, până în 2020 (n.r. Vlad Drăgulescu a devenit, recent, directorul artistic al Teatrului Naţional “Marin Sorescu” din Craiova).

Matricea Românească: Felicitări și la multe rezultate!

Vlad Drăgulescu: Mulţumesc. Am început, ușor-ușor, să analizăm care sunt punctele slabe ale instituției, de ce merg lucrurile așa, câtă lume ne cunoaște. Practic, niște studii cum se fac în mod normal, când vrei să cunoști care este poziția ta pe piață. Ca un fel de audit. Am constatat că publicul nostru era într-o îmbătrânire continuă, și media noastră de vârstă urca de la an la an, din ce am mai văzut și din ce am mai întrebat. Pentru unele date, nu am avut niște statistici din urmă, pe care să pot să le verific, ci pur și simplu, am mers din vorbă-n vorbă, întrebând lumea: „Ce vă aduceți aminte? Câți oameni? Cam cum arată? Ce vârstă?”. Am căutat abonaţii care erau…

Cultura are puterea de a aduna o comunitate, crede Vlad Drăgulescu. Studiu de caz: cetatea Băniei

Ecouri în noapte: Filarmonica “Oltenia” din Craiova

Am hotărât că trebuie să facem niște pași ca Filarmonica să devină o instituție modernă. Nu cred foarte tare într-o instituție publică în România, pentru că instituțiile publice sunt închise, în momentul de față. Sunt niște instituții care se găsesc în niște turnuri – ei stau acolo şi gândesc: “luăm banii de la Primărie, facem ce am zis noi că facem, stăm la noi și totul e liniștit”. Nu se uită nimeni la rezultate. Singurele rezultate ale instituțiilor publice sunt, în general: „Ne-am luat banii, gata!”. Nu fac ceea ce trebuie să facă. Nu există viziune și nu există dorința de a avea un feedback de la oameni. Adică, o instituție publică, așa cum este Filarmonica din Oltenia, este plătită de toți oamenii care locuiesc în Craiova, pentru că suntem plătiți de la Consiliul Local. Atunci, înseamnă că toți acești oameni, la un anumit nivel, trebuie să aibă un beneficiu de pe urma noastră.

Matricea Românească: Există o responsabilitate față de ei.

Vlad Drăgulescu: Exact. Și atunci, am început să facem tot felul de proiecte. De pildă, pentru copii. Am mers în școli – “Filarmonica merge la școală”, am ieșit pe străzi. Chiar azi (n.r. interviul a avut loc la mijlocul anului) începe “Turneu în oraș”, care e la a IV-a ediție și în care mergem în cinci cartiere, cu scenă, le cântăm, oamenii vin, ascultă… De la an la an, am avut public nou, și asta se vede într-o sală de Filarmonică – la noi îți dai cel mai repede seama de publicul nou, pentru că aplaudă între momentele unui concert. La teatru nu îți dai seama, la Operă nu-ți dai seama, dar la Filarmonică îți dai seama, pentru că oamenii care vin pentru prima oară, când aud că s-a oprit muzica, încep să aplaude, nu știu că e doar prima parte a unui concert. Din fericire, s-a aplaudat din ce în ce mai des la noi între momente.

Treptat, în acești patru ani, oamenii au început să-și asume foarte multe dintre lucrurile pe care, la început, le considerau nebunești și să le facă din proprie inițiativă

Matricea Românească: Ați văzut partea plină a paharului.

Vlad Drăgulescu: Bineînțeles! Nu există parte goală a paharului.

Matricea Românească: Îmbătrânirea publicului se resimte şi la Bucureşti.

Vlad Drăgulescu: Asta e foarte grav. Sigur, în București sunt multe orchestre: a Sălii Radio, a Operei, Enescu, plus cele private – care întrebuinţează cam aceiaşi oameni. E un cerc foarte strâns. Dar trebuie făcute astfel de campanii. Nu-ți imagina că a fost ușor – ne-am luat multe înjurături. Multă lume a zis: „Domnule, avem un director nebun. Să vedem ce a mai visat Drăgulescu azi-noapte!”. Tot felul de discuții de felul acesta. Însă, treptat, în acești patru ani, oamenii au început să-și asume foarte multe dintre lucrurile pe care, la început, le considerau nebunești și să le facă din proprie inițiativă, să-și găsească singuri energia de a se motiva în sensul acesta. Și sper ca, și după ce eu nu voi mai fi manager, să rămână pe un drum pe care și-l aleg ei. Nu trebuie să fie drumul pe care l-am deschis eu. Dar să fie pe un drum, asta e cel mai important. Nu să fii pe toate drumurile, și pe nici unul!

