Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

comuniune

Comuniunea cu Hristos

Mântuitorul Hristos întrupându-se din Fecioara Maria ridică natura umană la comuniunea cu Sfânta Treime prin unirea ipostatică a firii divine cu firea umană în mod neîmpărțit, nedespărțit, neamestecat, neschimbat. Înălțându-se cu trupul la cer, Domnul Iisus Hristos a creat posibilitatea ca fiecare dintre noi să se poată împărtăși de comuniunea personală pe care o săvârșește Duhul Sfânt în Biserică. Credinciosul este chemat în Biserică să personalizeze comuniunea realizată de Mântuitorul. Apocalipsa ne spune: „Iată Eu stau la ușă și bat; de va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine” (3, 20).Credinciosul este chemat în Hristos să fie împreună-lucrător cu Dumnezeu (I Cor. 3, 9) și moștenitor și cetățean împreună cu sfinții lui Dumnezeu (Rom. 5, 7; Gal. 2, 19)”.[1]

Modelul după care noi trebuie să realizăm comuniunea personală cu Dumnezeu și între noi este dat prin cuvintele Domnului: „Fiul lucrează după cum Tatăl lucrează” (Ioan 5, 17) „precum Mi-a poruncit Tatăl, așa fac” (Ioan 14, 31); „mâncarea Mea este să fac voia Tatălui celui ce M-a trimis” (Ioan 4, 34); „iar Mângâietorul, duhul adevărului care de la Tatăl purcede” (Ioan 15, 27), „pe care-l va trimite Tatăl în numele Meu” (Ioan 14, 26) „nu va vorbi de la sine, ci câte va auzi va vorbi și cele viitoare va vesti. Acela Mă va slăvi pentru că din al Meu va lua și va vesti; pentru că toate câte are Tatăl ale Mele sunt” (Ioan 16, 13-15).

Întruparea Fiului lui Dumnezeu în persoana Domnului Iisus Hristos în care natură divină și natura umană sunt unite ipostatic este temelia comuniunii, comuniune care se prezintă sub două aspecte organic legate între ele, aspectul văzut, instituțional și aspectul nevăzut duhovnicesc. Expresia ortodoxă „Biserica-trupul tainic” subliniază tocmai relația strânsă între cele două aspecte. “Trupul este constituit din Mântuitorul Hristos, piatra cea din capul unghiului, din apostoli, episcopii și toți credincioșii, iar cuvântul „tainic” subliniază manifestarea prezenței tainice a Duhului Sfânt prin care se face prezent Mântuitorul în Biserică”.[2]        

Sfânta Scriptură vorbește clar despre aspectul văzut al comuniunii bisericești: comuniunea nu o dă și nu o primește oricine, ci numai Fiul lui Dumnezeu care trimite pe apostoli precum Tatăl L-a trimis pe El (Ioan 17, 18). Sfinții apostoli sunt trimiși să boteze și să propovăduiască Evanghelia în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh (Matei 28, 19). “Biserica întemeiată pe piatra din capul unghiului Hristos (Psalmul 117, 22; Matei 21, 42; Efes. 2, 20) se zidește de către apostoli și prooroci, temelia ei (Efes. 2, 20), de martiri și mucenici și de toți credincioșii după cum spune Sfântul Irineu”.[3]

Sfântul Apostol Pavel accentuează realitatea văzută și instituită a comuniunii ca fiind voită de Dumnezeu-Tatăl, întemeiată de Dumnezeu Fiul întrupat, mort, înviat și înălțat la cer și desăvârșit de Duhul Sfânt pogorât în ziua Rusaliilor.[4] Sfântul Apostol Pavel spune că înainte de a predica Evanghelia a urcat la Ierusalim unde apostolii Petru, Iacov și Ioan i-au întins mâinile în semn de comuniune, recunoscând că Pavel e adevărat apostol (Gal. 2, 9). Când Apostolul Pavel trimite la slujire pe diaconi își pune mâna peste ei dându-le comuniunea harului și a slujirii (II Cor. 7, 4).“Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan ne spune că a scris cuvintele Domnului pentru ca și noi să avem comuniune cu el și prin el cu Tatăl și cu Fiul său întrupat (I Ioan 1, 4)”.[5]

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că “intrarea în Biserică înseamnă botezul prin care credincioșii sunt plantați la un loc cu Hristos, adică devin părtași morții și învierii Domnului care pe de o parte este cap al Bisericii pe care a întemeiat-o cu sângele său, iar pe de altă parte lucrează prin Duhul Sfânt împărtășind mădularelor din abundență harul de sus”.[6] Sfântul Grigorie de Nyssa spune că “precum la toate creaturile inițiativa vine de la cap, tot astfel trebuie să ne mișcăm în Biserică în conformitate cu capul cel adevărat, către orice impulsiune și lucrare”.[7]

