-Nu îmi place la școală! Nu îmi place!
-Cum așa? Ce s-a petrecut? De ce? Cum? În ce fel? De ce???
Întrebările mamei nu se mai termină. Până mai ieri totul părea bine, doamna învățătoare vorbea despre un colectiv unit, harnic, cu copii ce se susțin, care vin la școală cu drag, cu plăcere. Ce s-a întâmplat acum?
Ei bine, s-a întâmplat următorul lucru: Sergiu se simte extrem de nesigur la școală. Îi place ceea ce învață, desigur, îi place să citească poezii, să afle despre munți înalți, vulturi pleșuvi, să lucreze în lemn, să modeleze, să picteze peisaje de primăvară. Îi place să afle o arie de pătrat, să măsoare și să calculeze. Însă îi displace profund cum se simte în pauză, cum este privit, tachinat, comentat pe la colțuri, cum este numit de colegi și izolat de aceștia.
Părinții îl văd pe Sergiu trist. Trist și iritat. Vor trece de la sine aceste întâmplări, aceste trăiri? Să ne implicăm sau doar să îl ascultăm și să oferim pârghii în sprijin?
Ce e de făcut? Ce e de făcut?
Pot să fac față conflictului?
Atunci când copiii calcă în perimetrul școlii sau în perimetrul oricărui loc ce aduce copii laolaltă, ei sar într-un teren al posibilelor conflicte. Conflicte mititele sau ceva mai mari cărora le pot face față. Conflictele acestea apar, ard ceva timp cu foc mocnit sau produc o mare vâlvătaie și se sting. Uneori dispare umbra oricărui foc în maximum jumătate de oră.
Conflictele acestea seamănă izbitor de tare cu guturaiul. Este foarte iritant, nu îți place deloc, însă reușești să duci totul ,,pe picioare”: supă de pui, ceai de tei cu multă miere, poate o esență de muguri de pin lângă tine, un zâmbet, o mângâiere, o poveste și ești iar gata de joacă.
Când focul conflictului crește, arde, pârjolește, distruge, rănește, este bine să îl numim incendiu al persecuției. Copilul nu poate ieși singur din foc și, cu cât nivelul actului de presiune crește, cu atât copilul va fi mai speriat, mai închis în sine și mai puțin optimist în a vedea ieșirea. Va cere sau nu sprijin, va fi crezut sau nu, vor fi cântărite corect faptele ce îl apasă de către adultul responsabil?
Persecuția este gripa: are nevoie de o vizită la specialist, de analize, de măsuri ferme adecvate, de un posibil antibiotic, de atenție sporită zi de zi, de reevaluare, chiar. Gripa este gravă. Și nu trebuie să îți imaginezi că va trece oricum. Lasă urme fizice și urme în înălțarea interioară.
Părinții, dascălii, adulții responsabili vor fi atenți la toate mesajele verbale și non-verbale primite din partea copiilor noștri; vom interpreta echilibrat, fără a minimiza și fără a exacerba. Însă vom fi atenți la semne, la dureri, la tulburări. Vom interveni. Devreme. Înainte ca lucrurile să escaladeze.
Ce vor face adulții?
Să privim mereu binele din copiii noștri. Copilul și comportamentul lui sunt două lucruri diferite, să nu uităm asta. Și să nu uităm că un copil fericit, mulțumit, echilibrat, NU va dori să rănească pe nimeni. Să ținem cont de amănunte, de contextul exact. Să dăm putere și să ridicăm lumina din fiii și fiicele noastre, să îndreptăm cu blândețe și cu fermitate.
-Mama, oh, aștept cu nerăbdare să ajung luni la școală! Vor fi niște jocuri de echipă grozave! Știi, sunt bine, tare bine! Mă înțeleg grozav cu colegii mei! Mama, s-a petrecut ceva cu noi toți! Nu știu ce, însă știu că sufletul mi-e bucuros!
Sufletul mamei se așează pe o piatră albă să se odihnească. A fost bine că a discutat cu cei responsabili din școală, că a pronunțat lucruri. A fost bine pentru fiul ei și pentru fiii altor părinți.
Primăvara se umple de triluri.