Directorul care nu şi-a dorit să fie director: “Puterea este, în realitate, cea mai mare sclavie”

Va urma

Fiecare loc este caracterizat de o topografie specifică, ce îi conferă personalitate, dar care determină și modul în care este folosit de oameni: un loc rodnic va fi folosit ca teren agricol, locurile bune pentru pomi vor fi livezi, iar pajiștile sunt numai bune pentru a face fân. Oamenii lucrează fiecare loc în funcție de caracteristicile sale, folosindu-se deopotrivă de cunoștințele despre natură, mediul înconjurător, dar și de practicile pe care le cunosc și pe care le-au dobândit de la strămoși, ori le-au dezvoltat prin adaptarea propriilor experiențe, ori a tehnologiilor recente.

Dar un loc nu se limitează doar la proprietățile sale geografice, pentru că, în orice comunitate, teritoriul care este ocupat de aceasta este unul personalizat: toate locurile sunt cunoscute de către localnici, cu numele pe care le au și, mai ales, cu poveștile care le sunt atribuite. Numele fiecărui loc poate să fie reflexia tipului de relief, cum îmi amintesc, de exemplu, de locul unde bunicii materni aveau pământul, și care se numea, generic, „După Hulă”, termen ce local însemna pur și simplu „deal mai mare”. Numele unui loc mai poate fi asociat și unui eveniment important, ori unui element deosebit care se găsește chiar acolo. Un alt exemplu este din familia celorlalți bunici, paterni, care aveau casa în „Fața Stejarului”, iar eu, de fiecare dată când mergeam la ei, îmi imaginam un stejar imens care trebuie să se fi aflat pe-acolo, dar pe care nu l-am găsit niciodată. Tot numele locurilor amintesc de practici vechi, cum ar fi despăduririle pentru a avea terenuri agricole, astfel că de cele mai multe ori locurile denumite „Secătura” pomenesc practica de uscare a copacilor, pentru a fi mai apoi tăiați și a se curăța locul.

Iată că spațiul este unul calitativ, încărcat de memoria pe care oamenii i-o atribuie, memoria excepțională a evenimentelor care s-au petrecut acolo, a proprietarilor, a curiozităților, ori a unor elemente remarcabile cu care este asociat. Fiecare loc este simbolic și semnificativ prin povestea sa, perpetuată într-o comunitate, și care îl personalizează în ochii localnicilor. Un lucru esențial, în fond, pentru că asta face ca oamenii să aparțină unui loc: cunoașterea poveștilor și a întâmplărilor petrecute pe teritoriul comunității lor; cunoașterea, de fapt, a patrimoniului imaterial specific, ceea ce face ca un spațiu să fie unic.

Orice membru al unei comunități va cunoaște foarte bine locurile bune, dar și locurile rele, pentru că, de fapt, spațiul este particularizat prin calitățile pe care le deține, iar, mai mult chiar, participă activ la evenimentele care se petrec acolo, este un spațiu calitativ și, mai ales, unul cunoscut, familiar. De aceea, poate, oamenii care trăiesc în astfel de comunități-memorie, ori comunități tradiționale, au o reținere de a călători și de a părăsi satul: nu ar mai avea cum să diferențieze locurile bune de locurile rele, așa cum dă mărturie, la început de secol XX, Ernest Bernea, în cartea sa Cadre ale gândirii populare românești. Contribuții la reprezentarea spațiului, timpului și cauzalității, publicată într-o primă ediție în 1985.

Iată că, pentru omul comunităților tradiționale, fiecare loc are și o valoare spirituală și, uneori, e impregnat de caracteristicile unor forțe supranaturale, cum se întâmplă, de exemplu, cu locurile unde se spune că au jucat Ielele, locuri considerate, mai apoi, a fi locuri rele, prin această contaminare cu sacrul.