Sfinții părinți accentuează statornic legătura ontologică între aspectul văzut și cel nevăzut al comuniunii ce se realizează în Biserică precizând că este o unitate ontologică între manifestarea Fiului și a Duhului în Biserică. Sfântul Ioan Damaschinul spune că Duhul purcede de la Tatăl prin Fiul. Explicând această expresie, patriarhul Grigore Cipriotul zice: „Sfântul Ioan Damaschinul nu vrea să spună că Tatăl dă viață Duhului prin Fiul, ci să înfățișeze arătarea Duhului prin Fiul, adică aspectul văzut (credincioșii și sfintele taine în partea lor văzută și aspectul nevăzut) manifestarea Duhului Sfânt prin care se face prezent în sfintele taine Domnul Hristos. Sfântul Ioan Damaschinul nu ar fi indicat altfel în același capitol numai pe Dumnezeu-Tatăl cauzator în Treime și nici nu ar fi zis: pe Duhul Sfânt îl numim Duh al Fiului, dar nu spunem din Fiul”.[8]

Sfântul Vasile cel Mare spune: „nouă ni se dă viață de către Tatăl prin Hristos Fiul întrupat în Duhul Sfânt”.[9]

Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuind cuvintele Apostolului Pavel spune: „ceea ce ne face uniți într-un singur trup și ceea ce ne reînnoiește pe noi este un singur Duh[10], pentru că după cum spune Sfântul Ioan Damaschinul: „într-un singur Duh, toți am fost botezați într-un singur trup” (I Cor. 12, 13), “căci nu s-a botezat unul într-un Duh, iar altul în alt Duh; atât cel care ne-a botezat este unul, Duhul, cât și cel în care ne-am botezat este unul, Hristos”.[11]

Păstorul lui Herma adâncește ideea comuniunii în Hristos prin Duhul deși nu folosește expresia koinonia. “Biserică văzută și nevăzută este un turn, un alter turn Babel restaurat în Hristos, zidit pe ape adică pe taina botezului la a cărui clădire participă Hristos, piatra cea din capul unghiului, apostolii, temelia zidului, și proorocii, martirii, creștinii, vii și morți”.[12]

Zidirea comuniunii începută prin taina botezului se desăvârșește în comuniunea cu trupul și sângele Domnului dată în pâinea și vinul prefăcute în sfânta euharistie prin pogorârea Duhului Sfânt. Epicleza euharistică este centrul oricărei comuniuni cu Hristos, cu Tatăl prin Duhul, pentru că, după cum zice Sfântul Vasile cel Mare, “creatura nu posedă niciun dar care să nu vină de la Duhul Sfânt ce ne unește cu Dumnezeu”.[13] Biserica mulțumește Tatălui cauză a Treimii ce dă lumii pe Fiul Său Unul-Născut și trimite pe Duhul Sfânt că Rusalie continuă, și-L face prezent pe Dumnezeu-Fiul în jertfa cea fără de sânge de pe altar. Astfel “Sfânta Treime se revelează în acțiunea de apropiere ipostatică a fiecărei persoane”.[14]

Comuniunea deplină se realizează în sfânta liturghie, locul și momentul prin excelență în care persoanele Sfintei Treimi manifestă unitatea ființei lui Dumnezeu în comuniunea persoanelor”.[15] Ritualul proscomidiei înfățișează văzut comuniunea mădularelor trupului Domnului. Pe sfântul disc alături de agnețul care înainte de prefacere este doar pâine, iar după prefacere este trupul Domnului, sunt așezate părticelele ce reprezintă pe Maica Domnului, pe sfinții apostoli, proorocii, mucenicii, îngerii și creștinii vii și morți. Marea rugăciune sobornicească a Sfântului Vasile cel Mare din liturghia ce-i poartă numele cere de la Dumnezeu har și milă pentru comuniunea tuturor mădularelor Bisericii. Spiritualitatea liturgică ortodoxă este esențial sobornicească; nu un individ, ci Biserica se unește cu Dumnezeu, după cum nu o părticică, ci întreg trupul Domnului se jertfește și se dă credincioșilor prin sfânta euharistie, în care se realizează treapta supremă a comuniunii personale cu Dumnezeu.

