O istorie tulburătoare a lui Sandu Tudor, unul dintre părinții mișcării Rugul Aprins din România, care a căzut victimă în prigoana anticreștină din comunism, dar care a reușit să aducă credința în inimile oamenilor prin puterea cuvântului.

Credința adevărată se naște din veșnicile căutări ale smereniei, ale cucerniciei și ale adevărului. Acesta din urmă a devenit cauza cruciadelor, a nesfârșitelor bătălii dintre bine și rău, ale prigoanelor și răzvrătirilor. În comunism, aceste veșnice lupte au fost cu atât mai acute, cu cât a fost apărată virtutea de a fi om, de a crede, de a refuza cu osârdie orice blamare a credinței.

Daniil Sandu Tudor, pe numele său de mirean Alexandru  Teodorescu, a făcut obiectul unei analize oferite de către Prof. dr. George Enache, cadru didactic al Universității ”Dunărea de Jos” din Galați, în raportul său Critica comunismului, din perspectiva creștină, în România, după 1945, prezentat în cadrul Congresului Internațional de Teologie, desfășurat săptămâna trecută la București, la care Matricea Românească a fost invitat special.

Alocuțiunea profesorului universitar a început cu anumite clarificări legate de natura raporturilor dintre Biserica Ortodoxă Română și regimul comunist instaurat în România, după 1945. Cert este că acest ”motiv de sminteală”, așa cum a fost catalogat, de la tribună, insinuarea unei colaborări între mediul bisericesc și organele de stat comuniste, a dăinuit în mediul public, preț de câteva decenii.

Pilonul central al discursului a fost însă clădit pe imaginea și istoria lui Daniil Sandu Tudor. Acest ”personaj foarte controversat”, notează profesorul, ”a fost și ziarist, publicist, iar în perioada interbelică, el a fost calificat de stânga, chiar comunist, pentru ca imediat după 1945 să fie calificat drept legionar.”

Destul de incerte par lucrurile, iar domnul Enache se întreabă: ”Să fi fost chiar așa, sau să fi fost niște acuze gratuite?”. Dar să o începem cu începutul, căci așa se cuvine. Sandu Tudor a fost gazetar, poet, monah român din perioda interbelică, cunoscut și sub numele monahale de Monahul Agaton de la Mănăstirea Antim și Daniil de la Rarău. Fiu de intelectual, tatăl său fiind magistrat la Ploiești, Sandu Tudor a făcut liceul în oraș, remarcându-se la studii, dar mai ales la religie și filosofie, îndrumat de profesorul său de istorie Dacian. Vedem, încă din acea perioadă, înclinarea lui spre credință și virtute.

Daniil Sandu Tudor – monahul slovei scrise

Anii maturității l-au adus pe calea publicisticii, el inițiind săptămânalul Floarea de Foc (1932-1936) și cotidianul Credința (1933-1938), cărora le-a imprimat o orientare democrată, cu o tentă de stânga. Dar, așa cum a subliniat domnul profesor, ”în ceea ce îl privește pe Sandu Tudor, se conturează clasic o viziune de stânga, dar nu una identică cu a personalităților acelei vremi. În articolele sale, avem frecvente referiri la creștinism și la națiune, fapt care nu exista în alte viziuni de stângă din acea perioadă”. În aceeași ordine de idei, potrivit profesorului, activitatea lui a fost una integră,el abordând ”teme curente ale epocii, ușor recognoscibile și perfect încadrabile, pe care le înțelege și le analizează minuțios, creând imaginea de ansamblu, nu doar cărămizi singulare”.

George Enache a mai afirmat că ”pentru a înțelege viziunea lui Sandu Tudor, este importantă parcurgerea mai multor texte publicistice și să vedem dincolo de așa numitul oportunism al gazetarilor. Or, ceea ce este foarte interesant, în cazul unui om care este acuzat că este comunist și, după aceea, și legionar, că în articolele sale din perioada interbelică condamnă deopotrivă și o ideologie, și alta. De fapt este un personaj – printre puținele, rămase din perioada interbelică – care este un antitotalitar convins și denunță ambele ideologii ”. Totodată, în articolele sale regăsim ideile de român, românesc, popor, dar și accentul pus pe înnobilarea politicului prin dimensiunea spirituală.