Asta face ca oamenii să aparțină unui loc: cunoașterea poveștilor și a întâmplărilor petrecute pe teritoriul comunității lor; cunoașterea, de fapt, a patrimoniului imaterial specific, ceea ce face ca un spațiu să fie unic

Valențele spațiilor sunt cunoscute de către fiecare membru al unei comunități, iar dacă ne gândim cum s-a perpetuat această cunoaștere, atingem în această discuție problematica transmiterii tradiției orale prin intermediul narațiunilor, a întâmplărilor povestite de protagoniști, ca martori direcți ai întâmplărilor, ori ca martori indirecți, care, la rândul lor, au auzit întâmplarea povestită de altcineva, poate chiar de către protagonistul întâmplărilor, ori pur și simplu de la o altă persoană care aflase din spusele altuia despre întâmplare… Toată această încrengătură de persoane pare a fi derutantă la început, însă, e o bună modalitate de a explica modul în care apar legendele, ori miturile într-o comunitate. Din vorbă în vorbă, se transmit povești care fac trimitere la întâmplări excepționale, demne de a fi povestite, întâmplări care ies din tiparul cotidianului și care, în cazul povestirilor asociate locurilor, redefinesc și particularizează, în mod simbolic, fiecare spațiu.

Legenda transformării fânului în piatră

Vă dau un singur exemplu, un loc pe care îl găsesc cu totul excepțional și despre care am auzit, de la mai mulți săteni, o narațiune cu totul neobișnuită, care explică denumirea locului și topografia sa. Este vorba de locul cunoscut în satul Șurdești, din zona Chioar, județul Maramureș, ca fiind „Clăile de piatră”. În primul rând, trebuie menționat că zona se află la poalele munților Gutâi și este o zona vulcanică, ce a dat naștere unui relief aparte. La poalele Pietrei Roșii, denumită așa pentru că are nuanțe cromatice roșiatice, din cauza zăcămintelor de fier din zonă, se află, în grădină la cineva, un loc folosit în mod obișnuit pentru fân, unde apar, din pământ, două stânci destul de mari, aparent rotunjite, de forma unor clăi de fân. În mod evident, nu este suficientă explicația geologilor, care explică formarea, ca urmare a erupțiilor vulcanilor, a acestor stânci, lavă vulcanică pietrificată de zeci de mii de ani. Astfel de stânci sunt denumite local și „bulbuci” și se spune în sat că sunt rămase așa de pe vremea lui Noe. Forma neobișnuită a celor două stânci de sub Piatra Roșie a stârnit imaginația localnicilor prin familiaritatea lor, forma clăilor de fân, pentru că, satul, fiind situat în zonă montană, are ca principală activitate creșterea animalelor, ceea ce face ca munca la fân să facă parte din viața cotidiană a localnicilor, pe tot parcursul anului.

Despre acest loc am cules, împreună cu colegi, dar și alături de familie, câteva legende etimologice, mai sintetice, ori mai dezvoltate, care povestesc despre un om pedepsit de Sfântul Petru pentru că a lucrat într-o zi de sărbătoare. Cel mai des mi s-a povestit întâmplarea într-o manieră foarte scurtă, fără multe detalii. Sunt spuse doar lucrurile esențiale. Nu e ceva neobișnuit: în multe zone pe unde am mai călătorit și unde întrebam de ce se numește un loc într-un fel, mi se dădea o explicație scurtă, sintetizată într-o manieră de invidiat. Iată ce se spune frecvent despre aceste clăi de piatră: „Spunea bătrânii că le-o făcut [stâncile – n.n.] clăi; o fo’ de fân. Și-apăi le-o făcutu-le în ceva sărbătoare. Duminică sau când. Și-apoi s-o făcut de piatră” (A. F., 78 ani, 2006, culeasă împreună cu Georgeta Iuga).