Sfântul Chiril al Ierusalimului spune că împărtășirea cu sfânta euharistie, prin care ne împărtășim cu trupul lui Hristos mort și înviat, ne ridică deasupra îngerilor; “așa intrăm cu adevărat în comuniune cu dumnezeiasca fire, după cum spune Sfântul Apostol Petru (II Petru 1, 3)”.[16] Nicolae Cabasila, marele tâlcuitor al sfintei liturghii spune că “mâncând trupul Domnului și bând sângele Său noi ne împărtășim personal de trupul uman îndumnezeit prin unirea ipostatică”.[17]

Cuvântul Sfântului Apostol Pavel care ne spune că cine mănâncă cu nevrednicie trupul Domnului și bea sângele Său cu nevrednicie se judecă singur (I Cor. 11) a fost transmis cu sfințenie de Sfinții Părinți în Biserica Ortodoxă așa încât orice încălcare a dogmelor și canoanelor Bisericii era pedepsită cu excomunicarea.

În acest sens înțelegem poziția statornică a Bisericii Ortodoxe care nu admite niciun compromis în privința comuniunii sacramentale și instituționale între credincioșii ortodocși și credincioșii celorlalte confesiuni creștine. După cum spune o rugăciune din canonul sfintei împărtășanii: „părticica sfintei cuminecături este scânteie divină și foc din cer”. Prin urmare nu poate fi vorba de niciun compromis în materie de credință înaintea comuniunii euharistice. După cum spunea un patriarh ortodox, “Sfinții Părinți ne-au transmis că dogmă sfântă comuniunea membrelor între ele și au socotit că temelie a comuniunii, comuniunea credinței iar pe unitatea mărturisirii întemeiau unitatea Bisericii”.[18]

Sensul adânc al acestor cuvinte ne învață că responsabilitatea mântuirii noastre și a semenilor este criteriul vieții sobornicești; că nu poate exista niciun compromis în privința comuniunii de credință fără pericolul primejduirii mântuirii noastre și a semenilor noștri. În acest sens se exprimă Alexei Homiacov, teologul sobornicității: „dacă cineva cade, cade singur; dar dacă cineva se mântuiește, nu se mântuiește singur. Cine crede este în comuniunea credinței; cine iubește este în comuniunea iubirii; cine slujește este în comuniunea slujirii; cine nădăjduiește este în comuniunea nădejdii…[19].

În comuniune cu alții, în cuget și în inimă, fiecare persoană își găsește măsura proprie și deplină. Zicând „Tatăl nostru”, fiecare găsește ce este al său și cunoaște ce este al altuia, căci Domnul Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut din Tatăl a zis: „Tatăl Meu și Tatăl vostru” (Ioan 20, 17).


[1] Ibidem

[2] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime structura supremei iubiri, în rev. S.T., nr. 5-6, 1970, p. 345

[3] Irineu Pop, op. cit., p. 57

[4] Pr. Prof. Grigorie Marcu, Unitatea Bisericii după Sfântul Apostol Pavel, în rev. Ortodoxia, nr. 5-6, 1965, p. 276

[5] Drd. Gh. Ghişcă, op. cit., p. 408

[6] Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântări la praznice împărăţeşti, trad. de Pr. D. Fecioru, Ed. Izvoarele Ortodoxiei, Bucureşti, 1942, pp. 214-215

[7] Sfântul Grigorie de Nyssa, Marele Cuvânt catehetic, Ed. Sophia, Bucureşti, 1998, p. 103

[8] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Relaţiile treimice şi viaţa Bisericii, în rev. Ortodoxia, nr. 4, 1964, p. 507

[9] Sfântul Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, în col. P.S.B., nr. 12, trad. Pr. Prof. dr. C. Corniţescu şi Pr. Prof . dr. T. Bodogae, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1988, p. 396

[10] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, traducere deP. S. Teodosie Atanasiu, Ed. Christiana,Bucureşti, 2005, p. 86

[11] Sfântul Ioan Damaschinul, Dogmatica, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 2005, pp. 189-190

[12] ***, Păstorul lui Herma, în col. P.S.B., nr. 1, traducere şi note de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1979, p. 315

[13] Pr. Prof. Ioan G. Coman, Elementele demonstrației în tratatul “Despre Sfântul Duh”, al Sfântului Vasile cel Mare, în rev. S.T., nr. 5-6, 1964, p. 280

[14] Drd. N. Streza, op. cit., p. 469

[15] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime structura supremei iubiri, p. 343

[16] Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, trad. Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 2003, pp. 293-320