Sandu Tudor a avut parte de critici în epocă , imputându-i-se faptul că activa la acel cotidian Credința, despre care se spunea că ar fi finanțat de Patriarhie. ”Acest lucru”, a punctat profesorul, ”nu se știe dacă este adevărat, dar sunt anumite indicii. Dar este clar că a avut o legătură cu un ziar care a fost finanțat de Patriarhie, dar care să nu fie al Patriarhiei și care să aducă în spațiul public anumite idei și anumite principii”. În definitiv, Sandu Tudor a devenit o portavoce a valorilor în care credea cu vehemență, iar grație acelei firi de ”polemist de mare forță, cu un caracter vulcanic, pe care și l-a păstrat neștirbit și când a devenit monah, Sandu Tudor a scris articole memorabile, în care se pronunță împotriva celor două mari calamități ale secolului XX: extremismul de stânga și extremismul de dreapta”, a mai notat profesorul George Enache. Deși trăia într-o epocă în care lumea era fascinată de acești doi poli, el îi condamna cu sânge rece, recurgând la o gândire trează, conștientă asupra lucrurilor. Articole precum Bestialitatea modernă, Veacul ucigătorilor lui Dumnezeu, Între sobor și soviet, Lecția proceselor de la Moscova sunt doar câteva dintre roadele analizei sale asupra problemei, care a luat deja turnură stringentă.

Viața de publicist l-a tot purtat prin perindări, până când a înțeles că veritabila sa vocație este cea religioasă, iar călătoria la muntele Athos și salvarea miraculoasă dintr-un accident de avion îl fac să apuce calea credinței în Dumnezeu. După război, Sandu  Tudor își găsește refugiul la mănăstirea Antim, unde devine unul dintre principalii inițiatori ai asociației Rugul Aprins. Această întâlnire între intelectualii români ai veacului și Biserica Ortodoxă, realizată cu ajutorul unui călugăr sosit din îndepărtata Rusie, Ioan Kulâghin, cel care a adus binecuvântarea stareților de la Optina pentru practicarea Rugăciunii inimii, este considerată, până azi, unică de către unii exegeți.

Rugul Aprins – o controversată mișcare de renaștere națională

Mișcarea Rugul Aprins reprezenta un nucleu care își propunea păstrarea valorilor ortodoxe, a dreptei credințe, curățirea Bisericii Ortodoxe Române în vremuri de ateism comunist și circulația unor idei de valoare. În cadrul întrunirilor acestei mișcări, se citeau piese literare (comentate apoi dintr-o perspectivă teologică), texte scripturistice, patristice și filosofice, sau erau dezbătute chestiuni diverse din actualitatea culturală, economică și socială imediată din România postbelică. Organizația va intra în vizorul Securității încă din anul 1948, ”pentru atitudinea protectoare și ocrotitoare manifestată față de refugiații ruși, în general, și față de Părintele Ioan Kulighin, în special”, dar și din cauza temerii organelor represive față de apropierea dintre Biserică și intelectuali. Deși propagau, în general, valorile morale ale poporului român, membrii Rugul Aprins au fost catalogați ca parte a unei  organizații „subversive și contrarevoluționare”, bănuite de legături cu mișcarea legionară. În consecință membrii mișcării, printre care și Sandu Tudor, au primit ani grei de temniță, sfârșind, în majoritate, în pușcăriile comuniste.

Părintele Daniil Sandu Tudor (stânga) și Părintele Ioan Kulâghin (dreapta), inițiatorii mișcării Rugul Aprins din România, rămași în istorie ca victime ale prigoanei anticreștine din comunism

Deși controversele privind Rugul Aprins persistă, este cert că acest mic nucleu de spiritualitate a scris istorie în vremuri tulburi, când doar credința mai putea face lumină, iar memoria membrilor săi a rămas scrisă pe filele trecutului.

Participant special la Congresul Internațional de Teologie, Matricea Românească a urmărit o piesă de teatru despre familie și credință în România comunistă a anilor 1947-1964.