Aceeași întâmplare este mult mai complexă în cazul povestirii înregistrate de la V. P. (75 ani, 2005) și culeasă împreună cu Viorelia Avram: „Acolo o fost așa: Piatra Roșie, o cheamă Piatra Roșie, da’ asta nu știu de unde vine denumirea. Că p-acolo, sub Piatra Roșie, la vreo 600 metri […] sunt câmpii, și acolo pe câmpiile celea făce[au] oamenii fân, pă vremea asta [iunie – n.n.]. Și-o lucrat într-o sărbătoare religioasă. […] Lucra cu fânul, făcea clăi de fân. În jurul acesta, în jur de Sânpetru. Și o lucrat fân și-o zis o femeie bătrână: «Măi, ce lucrați astăzi, că-i sărbătoare mare!» «Să fie tăt sărbătoare, că eu îmi fac fânu’». Era grăbit și se temea de ploaie. Și-o zis femeia: «Coboară-te di pă claie și urcă-te pă ceialaltă, termină pă ceialaltă». N-o fo ajuns a coborî, da’ n-o apucat a termina ceialaltă claie, c-o venit ploaia și-o apucat și-o fo cu trăsnete și cu fulgere. […] Și o zîs femeia aceea bătrână […]: «Te-a bate Dumnezo, ce lucrați? Că-i sărbătoare mare astăzi!» O fo ceva sărbătoare. «Apăi să hie tăt sărbătoare, că mi-am făcut fânu’». Și pă când s-o dus să beie apă la un pom, la un stejar o avut cofă de lemn cu apă, s-o dus să beie apă din cofa aceea de lemn și-o băut apă și o fo punând cofa înapoi, și o zis femeia: «No, măi Petre, ce s-o făcut din claia ta! Du-te acum și termină claia».

Oamenii care trăiesc în astfel de comunități-memorie, ori comunități tradiționale, au o reținere de a călători și de a părăsi satul: nu ar mai avea cum să diferențieze locurile bune de locurile rele

O vorbit femeia în glumă cătă om, «Du-te mai termină claia». Atuncea el o picat la pământ de spaimă și n-o vrut să creadă că ce s-o-ntâmplat cu claia. S-o sculat, o lăsat apa și o mers a pipăi, că din claie de fân, o fost stâncă de piatră. Și-i acolo și astăzi. Una-i cât o claie de fân și una-i cât o jumătate de claie de fân, cât o fost făcut atunci, așe o rămas. […] Și femeia o zis «Petre, azi îi sărbătoare și tomna azi te-ai apucat să lucri». O lucrat și n-o avut grijă de sărbătoare. O vorbit cam contra lui Dumnezeu și apoi Dumnezeu i-o arătat și o făcut claia de piatră. Și apoi o prins boii la car și-o venit acasă, apăi vinind acasă, o tot bătut boii și o zis: «Amu-ți mânca», o zis așe, «îți mânca bolovani la iarnă, c-oi vini și-oi duce, oi încărca bolovani și v-oi da bolovani, că pintru voi s-o făcut claia de piatră». No, bun, și cu asta s-o terminat. […] Clăile de piatră îs în grădină la un om”.

Clăile de piatră din satul Şurdeşti (Maramureş) au o legendă fascinantă

Munca de sărbătoare, în zadar

Narațiunea este importantă nu doar prin complexitatea sa, faptul că există două personaje destul de bine conturate, un dialog și o activitate departe de a fi monotone, ci și prin faptul că face parte din bogatul patrimoniu imaterial prezent în comunitate, și care este asociat sărbătorilor „mânioase cu fânul”. Adică zile când e interzis să se lucreze la fân, sărbători care se țin în luna iulie: începând cu sărbătoarea Sfântul Ilie – 20 iulie, sărbătoare trecută cu roșu în calendar, o sărbătoare de poruncă, așadar, dar și alte sărbători care nu sunt de poruncă, cum sunt: Sfânta Maria Magdalena – 22 iulie, Sfântul Foca – 23 iulie, Adormirea Sfintei Ana – 25 iulie și Sfântul Pantelimon (Pintilie) – 27 iulie.

Munca la fân face parte din viața cotidiană a localnicilor, pe tot parcursul anului

Asociate acestor sărbători sunt narațiuni povestite de protagoniști, dar și de cunoscuți ai protagoniștilor, ceea ce accentuează veridicitatea întâmplărilor. Sunt narațiuni cu o mare putere moralizatoare, pentru că în toate, încălcarea interdicției de a munci la fân se finalizează cu o pedeapsă, așa cum a fost și în povestirea clăilor de piatră. Uneori sunt pedepsiți protagoniștii înșiși, cum a fost cazul unei persoane care a fost lovită de fulger fiindcă a lucrat de Sfânta Maria Magdalena la fân, la munte; dar de cele mai multe ori este afectat produsul final al muncii, accentuându-se, cumva, faptul că munca din ziua oprită a fost în zadar: se iscă un vânt puternic ce împrăștie fânul imediat, ori când iarna vin proprietarii să transporte fânul acasă; ori se pornește o furtună puternică, iar un trăsnet lovește parul de la claie, ori claia, care arde.