[17] Sfântul Nicolae Cabasila, Tâlcuirea dumnezeieştii Liturghii şi Despre viaţa în Hristos, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1992, p. 143

[18] Patriarhul Fotie al Constantinopolului apud. Pr. Prof. Corneliu Sârbu, Unitatea oglindită în scrisorile irenice, în rev. Ortodoxia, nr. 1, 1961, p. 81

[19] Prof. Nicolae Chiţescu, Opera teologică a lui Alexei Homiakov, în rev. Ortodoxia, nr. 1, 1961, p. 51

Bibliografie
  1. Irineu Pop, Sfântul Irineu de Lyon, Editura Cartimpex, Cluj-Napoca, 1998.
  2. Liliana Aron Ene, Conceptul ortodox de comuniune, vol. I, Editura Tiparg, Geamăna, 2011.
  3. Păstorul lui Herma, în col. P.S.B., nr. 1, traducere şi note de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1979.
  4. Patriarhul Fotie al Constantinopolului apud. Pr. Prof. Corneliu Sârbu, Unitatea oglindită în scrisorile irenice, în rev. Ortodoxia, nr. 1, 1961.
  5. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Relaţiile treimice şi viaţa Bisericii, în rev. Ortodoxia, nr. 4, 1964.
  6. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime structura supremei iubiri, în rev. S.T., nr. 5-6, 1970.
  7. Pr. prof. dr. Ion Bria, Dicționar de Teologie Ortodoxă de la A la Z, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994.
  8. Pr. Prof. Grigorie Marcu, Unitatea Bisericii după Sfântul Apostol Pavel, în rev. Ortodoxia, nr. 5-6, 1965.
  9. Pr. Prof. Ioan G. Coman, Actualitatea Sfântului Ioan Gură de Aur, în rev. S.T., nr. 7-8, 1955.
  10. Pr. Prof. Ioan G. Coman, Elementele demonstrației în tratatul “Despre Sfântul Duh”, al Sfântului Vasile cel Mare, în rev. S.T., nr. 5-6, 1964.
  11. Prof. Nicolae Chiţescu, Opera teologică a lui Alexei Homiakov, în rev. Ortodoxia, nr. 1, 1961.
  12. Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, trad. Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 2003.
  13. Sfântul Dionisie Areopagitul, Opere complete. Despre numele divine, traducere de Pr. Dumitru Stăniloae, Ed. Paideia, Bucureşti, 1996.
  14. Sfântul Grigorie de Nyssa, Marele Cuvânt catehetic, Ed. Sophia, Bucureşti, 1998.
  15. Sfântul Ioan Damaschinul, Dogmatica, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 2005.
  16. Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântări la praznice împărăţeşti, trad. de Pr. D. Fecioru, Ed. Izvoarele Ortodoxiei, Bucureşti, 1942.
  17. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, traducere de P. S. Teodosie Atanasiu, Ed. Christiana, Bucureşti, 2005.
  18. Sfântul Maxim Marturisitorul, Ambigua, în col. P.S.B., nr. 80, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1983.
  19. Sfântul Nicolae Cabasila, Tâlcuirea dumnezeieştii Liturghii şi Despre viaţa în Hristos, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1992.
  20. Sfântul Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, în col. P.S.B., nr. 12, trad. Pr. Prof. dr. C. Corniţescu şi Pr. Prof . dr. T. Bodogae, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1988.
  21. Vladimir Lossky, Teologia mistică în Biserica de Răsărit, traducere de Pr. Vasile Răducă, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1993.

Etimologia cuvântului COMUNIUNE – partea I

Pentru o mai clară viziune asupra înțelegerii acestui cuvânt se cuvine să urmărim care este accepțiunea cuvântului comuniune în limbajul laic, filosofic și în cel bisericesc.

Conform DEX, substantivul feminin comuniune, comuniuni se revendică din franțuzescul communion, la rândul său provenit din laţ. Communio, -onis. Acesta are două sensuri:

1) legătură puternică, unire strânsă;

2) (Bis.) Împărtășire, Euharistie.

În Dicționarul de Teologie Ortodoxă de la A la Z , pr. prof. dr. Ion Bria precizează că acest cuvânt provine de la grecescul  koinonia („legătură”).

Se constată, astfel, că există o îmbinare a sensului bisericesc al cuvântului cu semnificația laică a acestuia. Așadar, având sensul de Împărtășire, iar Sfânta Euharistie este momentul central al Sfintei Liturghii, temelia comunității, acest cuvânt – comuniune – desemnează pentru laici o unire strașnică, statornică, nezdruncinată.