Teatrul este o expresie, o plasticitate a emoțiilor, o tribună de la care cuvântul saltă la ceruri, coborând ușor în inimile oamenilor. Jocul actorilor și valorile transmise, într-un reflux continuu, fac piesele dramatice o parte importantă a procesului de culturalizare.

Iată de ce, atunci când am dat curs invitației reprezentanților Patriarhiei Române de a viziona piesa ”Mărturisitorii”, element artistic al Congresului Internațional de Teologie, ne-am pregătit pentru o seară spirituală. Aștepările noastre au fost pe deplin satisfăcute, deoarece spectacolul, montat de compania de teatru Civic Art cu măiestria domnului regizor Marian Ciripan, s-a dovedit a fi o veritabilă aducere aminte a celor care au devenit martirii unei națiuni în perioada comunismului.

Cu o distribuție impecabilă formată din actorii: Marian Ciripan (Profesorul), Adrian Anghel (Locotenentul Securității), Denis Gagiu (Nelu) și Cristina Moldoveanu (Mama), piesa începe cu o depeșă parvenită de la fiul Nicolae, condamnat la muncă silnică în lagărul comunist, acolo ”unde Dumnezeu este scos din Om și în locul lui este băgat Satana”. Această bucățică de hârtie, transmisă de un creștin prigonit, ajunge în mâinile mamei, a cărei durere nu are limite.

Întreg spectacolul se mișcă pe orbita cunoașterei sinelui și a lui Dumnezeu, dar și planează asupra imaginii familiei române a acelor timpuri. Un rol aparte în toată dinamica teatrală îl are Profesorul, care întors și el din carcera comunistă, vine înapoi la nicăieri, pierzându-și mama și soția, prima – răpusă de suferință, a doua – de așteptare.

Este de subliniat că Marian Ciripan s-a pliat minunat pe rolul Profesorului, dezvăluindu-ne, nouă spectatorilor, o prestație nobilă, dar smerită a personajului. Iubirea cu care râvnește la aducerea cuvântului dumnezeiesc între oameni, amintirile pe care le răscolește despre iadul în care a trăit, toate puse cap la cap dezvăluie o stare emoțională deosebită, care reușește să completeze restrospectiva întregului mesaj.

Profesorul, interpretat de Marian Ciripan, vorbind despre credință și familie. Foto: youtube.com

Pe lângă imaginea paternă a Profesorului revenit, piesa a păstrat tonalitatea emoțională, grație Mamei, care ne dă o lecție despre răbdare, despre mulțumire ”pentru pâinea cea de toate zilele”, despre loialitate față de Dumnezeu, spunând că ”Biserica este cățuia din care urcă fumul credinței la cer”, și față de copii. Grija cu care își aduce odraslele la izvorul milei și felul în care își poartă crucea întregesc, în mod firesc, rolul ei în această acțiune teatrală.

O masă în familie, unde există credință, chiar dacă România e în comunism. Foto: youtube.com

Cel care a adus dinamismul și energia în piesă a fost Locotenentul Securității, care cu o demență și cu o violență furibundă sparge liniștea căminului familial. Despre cât de bine a intrat în pielea personajului, ne demonstrează replicile acide aruncate la adresa familiei creștine. „Eu sunt adevărata Evanghelie, și-o scriu acum pe stârvurile voastre!” este doar una din puținile demonstrații de superioritate, jucate de puterea comunistă. Practic, imaginea acestui ofițer al mașinăriei comuniste este întruchiparea unei ideologii întregi.

Generația tânără a piesei, întruchipată în două surori, un cumnat și un nou născut, completează natural construcția dramatică, transmițând o continuitate logică, o adiere de speranță în vremuri tulburi. Înduioșător a fost și momentul cântecului de leagăn, când mama transmite pruncului, cu laptele matern, amintirea celor plecați:

Nani, puiul mamii, nu mai sunt
cântece de leagăn pe pământ.
Basmele pe care nu le spun
au murit sub uruit de tun.

Au murit sub tancuri, de un veac,
soarele și luna în cerdac.
Nu te-alintă șoapta nimănui
și nici lapte-n țâța mamei nu-i.

Căci pe lumea asta n-au rămas
decât vânturi cu suspin în glas,
foamea ta în albia de tanc,
plânsul mamei cu blestem adânc

și scrâșnirea lanțului zălud
prins de glezna tatii la Aiud.
Nani, puiul mamii, nu mai sunt
cântece de leagăn pe pământ.