Faptul că, în perioada contemporană, încă se mai consideră importantă o tradiție și un stil de viață specific determină întărirea legăturilor dintre membrii comunității și fortificarea coeziunii comunității în sine. Respectarea unui sistem de norme și valori întărește deopotrivă și legătura între generații

Povestea clăilor de piatră nu face altceva decât să întărească și să certifice autenticitatea celorlalte întâmplări care se mai povestesc prin sat. Perpetuarea acestor povestiri în interiorul comunității accentuează importanța pe care valorile tradiționale o deține în rândul localnicilor. Faptul că, în perioada contemporană, încă se mai consideră importantă o tradiție și un stil de viață specific determină întărirea legăturilor dintre membrii comunității și fortificarea coeziunii comunității în sine. Respectarea unui sistem de norme și valori întărește deopotrivă și legătura între generații.

Atâta vreme cât aceste valori încă mai sunt de actualitate în sânul unei comunități, aceasta va rămâne, în continuare, puternică și rezistentă, cu o identitate particulară, spre deosebire de acele comunități în care continuitatea culturală a fost erodată, uneori întreruptă de evenimente recente dramatice, cum a fost colectivizarea, ce a dus la depopularea mediului rural și întreruperea activităților comunale specifice grupurilor sociale.

Fiecare comunitate are propriile valori culturale și norme sociale, pe care le împărtășesc toți membrii săi, iar într-o comunitate tradițională, când se vorbește despre valorile acesteia, sunt puse în balanță două aspecte importante, care o definesc ca fiind dinamică, chiar dacă uneori schimbările sunt mai puțin perceptibile: pe de o parte continuitatea și transmiterea tradiției locale, care include valori și norme specifice, iar pe de altă parte, continua adaptare la noi valori, integrate și adaptate în permanență.

În rândurile care urmează, doresc să vă vorbesc despre schimbare, pentru că este o dominantă a culturilor tradiționale. Unele comunități sunt mai atașate de continuitatea tradițiilor și reticente schimbărilor, altele sunt mai degrabă progresiste, dornice să adopte schimbările. Evident, totul în grade diferite pe diverse paliere ale vieții culturale, economice, ori sociale.

Alături de modificările tradiției care apar din interiorul comunității, o influență importantă o au și cele care apar din exteriorul ei, cum ar fi schimbările politice. De cele mai multe ori, acestea determină schimbări neacceptate de comunitate, la care se formează o rezistență, care, însă, la un moment dat, cedează. Acesta a fost pentru numeroase comunități momentul când în România postbelică s-a instaurat regimul comunist. Impunerea colectivizării și punerea, forțată, a terenurilor deținute de către țărani în comun în cadrul C.A.P.-urilor, ori a fermelor de stat a determinat nu doar schimbări sociale și de proprietate, la care oamenii s-au opus, uneori fiind sancționați prin privarea de libertate, ci a însemnat și dezagregarea comunității rurale în sine, desființarea și abandonarea unor valori care le erau proprii și care contribuiau la consolidarea coeziunii sociale a grupului.

Unele comunități sunt mai atașate de continuitatea tradițiilor și reticente schimbărilor, altele sunt mai progresiste, dornice să adopte schimbările. Totul, în grade diferite pe diverse paliere ale vieții culturale, economice, ori sociale

Pentru o mai bună înțelegere a fenomenului general descris mai sus, voi da exemplul unui obicei care se numește generic „Plugarul” și care, așa cum a fost studiat el în perioada interbelică de către Traian Gherman, un etnograf transilvănean, avea o răspândire destul de mare în Ardeal și Maramureș.

Cel mai harnic om din sat era sărbătorit de comunitate

Obiceiul presupune sărbătorirea în fiecare an, de Sfântul Gheorghe, sau a doua zi de Paști, a celui mai harnic om din sat, cel care a ieșit primul la arat. În logica mentalității tradiționale, acest om era cel dintâi care a perturbat liniștea naturii, după anotimpul rece, când câmpurile sunt în repaus, astfel că se considera că bunăstarea comunității ar putea fi în pericol, dacă nu s-ar performa obiceiul, menit să îmbuneze forțele supranaturale.

Numirea, în fața bisericii, a fiecărui participant la obicei cu o funcție aparte

Obiceiul presupune mai multe etape simbolice, cum ar fi anunțarea publică a sărbătoritului și a feciorilor care participă activ la obicei, ascunderea sărbătoritului, ori a unui bănuț, pe care feciorii trebuie să îl găsească, altfel fiind sancționați prin plata muzicanților și a băuturii ce urmează a fi consumată după ce se încheie obiceiul, ducerea sărbătoritului pe plug, ori pe grapă, până la râu, unde este udat și, mai apoi, sunt udați feciorii, iar uneori și oamenii care stau pe margine.