În dicționarele de specialitate, același cuvânt are mult mai multe sensuri:

1. „ Participarea celor încorporați în noul popor al lui Dumnezeu la realitatea divină însăși, prin întruparea și jertfă lui Hristos (cf. I Ioan 1, 3: „Ceea ce am văzut și am auzit, aceea vă vestim și vouă, ca și voi să aveți împărtășire cu noi. Iar împărtășirea noastră este cu Tatăl și cu Fiul Său, Iisus Hristos”).

2. „Comuniunea Duhului Sfânt” (II Corinteni 13, 13; Filip. 2, 1), adică experiența personală și comunitară a Duhului lui Hristos, care se exprimă în sentimentul solidarității creștine, al întrajutorării și al asistenței reciproce (cf. Fapte 2, 42, 44).

3. Împărtășirea sau cuminecarea cu Sfintele Taine în cadrul Euharistiei (cf. I Cor. 10, 17; Fapte 2, 42), semn al apartenenței la aceeași comunitate și al mărturisirii aceleiași credințe (Efes. 4, 5).

4. Synaxis, adunare liturgică, care este o condiție de a participa la legătură, comuniune.

5. „Comuniunea Sfinților”, despre care face mențiune Crezul Apostolic, este unitatea dintre Biserică celor care poartă lupta credinței în acest timp și veac, cu Biserica celor ce au câștigat deja o stare definitivă de har și de comuniune nemijlocită cu Dumnezeu. Ea este alcătuită din cei ”care au rămas credincioși până la urmă”(Matei 24, 13).

6. Comuniunea (inter-comuniunea) euharistică cu credincioși de altă confesiune. Urmând vechiul principiu, potrivit căruia mărturisirea aceleiași credințe determină comuniunea sacramentală, Ortodoxia pretinde unitate de credință deplină înainte de a participa la aceeași intercomuniune euharistică. ”[1]

Pe scurt, termenul koinonia înseamnă, în același timp, legătura credincioșilor cu Dumnezeu, și dragostea creștină[2] care unește pe fiii Aceluiași Părinte ceresc (I Corinteni 1, 9: „Credincios este Dumnezeu, prin Care ați fost chemați la împărtășirea cu Fiul Său, Iisus Hristos, Domnul nostru”)[3].

Conceptul de comuniune

În general, orice om – care se bucură, sau se întristează, care urăște sau iubește, care cinstește sau disprețuiește – caută oameni spre a le comunica sentimentele care-l stăpânesc și spre a-i face părtași ai bucuriei sau ai durerii; acestei înclinații naturale a omului răspund prin simpatie și oamenii din jur care se vor părtași ai bucuriei și ai durerii lui.

Definirea acestui concept de comuniune se poate face astfel: „prin primirea și întoarcerea darului, persoanele se apropie în așa măsură, încât obiectul darului devine comun și în același timp mijloc transparent al celei mai depline comunicări între persoane. Persoanele se dăruiesc prin aceasta ele însele și, deci dialogul între Dumnezeu și om este că fiecare se dăruiește celuilalt”[4]. Referire biblică la acest aspect regăsim la I Ioan 4, 12-13: „de ne iubim unul pe altul, Dumnezeu rămâne întru noi și dragostea Lui în noi este desăvârșită. Din aceasta cunoaștem că rămânem în El și El întru noi”.

Printre semnele comuniunii, cea mai importantă rămâne dragostea, dar o anumită dragoste: o dragoste duioasă dar arzătoare, o dragoste pustiitoare ca un pârjol, o dragoste în care persoana este transfigurată[5]; iar calea pe care sufletul tinde spre a reface „legătura interpersonală tainică, indestructibilă și în același timp indispensabilă mântuirii este comuniunea”[6].