Concluzia centrală a piesei punctează legătura fierbinte dintre România și credință, care aidoma unui liant au mers mână în mână prin istorie. ”Am fost cu turcii și nu ne-am turcit, cu slavii și nu ne-am slavizat. Cu nemții, cu austriecii, cu ungurii nici atât. Mai există popor ca al nostru în istorie?” – se întreabă personajul lui Marian Ciripan. Până la urmă, noi românii, ”suntem pietre vii ale zidirii Bisericii in acest veac”, fapt pentru care avem obligația memoriei pentru martirii acelor vremi.

Matricea Românească vă prezintă un articol despre Biserica Ortodoxă Rusă, lovită de prigoană în comunism, temă dezbătută la Congresul Internațional de Teologie (București, 23-29 octombrie), la care participăm în aceste zile.

Evoluția societății a cunoscut în drumul său atât urcușuri, cât și coborâșuri. Pentru unele pagini ale istoriei resimțim o mândrie ferventă, iar pentru altele – o repulsie unanimă. Cazul prigoanei comuniste contra Bisericii și a credincioșilor se încadrează în cea din urmă categorie. De ce am decis să rememorăm aceste evenimente, demult apuse în bezna trecutului? Deoarece, în perioada 23-29 octombrie, sub egida Patriarhiei Române, are loc la București Congresul Internațional de Teologie, cu tema: Viața Bisericilor Ortodoxe în timpul comunismului: persecuție, rezistență și mărturisire. Un generic mai mult decât dureros, dar deosebit de relevant în această epocă a uitării. Matricea Românească este invitată specială a manifestării și vă va oferi, periodic, impresii și relatări de la fața locului.

În deschiderea întrunirii înalților prelați, precum și a reprezentanților mediului academic și ai instituțiilor statului, am avut parte de un discurs sensibilizant al reprezentantului Bisericii Ortodoxe Ruse, care, în mod firesc, reprezintă portavocea Ortodoxiei Estice. De la microfon, cu o sobrietate smerită, a vorbit Pr. Prof. Alexander Mazyrin de la Universitatea Ortodoxă Sfântul Tikhon din Moscova. Acesta a tranșat date statistice și a oferit o cronologie aparte, începând cu apariția bolșevismului (1917) și până la apogeul socialismului (1960-1970), enunțând efectele acestora asupra Ortodoxiei ruse.

Ceea ce impresionează și doare acut este dimensiunea tragediei, care s-a întins pe întreg teritoriul U.R.S.S, adică un spațiu imens, aruncat pe două continente. Biserica Ortodoxă Rusă și enoriașii ei au fost un focar al rezistenței contra molimei roșii, dar și cei care au suportat consecințele cele mai sângeroase ale acesteia. Începând cu 1917, adică din momentul izbucnirii Revoluției Bolșevice, și odată cu răsturnarea puterii țariste, Biserica a devenit subiect al represiunii și oprobriului din partea puterii de stat.

Prima etapă, care a pus la pământ stabilitatea Ortodoxiei ruse, a fost modificarea cadrului legislativ, care a cuprins în fază inițială, ca măsură de constrângere, exproprierea bunurilor, aparținând corpului clerical. La 23 ianuarie 1918, SOVNARKOM (Sovietul Comisarilor Poporului) al guvernului bolşevic a făcut public „Decretul privind separarea Statului şi a Educaţiei de Biserică”. Acest document, vădit ilegal, răpea Bisericii calitatea sa de persoană juridică, dar și posibilitatea de a se întreține economic. La 8 mai 1918, Sovietul în cauză a desemnat un Comitet permanent, care să pună în aplicare hotărârile luate cu privire la Biserică. Este vorba despre Departamentul al VIII-lea (mai târziu, al V-lea), cunoscut ca Departamentul Epurării. Menirea acestuia era să îndeplinească directivele Partidului în materie de eradicare a religiei și a elementelor supranumite contra-revoluționare, în persoana fețelor bisericești. Şeful acestui departament, P. A. Krasikov, s-a dovedit a fi unul dintre cei mai înverşunaţi prigonitori ai credinţei creştine.