Port local revigorat în urma reluării obiceiului

Joc bărbătesc în apropierea bisericii, după investirea fiecărui participant activ cu o funcție și după consacrarea sărbătoritului

În drum spre casa celui sărbătorit

În momentul udării la râu a plugarului se rostesc urări, ce sunt menite să asigure rodnicia pământului și recolte bogate. Aceasta, pentru că, așa cum se crede în societățile tradiționale, acțiunile omului influențează în mod direct prosperitatea comunității. După acest moment important, începea o petrecere sătească, la care, în unele localități, se pedepseau cei care au încălcat regulile postului mare, prin „bricelare”, adică lovirea în talpă cu un lemn, denumit „mai”.

Odată cu mecanizarea agriculturii și instaurarea colectivelor între anii 1949-1962, obiceiul a fost abandonat de către oameni, care nu îi mai vedeau rostul: pământul nu mai era în proprietatea lor, astfel că nu ei decideau, de cele mai multe ori, ce anume se cultivă; de asemenea, terenurile erau arate cu tractorul pentru că oamenii nu mai aveau animale ori unelte cu care să poată ara singuri terenul, acestea fiind confiscate de către autorități. Așadar, în multe localități unde avea loc obiceiul Plugarului, cu denumirile locale („Udătoriul”, „Tânjaua”, „Cu căruțul”, „Crai nou”, „Pogănici” etc.), acesta a fost abandonat și a intrat în memoria pasivă a oamenilor.

Renunţarea la obicei, asociată interzicerii bisericii greco-catolice

În zona Chioarului, județul Maramureș, în satul Șurdești, obiceiul se numește „Udătoriul”, iar renunțarea la obicei este asociată și interzicerii din acea perioadă a bisericii greco-catolice, cu atât mai mult cu cât o bună parte din cutumă se derula la vechea biserică de lemn din sat, în prezent monument UNESCO. Multă vreme nu a mai fost ținut, chiar dacă în Șurdești colectivizarea a avut o formă specială: pământurile au rămas în proprietatea oamenilor, care trebuiau să dea statului o cotă din tot ceea ce produceau ei. O influență importantă în pierderea obiceiului a avut și confiscarea, de către autorități, a utilajelor țărănești (pluguri, grape), dar și a cailor, animalele folosite pentru muncile câmpului. Astfel, obiceiul nu a mai fost performat pentru foarte mult timp.

În 1967, un cercetător din București de la Institutul de Folclor al Academiei Române, Eugenia Cernea, în timpul unei documentări de teren, a înregistrat într-o localitate din Maramureș un cântec ritualic ce se cânta în momentul în care plugarul sărbătorit era udat la râu, un cântec în care se ura recoltă bogată și un rod bun câmpurilor. Intrigată de acest cântec, etnologul a continuat cercetările și a înregistrat, chiar în satul Șurdești, foarte multe descrieri ale obiceiului, așa cum era el performat înainte să dispară în anii 1950.

Odată cu mecanizarea agriculturii și instaurarea colectivelor între anii 1949-1962, obiceiul sărbătoririi “Plugarului” a fost abandonat de către oameni, care nu îi mai vedeau rostul

Eugenia Cernea publică în anul următor și un articol despre obiceiul din Șurdești. Astfel, interesul cercetătorilor devine și mai intens, iar conducerea institutului decide să se realizeze o filmare cu o reconstituire a obiceiului, astfel că în 1969, pentru prima dată după mulți ani, obiceiul este performat din nou, pentru a fi filmat de o echipă a Institutului de Folclor. După acest moment, însă, obiceiul intră din nou în uitare, până în 1990, după Revoluția decembristă, când regimul comunist este înlăturat de la putere.