Începând de la căderea protopărinților noștri din rai și implicit, întreruperea dialogului lor direct cu Dumnezeu și întunecarea chipului Său în mintea oamenilor, Creatorul Și-a arătat voia Sa prin adresarea directă ori prin inspirarea unor oameni aleși, care au împărtășit-o celorlalți. Întreagă această lege morală a Vechiului Testament are ca scop pregătirea oamenilor și în special a poporului ales pentru venirea Mântuitorului. Pornind de la făgăduința făcută de Dumnezeu în rai, când îi spune diavolului în chip de șarpe: „Dușmănie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei. Aceasta îți va zdrobi capul, iar tu îi vei înțepa călcâiul.” (Facerea 3, 15), verset în care Sfinții Părinți văd prima vestire a Mântuitorului, Cel ce va zdrobi capul șarpelui și va fi din sămânța femeii, născându-se din Fecioară dar neavând un tată pământesc și în același timp, o primă poruncă dată oamenilor spre îndreptare, anume de a stârpi de la rădăcină răutatea din sufletele lor, precum ne arată Sfântul Grigorie de Nyssa: „Precum șarpele nu poate fi tras afară de coadă, pentru că solzii de pe gât se opun celor care vor să-l tragă afară, tot așa nu se poate începe de la sfârșit alungarea plăcerii din casa sufletului. Iată de ce învățătorul virtuții ne poruncește să pândim capul șarpelui. Iar cap numește El începutul răutății. Dacă nu primim în suflet acest început, atunci și urmarea rămâne nelucrătoare. Căci cine este cu totul vrăjmaș al plăcerii nu va fi înfrânt nici de momelile parțiale ale patimii; dar dacă cineva a primit în suflet începutul patimii, odată cu aceasta a primit în suflet și sălbăticiunea întreagă.” 

Era însă nevoie ca oamenii și cu deosebire poporul ales să aibă un reper moral care să-I ajute a se curăți și a se apropia de Dumnezeu – acesta a fost Decalogul; în același timp, cele 10 porunci au însemnat pentru fiii lui Israel un fel de pecetluire divină, fiind instrumentul prin care aceștia au fost decretați ca aleși ai Domnului dintre toate popoarele.

Cu toate că această lege reprezintă temelia întregii moralități, ea rămâne totuși imperfectă atât în formulare – conținând majoritar porunci prohibitive, cât și în realizarea ei – neavând nici scopul, nici puterea de a-i îndrepta pe oameni, ea a avut totuși rolul de a trezi în evrei cât mai mult cu putință conștiința păcătoșeniei și dorința de mântuire, fiind „călăuză spre Hristos” (Gălăteni 3, 24). Cu toate imperfecțiunile ei, Legea nu poate fi însă nicicum suspectată de formalism – așa cum afirmau Kant și discipolii săi, pornind de la premisa că ea s-ar ocupa doar de aspectele exterioare ale vieții omului – deoarece în ea găsim prescripții pozitive și asupra actelor interne. Încă de la început, Dumnezeu a cerut oamenilor, prin patriarhi și profeți, nu numai o supunere externă, ci credință și iubire în împlinirea poruncilor Sale, voința Domnului fiind motivul principal al acțiunilor omenești, iar frica de Dumnezeu și ascultarea de El, ființa moralității acestuia.

Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „comuniunea bisericească este extensiunea comuniunii persoanelor Sfintei Treimi, izvorul și modelul ei suprem; scopul comuniunii credincioșilor fiind acela de a exprima unitatea Sfintei Treimi în comuniunea persoanelor[7].

Adâncind această învățătură, teologia ortodoxă a comuniunii dezvoltă învățătura ortodoxă referitor la cei doi termeni ai relației: subiectele divine și subiectele umane.

Dumnezeu este unul în ființă și întreit în persoane. Persoanele divine sunt subiecte absolute având că esență a vieții treimice iubirea (I Ioan 4, 8).

Omul a fost creat de Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa. Deci omul este ființa personală având prin creație unitatea de sânge a neamului omenesc şi în

perspectivă unitatea în comuniune. “Dumnezeu, zice Dionisie Pseudo-Areopagitul, a dat omului viziunea Sa (teoria), comuniunea (koinonia) și asemănarea (homoiosis)”.[8]Iată-l pe om stabilit de la început în comuniune strânsă cu divinitatea[9] zice Sfântul Irineu.

Această comuniune de perspectivă a fost stricată prin căderea protopărinților în păcatul strămoșesc. Jertfa săvârșită de Fiul lui Dumnezeu a refăcut comuniunea noastră cu Dumnezeu și a restaurat în noi chipul lui Dumnezeu, creând posibilitatea progresului duhovnicesc spre desăvârșire și realizarea asemănării cu Dumnezeu. Ortodoxia leagă organic comuniunea de restaurarea în noi a chipului lui Dumnezeu ca premisă a sinergismului naturii umane cu harul divin. „În Biserică, prin jertfă și învierea Fiului lui Dumnezeu întrupat și prin însămânțarea Duhului Sfânt în viața omenirii întregi, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, s-a deschis posibilitatea comuniunii noastre cu Dumnezeu prin desăvârșirea persoanei umane şi îndumnezeirea ei în har, credință și fapte bune[10].