Și pentru că istoria nu este doar o sumă de date și de cifre, ci și o împletire de durere și de lacrimi, Pr. Prof. Alexander Mazyrin a adus și câteva exemple, care au ilustrat realitățile acelei vremi, cum ar fi devastarea Lavrei (Schitului Mănăstiresc) de la Petrograd sau asasinarea unor înalți prelați. Printre ei se numără Mitropolitul Kievului, Vladimir Bogoyavlenski, cel care, în noaptea de 25 ianuarie 1918, a fost scos din casă de către cinci comunişti beţi, dus la o margine de drum și executat, aceștia furându-i crucea şi engolpion-ul, pe care le purta la gât mereu. Un alt caz este cel al Episcopului de Tobolski, Ermoghen Dolganev, cel care, din 1903 până în 1912, fusese mitropolit de Saratov. Acesta a fost înecat în râul Tura, fiindu-i legată o piatră de gât.

Pe fundalul tuturor acestor atrocități, a luat naștere și un punct de rezistență, în primul rând, în persoana Patriarhului Tihon, cel care, fiind un diplomat convins, a încercat mai întâi aplanarea pașnică a conflictelor existente.

Patriarhul Tihon (1856-1925) – un model de credință și de smerenie. Foto: ortodoxinfo.ro

În martie 1918, Tihon afirma: „Nu ne revine nouă să judecăm puterea pământească: orice putere îngăduită de Dumnezeu va vedea coborând asupra ei binevoirea noastră, dacă ea se va dovedi cu adevărat «slujitoare a lui Dumnezeu spre binele celor cârmuiţi» (apelând la un fragment din Epistola către Romani, n.r.)“. Totuși, la 19 ianuarie 1919 i-a dat anatemei pe „inamicii deschişi sau deghizaţi ai lui Hristos“, chemând pe credincioşi să apere Biserica cu armele spiritului. El nu a condamnat însă guvernul, păstrând în plan politic o poziţie de neutralitate. Ba chiar a mers și pe calea unor dialoguri cu puterea statală, dar nici acestea nu au fost de folos. Mașina CEKA (Comisia extraordinară pe întreaga Rusie pentru combaterea contrarevoluției și sabotajului) continua secerișul său monstruos în rândurile arhipăstorilor Bisericii, a mai arătat Pr. Prof. Alexander Mazyrin.

Date statistice din acea perioadă provoacă stupoarea, Patriarhia Rusă oferind, în acest sens, cifre șocante. Astfel, până în anul 1941, au fost supuse represiunii, din motive religioase, 350.000 de persoane, dintre care 150.000 au fost arestate doar în 1937, şi dintre acestea 80.000 au fost împuşcate. Conform datelor făcute publice în 1995, cifra ajunge la aproximativ 200.000 de clerici ortodocşi condamnaţi la moarte între 1917 şi 1980. Doar între 1937 şi 1938 au fost arestaţi 165.000 de preoţi ortodocşi, dintre care 105.000 au fost împuşcaţi. Peste 300 de episcopi ar fi suferit de pe urma persecuţiilor şi peste 250 au fost executaţi sau au decedat în mașinăriile infernale ale Gulagului. În 1941, doar patru episcopi mai erau în activitate pe întreg teritoriul U.R.S.S. Locașurile sfinte în activitate se cifrau, în 1939, la doar 500.

Icoana tuturor mucenicilor din Biserica Ortodoxă Rusă, care au fost prigoniți în comunism. Foto: pemptousia.ro

Deși moartea lui Stalin, în 1953, a marcat un dezgheț, acesta a fost doar unul de suprafață, credincioșii find în continuare marcați de pecetea ilegalității. Doar în 1989, Biserica Ortodoxă Rusă, alături de alte Biserici creștine din fostul lagăr comunist, inclusiv Biserica Ortodoxă Română, a reușit să taie nodul gordian al ideologiei și să își continue firescul destin: propagarea valorilor creștine.

Foto deschidere: Detonarea Clopotniței Bisericii ”Nașterea Domnului” din orașul Murom, U.R.S.S, în 1929, de către autoritățile sovietice. Sursa: pikabu.ru