Un obicei reînviat după 26 de ani

În anul 1995, la inițiativa unor localnici, care au cerut și sprijinul autorităților județene, prin implicarea, timp de mai mulți ani, a Centrului Creației Populare (județul Maramureș), obiceiul a fost performat pentru prima dată după 26 de ani. Pentru că de data aceasta performerii obiceiului au trebuit să învețe obiceiul, s-a apelat la memoria celor care îl performaseră pentru reconstituirea din 1969, dar și la memoria bătrânilor, care își aduceau aminte cum se derula obiceiul înainte de a fi abandonat. De atunci, în fiecare an, prin implicarea activă a comunității, dar și a autorităților locale (primăria Șișești), se ține obiceiul „Udătoriul”. O vreme s-a numit „Festivalul Udătoriul”, probabil după modelul festivalurilor locale moștenite din perioada comunistă, dar în timp s-a renunțat la denumirea pompoasă. În 2003 apare pentru prima dată scena, pe care se urcă, la finalul obiceiului, nu doar localnicii pentru pedepsirea cu „maiul” a celor care au încălcat interdicțiile din post, dar și grupurile locale de copii și tineri care s-au format între timp, precum și grupurile folclorice invitate din alte localități, uneori, chiar din alte țări.

Reluarea obiceiului a însemnat o puternică revigorare a identității locale și a comunității. Obiceiul a devenit un eveniment cu care localnicii se laudă: presa locală este prezentă în fiecare an pentru a înregistra derularea acestuia, iar turiștii și oamenii interesați de obicei sunt prezenți în număr tot mai mare. Pe an ce trece, în cadrul obiceiului se implică tot mai mulți localnici, iar pentru tineri a însemnat, în mare măsură, o bună ocazie de a se afirma ca grup social distinct.

Un fenomen foarte interesant rezultat în urma reluării obiceiului este faptul că acesta a favorizat și revigorarea costumului tradițional local, abandonat în mare parte în anii 1980. La început, în primii ani după 1995, cei care participau activ la obicei împrumutau costumele specifice zonei Chioar de la Centrul Creației Populare din Baia Mare, reședința de județ. Dar din 2003, când sărbătoritul din acel an a decis că dorește să își facă propriul său costum popular, fără să mai fie nevoit să împrumute și în anii care urmează, au început tot mai mulți săteni să îi preia exemplul. Două femei, pricepute în a croi și a coase au început să primească tot mai multe comenzi pentru a pregăti costume tradiționale; totodată, multe dintre femei și-au adus aminte cum făceau, mai de demult costumele, așa că s-au apucat să le facă din nou.

Pregătire pentru căutarea bănuțului ascuns de sărbătorit

Udătoriul, sărbătoritul așezat pe plug pentru a fi dus la râu

Udarea sărbătoritului la râu, pentru ca anul să fie rodnic

Costumul tradiţional local, revigorat la rândul său

În câțiva ani, din ce în ce mai mulți săteni se îmbracă în straie de sărbătoare cu ocazia obiceiului, urmând ca, mai apoi, să îmbrace portul local nu doar de Udători, ci și în alte zile de sărbătoare. Dintr-o dată, prin reluarea obiceiului, a fost resemantizat și portul local și a fost încărcat cu semnificații. Șurdeștenii au reintegrat și acest element de cultură materială în specificul local, adică în ceea ce îi face diferiți pe ceilalți.

Reluarea obiceiului a însemnat o puternică revigorare a identității locale și a comunității. Obiceiul a devenit un eveniment cu care localnicii se laudă: presa locală este prezentă în fiecare an pentru a înregistra derularea acestuia, iar turiștii și oamenii interesați de obicei sunt prezenți în număr tot mai mare

Astfel, obiceiurile contribuie activ la întărirea spiritului comunității locale. Iar obiceiul „Udătoriul” este un bun exemplu în acest sens: cu o dinamică aparte, fiind abandonat – din cauze externe – de comunitate, și intrând în memoria pasivă a localnicilor, a găsit suficientă motivație și forță pentru a fi reluat. Marele câștig nu este, însă, doar continuarea, sub o formă modificată și adaptată valorilor contemporane, mult mai permisive schimbărilor, ci și faptul că a devenit emblematic pentru comunitate, singura care a reușit performanța de a relua obiceiul, atât de puternic înrădăcinat în identitatea locală.

Joc în perechi la râu, după udarea sărbătoritului

Joc pe scenă

Cu siguranță sunt multe alte exemple care pot fi date, ceea ce trebuie să reținem este faptul că noi, ca ființe sociale, aparținem unei comunități. Cu cât este mai închegată și cu cât valorile la care aderă sunt mai bine afirmate și valorizate de către membrii săi, cu atât o comunitate este mai viabilă și mai puternică.