După cum spune Vladimir Lossky, realitatea persoanei umane nu se definețte în afara comuniunii. Persoană are drept caracteristică fundamentală spiritualitatea, dar se realizează numai în comuniune. Persoana înseamnă ireductibilitatea omului la natura sa; ireductibilitate ți nu ceva ireductibil sau ceva care face pe om ireductibil la natura sa, pentru că nu se poate vorbi la om de ceva distinct, ca de o altă natură, ci de cineva care se distinge de propria sa natură; de cineva care depășește natura sa totodată conținând-o în întregime; “de cineva care o face să existe ca natură prin această depășire și totuși nu există în ea însăși, în afara naturii pe care o personalizează și pe care o depășește”.[11]

Omul trebuie înțeles ca subiect capabil să pună întrebări și să dea răspuns și numai în comuniunea personală să-și găsească adevărata sa identitate ca persoană. Calea pentru înțelegerea omului ca persoană depășește nivelul ontologic obișnuit, este vorba de o meta ontologie. Această distanță o poate depăși numai Dumnezeu despre care cartea Facerii spune că s-a oprit din lucrul Său pentru a zice în sfatul Prea Sfintei Treimi: „să facem om după chipul și asemănarea noastră”.[12]


[1] Pr. prof. dr. Ion Bria, Dicționar de Teologie Ortodoxă de la A la Z, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, p. 95 

[2] Legate de acest concept avem numeroase referințe biblice, printre care: I Ioan 4, 12; 4, 20; Coloseni 2, 2. 

[3] Liliana Aron Ene, Conceptul ortodox de comuniune, vol. I, Editura Tiparg, Geamăna, 2011, p. 23 

[4] Idem p. 13-14

[5] Idem p. 15

[6] Idem p. 16

[7] Sfântul Maxim Marturisitorul, Ambigua, în col. P.S.B., nr. 80, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1983, p. 36

[8] Sfântul Dionisie Areopagitul,Opere complete. Despre numele divine, traducere de Pr. Dumitru Stăniloae, Ed. Paideia, Bucureşti, 1996, p. 47

[9] Irineu Pop, Sfântul Irineu de Lyon, Editura Cartimpex, Cluj-Napoca, 1998, p. 34

[10] Pr. Prof. Ioan G. Coman, Actualitatea Sfântului Ioan Gură de Aur, în rev. S.T., nr. 7-8, 1955, pp. 407-408

[11] Vladimir Lossky, Teologia mistică în Biserica de Răsărit, traducere de Pr. Vasile Răducă, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1993, pp. 166-167

[12] Drd. N. Streza, op. cit., p. 467

Bibliografie
  1. Irineu Pop, Sfântul Irineu de Lyon, Editura Cartimpex, Cluj-Napoca, 1998.
  2. Liliana Aron Ene, Conceptul ortodox de comuniune, vol. I, Editura Tiparg, Geamăna, 2011.
  3. Păstorul lui Herma, în col. P.S.B., nr. 1, traducere şi note de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1979.
  4. Patriarhul Fotie al Constantinopolului apud. Pr. Prof. Corneliu Sârbu, Unitatea oglindită în scrisorile irenice, în rev. Ortodoxia, nr. 1, 1961.
  5. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Relaţiile treimice şi viaţa Bisericii, în rev. Ortodoxia, nr. 4, 1964.
  6. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime structura supremei iubiri, în rev. S.T., nr. 5-6, 1970.
  7. Pr. prof. dr. Ion Bria, Dicționar de Teologie Ortodoxă de la A la Z, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994.
  8. Pr. Prof. Grigorie Marcu, Unitatea Bisericii după Sfântul Apostol Pavel, în rev. Ortodoxia, nr. 5-6, 1965.
  9. Pr. Prof. Ioan G. Coman, Actualitatea Sfântului Ioan Gură de Aur, în rev. S.T., nr. 7-8, 1955.
  10. Pr. Prof. Ioan G. Coman, Elementele demonstrației în tratatul “Despre Sfântul Duh”, al Sfântului Vasile cel Mare, în rev. S.T., nr. 5-6, 1964.
  11. Prof. Nicolae Chiţescu, Opera teologică a lui Alexei Homiakov, în rev. Ortodoxia, nr. 1, 1961.
  12. Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, trad. Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 2003.
  13. Sfântul Dionisie Areopagitul, Opere complete. Despre numele divine, traducere de Pr. Dumitru Stăniloae, Ed. Paideia, Bucureşti, 1996.
  14. Sfântul Grigorie de Nyssa, Marele Cuvânt catehetic, Ed. Sophia, Bucureşti, 1998.
  15. Sfântul Ioan Damaschinul, Dogmatica, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 2005.
  16. Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântări la praznice împărăţeşti, trad. de Pr. D. Fecioru, Ed. Izvoarele Ortodoxiei, Bucureşti, 1942.
  17. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, traducere de P. S. Teodosie Atanasiu, Ed. Christiana, Bucureşti, 2005.
  18. Sfântul Maxim Marturisitorul, Ambigua, în col. P.S.B., nr. 80, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1983.
  19. Sfântul Nicolae Cabasila, Tâlcuirea dumnezeieştii Liturghii şi Despre viaţa în Hristos, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1992.
  20. Sfântul Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, în col. P.S.B., nr. 12, trad. Pr. Prof. dr. C. Corniţescu şi Pr. Prof . dr. T. Bodogae, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1988.
  21. Vladimir Lossky, Teologia mistică în Biserica de Răsărit, traducere de Pr. Vasile Răducă, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1993.

Etimologia cuvântului COMUNIUNE – partea II-a

Matricea Românească duce mai departe seria dedicată lui George Coșbuc, cu o poezie românească despre popoare, despre credință și despre Dumnezeu, intitulată sugestiv „ Psalm ”.

Poezia lui George Coșbuc este simbolică nu doar pentru literatura română, în care s-a înscris cu naturalețe, ci și pentru spiritul românesc, care așa cum a demonstrat istoria, are o vie necesitate de simboluri, de credință și de venerație. Grație acestei firi deosebite a românului, versurile lui Coșbuc au devenit un soi de talisman, numai bun de pus la inimă în momente de restriște.

În lirica sa, poetul construiește punți legate, pe de o parte, de vitalele simboluri ale poporului, transpuse în muncă, glie, soare, iar pe de altă parte, de firea smerită a poporului român. Este și cazul poemului Psalm, parte a celui mai vestit volum de poezie românească semnat de către George Coșbuc, Fire de tort.

De această dată, George Coșbuc lansează un îndemn, punând în capul mesei figura atemporală a soarelui și a Divinității, care păstoresc oamenii, simbolizând o comuniune eternă. Poetul declamă: „Închinați-vă, popoare! Dumnezeu e bun…”. Coșbuc încearcă astfel să tulbure dormitarea în care plutesc spiritele umane, aducându-le aminte de necesitatea imperioasă de dreptate și de valori, întruchipate în figura mesianică a lui Dumnezeu, pe care poetul o descrie în condiție tripartită: e bun, e drept, e sfânt.

George Coșbuc nu se sfiiește să dezvăluie speranța în Înviere prin smerenie, care în versurile poemului Psalm îmbracă dimensiunea unei renașteri, unei regăsiri: „El renaște-a sa viață, dintr-al său mormânt!”. Poetul învie flacăra credinței, unind popoarele într-o permanentă și asiduă rugă, de parcă acest Psalm ar fi o ultimă șansă la veșnicie.

Psalm

Închinați-vă, popoare!
Dumnezeu e bun –
El a pus în soare focul
Verii – a tot încălzitoare.
Inima – i e sfântul soare,
Și – alte lumi el pune – n locul
Lumilor ce-apun.

Închinați-vă, popoare!
Dumnezeu e drept –
Binecuvânta – va anii
Celui ce-n dreptate moare.
Însă jalnic plângătoare
Vor avea-o-n veci tiranii
Inima din piept!

Închinați-vă popoare!
Dumnezeu e sfânt –
Cel ascuns e-n veci de față,
Cel etern într – una moare!
Vă-nchinați, ca-nvingătoare
El renaște – a sa viață
Dintr-al său mormânt!

Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Fire de tort”, ediție îngrijită de Ioan Pintea și apărută la Editura Cartier, 2016, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă și Asociaţii SCA.

Etimologia cuvântului COMUNIUNE – partea II-a

15 decembrie 2020 |
Comuniunea cu Hristos Mântuitorul Hristos întrupându-se din Fecioara Maria ridică natura umană la comuniunea cu Sfânta Treime prin unirea ipostatică a firii divine cu firea umană în mod neîmpărțit, nedespărțit, neamestecat, neschimbat....

Etimologia cuvântului COMUNIUNE - partea I

9 decembrie 2020 |
Pentru o mai clară viziune asupra înțelegerii acestui cuvânt se cuvine să urmărim care este accepțiunea cuvântului comuniune în limbajul laic, filosofic și în cel bisericesc. Conform DEX, substantivul feminin comuniune, comuniuni se revendică din...